PAVELEA SAVETA

PIPP ID AN III SEM.I

Realizaţi un eseu pe tema: „Centrarea pe elev în instruirea interactivă”

Centrarea pe elev este o cerinţă didactică ce presupune plasarea copilului, şi nu a

materiei de învăţămînt în „miezul” procesului instructiv, afirmă M. Ştefan

Pedagogie interactivă, prin definiţie “este centrată pe educabil şi promovează

activitatea efectivă a acestuia, implicarea interactivă a acestuia şi statutul său de participant
activ în procesele educaţionale, instruirea interactivă, învăţarea interactivă şi participativă,
colaborarea dintre educabili. Ea creează un mediu educaţional şi curricular activizante,
contexte stimulative pentru stabilirea de interacţiuni între următorii poli: educabil, colegi,
cadrul didactic şi conţinuturile instructiv-educative”. (Bocoș, M.,)

Procesul educativ interactiv presupune existenţa unui context complex asemănător

unui sistem viu, în care componentele implicate, educabil şi educator, joacă fiecare câte un
rol. Totodată acest sistem viu are în vedere îndeplinirea unui scop – acela ca educabilul să
înţeleagă şi să-și modeleze conștient, prevăzător şi benefic realitatea înconjurătoare. Scopul se
transformă odată cu vârstă educabilului şi presupune, la vârste fragede, câștigarea
independenţei prin adaptarea noastră la realitate, trecând stadial prin etape din ce în ce mai
diverse şi complexe de orientare şi atingere a expectanțelor proprii de viață.

Pentru a fi eficient, acest proces trebuie să aibă în vedere modul în care construiește
interacțiunea dintre roluri în vederea îndeplinirii acestui scop.

Rolul profesorului în învăţarea centrată pe elev se schimbă radical faţă de abordarea

tradiţională. În perspectiva tradiţională, profesorul transmite cunoştinţe elevilor pasivi,
accentul fiind pus pe predarea frontală şi ajungerea la răspunsul corect. În contradicţie cu
abordarea tradiţională, în învăţarea centrată pe grupe de elevi, profesorul are rol de
supraveghetor, sub directa lui îndrumare elevul asumându-şi responsabilitatea propriei
învăţări, dezvoltându-şi în timpul procesului instructiv-educativ competenţe de educaţie
permanentă, metacognitive şi autoevaluative. În această abordare modernă, profesorul are mai
multe roluri, el fiind pentru elevii săi mentor, sfătuitor, supraveghetor, dar şi model,
colaborator, îndrumându-şi elevii în vederea atingerii rezultatului scontat, dorit de toţi cei
implicaţi în acest proces educativ. Acum accentul se pune pe sprijinirea învăţării, folosind
metode şi mijloace de predare – învăţare plăcute, acceptate de către elevi, metode şi mijloace
pe care inerent şi ei învaţă să le folosească, folosirea acestora ducând la rezultatul dorit. Dacă
în predarea – învăţarea tradiţională profesorul foloseşte prelegerea ca metodă principală,
sigur, împletindu-se şi cu alte metode tradiţionale, şi organizarea clasei de elevi frontală,
elevii primind din discursul didactic toate cunoştinţele fără a fi implicaţi în vreun fel în aflarea
lor, în învăţarea centrată pe elev prelegerea este înlocuită de învăţarea activă, nu
total, iar forma de organizare a clasei de elevi se schimbă, alternând forma individuală cu cea
pe grupe, forma frontală fiind forma de organizare a clasei cel mai puţin folosită. Metodele
învăţării active se îmbină cu prelegerea pe tot parcursul procesului instructiv – educativ,
pretându-se cerinţelor fiecărui elev în parte. În învăţarea centrată pe elev, elevii învaţă fiecare
în ritmul său.

Elevul, prin rolul său central, contribuie, poate inconștient, la proiectarea următoarelor
componente ale instruirii sale:

- strategiile de predare – învăţare:

a. conţinuturile alese de cadrul didactic sunt adaptate la realitatea prezentă, trebuie să

fie atrăgătoare şi într-o oarecare măsură cunoscute de colectivul şi grupa de varstă căreia i se
adresează; 

b. metodele didactice sunt construite după paradigmă constructivistă şi socio

constructivistă, şi urmăresc să acopere toate cele cinci sfere necesare învăţarii critice:
experimentală - rezolvare de probleme – investigaţii - decizională; Tot în această categorie se
încadrează şi folosirea tehnologiei în scop educativ, iar în acest sens se urmăreaste
dezvoltarea interacțiunii elevului/ educabilului cu tehnologia şi limbajul tehnic digital.
Studiile referitoare la existența inteligenţelor multiple determină profesorii să recunoscă
existenţa unor stiluri diferite de învăţare şi adaptarea metodelor didactice la aceste stiluri.

c. curriculumul este adaptat vârstei, orientat spre dezvoltarea de aptitudini şi

competenţe necesare personalităţii individuale cât şi ale societăţii; 

- organizarea colectivului în clasă în vederea creșterii eficienţei învaţarii. Atmosfera

creată în clasă trebuie să invite la colaborare, schimb de idei şi păreri, iar acest lucru nu se
poate realiza decât privind această organizare fizică al ambientului clasei că o prelungire a
sentimentului de siguranţă, confort şi bună dispoziţie existent într-o familie. Privită din acest
unghi, profesorul nu mai este principalul punct de atracţie al clasei, dominator, ci el este co-
locatar, parte din echipa de design, susţînător al procesului de instruire în care fiecare individ
este important, auzit şi beneficiază de toate mijloacele de învăţare disponibile.

- relaţionarea. Că o completare la partea de organizare expusă mai sus (mobilier,

așezare, expunere, etc) educația interactivă presupune existenţa unei relaţionari sănătoase
bazată pe respect. În acest sens în cartea să ‘ Școli care învaţă”, Peter Senge sugerează
folosirea şi implementarea la clasa a unor rețele conversaţionale eficiente şi aplicarea unor
proceduri de dialog pentru situaţii excepţionale (pag 118-122, “Școli care învaţa”)

- evaluarea, cu accent pe partea de autoevaluare. Având în vedere rolul sau conștient

de coparticipant al elevului la construirea propriei cunoașteri, în educaţia interactivă evaluarea
este transparentă. Din acest punct de vedere, elevii înţeleg expectanţele şi sunt încurajaţi să
folosească autoevaluări ale progresului propriu. Fiind conștienți de nivelul lor, ei îşi pot
monitoriza astfel propriul demers de învăţare, pot înţelege cum se construieşte cunoaşterea şi
își pot îmbunătăţi strategiile de învăţare. Autoevaluarea presupune o interacţiune cu eul
propriu, de cunoaștere a nivelului propriilor cunostinţe, ale capacitaţilor şi aptitudinilor
personale în raport cu expectanţele. Din acest proces se naște motivația, că motor al
perseverenței educaționale. Motivaţia este un factor decisiv în rolul interactiv şi activizant al
elevului. Oricât de mare ar fi motivaţia educatorului în procesul instruirii, dacă nu caută să
cunoască şi să relaţioneaze cu motivația elevului său, este ineficientă. În 1988 a apărut teoria
autodeterminării, care descrie ce-i motivează pe oameni în absența oricărui factor extern care
l-ar putea influenţa în luarea unei decizii de a acţiona, astfel încat motivația să fie 100%
intrinsecă. Teoria afirmă că oamenii sunt motivați să obtină autonomie (să controleze
situațiile), competentă (să fie pricepuți la ceea ce fac) şi relaționare (să fie recunoscuți pentru
ceea ce fac). Acesta teorie descrie importantă motivaţiei intrinseci în educaţie că fiind mult
mai eficientă decât metodă recompenselor (moţivatie externă) şi au că rezultat implicarea
benevolă a elevilor în procesul de instruire.

Învăţământul actual urmăreşte folosirea în cadrul procesului instructiv – educativ a

metodelor activizante pentru elevi, care să solicite gândirea şi creativitatea elevului. Activ este
elevul care depune efort de reflecţie personală, interioară şi abstractă, care întreprinde o
acţiune mentală de căutare, de cercetare şi redescoperire a adevărurilor, de elaborare a noilor
cunoştinţe. Activismul exterior vine deci să servească drept suport material activismului
interior, psihic, mintal, să devină un purtător al acestuia.
( Cerghit, I., 1997, p. 73).

Consider că organizarea procesului instructiv centrat pe persoana celui educat

reprezintă un cadru favorabil pentru ca elevii să fie motivați și să învețe aprofundat.

Bibliografie:

1. Cucoş, C., (2006), Pedagogie, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi

2. Cerghit, I., (1997), Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Bocoș, M., (2002), Instruire interactivă, Ed.PUC, Cluj-Napoca
4. Mândru, A., Barbeli L., Filip D.,Gall M., Niculae A., Nemţoc m.,Dodoruţ D.,
Topoliceanu F., (2010), Strategii didactice interactive, Editura Didactică Publishing
House, Bucureşti.
5. Peter, S., Robert, J., (2016), “Școli care învață”  A cincea disciplină aplicată în
educație, Ed. Trei, București.