www.referat.

ro

Educatia cognitiva

Oricat de toleranta este o societate fata de persoanele cu dificultati de invatare, ea

intotdeauna valorizeaza inteligenta si performanta cognitiva. Astfel apare intrebarea
vesnica daca ereditatea sau mediul are ponderea cea mai mare in dezvoltarea functiilor
cognitive. Totusi, trebuie sa remarcam recunoasterea crescanda in literatura de
specialitate a importantei stimularii factorilor cognitivi, motivationali si de personalitate,
care impreuna influenteaza invatarea cognitiva.
Utilizarea cercetarilor asupra cognitiei este un semn de reformare a educatiei,
instruirii, pentru ca focalizeaza atentia asupra abordarii, intelegerii, valorificarii
mecanismelor mentale implicate in cunoastere, in rezolvarea de probleme/situatii
complexe reale.
Cunoasterea, mai ales din perspectiva educatiei pentru stiinta de viitor, trebuie
abordata si ca produs al activitatii cognitive, dar si ca proces mental de relationare intre
mecanismele acestuia, intre acestea si mediul real inconjurator.
In primul caz, ca produs al activitatii cognitive, accentul cade pe comportament
(behavior) si pe factorii externi, pe receptarea de informatii si pe reactiile la acestea, pe
cultura acumulata (in sens sociologic).
In al doilea caz, ca proces mental de relationare, atentia se concentreaza pe
factorii, procesele interne de cunoastere (reprezentare, intelegere, categorizare,
conceptualizare, efectuarea de rationamente, rezolvarea de probleme, luare de decizii,
memorare).
Cunoasterea la nivel global, implica ambele abordari, ca etape, insa educatia a
avut in vedere pana nu demult pe prima dintre ele, lasand in umbra ceea ce se petrece la
nivel intern, mental, pentru a concretiza in comportament, ca produs observabil,
masurabil.
La baza constructiei educatiei cognitive se aflat, alaturi de psihologia cognitiva,
informatica si neurostiintele cognitive, prin clarificarile aduse de J. Delacour, 2001,
privind: explicarea bazei stiintifico-materiale a activitatii cognitive (functionarea
sistemului nervos), explicarea starilor de motivare, clarificarea organizarii sistemului
nervos prin punerea in paralel cu inteligenta artificiala, interpretarea noua a procesarii
informatiilor (reprezentari - imagini mentale, mecanismele gandirii, invatarii, memoriei,
imaginatiei s.a.)
Abordarea cognitiva a aparut, dincolo de clarificarea asteptarilor sociale si
individuale asupra sensului dezvoltarii personalitatii, si din insatisfactia oferita de teoria
behaviorista pentru unele obiective cerute de evolutia acestor asteptari: rezolvarea de
probleme/situatii in contexte reale, insusirea strategiilor cognitive, sustinerea rolului
individului in cunoastere, implicarea metacognitiei.
Educatia trebuie sa indice atunci solutii de a introduce, pregati copilul pentru a-si
construi cunoasterea, a se raporta si utiliza aceasta in contexte reale ale mediului (J.
Dewey, J. Piaget, J. Bruner), a atinge "zona proximei dezvoltari" prin asistenta
diferentiata (L. Vîgotscki), a contura noile roluri ale profesorului in a sustine aceasta
constructie cognitiva (facilitare, mediere, indrumare, reglare s.a.)
O privire generala asupra problematicii educatiei cognitive, conturata in ultimii
ani, ne evidentiaza radacinile sale pluri- si interdisciplinare, ramanand ca teoria sa ofere
solutii utile pentru practica scolara curriculara.
Educatie cognitiva sau educatie intelectuala?
Psihologia nuanteaza cei doi termeni de baza, desi ambii indica activitati de
cunoastere. Insa "intelectul" reprezinta treapta superioara (gandire, memorie, imaginatie),
ce se bazeaza pe cea concreta a cunoasterii (senzatii, perceptii, reprezentari) si
prelucreaza informatiile acumulate la nivelul abstract (M. Zlate, 1999).
"Cognitivul" devine explicatia superioara, adaugata interpretarii clasicului
"intelect", pentru intelegerea functionarii lui, a utilizarii noi, necesare individului pentru
integrarea in mediul complex. Este, in consecinta, un punct superior al spiralei
cunoasterii si realizarii educatiei intelectuale.
Educatie congnitiva sau invatamant formativ?
Educatia cognitiva dezvolta spirala formativului, explicand si specificand fondul
acestuia, conform cercetarilor stiintei cognitiei. In esenta, aici se afla rezolvarea unei
probleme de baza: micsorarea decalajului, prin formare activa, intre cresterea
exponentiala a informatiilor, ca volum, complexitate, diversittate si capacitatea indivizilor
de a le asimila pe criterii prioritar calitative, de a le aborda critic, de a le aplica eficient,
dar si de a le dezvolta, prin cercetare, cratie. Dar, educatia cognitiva este o solutie, mai
mult decat formativul, care a pregatit-o ca spirit si care este prezent chiar si in actualul
curriculum scolar la noi (obiective, continuturi, strategii, evaluare).
I. Nicola (1996) considera ca formarea presupune "dezvoltarea biopsihosociala a
personalitatii", sub diferitele ei aspecte, pe baza interconditionarii cu informativul. Iar
prioritatea lui actuala se explica prin nevoile de adaptare la ritmul dezvoltarii
informatiiilor, care trebuie restructurate, reconcepute pedagogic, ca surse de dezvoltare
formativa.

Dezvoltarea cognitiva a proceselor superioare are la baza colaborarea mediata

prin interactiune verbala. Pornind de la aceste concepte, putem formula ca educatia
cognitiva este o interventie facilitatoare, intentionata, dinspre mediul de invatare,
interventie care duce la dezvoltarea intelectuala si modificabilitatea cognitiva a copilului.
"Educatia cognitiva este condusa de educator interesat in imbunatatirea unor
aspecte de functionare cognitiva in mod sistematic, pe baza unei metodologii bazate pe
psihologia invatariii.
Modificabilitatea este o trasatura naturala a organismului: <<reteaua de legaturi
(nervoase) este modificata in mod constant, pe plan intern prin modificarile fiziologice
care au loc pe parcursul cresterii, iar pe plan extern, prin experientele de invatare.
Aceasta calitate a psihicului uman nu este doar o premisa a dezvoltarii, dar si o rezultanta
a influentelor externe asupra individului. Dupa Feuerstein (1998) modificabilitatea
depinde de calitatea interactiunilor dintre copil si adultii care il inconjoara si il educa,
calitate care poate fi caracterizata prin intentionalitate, transcendenta, medierea
intelesului, reciprocitate, competenta, etc."
Copiii invata multe prin expunerea directa la stimuli. Ei invata multe prin imitare
si identificare. Dar invatarea mediata este un mod diferit de invatare decat expunerea
directa la stimuli. Functiile cognitive de baza sunt create datorita experientelor invatarii
mediate care se manifesta ca si mijloace de adaptare la o lume in permanenta schimbare.
Pentru adaptare, copiii trebuie sa invete cum sa invete. Acest lucru necesita
dezvoltarea unor aptitudini cognitive adecvate, de exemplu identificarea si elaborarea
informatiei, iar pentru comunicare trebuie sa gaseasca solutii propii. Copiii trebuie sa
invete, de asemenea sa lucreze impreuna.
Medierea este o modalitate principala prin care este transmisa cultura de la o
generatie la alta. Din lipsa de disponibilitate, de timp, de energie, multi adulti nu reusesc
sa transmita valori, sensuri culturale, istorice si traditie copiilor lor. Ei nu le mai explica
copiilor ceea ce stiu despre lume, nu le transmit propriile experiente, le spun mai putine
povesti, si lasa televizorul sa indeplineasca aceasta misiune; ei nu mai canta destul, nu
mai raspund la intrebarile copilului. Rezultatul este ca multi copii sunt lasati sa invete
direct din stimulii mediului inconjurator, in lipsa unei medieri din partea adultului.
Potrivit lui Feurstein, aceasta lipsa de mediere pune in pericol dezvoltarea cognitiva a
multor copii. Astfel ce mai comunca cauza a deficitului de invatare este, dupa parerea lui
R. Feurstein, insuficienta experienta de mediere primita de copii din partea adultilor
Experienta invatarii mediate si procesele de invatare
Capacitatea copilului de invatare independenta depinde de experienta adecvata
pentru invatare mediata.
Copiii care au beneficiat de o experienta de invatare mediata si-au dezvoltat toate
functiile cognitive cerute pentru producerea autonoma a informatiei. Marea majoritate a
copiilor, insa, trebuie invatati cum sa gandeasca si sa analizeze problemele. Din aceasta
cauza educatorul trebuie sa devina mediator mai degraba, decat un instructor priceput la
predarea unor continuturi si formarea de deprinderi.
Criterii de interactiune mediata:
1. Medierea intentionalitatii si reciprocitatii: explicitarea intentiilor si motivelor cuiva,
selectarea si modificarea stimulilot pentru a ne asigura ca ei vor fi preluati de cel care
trebuie mediat, care se va angaja in experienta de invatare.
2. Medierea transcendentei: a trece dincolo de timpul si locul in care se desfasoara
procesul invatarii si a permite inferente ce depasesc ceea ce apare "aici si acum"
3. Medierea sensului: a adauga un sens social si cultural cuvantului, evenimentului,
obiectului si a explicita valoarea acestuia.
4. Medierea sentimentului de competenta: a stabili o imagine pozitiva despre sine prin
explicitarea conditiilor in care se pot obtine rezultate, prin analiza proceselor care duc la
rezultat si prin reactia pozitiva a mediatorului in caz de succes.
5. Medierea reglarii si a controlului comportamentului: constientizarea balantei dintre
cerintele si capacitatile disponibile ale copilului, gasirea unei balante intre tenditele de
activism si inhibitie.
6. Medierea comportamentului de participare: incurajarea participarii la experientele de
invatare si dezvoltarea mijloacelor de comunicare.
7. Medierea individualizarii si a diferentierii psihologice: incurajarea si valorificarea
raspunsurilor originale si crative, precum si a tuturor modalitatilor care pun in valoare
diferentele individuale.
8. Medierea orientarii spre scop, a gasirii scopului si a atingerii scopului: incurajarea
fixarii unor obiective, stimularea perseverentei in orientarea spre scopurile fixate,
dezvoltarea strategiilor de obtinere a scopurilor.
9. Medierea capacitatii de a face fata provocarilor: incurajarea dorintei de autodepasire, a
interesului pentru participarea la sarcini noi si complexe, precum si a deschiderii pentru
lucrurile imprevizibile.
10. Medierea alegerii alternativei optimiste: formarea unei deprinderi de a remarca
aspectele si rezultatele pozitive ale procesului, formarea capacitatii de a proiecta
alternative favorabile.
11. Medierea recunoasterii fiintei umane ca si entitate in schimbare.
12. Medierea sentimentului de apartenenta: intelegerea existenti unei comunitati culturale
si a unor caracteristici comune a membrilor unei familii, grup, club, colegi, comunitati.
Educaţia cognitivă se referă la activitatea de stimulare a funcţiilor cognitive de bază,
funcţii implicate în învăţarea şcolară, dar şi funcţii necesare învăţării abilităţilor soiale,
motorii, artistice, emoţionale şi adaptative. Educaţia cognitivă are ca scop dezvoltarea
capacităţii de învăţare a strategiilor de învăţare, în esenţă găsirea punctelor cheie prin
care copiii învaţă să înveţe .
Bibliografie:
Roth, M., Domuta, A., Lebeer, J., Hansen A., Szamoskozi, I., Cretiu, M. - "Educatia
cognitiva", Editura Universitatii Babes-Bolyai
Joita, E., - "Euducatia cognitiva", Iasi, Editura Polirom, 2002