ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ

Învăţarea umană nu este un fenomen exclusiv uman, întrucât există şi o formă a sa

preumană, ea nu este nici un fenomen indivizibil. De exemplu, învăţarea şcolară este precedată
de o învăţare preşcolară şi urmată de o învăţare care priveşte adultul de-a lungul întregii sale
vieţi.
Învăţarea nu este un fenomen exclusiv uman, exclusiv social. Ea este profund implicată şi
în conduita animalelor şi, în genere, este răspândită în întreaga lume vie, împletindu-se cu un
alt fenomen - adaptarea. Atât învăţarea, cât şi adaptarea, au drept fundament acea
proprietate a materiei vii constând în plasticitate şi supleţe, care-i permite să răspundă
modificărilor ambientale, externe prin modificări interioare adecvate.
( Golu Pantelimon, „ Psihologia învăţării şi a dezvoltării ", Editura Fundaţiei
Humanitas, 2001)
La nivelul treptei de evoluţie pe care este situat omul, învăţarea începe de la naştere şi
continuă până la moarte. De-a lungul existenţei sale individuale, el intră în raporturi de
cunoaştere cu întreaga natură şi cultură, se informează asupra legilor, învaţă de la ele şi, pe
această bază, procedează la obiectivarea capacităţilor sale psihice în noi produse ale culturii
materiale şi spirituale. El îşi obiectivează însăşi capacitatea de a învăţa, creând şi stocând,
pentru sine şi pentru generaţiile următoare, modele, programe şi dispozitive tehnice de
instruire.
Aşadar, pentru prima dată, la om, şi numai la el, învăţarea se aşează sub semnul unor
acţiuni sociale cum sunt cele de instruire şi educare.
Proces, activitate şi rezultat multidimensional şi interdisciplinar, învăţarea este conceputa
de Jean Piaget ca transformare a comportamentului prin adaptare. Ea este activă şi intenţională
prin exersarea comportamentelor dobândite şi prin construcţii comportamentale proprii,
rezultat al creativităţii. Ca experienţă cognitivă, afectivă, volitivă şi motrică, învăţarea
înseamnă însuşirea şi structurarea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor,
atitudinilor şi a strategiilor de cunoaştere prin investigarea realităţii. Din complexitatea
învăţării, ca proces care însoţeşte fiinţa umană pe tot parcursul existenţei sale, demersul actual
este sinonim cu activitatea instituţionalizată, programată şi conştientă de asimilare a
cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor.
Învăţarea şcolară reprezintă forma tipică, specifică, în care se efectuează
învăţarea la om, ea fiind concepută, anticipată şi proiectată să decurgă ca activitate
dominantă.

Şcoala are, oarecum “ obligaţia “ să creeze condiţii adecvate pentru a da

posibilitate fiecarui elev “ să-si realizeze propria lui dezvoltare optimă “ ( J. Bruner ).
Această viziune optimistă asupra accesibilităţii presupune încredere şi respect faţă de
individualitatea elevului.

Întreaga activitate din şcoala este orientată spre formarea personalităţii elevului în
conformitate cu cerinţele sociale ale vremii, scopul principal fiind integrarea socială. Dacă
conţinutul şi formele acestei activităţi nu ar lua în considerare realitatea psihologică a
copilului, ar pune în primejdie realizarea scopului propus, afirmarea fiecărui copil ca
individualitate.

Fiecare copil are un potential educativ înnascut care trebuie doar descoperit si
activizat. Aceasta este misiunea sfântă a şcolii, a educatorilor, deoarece, după cum spunea
Comenius : “E îndoielnic să existe o oglindă atât de murdărită, încât să nu reflecte totuşi
imagini într-un fel oarecare; e îndoielnic să existe o tablă atât de zgrunţuroasă încât să nu
putem scrie totuşi ceva pe ea. Dacă se întâmplă însă ca oglinda să fie plină de praf sau pete,
înainte de a ne folosi de ea trebuie să o ştergem, iar o tablă prea zgrunţuroasă trebuie s-o
dăm la rindea. “

Importanţa educaţiei este deosebită, întregul sistem educaţional trebuind să se bazeze

pe premisa că fiecare individ poate fi educat, poate fi ajutat să treacă de la o etapa la alta,
atâta timp cât influenţele educative să adreseaza “ zonei proximei dezvoltari “ ( L. S.
Vigotski ). Izvorul dezvoltării psihice îl constituie, după cum se ştie, contradicţiile interne
care apar ca urmare a solicitărilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depăşirea şi
rezolvarea acestor contradicţii revine, în primul rând, educaţiei. Pe de o parte, educaţia
oferă conţinuturile ce urmează să fie asimilate, pe de altă parte ea se preocupă de modul în
care să fie asimilate, de formarea capacităţilor omului. Rolul conducător al educaţiei apare
în intervenţia acesteia în crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe educative
puternice asupra formării personalităţii umane. De aceea, nu este deloc greşită sau
inoportună afirmaţia ca “ educaţia este o artă “.

În şcoala de azi, strategiile didactice trebuie adaptate încât să se asigure copiilor

capacităţi necesare învăţării permanente. Metodele şi conţinuturile trebuie să răspundă atât
intereselor, nevoilor şi cerinţelor individuale cât şi celor de grup. În acest context,
învăţătorul are rolul de a-i ajuta pe elevi să devină răspunzători de propria formare. În
timpul lecţiilor trebuie creată o atmosferă de lucru care să stimuleze disponibilităţile spre
acţiune, într-un cadru psiho-pedagogic afectiv pozitiv. Aceasta poate fi realizată prin
abordarea interdisciplinară a conţinuturilor, prin antrenarea elevilor în activităţi de învăţare
prin cercetare, prin cooperare, folosind cu precădere metodele activ-participative
interactive.

Lecţiile cu abordare interdisciplinară a conţinuturilor răspund preferinţelor cât mai

multor elevi şi le permit o manifestare deosebită a personalităţii.

Învăţarea prin cooperare, munca în echipă formează caracteristici pozitive ca:

prietenie, solidaritate, perseverenţă, responsabilitate; combate indiferenţa, egoismul,
infatuarea. În cadrul grupului se pun în evidenţă interdependenţa pozitivă, responsabilitatea
de grup, deprinderile specifice lucrului în grup, analizarea muncii depuse etc.

Învăţarea prin descoperire se realizează prin învăţare prin efort propriu, favorizând
dezvoltarea aptitudinilor şi intereselor, a deprinderilor de investigare, a unei atitudini
explorative şi experimentale. Învăţarea prin cercetare pune elevul în situaţia de a acţiona şi
gândi independent, învăţătorul intervenind doar când se îndreaptă spre o cale fără ieşire.
Învăţătorul organizează cele mai adecvate condiţii didactico-metodice, iar elevul are
iniţiativă şi căutări continui. Activitatea duce la activizarea întregului sistem psihic al
şcolarului.

Strategiile moderne pun accentul pe contactul direct cu problemele vieţii, ale

muncii practice, sunt concrete, cultivă spiritul aplicativ, experimental, încurajează
iniţiativa, creativitatea, stimulează efortul de autocontrol şi ajutorul reciproc.
 Învăţarea are loc nu numai prin confruntarea experienţei noi cu cea anterioară a
elevului, dar şi printr-un " conflict socio-cognitiv cu experienţa celorlalţi. Psihologia socială
genetică a argumentat că interacţiunile dintre indivizi sunt constructive numai dacă are loc "
o confruntare între soluţiile divergente " ale unor parteneri de niveluri cognitive diferite.
învăţarea într-un grup mic constituie un cadru favorabil dezvoltării structurilor intelectuale
ale elevilor.
Învăţarea are loc plecând de la ceea ce ştiu elevii despre subiectul respectiv la un
moment dat, elementele noi integrându-se activ în structurile anterioare. Această formă de
activitate îşi are, deci, rădăcina în acţiunile de învăţare din cadrul jocului şi ale altor tipuri de
relaţionare a copilului cu lumea externă. Calitatea experienţei anterioare este o premisă
importantă a unei învăţări eficiente.
Situaţiile de învăţare întemeiate pe cooperare sunt mult mai eficiente decât cele
structurate competitiv. Cooperarea în cadrul grupului creează " un spaţiu social finalizat
de o sarcină care le cere actorilor să stabilească o interdependenţă funcţională
necesitând conflictualizări cognitive minimale ".
( Montei), J. M., Educaţie şi formare, Editura Potirom , Iaşi, p.86 )