MANAGEMENTUL CLASEI

PROIECT
DESPRE

RELAŢIA ÎNTRE JOC, ÎNVĂŢARE ŞI DEZVOLTARE

LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

STUDENTĂ: GHEORGHE D. MARIANA

ANUL III

FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE

UCDC, BUCUREȘTI 2014

 RELAŢIA ÎNTRE JOC, ÎNVĂŢARE ŞI DEZVOLTARE LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

a) Explicarea conceptelor: joc, învătare şi dezvoltare la vârsta preşcolară

“Jocul ca desfăşurare liberă şi ca plăcere a individului, constituie una din modalităţile esenţiale
de manifestare a spiritului uman. Un fenomen antropologic complex, care în forme şi conţinuturi
specifice se afirmă la toate vârstele, în toate civilizaţiile”. (Johan Huizinga)

Definiţia jocului – formă de activitate prin care, în situaţii imaginare, copilul îşi realizează
tendinţele şi dorinţele nerealizate. (A.Chircev).

Jocul, ca activitate fundamentală la vârsta preşcolară, se realizează la început în afara unui

scop clar, ca plăcere gratuită, dar, cu timpul, el capătă contur şi devine tot mai organizat.

Specific vârstelor copilăriei, el are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a

copilului, dar jocul nu este numai apanajul vârstelor mici, ci şi modul prin care adulţii îşi manifestă
liber ,,copilul din ei”. Jocurile de calculator, filmele de desene animate sau povestirile fantastice
reprezintă doar aspectul de marketing al reîntoarcerii jocului în atenţia tuturor.

Alături de învăţare, muncă şi creaţie, jocul reprezintă una din modalităţile esenţiale prin care
omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc copilul învaţă şi se dezvoltă totodată. Jocul
înseamnă o explorare a universului, a realităţii; tot prin joc, el reproduce, reconstruieşte secvenţe din
viaţă sau creează o nouă lume, o altă realitate.

Învăţarea izvorăşte din necesitatea legitimă a omului de a se informa iar dezvoltarea psihică
este pregătită şI ajutată de învăţare (vezi mecanismul dezvoltării psihice şI forţa sa activatoare).
În literatura de specialitate se consemnează pentu noţiunea de învăţare două accepţiuni: una extinsă
prin care se încearcă să se cuprindă toate formele şI modurile de învăţare şI o alta, mai restrânsa care
se referă numai la învăţarea şcolară.

În prima accepţiune, învăţarea este procesul prin care se achiziţionează experienţe noi, se
formează capacităţi şI deprinderi ce permit individului să rezolve situaţii problematice, care înainte
nu puteau fi soluţionate, îl ajută să optimizeze relaţiile sale cu lumea.

Esenţa învăţării constă în:

- asimilarea, achiziţionarea, dobândirea, însuşirea conţinutului învăţării care este reprezentat

de: noţiuni, concepte, coduri, relaţii, operaţii, structuri cognitive, modele afective, atitudini,
sisteme de valori, reacţii comportamentale, sociale, etc.;
 - asimilarea unui nou conţinut care va spori resursele rezolutive ale individului în vederea unei
mai bune adaptări.

Sunt rezultate ale învăţării numai acele modificări de comportament care:

- au loc în sistemul nervos central;

- se păstrează şI după ce stimulul dispare;

- sunt proprii individului şI se bazează pe interacţiunea maturizării organismului cu activitatea

de învăţare.

Accepţiunea restrânsa a conceptului vizează învăţarea de tip şcolar care este forma dominantă de
activitate pentru procesul instructiv-educativ, acoperă întreaga perioadă a şcolarităţii individului şI
urmăreşte transformarea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor din conţinuturi cu caracter
normativ, în fapt psihologic concret, sau cu alte cuvinte în achiziţii ale personalităţii.

Dezvoltarea urmăreşte asimilarea unor abilităţi fundamentale şi adaptative pe mai multe planuri:
motric, cognitiv, afectiv, social. Fiecare dintre aceste planuri are propria lui dinamică, dar ele
evoluează simultan şi dificultăţile ce apar la unul din aceste niveluri îngreunează dezvoltarea
celorlalte. De aceea interesul nu trebuie să ţintească în mod special stimularea unuia dintre ele, ci să
faciliteze interacţiunea lor şi contextul în care ele să progreseze laolaltă. Un moment important
pentru stimularea acestei interacţiuni este intrarea copilului în grădiniţă când el va primi stimuli noi
pe toate undele către toate aceste niveluri. De asemenea, rolul părinţilor în dezvoltarea acestor
planuri este esenţial prin capacitatea lor de a veni în întâmpinarea nevoilor copilului precum şi de a
identifica dificultăţile sau întârzierile.

Factorii care influenţează dezvoltarea copilului ţin pe de o parte de ereditate, de moştenirea

genetică pe care o primeşte copilul la naştere şi cu care îşi înzestrează un potenţial ce poate fi activat
şi valorificat. Ereditatea este fundamentul pe care se construieşte ulterior, este temelia care poate
asigura o susţinere şi poate creea un context favorabil sau dimpotrivă poate genera fragilitate şi
vulnerabilitate către o slabă capacitate de a construi şi chiar către o dezorganizare. Pe de altă parte,
mediul social este cel care lasă loc încurajării şi amenajării potenţialului cu care este înzestrat
copilul. Mediul poate ajută copilul în dezvoltarea sa oferindu-i resurse, contacte, posibilităţi sau
dimpotrivă poate funcţiona ca o restricţie, anulând şansa copilului de a se dezvolta şi de a progresa
prin absenţă unor resurse sau a unor beneficii. Un alt factor, educaţia este însăşi motorul dezvoltării.
Ea este cea care dă o formă proprie şi structurează ceea ce copilul a dobândit nativ sau prin
experienţa nemijlocită cu mediul din jurul său. Fie că este informală (dobândită în familie, în parc, la
joacă, la muzeu) sau formală (la grădiniţă, locuri special amenajate), educaţia oferă copilului acces la
principalul instrument de creştere şi perfecţionare în direcţia proprie fiecăruia în parte.
 b) Specificul învăţării la vârsta preşcolară

Învăţarea la vârsta preşcolară se deosebeşte în mod distinct de învăţarea în cadrul activităţilor

obligatorii .

Învăţarea este o activitate complexă a omului în care sunt implicate şi alte procese cognitive. O
contribuţie importantă în învăţare o au procesele afective, voinţa şi motivaţia ca şi atenţia şi
utilizarea numeroaselor deprinderi de toate felurile.

Preşcolaritatea este şi stadiul în care se realizează o evidentă învăţare afectivă prin observarea
conduitelor celorlalţi, prin imitarea dar şi prin asimilarea unor cerinţe şi norme .

Între trei şi şase ani învăţarea apare frecvent în împletirea cu jocul, iar la cei mari, şi ca
activitate de sine stătătoare atât în forme spontane cât şi organizate .

Învăţarea reprezintă o activitate menită să schimbe comportamentul copilului, să-i faciliteze

asimilarea de informaţii, să ajute copilul să se adapteze la mediu. Ea presupune asimilarea de
cunoştinţe şi abilităţi, formarea de capacităţi adaptative, prelucrare de informaţii, aplicarea în
practică şi evaluare a propriilor performanţe.

Ştiinţele educaţiei şi psihologia au parcurs în ultimile decenii paşi importanţi în descifrarea

mecanismelor cognitive, în decriptarea modului cum învaţă copilul, mai ales la vârsta preşcolară.

J.Piaget, Henry Wallon, Vagotski şi alţi precursori ai psihologiei cognitive au deschis drumul
unor cercetări fructuoase în domeniu, urmate de psihologii şi pedagogii contemporane.

Activităţile din grădiniţă sunt un antrenament al capacităţii de învăţare, în măsura în care sunt
adaptate particularităţile şi capacităţile de învăţare, specifice vârstei. Numai prin cunoaşterea
psihologiei copilului şi a personalităţii fiecărui copil în parte, educatorul poate să-i organizeze
experienţa de învăţare în aşa manieră încât să-i faciliteze accesul în cunoaştere şi să-i amplifice
capacităţile de asimilare de noi cunoştinţe, de formare a unor deprinderi de muncă intelectuală
esenţiale în adaptarea la activitatea şcolară .

Cercetările de psihologie a învăţării, particularizate pentru vârsta preşcolară, subliniază

caracterul concret-intuitiv al învăţării, necesitatea de vehiculare a obiectivelor şi al jocului în
dezvoltarea personalităţii preşcolarului. Rolul familiei, al educatorului , al grupului de copii (prieteni
şi colegi de grădiniţă) reprezintă factorii ce influenţează major evoluţia învăţării .

De aici decurg următoarele cerinţe ale stimulării interesului pentru învăţare şi pentru lărgirea
orizontului de conoastere :

- deschiderea copilului pentru cunoaşterea nemijlocită (concret-intuitivă) a realităţii cu care

poate intră în contact direct, pe calea simţurilor şi a acţiunii, a jocului şi a manipulării de
obiecte;
 - lărgirea cunoaşterii prin antrenarea capacităţilor de reflectare la nivelul percepţiilor şi
reprezentărilor (dezvoltarea spiritului de observaţie, a fineţii analizatorilor);

- declanşarea curiozităţii epistemice , accentul pe activităţi la alegere, care-i trezesc interesul;

- formarea deprinderilor de muncă intelectuală accesibile vârstei .

Cercetările au pus în evidenţă că preşcolarul are disponibilităţi de cunoaştere sporite faţă de

cele valorificate în grădiniţă, rezerve de energie neutilizate. Se impune educarea timpurie şi creşterea
numărului de conexiuni nervoase (50.000 la nivel normal). Generalizarea grupei pregătitoare şi, în
perspectivă , a grădiniţei ar fi o soluţie mai ales pentru situaţiile în care familiile nu acordă suficient
interes pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Grădiniţa de copii oferă cadrul prielnic pentru
organizarea ştiinţifică a învăţării, eşalonarea gradată a sarcinilor de învăţare, conducerea cu
profesionalism a copilului pe calea cunoaşterii.

Valorificarea experienţei de viaţă a copilului, predominanta jocului că ţip de activitate şi

îmbinarea activităţilor comune cu cele alese sunt premisele unei învăţări eficiente la vârsta
preşcolară. Recuperarea unor rămâneri în urma, a unor carenţe educative din familie, a unor
componente greşite se realizează numai în cadrul organizat din grădiniţă .

Compexitatea învăţării rezultă şi din cerinţele multiple ridicate de viaţă şcolară şi integrarea
socială viitoare. Copilul este format şi informat în domeniul intelectual, moral, estetic fizic,
explicativ, religios , s.a. sporind şansele unei adaptări rapide la activitatea şcolară şi la exigenţele de
mediu, integrare şcolară şi culturală.

Treptat, copiii vor putea trece de la cunoaşterea senzorio-motorie la cea raţională prin
valorificarea situaţiilor propice învăţării: „curiozitatea vie” a copiilor ,repetarea, uneori obsesivă a
întrebărilor cauzale: „de ce?”, „cum?”, demonstrează marea plasticitate a sistemului nervos,
capacitatea de a descoperi relaţii cauzale şi interpretări ştiinţifice, dacă răspunsurile vor fi formulate
adecvat vârstei ( de exemplu , copilul de 5-6 ani înţelege şi poate explica de ce cad frunzele toamna,
de ce pleacă păsările călătoare, de ce îngheaţă apa etc. ), iar la şapte ani poate înţelege transformarea
naturii de-a lungul anotimpurilor. Legarea explicaţiilor teoretice de demonstrarea practică şi de
experienţa copiilor va grăbi trecerea lor în stadiul operaţiilor formale, accesul lor la abstracţiuni şi
generalizări.

Dezvoltarea limbajului este spectaculoasă: copilul învaţă noţiuni empirice într-un ritm ce nu va
mai fi niciodată acelaşi în toată viaţa sa; se dezvoltă la 5-6 ani limbajul contextual ( chiar în absenţa
materialului intuitiv ) care face trecerea la noţiunile ştiinţifice. Gândirea se dezvoltă în acelaşi ritm
cu limbajul, legătura dintre cele două procese psihice fiind una de condiţionare reciprocă.

Imaginaţia are un rol de compensare a necunoscutului, de înlocuire a ceea ce nu poate face

copilul în plan real cu planul dorinţelor şi năzuinţelor manifestate în reverie şi joc. Treptat, spre
vârsta şcolară, copilul începe să discearnă între real şi imaginar, să se îndoiască de conţinutul unor
poveşti, mituri, să caute explicaţii raţionale ale realităţii.
 Acţiunea reală este cheia de boltă a dezvoltării intelectuale. O imagine (un tablou) ilustrează un
acces la abstracţie decât în situaţia participării reale, motrice, intelectuale, afective, motivate şi
susţinute de curiozitate . Orice forţare a abstractizării duce la învăţare formală , memorare mecanică ,
fără eficienţă practică.

Poate mai mult decât factorii biologici şi nativi, condiţiile psihologice şi psihosociale joacă un
rol important în învăţare.

Atitudinile şi formele de conduită se constituie în cea mai mare parte de învăţare, deşi se
vorbeşte şi despre „stilul personal” în comportare de la vârste fragede ( 3-4 ani ). Factorii întăritori
ca: repetiţia, aprobarea adultului, aprecierea reciprocă în grup, trăirea afectivă pozitivă a reuşitei,
satisfacerea motivului sau a trebuinţei care au îndemnat la acţiune, îşi manifestă din plin influenţa.
Achiziţia unor atitudini nu presupune doar imitarea, copierea atitudinii adulţilor, ci şi îmbunătăţirea
lor prin autocontrol şi creaţie proprie, prin originalitate. Pentru Piaget, evoluţia personalităţii
infantile apare ca o învăţare prin asimilare-acomodare (deci ca o adaptare), ca o construcţie de
structuri acomodate condiţiilor exterioare, pe care copilul le asimilează.

La vârsta preşcolară mare se remarcă o „descentralizare” a psihismului, în sensul depăşirii

egocentrismului. Apare identificarea sinelui şi eului, în trei ipostaze (Ursula Schiopu – „Cunoaşterea
copilului preşcolar”): sinele său, eul perceput de copil (autoperceput), cel dorit sau ideal şi imaginea
de sine reflectată în perceperea de către cei apropiaţi (părinţi, educator). Totodată apar relaţii sociale
de tip eu-tu, eu-noi, eu-noi-voi, etc. Învăţarea psihosocială dă naştere unor noi comportamente:
comportarea reverenţioasă, salutul, exprimarea gratitudinii, adresarea cu „dumneavoastră” în
discuţiile cu adulţii, atenţie şi solicitudine în grup ce constituie temeiul angregării normale în
colectivul clasei întâi. Învăţarea comportamentelor civilizate, a regulilor morale elementare şi
aplicarea lor în practică sunt desigur un domeniu important al muncii educative din grădiniţă.

c) Jocul şi specificul jocului la vârsta preşcolară

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe, dorinţe,
tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de manifestare se întâlneşte la toţi copiii
tuturor popoarelor.

La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor desfăşurată prin joc este foarte
necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică.

Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea
înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin intermediul jocului.
De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-învăţare. Esenţa lui constă în
reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru
copil o simplă distracţie, jucându-se el cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă accesibilă
şi atractivă pentru copil. Pe măsură ce înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se
extinde cuprinzând şi realităţile sociale dintre oameni.

Vârsta preşcolară este aceea care duce jocul pe culmile sale cele mai înalte. Jocul este acum
modul de a acţiona al copilului, este forma specifică şi dominantă de activitate, este contextul ce dă
substanţă vieţii preşcolarului, este cadrul ce face posibil progresul, evoluţia sa în plan psihologic.
La începutul perioadei, copilul nici măcar nu distinge această formă de activitate de celelalte două,
complementare- învăţătura şi munca; acest lucru devine posibil în jurul vârstei de 5 ani. După şase
ani, deşi nu pierde din pondere, jocul capătă forme în care se manifestă complex elemente
ocupaţionale.

„Vârsta preşcolară reprezintă un moment de evoluţie psihică în care jocul capătă caracteristici
noi ce-l apropie de alte feluri de activitate. Jocul este un fel de teren neutru pe care se revarsă
întreaga experienţă despre lume şi viaţă a copilului, aceasta devenind prin intermediul lui mai
subtilă, mai accesibilă”. (U. Şchiopu). În această perioadă apar cele mai complexe, mai variate şi
mai interesante forme de joc. La finele ei, diversificarea este mai puţin evidentă, evoluţia jocului
conducând spre adâncirea şi perfecţionarea formelor şi felurilor de joc conturate de-a lungul vârstei
preşcolare.

Baza învăţământului preşcolar trebuie să o constituie activitatea operaţional - activa a copilului,

care îi oferă copilului prilejul de iniţiativă şi experienţă - constituind o bază pentru formularea
verbală a cunoştinţelor.

Se ştie că învăţarea este uneori obositoare - daca nu intelectual, cel puţin fizic. De aceea,
introducând cu mult tact, cu pricepere, activităţi de joc, creăm o legătură ,o continuitate cu perioada
de vârstă anterioară , iar prin reuşita acţiunii întreprinse, îi dăm copilului satisfacţie, îi captăm pentru
mai departe intelectul, îl înviorăm.

În frageda copilărie, învăţarea este naturală şi spontană. Curiozitatea şi gândirea care-l

stimulează în joc sunt parte integrată din plăcerea sa de a învăţa. Prin joc, copilul se aventureza în
necunoscut, încercând să vadă cât poate să construiască de înalt un turn din cuburi; câte obiecte
diferite poate modela din plastilină, testând astfel şi materialul de joc şi pe sine.

Jocul dă copilului preşcolar „simplu” ideilor importante, care treptat constituie „mijloacele” cu
ajutorul cărora el va cuprinde, mai târziu, mai multe concepte complexe, când copilul va dobândi o
gândire profundă.

Tot jocul este cel care dă posibilitatea copilului de a fi mai de grabă un iniţiator în propria sa
lume decât o persoană manipulată şi disciplinată tot jocul determină creşterea încrederii în sine a
copilului, cât şi dorinţa de autodepăşire, lăsându-i la îndemână libera opţiune, libera direcţionare,
fantezia şi imaginaţia.

Îmbinarea judicioasă a elementelor de joc cu cele de învăţare constituie un mijloc important

de pregătire psihologică a copilului pentru şcoală.
 Jocul de asemenea, trebuie îndrumat de adult, fără ca prin această spontanietatea copilului să
fie stingherită.

Rolul educatoarei constă în orientarea şi conducerea jocului nu numai pentru clarificarea

scopurilor urmărite, dar şi pentru sporirea efortului conştient în direcţionarea efectelor educative.

În funcţie de particularităţi de vârstă ale preşcolarilor, însuşi procesul de învăţare prezintă

anumite particularităţile. Aceste particularităţi sunt, de fapt, un rezultat al legăturilor ce se stabilesc
între joc şi învăţare pe parcursul perioadei preşcolare. Această corelaţie între cele două forme de
activitate nu rămâne constantă. Ca regulă generală, pe măsură ce se trece de la o grupă preşcolară la
alta, activităţile obligatorii câştigă termen din ce în ce mai mult. Chiar şi în jocurile copiilor,
motivele învăţării la şcoală încep să apară net exprimate (la preşcolarii mari). La această vârstă copii
manifestă un vis interesant pentru o formă mai organizată de activitate, pentru învăţătură, ceea ce
dovedeşte că ei au atins sub aspectul dezvoltării psihice nivelul corespunzător spre a putea intra în
şcoală.

Acest fapt se poate constata comparând felul în care se joacă prescoarii din grupa mijlocie şi
cei din grupa mare „de-a şcoala”. Se observă că sensul principal al învăţării nu este încă oglindit în
jocurile preşcolarilor de vârstă mijlocie. Când se joacă „de-a şcoală”, elementul dominant îl
constituie rolurile şi actiunilece decurg din acţiunile jocului (trezirea la timp pentru a nu întârzia la
şcoală, drumul spre şcoală, aşezarea în bănci, etc). Învăţarea ca atare nu apare de loc în jocurile
copiilor.

Astfel se reprezintă lucrurile în jocurile preşcolarilor mari. În centrul jocului se află activitatea
propriu-zisă de învăţare. Acţiunile de joc constau în a „scrie”, a „citi”, a „calcula”, într-un cuvânt, în
a face tot ceea ce preocupă un copil care învaţă. Prin urmare, în jocul copiilor din grupa mare,
învăţarea ocupă un loc central. Semnificativ este şi faptul că rolurile preferate de copii sunt acelea de
elevi, adică, toţi vor să desfăşoare o activitate specifică vieţii şcolare, aceea de a învăţa. Aceasta
dovedeşte noua atitudine a copilului faţă de activitatea de învăţare, faptul că el s-a ridicat la o nouă
treaptă de înţelegere a semnificaţiei acestei activităţi de răspundere.

Corelaţia dintre joc şi învăţare la diferite etape ale vârstei preşcolare este condiţionată de nivelul
general de dezvoltare psihică a copilului. Dar pe masura introducerii treptate a elementelor de
învăţare, se produc schimbări vizibile în activitatea psihică a copilului; la vârsta preşcolară mică
asimilare cunoştinţelor şi formarea deprinderilor în cadrul activităţilor obligatorii sunt indistubil
legate de joc. Copilul manifestă tendinţa de a transforma în joc activităţile programate de educatoare
pentru a-i transmite cunoştinţa şi a-i forma deprinderilor. De pildă copilul mânuieşte cu multă
plăcere creionul pe hârtie,dar fără intenţia de a „desena” ceva. Pe el îl captivează însuşi procesul
operării cu creionul, faptul , ca, trasând cu creionul pe hârtie diferite linii întortocheate. La fel se
întâmplă şi cu celelalte activităţi. Pe el nu-l interesează încă obţinerea unui anumit rezultat, de
exemplu, prin aşezarea cuburilor realizarea unei construcţii, prin modelarea plastilinei
confecţionarea unei jucării. De asemenea, asimilarea cunoştinţelor şi însuşirea deprinderilor nu
constituie pentru copil o problemă de rezolvat. Cu toate acestea, prin îmbinarea elementelor de
învăţare cu cele de joc copilul îşi însuşeşte unele cunoştinţe şi face paşi în direcţia formării
deprinderilor de munca intelectuală.

Această particularitate psihologică a învăţării la vârsta preşcolară unică face necesară

includerea "procedeelor de joc" în desfăşurarea activităţilor obligatorii. Pe această cale se captează
mai uşor atenţia, se intesifica procesele de analiză şi sinteză, se dirijează mişcările şi acţiunile, se
menţine viu interesul copiilor pentru activitatea desfăşurată Jocul devine astfel un important mijloc
pentru însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor, dacă este îmbinat în mod raţional cu elemente de
învăţare.

Jocurile şi învăţarea sunt formele de activitate sub influenţa cărora copilul preşcolar se
formează şi se dezvoltă. Între aceste forme există o strânsă legătură. La diferite etape ale vârstei
preşcolare,corelaţia dintre joc şi învăţare se realizează în forme specifice. La vârsta preşcolara mică
jocul ocupă în preocupările copilului locul central. Chiar şi învăţarea implică anumite elemente de
joc. Totuşi în formele cele mai simple motivele învăţării încep să se constituie chiar şi la preşcolarii
mici.

Aceste motive nu sunt dominante faţă de motivele jocului. La preşcolarii din grupa mijlocie şi
din cea mare, interesul pentru învăţare creşte din ce în ce mai mult. Cu toate acestea jocul nu-şi
pierde din însemnătate nici la această vârstă. El rămâne şi mai departe tipul fundamental de activitate
preşcolară, care îndeplineşte importanţa funcţiei educative. Astfel, în procesul jocului, copilul îşi
însuşeşte mai bine semnificaţia socială şi îşi formează mai uşor unele deprinderi practice elementare.
(De pildă, în cadrul unor jocuri,presolarii confecţionează din diferite materiale cadouri pentru alţii).

Jocul şi învăţarea exercită o influenţă pozitivă asupra dezvoltării psihice a copilului. La rândul
lor, ele suferă influenţă pozitivă a acestei dezvoltări. Nivelul tot mai înalt al dezvoltării psihice
generale a copilului acţionează pozitiv asupra nivelului la care se desfăşoară cele două forme de
activitate. În aceasta constă influenţa reciprocă, relaţia dialectică între joc şi inavatare , pe de o parte
şi dezvoltarea psihică generală a preşcolarului, pe de altă parte. Fiind factori importanţi ai dezvoltării
psihice, jocul şi învăţarea sunt în acelaşi timp şi un efect al acestei dezvoltări. În felul acesta , în
procesul desfăşurării activităţilor obligatorii se crează premisele psihologice ale pregătirii
precolarului pentru activitatea de învăţare în şcoală.

În procesul de învăţământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire şi educare a copiilor ,ca
procedeu de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care şi le propune procesul de învăţământ şi ca
formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi dezvoltare a capacităţilor psiho-fizice pe toate
planurile.

“Prin joc, ca activitate intructiv educativă, se realizează adapterea copilului la învăţarea

sistematică, prin libera manifestare a spiritului de independentă în efectuarea diferitelor activităţi,
jocuri simulând la maximum activismul copilului.”
 (El. Pop, ”Jocuri şi alte activităţi la alegerea copiilor” în „Programul grădiniţei”, în „Jocuri şi
alte activităţi alese” - supliment al revistei pedagogice, Bucureşti 1976,pag 11)

d) Cadrul didactic în activitatea de joc

„Jocurile efectuate cu pasiune constituie constituie un izvor de bucurie pentru copil şi o

debordare a personalităţii”.

(EMIL VERZA)

Grădiniţa introduce copilul într-o colectivitate care începe prin a fi un grup neorganizat şi are
menirea de a contribui la dezvoltarea lui psihică şi mai ales la dezvoltarea identităţii şi a identificării
cu modele sociale mai complexe şi mai socializate.

Deoarece în grădiniţă există tutela educatoarei şi a grupului de educatoare şi un regim de

viaţă şi de instruire ce se adresează tuturor la fel, deci egal, sistemul de adaptare a copilului la viaţa
de grădiniţă trebuie să se modifice, fapt ce depinde mult şi de tactul pedagogic al educatoarei.
Perioada de adaptare , de trecere a copilului de la atmosfera de familie la cea din grădiniţă şi apoi din
şcoală nu se petrece la fel pentru fiecare copil. Educatoarea este o mijlocitoare nu numai între copil
şi familie, ci şi între copil şi copil sau între copil şi mediul înconjurător. În timp, în grupul de
grădiniţă se vor forma treptat interrelaţii sociale de vecinătate şi de simpatie.

Educatoarea trebuie să ofere copiilor aflaţi la vârsta preşcolară condiţiile necesare pentru o
dezvoltare normală. Ea trebuie să asigure acele condiţii care să ţină seama de ritmul propriu al
copilului, de nevoile sale afective şi de activitatea sa fundamentală – jocul.

Jocul este activitatea de bază a copilului, modalitatea de iniţiere treptată în procesul complex
al învăţării. El are o putere imensă în viaţa copiilor, este „munca” lor. Ca activitate fundamentală,
jocul poate contribui la formarea unei atitudini pozitive faţă de muncă. Prin joc, copilul este un
iniţiator al lumii sale proprii, îşi foloseşte imaginaţia, pune în practică abilităţile şi priceperile
dobândite, îşi îmbogăţeşte bagajul de cultură şi dezvoltă creativitatea şi sensibilitatea. Foarte iubite
sunt şi jocurile de rol.

În realizarea unor jocuri şi exerciţii, educatoarea caută să antreneze toţi analizatorii: vizual,
auditiv, tactil-termic, olfactiv, gustativ pentru a ajunge la formarea unor deperinderi intelectuale (de a
asculta indicaţiile educatoarei, de a observa, de a analiza şi descrie, de a stabili asemănări şi
deosebiri, de a sesiza unele legături între obiecte şi fenomene ale naturii, de a compara, de a
generaliza,de a se orienta în spaţiu).

La vârsta preşcolarităţii, pe primul plan se situează interesul cognitiv, dorinţa copilului de a

cunoaşte tot ce-l înconjoară, de a afla cât mai multe despre viaţă, despre mediul înconjurător, despre
ceea ce se petrece sub ochii lui.
 Curiozitatea spontană a copiilor, manifestată prin întrebări se transformă treptat într-o
activitate intelectuală intensivă. Educatoarea provoacă copii să verbalizeze, să reproducă prin
intermediul cuvintelor esenţialul obţinut prin observare, să descrie fenomenele şi în absenţa acestora.

În munca educatoarei se întâlnesc două realităţi de care trebuie să ţină tot timpul seama:
trăsăturile comune ale copilăriei, diversitatea lor şi unicitatea fiecărui copil cu care va lucra.

În activitatea de zi cu zi , regulile nu pot lipsi, dar nici nu pot fi introduse arbitrar.

Programul zilei trebuie conceput în mod ştiinţific, bine structurat, încât să permită exercitarea
influenţei educative în: relaţionarea cu colegii în activităţile liber-creative, participarea activă, dar
disciplinată laactivităţile frontal-dirijate, cooperarea cu grupa.

Rolul fiecărei educatoare este de a şi-l face pe copil partener în demersul educativ. Ea trebuie
să susţină şi să consolideze dezvoltarea şi comportamentul copilului, raporturile cu sine şi cu ceilalţi,
astfel încât acesta să poată atinge momentul când îşi formulează singur reguli şi principii.

Educatoarea trebuie să respecte ideile copiilor şi să le utilizeze pentru a modela reguli. Ea

trebuie să interacţioneze cu copiii pe măsură ce aceştia se joacă şi lucrează. De ea depinde atmosfera
şi tonusul clasei. Exemplul său personifică acele calităţi pe care doreşte să le regăsească la copii:
implicare, entuziasm, curiozitate intelectuală.

Atât educatoarea cât şi copilul pot iniţia sau conduce activităţi. Copiii sunt încurajaţi să aibă
cât mai multe iniţiative în cadrul procesului de învăţare. Educatoarele pot să profite de interesul şi
jocul copiilor şi să le folosească pentru a stimula gândirea şi învăţarea.

Educatoarea nu trebuie să intervină atunci când observă că un copil se străduieşte şi doreşte să

realizeze ceva singur. Cei care ştiu să-şi asume responsabilităţi încă din anii copilăriei, o fac cu
uşurinţă şi atunci când sunt adulţi.

Un obiectiv major în cadrul educaţiei copiilor preşcolari este să-i învăţăm să se

autocontroleze, explicându-le consecinţele unui comportament greşit (lovitul, smucitul), ajutându-i
să recunoască şi să găsească soluţii pentru comportamentele problemă.

Efortul educatoarei trebuie să se orienteze în câteva direcţii prioritare ca:

 Orientarea şi desfăşurarea variatelor activităţi instructiv-educative în funcţie de obiectivele

prevăzute de programă;
 Promovarea consecventă a metodelor active (participarea efectivă şi conştientă a copiilor la
activităţi);
 Folosirea jocului ca formă de activitate conducătoare în dezvoltarea psihică a copilului şi
îmbinarea raţională a acesteia cu elemente ce trebuie învăţate;
 Tratarea diferenţiată a copiilor în cadrul activităţilor.
 Adaptarea preşcolarului la cerinţele şcolii presupune dobândirea de către copil a unei
maturizări care să îl facă apt pentru activitatea de învăţare de tip şcolar.

Puntea de trecere a copilului de la grădiniţă la şcoală presupune un anumit nivel de

dezvoltare fizică, intelectuală, morală, voliţională, dobândirea unor capacităţi, abilităţi, priceperi şi
deprinderi absolut necesare şcolarizării. Acestea se pot realiza cu succes în periada preşcolară
petrecută în grădiniţă prin joc, întreţinerea de sarcini, de roluri în joc, de marcări pozitive a
momentelor pozitive în faţa colectivului, oferirea de responsabilităţi, întâi ocazionale, apoi
permanente, sub atenta observare, coordonare şi îndrumare a educatoarei.

CONCLUZII

Cerinţele mereu crescânde ale societăţii contemporane determinată de dezvoltarea

impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii, impun învăţământului de toate gradele sarcini importante în scopul
înarmării tinerei generaţii cu cunoştinţele necesare dezvoltării, pregătirii pentru viaţă, pentru
activitatea productivă.

În condiţiile şcolarizării de 6 ani trebuie evitate toate tendinţele de suprasolicitare a copiilor

atât pe latura muncii fizice cât şi pe cea intelectuală. În acest scop introducerea activităţilor libere şi
a jocurilor didactice în planul de învăţământ se impun cu necesitate.

Nicăieri că în joc, copiii nu găsesc teren mai potrivit pentru a-şi descoperi şi pune în evidenţă
calităţile fizice şi psihice cu care sunt înzestraţi, iar cei mai timizi să-şi învingă timiditatea,
dezvoltându-şi ingeniozitatea şi stăpânirea de sine.

Acţiunile jocului crează pentru copii situaţii pe care ei trebuie să le rezolve singuri sau în
colaborare cu tovarăşii de echipă . Aceste rezolvări creează sau întăresc o serie de însuşiri cum sunt:
curajul, hotărârea, combativitatea, spiritul de colaborare, spontaneitatea … însuşiri foarte necesare
pentru viaţă .

În joc copilul descoperă lucruri noi , iar cele cunoscute caută să le aplice încât pe lângă mişcare
şi bucurie mai intervine şi un effort al gândirii . Jocul este un bun prilej de a cunoaşte copilul sub
diferite înfăţişări , pentru ca el îşi arată în mod spontan aptitudinile fizice şi înclinaţiile sufleteşti .

În procesul jocului copilul dobândeşte numeroase şi variate cunoştinţe despre mediul

înconjurător şi domeniul celorlalte obiecte de învăţământ – limba română şi matematică .

Totodată se dezvoltă procesele psihice: percepţia, reprezentările, memoria, imaginaţia, gândirea,

limbajul.

Deosebirea dintre joc şi învăţare nu se rastrange doar la substratul motivaţional diferit al celor
două situaţii . De cele mai multe ori rezultatul învăţării se proiectează în timp, fapt care-i reduce
mult din forţa sa propulsivă.
 Străduinţa educatorului de a-l face pe copil să înţeleagă scopul învăţării lui nu va putea suplini
efectul rezultatului iminent al jocului .

Prin joc se dezvoltă limbajul şi se îmbogăţeşte vocabularul copilului. Jocul colectiv nu poate fi
conceput fără comunicare verbală între copii. Tot prin joc copilul îşi dezvoltă emoţiile, trăsăturile
sociale, conduita şi trăsăturile de caracter.

Jocul este un mijloc de însuşire activă de cunoştinţe. În cadrul jocului copilul este capabil să
obţină performanţe pe care în alte activităţi exterioare jocului nu este în stare să le atingă. El învaţă
să-şi fixeze un scop, să depună eforturi voluntare în vederea realizării lui, să depăşească obstacole
ivite în cale.

Se poate spune , deci că jocul devine activitatea principală a copilului deoarece dezvoltarea
acestuia stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului copilului, în cadrul
căruia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de
dezvoltare.

Consecinţele pedagogice ce se desprind din cele mai sus ar putea fi contractate în jurul a două
idei principale: crearea condiţiilor pentru trecerea treptată de la activitatea de joc la cea de învăţare şi
îmbinarea lor potrivit principiului copilului să se joace, învăţând şi să înveţe, jucându-se .

„Intrarea în şcoală este intrarea în antecamera unei lumi deosebite , o lume inteligenţa pe care
adultul a construit-o pe deasupra lumii sensibile şi care depăşeşte ceea ce se poate vedea şi atinge”.

PAUL OSTERRIETH

BIBLIOGRAFIE

1. Cerghit I. (1994) „Didactica”, Editura P.R.A., Bucureşti

2. Cerghit I. (1980) „Metode de învăţământ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dottreus R. (1970) „A educa şi a instrui”, Editura Didactică şI Pedagogică, Bucureşti
4. Neacşu I. (1999) „Instruire şi învăţare”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
5. Popescu E. (1995) „Pedagogie preşcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6. Radu N. (1976) „Învăţare şi gândire”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
7. Schiopu V. (1965) „Psihologia copilului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
8. Voiculescu E. (2001) „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001