Student: Gherguț Gheorghe Andrei

Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

CORELAȚIA DINTRE ÎNVĂȚARE ȘI INTELIGENȚĂ.

FACTORII CREATIVITĂȚII. DOMENII UNDE ESTE NECESARĂ CREATIVITATEA.

Epoca contemporană, care este o epocă a vitezei fiind frământată de adânci prefaceri în direcţia unui
progres care se dorește a fi rapid și de cele mai multe ori lipsit de calitate în ceea ce privește valorile
sociale și umane, aduce ceva nou: conștientizarea necesităţii dezvoltării procesului de învățare,
inteligenței, creativităţii şi întreprinderea unor acţiuni concrete în acest sens. Copii de azi, și nu numai,
trebuie sprijinit și modelat pentru a deveni omul sănătos și integru de mâine, pentru a participa creativ la
modelarea lumii în care se va găsi pentru a avea o viață de calitate el, dar și cei care îi vor urma. În
această lucrare se va dori realizarea unei analize asupra conceptelor propuse, trăsăturilor și corelația
dintre acestea.

I. Corelația dintre învățare și inteligență

1. Învățarea
Atunci când vorbim despre învățare, suntem mereu tentați să o raportăm la ființa umană. Învățarea nu
este însă un fenomen exclusiv uman. Ea se regăsește și în conduita animalelor și, în general, în întreaga
lume vie, împletind-se strâns cu un alt fenomen, anume cel de adaptare. Unii autori chiar definesc
învățarea ca fiind un proces de adaptare a organismului la mediu. Învățarea este răspândită în întreaga
lume vie, dar sfera, conținutul, complexitatea și, mai ales, semnificația ei pentru organism depind de
treapta de evoluție pe care se află organismele care sunt supuse învățării. Problematica învățării este
abordată de mai multe discipline: pe de o parte, biologia și biochimia, care sunt preocupate de
determinarea mecanismelor neurofiziologie ale învățării, iar pe de altă parte, psihologia, pedagogia,
sociologia, epistemologia, care sunt preocupate de dimensiunea individuală și socială a învățării, de
condițiile în care se produce învățarea, de optimizarea învățării școlare.
Un răspuns complet la întrebarea „Ce este învățarea? " nu poate să omită descrierea condițiilor care
influențează producerea învățării. învățarea nu se petrece numai ca un eveniment natural. Ea se poate
produce și in anumite condiții care pot fi observate și chiar controlate. Identificarea, descrierea și
optimizarea condițiilor învățării reprezintă momente importante ale procesului de organizare și
conducere a instruirii. Pentru a fi eficient, educatorul trebuie să știe nu numai de unde pornește elevul și
încotro se îndreaptă, dar și care sunt condițiile prealabile, specifice învățării, precum și ce va fi capabil
elevul să învețe in continuare.
Învățarea este un proces de angajare activă în achiziționarea de noi informații și formarea de noi
deprinderi; presupune înțelegerea, transformarea și crearea de noi înțelesuri, interpretări ale realității, pe
baza interiorizării experiențelor și în contactul nemijlocit a tot ce ne înconjoară. Învățarea nu este un
proces care se realizează doar în școală. Experiențele de învățare apar pe parcursul întregii vieți și în
contexte sociale diverse (avem aici în vedere perspectiva educației permanente).

2. Inteligența
Howard Gardner, psiholog la Universitatea Harvard este unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni
care au evidențiat deosebirea dintre capacitățile intelectuale şi cele emoționale. El a propus în 1983 un
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

foarte apreciat model psihologic, cel al inteligenței multiple 1 ( H. Gardner Multiple intelligence: theory
in practice). Lista sa, cuprinzând mai multe tipuri de inteligenta, include nu numai limbajul obișnuit şi
aptitudinile pentru matematică, dar şi două elemente „personale”: cunoașterea lumii interioare a celuilalt
şi adaptabilitatea socială. Gardner a dezamăgit fanii inteligenței academice, măsurabile, cuantificate în
faimosul QI (coeficientul de inteligență), propunând în locul unei inteligente-monolit, un model cu 7
variante: inteligenta verbală, inteligenta logico-matematică, abilitatea de a vedea în spațiu, inteligenta
kinestezică, aptitudinea muzicală, capacitatea intrapersonală şi interpersonală. Fiecare individ, își va
alege profesia în funcție de abilitățile mai bine dezvoltate, astfel încât, unii vor excela în activitățile de
concepție şi elaborare verbală, alții în orientarea spațială, alții în excepționale dexterități manuale şi
fizice. Multe persoane, dotate cu o inteligenta de tip academic, însă lipsite de inteligenta emoțională
sfârșesc prin a lucra pentru oameni cu un QI mai scăzut decât al lor, care excelează însă, în calitățile
interpersonale. Cele două tipuri distincte de inteligenta – cea pur intelectuală şi cea emoțională –
exprimă activitățile unor formațiuni diferite ale creierului. Intelectul se bazează numai pe funcțiile
neocortexului, acele straturi ale scoarței cerebrale de evoluție recentă. Centrele afectivității se află în
zonele subcorticale, arhaice ale creierului; inteligenta emoțională rezultă din funcționarea sintetică a
acestor centri emoționali, cu a celor corticali.

3. Interacțiunea și comunicarea în procesul educativ

Comunicarea reprezintă elementul-cheie al educației, al predării și învățării și, în același timp, ea
afectează individul de-a lungul întregii sale vieți. Întrucât comunicarea este un concept multi-disciplinar
și multi-dimensional el este conectat cu toate științele și are o multitudine de definiții (Caliskan și
Karadag, 2006). Una dintre acestea afirmă că comunicarea este un proces în care două sau mai multe
persoane împărtășesc aceleași semnificații (Yalin, 2001) și subliniază faptul că existența umană se
bazează pe un transfer de informații iar lipsa unei comunicări va face imposibilă viața (Heather 1995). În
cadrul educației și mai concret, a procesului de învățare, comunicarea ajută la determinarea schimbărilor
în comportamente și exprimarea ideilor și gândurilor proprii, precum și a ideilor/gândurilor care
afectează relațiile cu ceilalți. Astăzi, importanța comunicării crește din ce în ce mai mult, deoarece ea
constituie instrumentul fundamental al transferului de informații. Era actuală este marcată de crearea a
ceea ce se numește cyberspace (spațiul informațional). Indivizii pot forma zone comune de comunicare
(dialog) prin cunoștințe, tehnologie și interacțiune. Atunci când conceptele de educație, predare și
profesor sunt puse în discuție (din cauze precum: diferențe culturale, de limbă, de rasă, economice etc.),
formarea unor zone comune de comunicare devine obligatorie.
Comunicarea reprezintă o necesitate pentru toți indivizii. Însă, între aceștia, profesorii sunt cei care au
nevoie de comunicare mai mult decât oricine, întrucât devine pentru ei o obligație. În interacțiunea și
comunicarea lor cu elevii, profesorii ar trebui să-i influențeze pe aceștia, cu scopul de a interacționa.
Profesorii ar trebui să fie democratici în atitudinile lor, toleranți, zâmbitori, plăcuți, răbdători și de
încredere. Dacă doresc să predea într-un mod eficient în procesul de predare-învățare, ei ar trebui să

1
Cf. H. Gardner, Multiple intelligence: theory in practice, Basic Books, New York, 1993.
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

interacționeze în mod corespunzător, cunoscând factorii de bază ai comunicării.(Marinela RUSU,

Elemente ce contribuie la eficientizarea comunicării dintre profesor și elev).

4. Corelația dintre învățare și inteligență

Între performanța școlară și inteligență este o strânsă legătură. Performanța școlară nu este posibilă în
absența inteligenței de un anumit nivel. P:P. Neveanu definește inteligența drept „puterea și funcția
minții de a stabili legături și a face legături între legături” 2.(Popescu Neveanu Dicționar de psihologie
1978) Potrivit aceluiași autor, Guilford a identificat în jur de patru sute de definiții ale inteligenței.
Dincolo de aceasta, indivizii se deosebesc unul de celălalt prin abilitatea de a înțelege ideile complexe,
de a învăța din experiențele proprii, de-a angaja diverse forme de raționare și de a depăși obstacolele
cognitive cu care se confruntă. Performanțele intelectuale ale unei persoane variază în funcție de situație,
de domeniu de activitate, fiind implicit evaluate după criterii specifice.
Studiile asupra inteligenței au urmat două linii de cercetare distincte: a) studii privind diferențele
individuale ale inteligenței și b) studii privind dezvoltarea cognitivă a individului. În prezent termenul de
inteligență se folosește în mai multe accepțiuni, cum sunt: inteligența rațională sau academică, la care se
referă aceste două direcții de cercetare, inteligența emoțională, inteligența socială și inteligențele
multiple. Strict legată de performanța școlară este primul tip de inteligență, dar inteligența emoțională și
cea socială o condiționează și asigură succesul după terminarea studiilor în viața socială și profesională.
Problema privind caracterul stabil sau modificabil al inteligenței a fost sursa unor multiple
controverse între psihologi. Adepții orientărilor psihometrie consideră inteligenta ca fiind o entitate
stabilă, iar coeficientul de inteligenta constant în timp pentru că este rezultanta unor abilități genetice
care rămân constante de-a lungul vieții. Dacă admitem că inteligența este produsul „tranzacțiilor”
continue dintre potențialul genetic și achizițiile succesive de cunoștințe sau proceduri, atunci inteligenta
se modifică în timp. Studiile efectuate au adus argumente în favoarea acestei idei, cum sunt: a) Există
creșteri ale performanțelor intelectuale modale de la o generație la alta. Dacă fondul de gene
responsabile de comportamentul inteligent a rămas constant, creșterea performanțelor intelectuale din
ultimele decenii poate fi atribuită modificărilor interacțiunilor genotip-fenotip; b) Deși rezultatele la
testele de inteligenta sunt frecvent utilizate ca predicatori pentru performanta școlară, abia 25-30 % din
varianta performanțelor pot fi atribuite IQ ; c) Interacțiunea influențelor genetice și celor de mediu
asupra comportamentului inteligent variază pe parcursul vieții individului; d) Se înregistrează modificări
ale inteligenței fluide odată cu vârsta; e) Corelațiile test-retestare la probele de inteligenta diminuează
odată cu creșterea duratei dintre două administrări succesive ale aceluiași test.

II. Factorii creativității și domeniile în care este necesară aceasta.

I. Factorii creativității
1. Creativitatea

2
Popescu ‐ Neveanu, Dicționar de Psihologie, Ed. Albatros, București 1978, p. 362.
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

„Creativitatea este definită ca procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de factori (biologici,
psihologici, sociali), întreaga personalitate a individului și care are drept rezultat o idee sau un produs
nou, original, cu sau fără utilitate și valoare socială”3
Când vorbim despre creativitate trebuie să ținem cont de faptul că aceasta implică niște factori
deoarece nu este un proces de sine stătător ci „din ecuația creativității face parte și personalitatea
artistului. Conduitele sale influențează de multe ori, modul în care se desfășoară actul creator dar și felul
cum sunt receptate creațiile sale. Pentru a înțelege o operă de artă în complexitatea ei, este necesară
cunoașterea cât mai profundă a acestor factori ai creativității” 4. Fiind o dimensiune a personalității atât
de complexa, creativitatea este nu numai plurifazica, ci si multidimensionala. Factori extrem de diverși
ca natura, structura si valoare acționează asupra individului pentru a genera contextul propice
funcționării ei.
Acești factori ai creativității se împart în mai multe categorii bine organizate prin care împreună fa
posibilă creativitatea, dar o și influențează prin faptul că aceasta devine unică de la individ la individ.
Factorii creativității sunt structurați astfel:
2. Factorii psihologici.
a. Factorii intelectuali
În această categorie reunim gândirea divergentă (GD), gândirea convergentă (GC) și stilul perceptiv
(de aprehensiune). Deși funcționează ca un proces unitar, gândirea comportă două subspecii distincte,
dar conexe: gândirea divergentă - pe care Guilford (1967) o desemnează prin termenul de gândire
laterală (creativă) şi gândirea convergentă - cunoscută în accepțiunea aceluiași autor şi sub denumirea de
gândire verticală (logică). Ambele aspecte se sprijină pe informație, ceea ce anulează diferența dintre
ele. Astfel, pentru gândirea divergentă problema este vag conturată, se face apel la reactualizarea prin
transfer iar ieșirea este ramificată. Ea este asociată cu fluiditatea și originalitatea gândirii. Dimpotrivă,
pentru gândirea convergentă (algoritmică), problema este riguros definită, se uzitează de actualizarea
reproductivă a informației, iar ieșirea este liniară. Pentru M. Bejat (1973) distincția care separă cele două
forme de gândire constă în aceea că gândirea divergentă degajează drumul spre soluție, în timp ce
gândirea convergentă găsește soluția.
b. Factorii non-intelectuali
Această categorie aliniază o paletă amplă de subcomponente, dintre care vom menționa pe cele mai
angajate în dinamica creativității: motivație, caracter, afectivitate, temperament şi un factor de stil
(rezonanța intimă).
Motivația
Aceasta alimentează și susține efortul creator, fiind un aliat de bază al individului în lupta cu
diferitele obstacole ce apar. De regulă, între cele două tipuri de motivație – extrinsecă /primară şi
intrinsecă /secundară – rolul definitoriu în creativitate îl îndeplinește motivația intrinsecă, ce își adună
izvoarele din sipetul interior al individului, din setea de a explora şi descoperi țărmuri noi în cunoaștere.
T. Amabile (1983) (The social psychology of creativity. A componental conceptualization) sugerează că
3
A. Munteanu, Incursiuni în creatologie, Ed. Augusta, Timișoara 1994, p.64.
4
Marinela RUSU, Creativitatea – o sinteză multifactorială
în ansamblul personalității.
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

motivația extrinsecă este cea mai eficientă în sarcinile pe termen lung, în timp ce motivația intrinsecă
rămâne suverană în sarcinile pe termen scurt5.
Caracterul
Se definește printr-un ansamblu de atitudini direcționate divers: către sine, alții, către muncă, norme
şi valorii. Una dintre cauzele pentru care mulți indivizi dotați nu sunt creativi rezidă şi din incapacitatea
lor de a se dărui integral creației, de a face din aceasta îndeletnicirea lor cea mai de preț. După M. Roco
(1979) în lucrarea Creativitatea individuală și de grup, tenacitatea în muncă este trăsătura comună
pentru orice creator, indiferent de domeniul său6. În acest sens, C. Morris Cocs adaugă: „O inteligenta
ridicată, dar nu cea mai ridicată, combinată cu cel mai ridicat grad de persistență, asigură o mai mare
eminență, decât cel mai ridicat grad de inteligenta, combinat cu o persistență ceva mai redusă”7.
Afectivitatea
Multe dintre dimensiunile caracteriale sunt energizate şi fecundate prin aportul afectivității. De la
avântul emoțional şi până la pasiunea pentru muncă şi adevăr se desfășoară un întreg arpegiu de stări
afective. R. Zazzo (Zazzo, R., (1946), Le devenir de l’intelligence) nota că „genul este acest QI plus încă
ceva, încă ceva fără de care subiecții cei mai bine înzestrați n-ar fi niciodată mai mult decât niște fructe
seci. Acest element (acest ceva) care face eficace şi fecundă înțelegerea pură, este de natură afectivă”8.
Temperamentul
În calitatea lor de matrice primară a personalității, caracteristicile temperamentale nu pot rămâne fără
ecou asupra creativității. Se pune problema dacă vreun tip temperamental este mai apt pentru a deveni
mai creativ decât altul. În urma analizelor vom spune că există o relativă independentă a creativității faţă
de temperament. Având în vedere imensa capacitate compensatorie a factorilor implicați în creativitate,
putem afirma că nu există vreun tip temperamental inapt pentru creație. Este posibil, ca în funcție de
natura domeniului, un tip să fie mai adecvat decât altul. Așa cum remarca Al. Roșca (Roșca, Alexandru,
(1981) Creativitatea generală şi specifică), particularitățile temperamentale influențează îndeosebi stilul
activității creatoare (dacă este continuu sau în salturi etc.), ceea ce se răsfrânge şi asupra productivității
şi eficienței9.
Aptitudinile speciale.
Rolul aptitudinilor speciale este de a canaliza, specializa şi nuanța potențialul creativ general. Altfel
spus, ele postulează domeniile concrete de activitate în care individul poate obține performante
superioare, de aceea, unii autori le mai numesc şi aptitudini profesionale (Marinela RUSU, Creativitatea
– o sinteză multifactorială în ansamblul personalității).
3. Factorii biologici
a) Ereditatea trasează limitele maxime până la care pot evolua potențele noastre native, fără a
5
Cf. Amabile, T., (1983). The social psychology of creativity. A componental conceptualization, în
Journal of Personality and Social Psychology, nr. 2, p. 45.
6
Cf. Roco, M., (1979). Creativitatea individuală și de grup, Ed. Academiei, București.
7
Gardner, M., (1993), Creating minds. An anatomy of creativity seen through the lives of
Freud, Einstein, Picasso, Stravinsky, Eliot, Graham, and Gandhi, Basic Books, A Division of
Harper Collins Publishers.
8
Zazzo, R., (1946), Le devenir de l’intelligence, P.U.F., Paris, p. 124.
9
Cf. Roșca, Alexandru, (1981). Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei, București
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

garanta însă atingerea lor. Există două argumente în favoarea rolului eredității în problema
creativității:
►existenta „copiilor minune” care, datorită unei constelații excepționale de gene, probează
aptitudini
eclatante încă de la vârste fragede. În muzică s-au înregistrat cele mai precoce manifestări de acest
gen
(Mozart, Rimski-Korsakov, Rossini, Chopin etc.) dar şi în literatură (Goethe, Byron, Goldoni,
Eminescu), în pictură Rafael, Giotto, Van Dyck, Repin, Grigorescu, Luchian), în știință şi tehnică
(Gauss, Newton, Leibniz, Edison, Vuia etc.). La fel, N. Iorga, la vârsta preșcolară îi citea în original pe
scriitorii clasici francezi şi a absolvit universitatea într-un singur an.
►un alt argument este prezenta, în cadrul aceleiași familii, a unor talente deosebite, timp de mai
multe generații: familia Bach, Strauss, Dumas, familia Tizian, Holbein, familia Darwin, Bernoulli etc. În
toate aceste cazuri, existenta unor echipamente genetice favorizante este incontestabilă. Nu se poate
minimaliza nici prezenta unei ambianțe familiale comune, a unor „pattern-uri culturale” stimulative.
b) Vârsta – ne întrebăm: este creativitatea dependentă de vârstă? Unii autori susțin că ea chiar
evoluează pe o traiectorie invers proporțională cu vârsta: cu cât creste vârsta, cu atât scade creativitatea.
Există o serie de condiții care pot contribui la sporirea longevității în creație: diminuarea servituților
administrative, conservarea unei specializări moderate, extinderea contactelor științifice cu specialiștii
din același domeniu, organizarea de activități de cercetare etc.
c) Genul. Implicațiile particularităților de sex asupra creativității au o rezonanță particulară ce
depășesc granițele științei, prin efectele lor morale. Istoria culturală a omenirii mai este şi astăzi o istorie
predominant masculină.
d) Sănătatea mentală. Ideea integrității mentale în creație se conservă în timp şi capătă o amplă
teoretizare prin lucrarea lui C. Lombroso L’uomo di genio (Omul de geniu, 1888). Analogia între geniu
şi nebunie câștigă teren şi prin concepția lui S. Freud (Freud, Sigmund, (1996). Psihanaliză şi artă,
Editura Trei). Pentru mentorul psihanalizei, în ambele cazuri, datorită barierelor impuse de viață în faţa
tendințelor obscene ale individului, apare dispoziția pentru sublimare, adică abilitatea satisfacerii lor prin
compensare imaginativă. Motivația, sensibilitatea estetică și preocuparea par a marca, pretutindeni,
personalitatea artistică iar individualitatea este importantă, din această perspectivă” 10 (Rusu Marinela,
2015, Personalitatea artistică din perspectiva integrării socio-culturale, Review of Artistic Education).
Contează, prin urmare, unghiul de vedere pe care se postează cercetătorul când începe analiza
personalității creatoare, întrucât este posibil, ca la un moment dat, normalul şi patologicul să coexiste.
Dar asta nu înseamnă că tarele psihopatologice sunt precondiții ale creației. Așa cum iedera poate
parazita stejarul fără a-l ucide, dar şi fără a-l ajuta, tot așa bolile mentale pot acompania genialitatea fără
a constitui nici fermentul şi nici efectul obligatoriu al acesteia. Stă mărturie, în acest sens, istoria culturii
umane care demonstrează „că cele mai multe genii nu au fost niciodată psihotice” 11 (N. Groeben apud A.
Munteanu, 1994, Incursiuni în creatologie). Dimpotrivă, au existat persoane ilustre care rămân
10
Marinela, (2015), Personalitatea artistică din perspectiva integrării socio-culturale, Review of Artistic Education, Artes
Publishing House, Iași, nr. 11/2015, p. 263.
11
Munteanu Anca, Incursiuni în creatologie, Ed. Augusta, Timișoara 1994, p. 136.
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

adevărate simboluri de robustețe şi longevitate: Leonardo da Vinci, B. Michelangelo, J. W. Goethe, V.

Hugo, G. B. Shaw, G. Verdi. Categoric, genialitatea nu reprezintă nici un simptom de degenerescență,
nici de nevroză şi nici de halucinație, ea este expresia de apoteoză a spiritului uman, iar diferența care
separă geniul de omul obișnuit este de grad şi nu de natură.
4. Factorii sociali
Cu multitudinea lor de influențe, neintenționate sau intenționate, întâmplătoare sau organizate factorii
sociali, au o pondere deosebea în creativitate. In această categorie sunt incluse condițiile socio–
economice şi cultural-științifice care asigură formarea unei personalități creative, permite libertatea
creației, recunoaște şi aplică valorile create.
Societatea cu cerințele ei, caracterul stimulativ în care crește și trăiește omul au importanță în
dezvoltarea potențialului creator. Orice creator poartă amprenta epocii sale, a clasei, a familiei, a
grupului de muncă și de prieteni din care face parte. Se vorbește de situație creativă, dar și de climat
creativ, ce cuprinde totalitatea particularităților ambientale, care pot influența creativitatea. (D.
MacKinnon, 1962 apud Munteanu A., 1994, Incursiuni în creatologie)

II. Necesitatea creativității

Creativitatea reprezintă poate, cea mai expresivă trăsătură a umanului, fiind în același timp,
definitorie pentru dezvoltarea personalității individuale. Creativitatea are un rol important în educație,
inclusiv în știință și artă. În educație, creativitatea este foarte puțin înțeleasă și pare a fi inconsistentă.
Pentru a înțelege diferitele aspecte ale creativității, mulți autori au propus diferite modele și teorii, însă
nu au verificat eficiența acestora în rândul tinerilor sau aplicabilitatea acesteia în activitățile cotidiene ale
oamenilor. Astfel, democratizarea creativității definește creativitatea în funcție de capacitatea cerută sau
obținută de toată lumea, dar în grade diferite pentru a se descurca cu succes în cadrul societății. Așadar,
creativitatea este un o abilitate continuă care sugerează că diferiți oameni pot avea un grad diferit de
creativitate, în contexte sociale diferite. Diferite aspecte personale, precum caracteristicile cognitive,
personalitatea individului, motivația sau emoțiile, auto-eficiența și dispozițiile contribuie în mod
semnificativ la dezvoltarea creativității. În funcție de deschidere, independență sau abilitate creativă au
fost identificate patru tipologii de creativitate: creativitate complexă, creativitate subordonată,
creativitate rebelă și creativitate de auto-actualizare. Creativitatea complexă se referă la faptul că există
niveluri ridicate ale celor trei caracteristici, atât a independenței, a deschiderii, cât și a abilității creative.
Creativitatea subordonată semnifică niveluri ridicate ale deschiderii și ale abilității creative, dar cu
niveluri reduse ale independenței. Creativitatea rebelă se referă la nivelurile ridicate ale independenței și
ale abilității creative, cu un nivel scăzut de deschidere. Creativitatea de auto-actualizare simbolizează
nivelurile ridicate ale deschiderii și ale independenței, dar cu niveluri scăzute ale creativității. Pentru
elevi și studenți, competențele de bază pentru eficiența în domeniu sunt creativitatea și inovația.

Bibliografie
Student: Gherguț Gheorghe Andrei
Grupa I: Teologie
Lucrare de seminar individuală: Adolescența. Idealul de viață în adolescență.

AMABILE T., The social psychology of creativity. A componental conceptualization, în Journal of

Personality and Social Psychology, nr. 2, 1983.
GARDNER H., Multiple intelligence: theory in practice, Basic Books, New York, 1993.
GARDNER, M., Creating minds. An anatomy of creativity seen through the lives of
Freud, Einstein, Picasso, Stravinsky, Eliot, Graham, and Gandhi, Basic Books, A Division of
Harper Collins Publishers,1993.
POPESCU Neveanu, Dicționar de Psihologie, Ed. Albatros, București 1978.
MUNTEANU Anca, Incursiuni în creatologie, Ed. Augusta, Timișoara 1994.
RUSU Marinela, Creativitatea – o sinteză multifactorială în ansamblul personalității.
ROCO, M., Creativitatea individuală și de grup, Ed. Academiei, București1979.
RUSU Marinela, Personalitatea artistică din perspectiva integrării socio-culturale, Review of
Artistic Education, Artes Publishing House, Iași, nr. 11/2015, p. 263.
ROȘCA Alexandru, Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei, București 1981.
ZAZZO, R., Le devenir de l’intelligence, P.U.F., Paris 1946 .