Locul și rolul didacticii din perspectiva specialistului în psihopedagogia educației timpurii

și a școlarității mici

Din punct de vedere etimologic, cuvantul "didactica" provine din limba greaca si are la baza
o familie de termeni cu semnificatii apropiate: didasko = invatare, invatamant; didaktikos =
instructie, instruire; didaktiko = stiinta invatarii; didaskein = a invata (pe altii).

Didactica generala cuprinde norme si principii cu caracter general, valabile pentru toate

disciplinele de invatamant, pentru procesul de invatamant in ansamblul sau. Fiecare obiect de
invatamant are didactica/metodica sa. Din aceasta perspectiva, putem vorbi de Didactica limbii
romane, Didactica matematicii, Didactica psihologiei, Didactica muzicii s.a.m.d.

Didactica specialitatii este ".procesul de invatamant din perspectiva pedagogica a predarii si

invatarii obiectelor de studiu, caz in care poarta denumirea de didactica speciala sau metodica (ce
studiaza continutul, principiile, metodele si formele de organizare proprii obiectului respectiv in
detaliile concrete aplicative)." (Ionescu, M., Radu, I.,  2001, pag.24).

Educaţia este o creaţie a umanităţii, o componentă esenţială a vieţii sociale, în continuă

transformare şi adaptare la nevoile specifice ale societăţii; ceea ce demonstrează că ea nu a fost
elaborată odată pentru totdeauna. Însuşi conţinutul noţiunii care o defineşte este mereu reînnoit,
reformulat, iar datorită complexităţii ei, educaţia este prezentată, în zilele noastre, din unghiuri
de vedere foarte diferite: ca proces psihologic şi social, ca acţiune de conducere a dezvoltării
personalităţii umane, ca relaţie socială, transmisie culturală, mod de formare a comportamentului
uman, mijloc şi rezultat, ansamblu de influenţe ş.a.m.d.
În acelaşi timp, caracterul său prospectiv plasează educaţia, ca dimensiune a dezvoltării, pe
toate treptele ontogenetice ale omului, în virtutea adevărului că educaţia este o acţiune ce se
exercită asupra personalităţii umane, indiferent de vârstă. Din moment ce societatea este în
continuă schimbare, înseamnă că omul, la rândul său, se află continuu în calitatea de receptor al
acţiunii educative; de aici şi cunoscuta şi actuala teză a educaţiei permanente.
Din perspectiva rolului şi locului pe care îl ocupă cei doi agenţi umani, profesorul şi elevul, în
procesul didactic, dacă în orientarea tradiţională elevul avea doar rolul de a urmări şi de a
accepta, mai mult sau mai puţin pasiv, expunerea, povestirea, prelegerea sau explicaţia
profesorului, care puteau să fie atrăgătoare pentru şcolari, în orientarea modernă elevii sunt puşi
în situaţia de a-şi exprima puncte de vedere proprii, de a realiza schimburi de idei între ei înşişi,
de a coopera în rezolvarea problemelor şi sarcinilor de învăţare, devenind participanţi activi în
procesul învăţării. Altfel spus, „important este nu ceea ce profesorul a predat, ci ceea ce elevul a
învăţat”
Obiectivele generale ale educaţiei timpurii:

-Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului în funcţie de ritmulpropriu

şi trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia;
-Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi mediul, pentru a
dobândicunoştinţe, deprinderi, atitudini şi conduit noi. Încurajarea explorărilor, exerciţiilor,
încercărilor şiexperimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare.

 -Descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvolta rea unei
imagini de sine pozitive.

-Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini

necesareacestuia la intrarea în scoală şi pe parcursul vieţii.