2.3.

MEDIUL, FACTOR EXTERN AL DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

Mediul este reprezentat de totalitatea elementelor si conditiilor de viata cu care

individul interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale, in diferite etape de
evolutie. Factorii de mediu actioneaza sub forma influentelor bioclimatice, socioeconomice,
culturale, a totalitatii conditiilor, structurilor si normelor sociale (incepand cu mediul familial,
si pana la mediul comunitar si societatea in ansamblu) care se manifesta fata de fiecare
persoana sau grup social.
Actiunea factorilor de mediu poate fi directa sau indirecta, fiind structurati relativ intr-
o forma binara; ei se prezinta individului pe de-o parte ca realitati fizice, concretizate in
prezenta nemijlocita si perceptibila a persoanelor si obiectelor din lumea inconjuratoare, si, pe
de alta parte, sub forma ansamblului de relatii si semnificatii care, prin interiorizare, formeaza
elementele de structura si materialul de constructie necesar dezvoltarii psihice. Actiunea
mediului asupra unui individ poate fi, in egala masura, favorabila unei dezvoltari normale dar
poate constitui si o frana, un blocaj in dezvoltarea sa (spre exemplu, cazul copiilor care din
punct de vedere biologic se nasc cu un potential normal, dar care, din cauza mediu familial
deficitar, ostil, insecurizant, nu sunt stimulati suficient in perioadele optime de dezvoltare,
ajungand sa prezinte semne evidente de retard intelectual sau chiar social).
Din perspectiva dezvoltarii ontogenetice, este necesara evidentierea unui aspect foarte
important si anume: nu simpla prezenta sau absenta a factorilor de mediu este relevanta, ci
masura, maniera si rezonanta interactiunii dintre acei factori si individul uman. Altfel spus, un
factor de mediu prezent, dar neutru ca actiune sau indiferent subiectului uman, este lipsit de
relevanta din perspectiva dezvoltarii
Spre ex o melodie pentru un copil lipsit de auz nu apare ca factor de mediu, tot la fel
un tablou cu o imagine pentru un copil lipsit de vedere.
Conditia dezvoltarii este ca factorul sa actioneze asupra individului, care, la randul
sau, sa reactioneze, intrand in interactiune ca baza a propriei activitati.
Avand in vedere marea diversitate a continuturilor mediului, a formelor si mijloacelor
in care se prezinta, Super si Harkeness au propus o noua categorie teoretica sub forma
conceptului de nisa de dezvoltare. Acest termen desemneaza totalitatea elementelor cu care
un copil intra in relatie intr-o anumita etapa de varsta.
Structura nisei de dezvoltare vizeaza:
- obiectele, locurile, fenomenele accesibile copilului la diferite varste;
- raspunsurile si reactiile celor din jurul copilului;
-cerintele adultului in raport cu asteptarile, posibilitatile si performantele solicitate
copilului la anumite varste (mersul fara ajutor, aspecte privind limbajul, efectuarea unor
activitati de tip scolar in avans);
- activitatile impuse, propuse sau acceptate de acesta.
Mediul poate avea două componente principale: mediul natural şi ecologic şi mediul
social-global şi psihosocial.
Mediul natural cuprinde condiţiile de climă, relief, vegetaţie şi faună. Mediul natural
are o anumită importanţă în dezvoltarea personalităţii, de aceea nu trebuie neglijat nici ca
factor de existenţă şi nici ca factor ce influenţează dezvoltarea omului.
Atunci când condiţiile naturale de mediu sunt favorabile, fiinţa umană se dezvoltă
normal, fără dificultăţi. Când, însă condiţiile de mediu sunt mai puţin favorabile, acestea pot
crea dificultăţi în dezvoltarea omului. Condiţiile naturale pot influenţa, într-o anumită măsură,
caracteristicile psihice şi comportamentale ale omului, creând anumite diferenţieri între cei ce
trăiesc în medii naturale diferite (de exemplu mediul ecuatorial, temperat sau polar). Aceste
deosebiri datorate mediului natural sunt importante dar nu sunt determinante în dezvoltarea şi
cristalizarea personalităţii. În anumite limite, omul, pe baza progresului tehnic şi al
civilizaţiei, poate interveni să modifice unele condiţii nefavorabile de mediu natural în
favoarea sa, utilizând progresul tehnico-ştiinţific, cristalizându-şi astfel gradul de cultură şi de
civilizaţie.
Mediul ecologic este legat într-o măsură importantă de mediul natural. El reprezintă,
printre altele, condiţiile ce determină interrelaţiile dintre organismele vii şi mediul lor de
viaţă. Mediul ecologic concepe ca mediul de viaţă să fie pur, nepoluat, pentru a asigura
condiţiile necesare vieţii organismelor. Determinat de nevoile sale de trăi, omul a adus o serie
de modificări mediului natural şi a amplificat potenţialul acestuia cu valenţe artificiale,
obiectivate în procesul industrializării şi în rezultatele descoperirilor ingineriei genetice.
Concomitent cu avantajele aduse omului, intervenţiile sale de modificare a mediului
au şi o serie de consecinţe negative, cum sunt produsele toxice (deşeuri), radioactive,
emanaţiile de gaze şi pulberi care pun în pericol viaţa omului şi a planetei, a tuturor
componentelor mediului natural: apa, aerul, solul, vegetaţia, fauna, viaţa în general.
În conceptie contemporană, mediul ecologic îşi extinde sfera de cuprindere, incluzând
şi preocuparea pentru asigurarea condiţiilor psihosociale favorabile vieţii. Este cunoscut faptul
că în mediul psihosocial poate apărea poluarea psihosocială şi morală, care are ca şi finalitare:
dezordine socială, vicierea relaţiilor sociale interpersonale şi vicierea a comportamentului
oamenilor.
Concepţia ecolologică necesită crearea şi menţinerea unui mediu ecologic favorabil,
ferit în cât mai mare măsură de poluarea naturală, psihosocială şi comportamentală. În acest
context, o valoroasă şi eficientă educaţie ecologică trebuie să se încheie cu o valoroasă şi
eficientă protecţie tehnico-materială a mediului. Această protecţie presupune realizarea unei
game variate de obiective şi măsuri care să asigure gospodărirea raţional a resurselor şi a
mediului, realizând strategii şi mijloace tehnico-materiale, prevenirea şi combaterea poluării
fizice şi respectiv prin strategii şi mijloace socio-culturale şi educaţionale, prevenirea şi
combaterea poluării psihosociale şi morale.
Mediul social-global cuprinde ansamblul factorilor istorico-culturali, axiologici,
instituţionali, de organizare socială de grup, în cadrul cărora relaţiile sociale-familiale,
şcolare, de muncă şi producţie, comerciale, interumane, opinia publică., au un rol şi o putere
deosebită în formarea şi dezvoltarea personalităţii omului.
Mediul psihosocial este ansamblul de condiţii social-spirituale ale persoanelor,
cuprinzând relaţiile interpersonale, statusurile psihosociale realizate de persoane, idealurile şi
comportamentele lor colective, modelele de comportament proiectate, complexul de norme şi
valori şi procesele psihosociale ce le generează.
Pentru dezvoltarea personalităţii, mediul psihosocial reprezintă componenta cea mai
imoprtantă a mediului. Omul, ca fiinţă socială, se dezvoltă, acţionează şi crează în procesul
vieţii sociale, în cadrul unor relaţii sociale, profesionale şi interumane de muncă, producţie şi
viaţă. În cadrul acestor relaţii sociale, un rol important în dezvoltarea personalităţii îl are
limbajul, care dezvoltat, conturat în condiţii şcolare şi de viaţă, duce la dezvoltarea tuturor
facultăţilor psihice (intelectuale, afective, motivaţionale).
Între mediul social-global şi mediul psihosocial există interacţiune. Însă, în timp ce
mediul social-global reprezintă un ansamblu de condiţii cu caracter pronunţat obiectiv, mediul
psihosocial reprezintă ansamblul de condiţii cu caracter pronunţat subiectiv.
Mediul psihosocial în care acţionează indivizii priveşte îndeosebi dependenţele lor
intersubiective, raporturile şi procesele interpsihice şi de grup. Printre cele mai importante
elemente ale mediului psihosocial ce influenţează educaţia amintim: comunicarea verbală a
indivizilor, relaţiile lor interindividuale, modelele atitudinale şi comportamentale ale
educatorilor (părinţi, cadre didactice, adulţi în general care întră în relaţii interpersonale cu cei
în formare).
Relaţia dintre om şi muncă (activitatea şcolară, de producţie, artistică, ştiinţifică) ca o
componentă a mediului social, are o finalitate benefică, în condiţile în care însă omul nu este
subordonat muncii, ci omul crează munca şi nu munca pe el.
Mediul, cu toate componentele sale, condiţiile de mediu şi culturale/ educaţionale pot
fi modificate în direcţia transformării lor în condiţii adecvate şi favorabile modelării în direcţii
constructive, elevate şi eficiente a personalităţii.
Comparativ cu ereditatea, mediul are o influenţă mai mare în formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane. Omul trăieşte şi se dezvoltă în societate, iar societatea, influenţează sau
îşi lasă o amprentă definitorie asupra acestuia. În funcţie de specificul şi de nevoile sociale
fiecare societate îşi formează proprii ei indivizi. La nivel naţional se stabileşte idealul
educaţional al fiecărei societăţi, programele de învăţământ. Instituţiile, mass-media, biserica şi
familia îşi aduc contribuţia la dezvoltarea personalităţii umane. De pildă, influenţa familiei
asupra personalităţii unui individ nu se opreşte niciodată. Pe de altă parte, la vârsta preşcolară,
copilul prin contactele multiple pe care le stabileşte (cu alţi copii, cu cadrele didactice) îşi
completează bagajul de cunoştinţe pe care l-a dobândit în familie, îşi dezvoltă capacitatea de
comunicare, sociabilitatea, leagă noi prietenii. Este clipa în care el este supus acţiunii a doi
factori diferiţi: familie şi instituţii şcolare, iar de măsura în care părinţii şi cadrele didactice
colaborează şi acţionează în sensul atingerii aceloraşi obiective şi finalităţi educative, depinde
formarea unei personalităţi armoioase a viitorului individ, a viitorului actor social.
Relaţia dintre părinţi şi cadrul didactic depinde în cea mai mare măsură de acesta din
urmă, de felul în care ştie să comunice cu părinţii elevilor săi, de măsura în care se ştie face
respectat şi apreciat de către părinţi, de măsura în care ştie să se implice în rezolvarea oricărei
dificultăţi de comunicare ce pot apărea între cei doi agenţi educativi. O relaţie de calitate între
părinţi şi cadrul didactic (cu toate dificultăţile existente) asigură evoluţia elevului în formare.
Cadrul didactic, prin modelul de comportament pe care îl oferă copilului, prin
atitudinea sa faţă de elevi, prin exigenţa sau indulgenţa sa, prin măsura în care se implică în
viaţa celor mici reuşeşte să imfluenţeze întregul colectiv de elevi al căror formator este,
cultivând relaţii optime, bazate pe afecţiune, comunicare, încredere şi respect reciproc.
In concluzie, interactiunea individului pe tot parcursul existentei sale, dar mai ales in copilaria
timpurie, cu elemente ale mediului familial, mediului inconjurator, mediului pedagogic sau al
celui social favorizeaza in mod semnificativ progresele si calitatea achizitiilor necesare
evolutiei si dezvoltarii sale