Profilul practicilor didactice activizante în dezvoltarea gândirii critice a elevilor

Prof.înv.preșc. Simona Tanase

Grădinița cu Program Prelungit „Sf.Sava”, Iași

Activizarea subiecților educației reprezintă „o paradigmă de mare actualitate în pedagogia

contemporană, indiferent de vârsta acestora, fiind în strânsă legătură cu paradigma
învățământuluicentrat pe educat.” (Bocoș, 2013, p. 60)
Instruirea activă și interactivă a reprezentat întotdeauna o temă de autentică modernitate în
gândirea pedagogică, evidențiind complexitatea și dinamica învățării, precum și necesitatea studierii
analitice a individului care învață, cu toate particularitățile sale, ca element central al propriei
învățări.
Activizarea reprezintă un proces evolutiv, complex, sistematic și dinamic, care angajează
întregul potențial psihofizic al subiecților cunoașterii, respectiv un sistem de procese cognitive,
afective, voliționale și biologice, a căror pondere este diferită, în funcție de configurația contextului
educațional. Practic, activizarea urmărește realizarea unei învățări și formări active și interactive, în
care cel care învață să se implice efectiv, intens, profund și integral, cu toate dimensiunile
personalității sale.
Are loc o reconsiderare, o transformare a rolului pe care îl deține elevul – din obiect al
educației, el devine obiect și subiect al educației, coparticipant activ și conștient la propria formare
și devenire. Cu alte cuvinte, „elevii înșiși se află în centrul procesului curricular, în centrul
procesului de (re)construcție a propriilor cunoștințe și a propriei cunoașteri.
Didactica modernă abordează și analizează activizarea într-o viziune sistemică. Astfel,
activizarea reprezintă rezultatul unui sistem de factori specifici procesului de învățământ, care
influențează direct sau indirect procesul de formare al elevilor, punerea în practică a diverselor
modalități, strategii, metode și tehnici didactice, concepute în conformitate cu obiectivul
educațional al activităților didactice.

A activiza subiecții educației înseamnă (Fig.2):

Fig.2. Activizarea subiecților educației (Bocoș, 2013)

 Învățământul activ este de tip modern, formativ. Premisa de la care se pornește este
implicarea activă, interactivă și creativă a elevilor cu întregul lor potențial intelectual, fizic, afectiv-
motivațional. Instruirea interactivă urmărește elaborarea de noi structuri cognitive/intelectuale,
acționale, afective, motivaționale și voliționale operaționale. Așadar, activizarea reprezintă „un
rezultat al procesului de învățământ, un mijloc și, deopotrivă, o premisă a unei instruiri și formări
eficiente”. (Bocoș, 2013, p.64)
Abordarea pedagogică a activizării
Pedagogia modernă, interactivă conferă activizării elevilor, respectiv stimulării participării
lor active și interactive în procesul curricular, statutul de rezultat didactic dezirabil, urmărit,
premisă, mijloc și rezultat pentru o instrucție calitativ superioară, principiu didactic. Acest
principiu mizează pe valorificarea caracterului activ al conștiinței individuale a elevului, ceea ce se
constituie în premisă a câștigării statutului de subiect al educației, precum și a autonomiei cognitive
și educative. Se evidențiază, astfel, importanța proceselor cognitive și metacognitive realizate de
aceștia pentru dezvoltarea lor cognitivă și metacognitivă și pentru accelerarea acestei dezvoltări.
Acțiunea practică este cea care asigură stimularea, susținerea și controlarea operațiilor
gândirii, intervenind o (inter)relații și (inter)dependențe între acțiunile interne și cele externe.
Prin participarea activă, interactivă și creativă la procesul de învățare, reprezintă atât o sursă,
cât și un rezultat al dezvoltării lor cognitive și metacognitive. Consecința în planul didactic este că
participarea activă, interactivă și creativă a elevilor este determinată de natura și nivelul proceselor
și funcțiilor psihice implicate (gândire, memorie, limbaj, motivație, afectivitate, creativitate) și de
calitățile activizatoare ale designului educațional și ale situațiilor de învățare create.
Profilul practicilor didactice activizante. În instruirea interactivă, relația didactică este
dimensionată în jurul a patru poli: profesorul, elevul, colegii și conținuturile curriculare; în legătură
cu fiecare dintre acești poli se poate dezvolta o reflecție didactică, adică integrarea conținuturilor
curriculare în raporturile care se stabilesc între profesor, elev și colegi. Abordările și practicile
didactice specifice sunt construite tocmai prin analizarea acestor raporturi care se stabilesc între cei
patru poli, și nu prin analizarea lor independentă.
Așadar, cele patru categorii de variabile care intervin în analizarea relației didactice
specifice instruirii active sunt:
- variabile referitoare la conținuturile învățării, care fac posibilă întâlnirea dintre
profesor-elevi;
- variabile referitoare la profesor;
- variabile referitoare la elev;
- variabile referitoare la colegii cu care elevul interacționează.
Nici una dintre aceste variabile nu este predominantă ca importanță, deoarece nu este
justificată abordarea unilaterală. Ceea ce caracterizează o situație didactică este tocmai
„solidaritatea funcțională a celor patru categorii de variabile.” (Bocoș, 2013,p.82).
Exemple de metode și tehnici de dezvoltare a gândirii critice. Înlocuirea metodelor
tradiţionale de predare-învățare cu unele metode noi, numite metode ale gândirii critice, bazate pe
principiile învăţării active este unul dintre aspectele mult discutate pe scena învățământului
românesc. Acestor metode pune elevul în situaţia de a descoperi singur informaţia, căci informaţia
astfel descoperită este reţinută mai uşor şi pentru o perioadă mai lungă de timp. Pentru a familiariza
cadrele didactice cu aceste metode active de predare, un număr însemnat de autori și pedagogi au
avut iniţiativa publicării de materiale și ghiduri metodice, care să vină în ajutorul tuturor cadrelor
didactice din România care sunt realmente interesați de echiparea subiecților învățării cu cele
necesare cunoașterii realității care îi înconjoară.
Amintim câteva dintre metodele și tehnicile cele mai cunoscute care au rol în
formarea/dezvoltarea gândirii critice atât la cei mici, cât și la elevii de pe celelalte nivele de
învățământ: Cubul, Ciorchinele, Știu-Vreau să știu-Am învățat, Diagrama Venn, tehnica Lotus,
Cvintetul, Gândiți-Lucrați în perechi-Comunicați, Mozaicul, Turul galeriei etc.
Procesul formării și dezvoltării gândirii critice a elevilor are la bază ideea că orice învățare,
pentru a fi eficientă și durabilă, trebuie să pornească de la experiența cognitivă și de viață a
elevilor(ceea ce ei știu sau cred că știu) și să stimuleze participarea activă și implicarea personală a
acestora în rezolvarea de probleme.
Strategiile dezvoltării gândirii critice promovează un nou mod (model) de predare-învățare:
modelul constructivist care subliniază rolul și importanța proceselor de interogare și explorare-
descoperire a celui care învață; cunoștințele nu sunt date în mod obiectiv, ci ele se construiesc prin
participarea și implicarea elevilor, în mod independent sau în colaborare cu cu alții. Ei se
(re)descoperă și atribuie noi sensuri și semnificații cunoștințelor și activităților, conferindu-le astfel,
o valoare personală. Acest lucru favorizează învățarea autentică, eficientă și durabilă. Accentul nu
cade atât pe cunoștințe ca produs, ca rezultat, cât, mai ales, pe procesul care le-a făcut posibile.
Elevul învață cum să învețe, cum să utilizeze adecvat cunoștințele, și abilitățile de care dispune
pentru a rezolva probleme noi, din ce în ce mai diverse și mai dificile. Astfel, el are sentimentul și
convingerea utilității și eficienței cunoștințelor și capacităților sale pe care le poate utiliza adecvat în
situații diverse.
Este nevoie să schimbăm abordarea prin care informația ajunge la copil. Subiect activ al
învățării, acesta trebuie implicat în activități de cunoaștere concepute în contexte activizante, care să
ofere ocazia de a exersa acest tip de gândire, spre a pune în mișcare date, cunoștințe, deprinderi care
să poată fi transferabile în contexte noi formale, informale, nonformale. Astfel, copiii vor fi mai
reflexivi și mai raționali în fața provocărilor pe care le întâlnesc în viața școlară sau personală.
Lumea în care trăim se schimbă și odată cu ea și educația. Sursele de informare pentru copii
se multiplică încât pentru cei atrași de nou, de spectaculos, una pare mai atractivă decât alta. Copiii,
în joaca lor de zi cu zi, aduc din lumea lor comportamente, idei, probleme noi; ei primesc, prin
diverse canale/surse prea multe informații pe care nu le rețin și nu au nici capacitatea de selecție a
acestora. Cu alte cuvinte, cei mici trebuie să deprindă a citi lumea într-o „cheie” potrivită vârstei, cu
ajutorul căreia să deschidă noi căi spre orizontul descoperirii și al cunoașterii. Această cheie nu este
altceva decât gândirea critică cu abilitățile și dispozițiile sale.
Intervine aici educatorul care, în contextul provocărilor moderne ale educației, nu mai poate
fi un simplu orator, ci un facilitator pe calea cunoașterii. Acesta poate „stârni” și dezvolta spiritul
critic al celor mici, echipându-i cu trăsăturile necesare unui gânditor critic. Împreună, zi de zi,
educatorul și copilul pot dezvolta și afirma trăsăturile specifice gândirii critice dacă, în activitatea
de la grupă, nu pierd nici un moment să exploreze, să se întrebe, să adreseze întrebări și să găsească
răspunsuri, să învețe împreună, în contexte și cu instrumente/strategii adecvate.

Bibliografie

Bocoș, M. D. (2013). Instruirea interactivă. Repere metodologice și axiologice. Iași:

Polirom.
Bontaș, I. (1996). Pedagogie. București: Editura All.
Brunner, J. (1970). Pentru o teorie a instruirii. București: EDP.
 Cerghit, I. (1980). Metode de învăţământ . București: Editura Didactică şi
Pedagogică.
Chiosso, G. (2007). Teorii ale educației și formării. București: Editura Humanitas
Educational.
De Bono, E. (2002). Gândirea laterală. București: Editura Curtea Veche.
Dumitru, I. A. (2000). Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă. Timișoara:
Editura de Vest.
Georgescu, D. (1978). Curriculum Național. Planul-cadru de învățământ pentru
învățământul preuniversitar. București: Editura Trithemius.