Universitatea “Spiru Haret” Brasov

Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei

Specializarea: Pedagogia Invatamantului Primar si Prescolar
Anul I, semestrul II
Student: Bordeianu (Sahaidac) Paula-Ramona
Disciplina: Teoria si metodologia instruirii
Titular de curs: Gabriela Cornea

TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII

Teoria este o construcţie conceptuală ce uzează de reflectare sistematizată, deducţii şi de validare
logică, o generalizare a unui ansamblu de cunoştinţe, în vederea formulării unor ipoteze sau
principii explicative ale dezvoltării unei doctrine. Statutul epistemologic al instruirii, este
“construită”, explicată şi interpretată cu mijloacele şi în dimensiunile ştiinţelor educaţiei.
Metodologia reprezinta totalitatea metodelor de cercetare utilizate într-o ştiinţă. Metodologia
instruirii este un ansamblu teoretic de principii normative, de reguli şi procedee utilizate ce
urmează a se aplica în vederea obţinerii unor rezultate mai bune şi în care practica se transformă
în praxiologie.
Instruirea este activitatea complexă de predare-învăţare a informaţiei şi deprinderilor de ordin
intelectual (însoţită permanent de evaluare), activitate văzută ca premisă necesară formării
complete a fiinţei umane. Cu precizările că: a) instruirea vizează exclusiv omul (chiar dacă şi
celelalte animale învaţă, lor nu li se predă);
b) reprezentativitatea fundamentală, în cadrul instruirii, îi revine aspectului intelectual, dar
aceasta nu înseamnă că obiectivele instruirii se opresc aici; formarea intelectuală este doar
deschidere pentru toate componentele educaţiei;
c) faptul că cele trei demersuri (predare-învăţare-evaluare) apar şi în definirea instruirii şi în cea
a procesului de învăţământ este semnul că forma veritabilă a instruirii este învăţământul”. (1)
definiţia descriptivă =modalitate de "distribuire a cunoştinţelor şi a deprinderilor", rezultând o
relaţie fundamentală între instruire şi învăţare;
(1) definiţia intenţională = identificarea obiectivelor, a convingerilor şi atitudinii cadrului
didactic ca determinanţi ai performanţei la clasă;
(1) definiţia normativă = analiza pe principiile etice şi deontologice;
(1) definiţia ştiinţifică = comportamentele specifice instruirii al căror efect a fost pe deplin
experimentat. Teoria si metodologia instruirii are o relaţie de complementaritate între instruire şi
educaţie, intruirea fiind nucleul educaţiei si susţine fundamentele acesteia prin cunoştinţele,
capacităţile şi atitudinile ştiinţifice transmise. Instruirea are 2 actori principali si anume, educator
- obligaţia şi responsabilitatea pregătirii şi formării educatului în sensul asimilării de cunoştinţe
şi formarea de capacităţi, abilităţi, deprinderi şi competenţe.
 Caracteristicile definitorii ale instruirii sunt: 1. existenţa unui contact direct între profesor şi elev
cu scopul raţional de a facilita învăţarea conţinutului de către elev, iar acţiunile profesorului pot
continua până când elevul încearcă să înveţe conţinutul;
2. existenţa unei asimetrii informaţionale (profesorul cunoaşte materia de studiat în timp ce
elevul nu deţine acele informaţii) în care acţiunile profesorului sunt proiectate încât să-i releve
elevului elementele de conţinut pe care se presupune că trebuie să le înveţe.

Caracteristici definitorii ale instruirii: 1) la nivelul societăţii: în prezent, instruirea constituie una
din problemele majore ale societăţii, la perfecţionarea ei contribuind diferite ştiinţe – un loc
central ocupându-l psihologia, teoria informaţiei şi cibernetica;
2) la nivel organizatoric: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat subordonat unor
scopuri/finalităţi determinate social-istoric având la bază legile educaţiei şi se orientează după
principii didactice;
3) la nivel curricular: își delimitează un conţinut prin planuri şi programe utilizând variate
metode şi mijloace specifice în scopul formării unei culturi generale (cunoştinţele necesare şi
obligatorii pentru adaptarea socială) şi de specialitate (sub formă teoretică şi practică
definitivându-se într-o calificare profesională);
4) la nivelul procesului de instruire: se realizează prin predare şi învăţare, presupunând
interacţiunea organizată şi de durată între cadrele didactice şi elevi. Este calificată ca o pârghie a
progresului social datorită gradului de formativitate, economicitate şi eficienţă.
C. Moise
Teoria instruirii este “un corp coerent de explicaţii, sistematizări şi norme privind proiectarea şi
înfăptuirea sistematică a introducerii omului în cultura umanităţii”.
S. Cristea (2000, p. 366) = “împreună cu teoria educaţiei – care analizează conceptele
pedagogice de bază […] – teoria instruirii formează nucleul epistemic tare al ştiinţelor educaţiei,
activat la nivelul pedagogiei generale. Ea vizează deopotrivă teoria instruirii şi metodologia
instruirii sau, mai corect spus, cercetează teoria instruirii pentru a optimiza practica instruirii”.
R. B. Iucu =“didactica a fost asociată în ultima vreme atât cu teoria instruirii – fapt motivat de
obiectul comun de studiu, cât şi cu teoria învăţământului, prin faptul că ambele studiază într-un
ansamblu coerent componentele procesului de învăţământ. Învăţământul este conceput ca fiind
forma cea mai organizată de realizare a instruirii şi educaţiei”.
Teoria instruirii se focalizează prioritar în limitele procesului de învăţământ. Ceamai organizată
formă a instruirii este însuşi procesul de învăţământ. Calităţile unei teorii a instruirii: •predicţie
(care este realitatea specifică a educaţilor);  proiectare (ce trebuie învăţat şi coerenţa
conţinuturilor vehiculate şi raportate la categoria specifică de vârstă); • organizare;
•metodologică;
• eficientizare;
• cercetare.
Metodologia instruirii reprezintă optimizarea continuă a activităţii didactice, prin definirea,
clasificarea şi valorificarea metodelor şi procedeelor didactice în relaţie optimă cu celelate
componente ale procesului de învăţământ. Triplul sens al metodologiei ca: ştiinţă, tehnică şi artă
în acelaşi timp: 1. ştiinţă = o elaborare teoretică a datelor despre cum se realizează obiectivele
curriculum-ului, despre cum se generalizează şi vehiculează conţinuturile, care sunt factorii
implicaţi în instruire, distanţându-se de subiectivitatea stilurilor de predare-învăţare şi
interpretează logic processes de predare-învăţare;
2. tehnică = oferă modalităţi de predare-învăţare, strategii şi forme concrete de acţiune, un
ansamblu de mijloace audio-vizuale utilizate în practica educativă, contribuie la realizarea
practică a procesului de instruire, dezvoltă şi antrenează pe baza criteriilor de eficienţă abilităţi şi
competenţe specifice ale cadrului didactic. În practica educativă => tehnologie didactică în sens
restrâns = ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în activitatea instructiv-educativă; în
sens larg = ansamblul corelaţional al strategiilor de proiectare, realizare şi evaluare a procesului
de predareînvăţare, mai simplu: metodele şi mijloacele de învăţământ raportate la obiectivele,
conţinuturile, formele de organizare şi modalităţile de evaluare;
3. artă = implică flexibilitate, adaptare, creativitate şi măiestrie în diversitatea situaţiilor de
instruire şi crează loc pentru cercetare, îmbunătăţire şi inovaţie didactică.
Strategia didactica reprezintă autenticitatea măiestriei pedagogice a cadrului didactic ce operează
cu un ansamblu de variabile în vederea optimizării actului instructiv-educativ, demersul autentic
de abordare a unei activităţi didactice pentru realizarea unui scop specific. Aceasta implică:
: • respectarea principiilor didactice şi de proiectare;
• articularea unui conţinut prin utilizarea:
• metodelor, tehnicilor şi procedeelor didactice;
•resurselor;
• mijloacelor de învăţământ;
• modurilor de organizare raportate la stilurile de învăţare/predare şi nivelul de performanţă al
actorilor implicaţi într-un context dat;
• demonstrând flexibilitate, creativitate şi pertinenţă în soluţiile propuse. = parte componentă a
tehnologiei didactice. Sunt3 tipuri de strategii: expozitiv-euristice, algoritmizate şi evaluativ-
stimulative .
Teoria şi metodologia instruirii este o ştiinţă pedagogică fundamentală ce face parte din nucleul
sistemului ştiinţelor educaţiei obiect de studiu =≥ procesul de învăţământ pentru a conferi o bază
ştiinţifică practicii instruirii în vederea optimizării ei. = abordează procesul de învăţământ pe
două mari coordonate, aflate în relaţie de complementaritate: teoria instruirii şi metodologia
instruirii
• pe coordonata teoretică este investigată instruirea ca fundament al educaţiei, învăţarea ca
fundament al instruirii şi ca învăţare instituţionalizată şi optimizată.
• . 2. pe coordonata metodologică: strategiile de instruire sunt abordate holistic, cuprinzând
: • tipologiile de instruire, •modalitatea de construire a acestora,
• structura lor – metode, mijloace şi forme de organizare a instruirii, interacţiuni şi relaţii
instrucţionale,
•perspectivele moderne în abordarea strategiilor instruirii,
•problematica proiectării strategiilor de instruire.
Metoda didactică lb. greacă: 1. odos = drum, cale şi 2. metha= spre, către sens de “drum către…”
sau “cale spre…”, drumul către atingerea obiectivelor, îndeplinind astfel un rol polifuncţional
prin care se prezintă şi vehiculează conţinuturi informaţionale. În baza funcţiilor specifice pe
care le îndeplineşte la nivel cognitiv, formativ-educativ, motivaţional, instrumental şi normativ se
corelează cu celelalte componente ale instruirii fiind o cale eficientă de desfăşurare a procesului
de predare-învăţare-evaluare.
Procedeul didactic - o arie mai limitată de acţiune/un detaliu sau o componentă a metodei. El
arată modul de aplicare a metodelor pe secvenţe, desemnează operaţiile subordonate acţiunii
declanşate la nivelul metodei didactice. Strategia didactică este o activitate, Metoda -> unei
acţiuni a activității iar procedeul, o operaţie a acţiunii respective. Eficienţa unei metode este dată
de capacitatea de selectare şi adecvare, nivelul de calitate, gradul de îmbinare şi ordonare a
procedeelor specifice operaţiilor predării, învăţării şi evaluării
. I. Cerghit (1984): clasificare a procedeelor după funcţiile îndeplinite: procedee de organizare,
de captare a atenţiei, de reactualizare, de comunicare, de învăţare euristică, de esenţializare a
conţinutului, de exersare, de dirijare a învăţării, de demonstrare, de stimulare a învăţării, de
transfer, de diferenţiere a învăţării, de evaluare. Rezultă, astfel, că între strategia didactică,
metode şi procedee există stânse interacţiuni.
Mijloacele de învățământ sunt un element al strategiei didactice , antrenate diversificat ca
auxiliare , desemnează ansamblul de instrumente materiale ce facilitează transmiterea de
cunoştinţe, formarea de priceperi, deprinderi şi competenţe, evaluarea unor achiziţii şi
valorizează aplicaţiile practice din cadrul procesului didactic. În sens fizic, mijloacele de
învățământ, aparţin laturii tehnice ce intră în dotarea instituţiei şcolare, în sens funcţional, acel
produs informatic ce are valoare formativă. Ca și. distincţie: materiale didactice (obiecte
naturale, truse, jocuri, unelte, instalaţii, mulaje, produse, fişe de lucru, ilustraţii, documente,
portrete, tablouri, albume, colecţii tematice, hărţi, diagrame, planşe, dispozitive, filme, montaje
audio-video, produse informatice etc.) mijloace tehnice de învăţământ (calculator, aparate video,
retroproiector, televizor, simulator etc).
Modul de organizare a învăţării - formele de organizare a procesului de învăţământ (clase,
sisteme şi unităţi şi extradidactice). Majoritatea situaţiile de instruire au ca fond organizatoric
activitatea cu întreaga clasă. Distingem: 1. activităţile frontale;
2. pe grupuri mici;
3. munca independentă.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie, care cuprinde
ansamblul instituţiilor specializate, organizate formal şi nonformal, în vederea proiectării
conţinuturilor şi metodologiilor specifice pentru realizarea funcţiilor educaţiei.
În sens larg (Dictionnaire encyclopédique de l'éducation et de la formation, 1994, p. 956):
"ansamblul instituţiilor care participă la organizarea arhitecturii şcolare, adică la derularea
generală a studiilor pe cicluri, orientări, filiere etc.".
În sens restrâns (Dicţionarul de pedagogie, 2000): „sistemul de învăţământ include ansamblul
instituţiilor şcolare, organizate la nivel primar, secundar, superior, pe diferite trepte şi cicluri de
instruire şi educaţie”.
Procesul de învățământ este principalul subsistem al sistemului de învăţământ. Are două
perspective: 1. din perspectiva didacticii moderne, prcesul de învățământ este o activitate de
predare-învăţare în care atribuţiile prioritare revin cadrului didactic, focalizat pe relaţia predare-
învăţare. 2. din perspectiva didacticii postmoderne, procesul de învățământ este o activitate de
predare-învăţare-evaluare şi centrat pe realizarea obiectivelor şi a interdependenţei dintre
obiective-conţinuturimetodologie-evaluare. Componentele procesului de învăţământ:
- obiectivele procesului de învăţământ,
- resursele umane,
- conţinutul învăţământului,
- metodele de instruire şi autoinstruire,
- mijloacele de învăţământ,
- formele de organizare şi desfăşurare a procesului de învăţământ
- resursa timp.
Locul şi rolul teoriei şi metodologiei instruirii în sistemul ştiinţelor educaţiei Categoria
disciplinelor pedagogice fundamentale:  Teoria şi metodologia instruirii
 Teoria şi metodologia curriculumului
 Teoria şi practica evaluării
Interacţiuni directe: •pe verticală: Introducerea în pedagogie;
•pe orizontală: Teoria şi metodologia curriculumului şi Teoria şi practica evaluării educaţionale.
Au rol în formarea inițială și continuă.
Funcţiile teoriei şi metodologiei instruirii nivele:
1. nivel normativ: dimensiunea funcţional-structural-operaţională a procesului de instruire, care
delimitează cadrul epistemologic specific didacticii generale
2. nivel prescriptiv: caracterul practic al activităţii de instruire care marchează domeniul de
studiu specific proiectării didactice.
De la didactica generală la teoria şi metodologia instruirii
 S. Cristea (2000, p. 99): “în calitatea sa de teorie a procesului de învăţământ sau de teorie a
instruirii, didactica generală defineşte şi susţine fundamentele ştiinţifice ale procesului de
învăţământ”
 E. Noveanu (1982, p. 13): teoria procesului de învăţământ e o “subteorie a teoriei despre
educaţie”
 S. Cristea (2000, p. 366): “teoria instruirii este o subteorie a teoriei despre educaţie care
defineşte conceptele de bază ale didacticii generale: procesul de învăţământ; obiectivele
pedagogice; conţinutul învăţământului; metodologia didactică; evaluarea didactică; proiectarea
pedagogică a procesului de învăţământ”.
 R. B. Iucu (2001, p.29): “didactica a fost asociată în ultima vreme atât cu teoria instruirii –
fapt motivat de obiectul comun de studiu, dar şi de absenţa termenului în literatura de specialitate
anglo-saxonă, cât şi cu teoria învăţământului, prin faptul că ambele studiază într-un ansamblu
coerent componentele procesului de învăţământ (învăţământul fiind conceput ca forma cea mai
organizată de realizare a instruirii şi educaţiei”.
• Etapa didacticii tradiţionale: de tip magistrocentrist (sec. XVII-XIX):
 accent pe activitatea de predare;
 sursa principală a cunoaşterii: percepţia;
 tip de învăţare: dirijare autoritară.
• Etapa didacticii moderne: de tip psihocentrist sau sociocentrist (sf. sec. XIX – prima
jum. a sec. XX):
 accent pe activitatea de predare-învăţare;
 sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihologic (curentul psihocentrist) sau
social (curentul sociocentrist);
 tip de învăţare: dirijare psihologică sau socială.
• . Etapa didacticii postmoderne: de tip curricular (a doua jum. a sec. XX):
 accent pe activitatea de predare-învăţare-evaluare;
 sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihosocial, interiorizată deplin prin
strategii adecvate (curentul tehnocentrist);
 tip de învăţare: autodirijare psihosocială.
Didactica generală lb. greacă: didaskein = a învăţa; didaktikos = instruire, instrucţie; didasko =
învăţare, învăţământ; didaktike = arta învăţării
 Jan Amos Comenius - “Didactica Magna” (1632) - ,,părintele didacticii”
 Johann Heinrich Pestalozzi: sistem de idei pedagogice
 Johann Friedrich Herbart: fundamentarea didacticii pe psihologie şi etică.
 Friedrich Adolph Wilhelm Diesterweg - “învăţătorul învăţătorilor germani”: fundamentarea
didacticii ca ştiinţă a învăţământului educativ care asigură informarea şi formarea copilului
 Konstantin Dmitrievici Uşinski: statutul didacticii ca unitate între teorie şi practică.
 S. Cristea (2000, p. 99): dubla funcţie pedagogică a didacticii generale funcţia normativă, ce
intervine atât la nivel epistemologic, prin teoria care stă la baza didacticii generale, stabilind
dimensiunea funcţională – structurală – operaţională a activităţii de predare-învăţare-evaluare;
funcţia prescriptivă, ce intervine la nivel praxiologic, prin teoria aplicată în cadrul metodicii
diferitelor discipline de învăţământ, şi care stabileşte “condiţiile ierarhice” ale activităţii de
predare-învăţare-evaluare şi posibilităţile tehnologice de proiectare şi de realizare a acestora în
sens tradiţional, modern şi postmodern.
Didactica tradiţională şi didactica modernă: didactica tradiţională: profesorul în centrul
universului educativ, stabilind o relaţie de autoritate şi de dependenţă a elevilor faţă de acesta,
rezultând un model pedagogic clar demarcat de existenţa unei relaţii de respect faţă de materia de
studiat şi mai puţin către elev
didactica modernă are la bază noile achiziţii ale psihologiei moderne
în didactica tradiţională: mecanismul de însuşire a cunoştinţelor consta în formarea de imagini
despre lucruri şi asociaţiile între aceste imagini,
în didactica modernă: bazele însuşirii cunoştinţelor prin acţiune, concepută atât ca acţiune
externă, obiectuală, cât şi mintală, internă.
 => concepţia de tip magistrocentrist asupra procesului de predare-învăţare se modifică întruna
de tip psihocentrist sau sociocentrist, didactica modernă: o didactică a metodelor activ-
participative.
De la didactica modernă la didactica postmodernă
Liniile de perspectivă ale didacticii actuale sunt extrase şi din unele tendinţe ale didacticii
moderne care s-au accentuat în etapa postmodernă:
 acţiunea de prospectare;
 abordarea comprehensivă, integratoare şi globală a problematicii procesului de instruire şi
educaţie, respectiv, a componentelor acestuia;
 centrarea cercetării didactice pe învăţare;
 reproiectarea raporturilor existente la nivelul procesului de învăţământ între “subiectul” şi
“obiectul” educaţiei;
 reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului;
 proiectarea conţinutului învăţământului prin raportarea la toate tipurile de curriculum
specifice unui învăţământ eficient;
 identificarea unor strategii de lucru interactive şi a unor forme de organizare a activităţii
didactice care să implice responsabil elevii.
Trăsături definitorii ale modelului de predare-învăţare:
 bilateralitatea complementară a procesului de predare-învăţare;
 biunivocitatea – acţiunea reciprocă a celor doi factori implicaţi în procesul de învăţământ;
 interactivitatea – profesorul şi elevul se condiţionează reciproc. element specific didacticii
postmoderne: acţiunea determinată psihosocial, interiorizată prin strategii adecvate devine sursa
principală a cunoaşterii
Didactica generală studiază procesul de învăţământ în tot ce are el esenţial, indiferent de vârsta
elevilor, nivelul de şcolarizare, tipul de şcoală.
Didacticile speciale se raportează expres la vârsta şi nivelul de şcolaritate a educatului.
Relaţiile dintre didactica generală şi metodicile speciale: dinamice şi se situează la un nivel înalt
de operativitate, prima centrându-se pe general şi celelalte pe particular. Didactica specialităţii
vizează analiza procesului de învăţământ la un anumit obiect de învăţământ. Metodica studiază
procesul de transmitere a cunoştinţelor şi al formării deprinderilor la obiectul respectiv de
învăţământ şi tinde să soluţioneze toate problemele pe care le ridică învăţarea respectivului