I.

Educaţia intelectuală
Conceptul şi importanţa educţiei intelectuale, termenul vine din latinescul intellectus - minte,
gândire, raţiune, capacitate de a gândi, raţiona, cunoaşte, de a opera cu noţiuni, concepte. Transmiterea
experienţei sociale de la o generaţie la alta, transferul de valori de la societate la individ reprezintă una dintre
funcţiile importante ale educaţiei. Educaţia are menirea de a selecta şi suntetiza, în funcţie de cerinţele
societăţii şi de capacitaţile de asimilare ale individului, ceea ce este mai valoros în cultura materială şi
spirituală a omenirii. Se transmit, sub forma prelucrată, în conformitate cu anumite principii şi norme
didactice, bagajul de cunoştinţe, experienţa, morală, estetică generaţiei tinere.
Educaţia intelectuală stă la baza cunoaşterii şi practicii omeneşti. În jurul său roiesc celelalte tipuri de
educaţii şi acţiuni ale personalităţii. Educaţia intelectuală are ca scop formarea individului intelectual,
impunînd unele legităţi şi reguli. Educaţia intelectuală are rolul de a dezvolta capacităţile cognitive, de a
acumula cunoştinţe intelectuale, de a asimila tehnici culturale, şi anume: cititul, scrisul, socotitul, capacitatea
de a substrage cunoştinţe derivate din cele vechi, pentru a evidenţia independenţa cognitivă la formarea
individului.
Educţia intelectuală este acea componenta a acţiunii educaţionale care, prin intermediul valorilor
ştiintifice şi umaniste pe care le prelucrează şi vehiculează, contribuie la formarea şi dezvoltarea tuturor
capacitatilor intelectuale, funcţiilor cognitive şi instrumentale, schemelor asimilitatorii, structurilor
operatorii, precum şi a tuturor mobilurilor care declanşeaza, orientează şi intreţin activitatea obiectului
educaţional îndreptată în aceasta directie. sunt:
Obiectivele educatiei intelectuale
1. Asimilarea de către copii a valorilor ştiinţfice şi umaniste, a semnificaţiei lor sociale şi umane. La baza
acţiunii de educaţie intelectuală se află însuşirea de către copii sistem funcţional de cunoştinţe din domeniile
ştiinţific, tehnic, moral, literal, a valorilor ştiintifice şi umaniste.
2. Dezvoltarea capacităţilor cognitive. Odată cu asimilarea informaţiilor, ideilor, cunoştintelor, noţiunilor are
loc procesul de formare a capacităţii de a opera cu ele.
3. Formarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de munca intelectuala. Realizarea acestui obiectiv
este determinata atât de necesitatea creşterii calităţii şi eficienţei activităţii de învăţare, cât şi de pregătirea
copiilor pentru autoinstruire, autoeducaţie si autoformare
4. Formarea atitudinii faţă de ştiinţă şi tehnologie. Concomitent cu capacităţile de cunoaştere, în procesul
instruirii se dezvoltă şi interesul de a cunoaşte, înţeles ca atitudine de investigare a obiectelor si activităţilor.
El se naşte prin starnirea şi intensificarea curiozitatii pentru noi fenomene din domeniul istoriei,
matematicii, geografiei, biologiei sau altor obiecte de învăţământ. Interesul cognitiv presupune trebuinta de
cunoaşere, iar aceasta se educă.
5. Formarea concepţiei despre lume. Concepţia despre lume reprezintă „un ansamblu de reprezentări şi idei
despre natură, societate şi gandire, despre om si locul lui în univers, intelegerea şi aprecierea de către om a
sensului vieţii şi activităţii sale, a sensului istoriei şi a destinului uman”.
6. Formarea competenţelor în vederea utilizării ştiinţei. Formarea competenţelor vizeaza problema
utilizarilor sociale ale ştiinţei în scopul îmbunătăţirii condiţiei şi bunăstării omului.
Igiena muncii intelectuale:
Cu privire la spaţiul în care are loc: încăperea să aibă sursă de lumină/naturală sau artificială
adecvată; mobilierul să corespundă fizicului și vârstei copiilor; băncile, mesele să fie aşezate astfel încât să
fie asigurată o bună vizibilitate, pentru toţi copii, la tablă şi la locul unde se expun materialul didactic şi alte
mijloace de învăţământ necesare unor demonstraţii în timpul activităţilor; să fie asigurată aerisirea sălilor de
clasă, precum şi o temperatură adecvată în funcţie de anotimp. Cu privire la timpul în care are loc activitatea
intelectuală: să se respecte în fiecare grupă de vârstă. În cadrul fiecărei activități vor fi introduse, la
preşcolari activităţi relaxante, inclusiv sub forma unor jocuri didactice etc.
Metodologia educaţiei intelectuale
Metodele educaţiei intelectuale sînt, în esenţa lor, metode active care formează „nu doar capacitatea
de achiziţionare a cunoştinţelor ci, în primul rind obişnuinţa de a gîndi sănătos”, susţinută atitudinal prin
„dorinţa de a şti întotdeauna mai mult şi mai bine” (Rene Hubert, 1965). Asemenea metode sânt grupate în
jurul unor strategii de învăţare care vizează formarea-dezvoltarea deprinderilor intelectuale (prin exerciţiu),
a capacităţilor intelectuale de rezolvare a problemelor (demonstraţia, descoperirea) şi a situaţiilor-problemă
(problematizarea,) în condiţii de comunicare - cercetare - acţiune practică.
II. Educaţia morală
1. Necesitatea educației morale în treapta preşcolară. Delimitări conceptuale.
 Educaţia morală constitue activitatea sistemică, organizată, conştientă şi desfăşurată, de educator şi
familie pentru a pune bazele conştiinţei şi conduite moral-sociale a copulului preşcolar. Ea cuprinde
totalitatea cerinţelor, care vizează formarea sensibilităţii faţă de acţiunile morale şi sociale, a unor emoţii şi
sentimente, a unor reprezentări simple despre bine şi rău, despre cinste şi necinste, despre adevăr şi
minciună, despre muncă şi lenevie, despre disciplină şi indisciplină.
Rezultatul educaţiei morale presupune apariţia şi confirmarea anumitor calităţii morale. Şi cu cât mai
trainice sunt aceste calităţi cu atât mai înaltă conduită morală are copulul. E cunoscut faptul că vârsta
preşcolară se caracterizează prin receptivitate înaltă la influenţele sociale. Copilul, venind pe acestă lume,
absoarbe tot din ce este omenesc: din mijloacele de comunicare, de comportament, din relaţiile celor din jur.
Astfel, mergând pe calea probelor şi a greşelilor, el poate să însuşiască normele elementare de
comportament în societate.

Educaţia morală vizează formarea-dezvoltarea conştiinţei morale a personalităţii în scop de optimizare a

raporturilor sale cu lumea şi cu sine prin interiorizarea şi aplicarea valorilor generale ale binelui moral.

2. Scopul și obiectivele educației moral-spirituale.

Concepţia ştiinţifică despre educaţia morală se fundamentează pe datele psihologiei copilului şi pe
practica educativă înaintată. Această concepţie ne ajută să înţelegem nu numai că educaţia morală este
posibilă de la cele mai fragede vârste, dar, mai ales, că e foarte necesară.
Scopul educaţiei morale la preşcolari constă în formarea bazelor conştiinţei şi conduitei morale a
copiilor, în conformitate cu etapa de vârstă.
Din scopul educaţiei morale decurg principalele obiective ale muncii educative în instituţiile preşcolare.
 Formarea unor reprezentări morale, pe baza experienţei de viaţă a acestora, organizată şi îndrumată de
educator. Copilul trebuie treptat să diferenţieze, să înţeleagă şi să apecieze ceea ce este bine şi ceea ce este
rău, ceea ce este permis în diferite împrejurări şi ceea ce este interzis. Munca cadrului didactic trebuie să fie
orientată spre, formarea deprinderilor morale corespunzătoare. Copii vor fi deprinşi să aplice şi să relfecteze
asupra regulilor de conduită însuşite, să maifeste o atitudine din ce în ce mai conştientă faţă de cerinţele
morale.
 Educarea sentimentelor morale. O influenţă mare în viaţa copilului o are afectivitatea, prin faptul că ea îi
condiţionează acţiunile, i le stimulează sau i le frânează dezvoltarea. Din această cauză, în educaţia morală a
preşcolarilor dezvoltarea emoţională şi a sentimentelor morale are o pondere mare. În instituţia preşcolară
trebuie să fie cultivate acele sentimente şi anume: dragostea de muncă, sentimentul de prietenie, dragostea
de Patrie.
 Formarea unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter. Acest obiectiv impunecadrul didactic, pe o parte, să
acţioneze în sensul formării unor trăsături de caracter pozitive, cum sunt sinceritatea, modestia, cinstea,
curajul, optimismul, stăpânirea de sine, iar, pe de altă parte să prevină şi să combată manifestările negative
de voinţă şi catacter, care sunt urmările educaţiei greşite a preşcolarilor.
Realizarea acestor obiective în activitatea educativă practică este condiţionată de legătura şi de
interdependenţa dintre ele, de unitatea modului de aplicarea a acestora la fiecare grupă de vârstă şi la fiecare
copil în parte.
3. Mijloacele şi metodele educaţiei morale
Educaţia morală se realizează prin intermediul mai multor metode şi mijloace, care sunt esenţiale în
soluţionarea obiectivelor educaţiei morale, deoarece contribuie la reliefarea coloritului emoţional al
fenomenului moral. Investigaţiile numeroase demonstrează că copilul este destul emiţional şi credul percepe
poveştile, poeziile, imaginile, ca influenţe în formarea reprezentărilor morale şi la educarea sentimentelor.
Un mijloc de educaţie morală este natura. Natura trezeşte la copil sentimentele umane, dorinţa de a
avea grijă de acei ce au nevoie de ajutor, ocrotire. Influenţa naturii asupra sferei morale a personalităţii
copiilor este diversă şi prin organizarea pedagogică corespunzătoare devinde un mijloc esenţial în educarea
sentimentelor şi conduitei.
Un mijloc de educaţie morală este şi activitatea proprie a copilului: joaca, munca, instruirea,
activitatea artistică. Fiecare tip de activitate are specificul său îndeplinid funcţia unui mijloc de educaţi.
Jocul ca mijloc de educare a calităţilor morale serveşte în primul rând la formarea sferei emoţionale.
Asumându-şi diferite roluri, imitând faptele oamenilor, copii au emoţii impreună cu ele, pătrund în
sentimentele şi scopurile lor. Astfel el se dezvoltă calităţile social-umane.
 Un loc deosebit în această grupă de mijloace îi revine comunicării. Comunicarea ca mijloc de
educaţie morală, îndeplineşte sarcina de corectre a reprezentărilor despre morală şi educaţia sentimentelor şi
relaţiilor. Drept mijloc de educare poate fi întreagă atmosferă în care trăieşte copilul, dacă el este înconjurat
de dragoste, bunăvoinţă. Mediul astfel devine pentru copil un mijloc de educare a sentimentelor şi
comportării, adică el activizează întregul mecanizm al educaţiei morale şi imfluenţează în formarea anumitor
calităţi morale. Vom oferi caracteristica metodelor ce contribuie la realizarea scopurilor şi obiectivelor
educaţiei morale a copiilor de vârstă preşcolară.
Exemplul reprezintă cea mai directă cale de influenţare a copilului de vârstă preşcolară. Exemplul
este forma de demonstrare concretă a modului în care trebuie să se procedeze în anumite împrejurări, fiind
folosit de educator sau ceilalţi adulţi care se ocupă de educaţia copilului. Exemplul constă în influenţarea
conştientă a copilului prin prezentarea unor acţiuni sau fapte cu caracter moral. Valoarea educativă a
exemplului la vârstă preşcolară este determinat de caracterul concret şi intuitiv al copiilor de 3-6 ani, de
tendinţa lor spre imitaţie, de încrederea pe care o au faţă de cei maturi, de uşurinţa cu care acceptă opinia şi
sugestii lor. Tocmai de aceea copilul de vârstă preşcolară sunt sensibili la influenţele celor mari, se strădui să
le urmeze exemplul, luându-i drept model.
Metoda exemplului se aplică în practică sub forma: exemplul personal al educatorului, exemplul
părinţilor, exemple din viaţa copiilor. Toate aceste forme de exemplu pot acţiona în mod direct asupra
copilului, prin contactul nemijlocit al acestuia cu adulţii în imediata lui apropiere. Exemplul se poate folosi
şi pe cale indirectă, prin intermedul arte şi în mod special al literaturii, precum şi ilustraţiilor, al căror
conţinuturi cuprinde diferite modele demne de urmat.
Exerciţiul, ca metodă de educaţie morală constă în repedarea de către copil în practica zilnică a
diferitelor acţiuni în vederea formării unor deprinderi şi obişnuinţe. Această metodă contribuie la formarea
unor deprinderi pozitive în comportamentul copiilor care mai apoi devine norme stabilite de conduită şi
disciplină. Exerciţiul poate fi organizat sub mai multe forme, în funcţie de cadrul şi condiţiile în care se
desfăşoară şi anume: exerciţii în legătură cu anumite acţiuni pe care le implică viaţa cotidiană, exrciţii în
legătură cu formarea deprinderilor de muncă. Prima formă de exrciţiu este cea mai utilizată în grădiniţă.
Copilul se deprinde să se servească singur, să facă şi celorlalţi servicii simple, să îndeplinească sarcini
simple cu caracter gospodăresc. Voaloarea cestui exerciţiu constă în faptul că ele contribuie la dezvoltarea
independenţei copiilor, îi dezvoltă încrederea în propriile sale forţe.
Pedagogia defineşte exerciţiul moral ca o repetare sistematică şi organizată a unor acţiuni, în condiţii
relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al elaborării şi
stabilirii trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi conduita morală a copilului. În practica
educativă se disting două momente principale ale exerciţiului moral: formularea cerinţelor şi exersarea
propriu-zisă. Cerinţele exprimate pot să îmbrace diferite forme externe la care ne vom referi în continuare:
1 Ordinul este o formă mai atenuată, care este însoţită de explicaţii şi argumente privitoare la
necesitatea împlinirii obligaţiilor.
2 Îndemnul şi sugestia sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor prin care copiii pot fi stimulaţi să
desfăşoare anumite acţiuni.
3 Rugămintea este o metodă prin care se solicită îndeplinirea benevolă a unei sarcini, lăsând copilului
libertatea de a decide în legătură cu momentul şi modul ei de îndeplinire. Este de dorit însă să nu ajungă la
refuzul îndeplinirii ei şi aceasta poate fi posibilă prin tact, printr-un ton adecvat, care să declanşeze mobiluri
interioare ce se vor reflecta asupra conduitei.
Explicaţia sau lămurirea însoţeşte în genere atât demonstrarea unor deprinderi de comportare, cât şi
prezentarea unor exemple directe sau indirecte. În cadrul explicaţiei educatorul le poate transmite copiilor
unele cunoştinţe cu privire la cerinţele referitoare la purtarea lor, poate să sublinieze necesitatea acestor
cerinţe sau să se indice modul în care trebuie să se procedeze. Folosirea explicaţie necesită respectarea unor
reguli simple, explicaţia trebui să fie curtă şi clară, evitându-se excesul de verbalism, să se bazeze pe
exemple de viaţă ale copiilor, să fie concertizată pe cât e posibil.
Convorbirea organizată şi discuţiile individuale ocazionale influenţează, de asemenea conştiinţa şi
conduita copiilor. Convorbire pe o temă educativă se organizează cu foarte multă grijă la vîrsta preşcolară,
deoarece conţinutul lor este destul de asbstract. În afară de convorbire organizate cu întreaga grupă,
educatorii folosesc cu prilejul unei excursii, al unor vizionări de spectacole sau alte momente, discuţii
ocazionale sau de grup cu copii sau chiar individuale.
 Discuţiile individuale, pe care educatorul le poartă cu fiveriţi copii, prilejuite de unele abateri ale
acestora, sunt cu acevărat eficiente când trezesc încrederea copiilor în educatorul lor, când provoacă
sentimentul de ruşine, de regret şi mai ales, dorinţa de a-şi îndrepta faptele.
Aprobarea şi dezaprobarea reflectă aspecte diferite ale aprecierii făcute de educator sau de ceilaţi
adulţi cu privire la conduita copiilor, la felul în care el reflectă şi îndeplineşte cerinţele normele morale
stabilite. Aprobarea constă în recunoaşterea şi aprecierea pozitivă a conduitei copiilor, la felul în care el
reflectă şi îndeplineşte cerinţele, normele morale stabilite. Aprobarea constă în recunoaşterea şi aprecierea
pozitivă a conduitei copilului a rezultatelor muncii şi comportării lor. Ea subliniază concordanţa dintre
conduita copilului şi normele morale. Aprobarea are un efect simulator, provocându-i satisfacţie şi plăcere
copilului.
Dezaprobarea constă în analiza negativă a anumitor fapte, comportări ale copilului, care sunt în
concordanţa cu normele sau regulile stabilite.
Valoarea acestor metode constă în faptul că ele se sprijină într-o mare măsură pe afecţiunile
copilului, pe încredere şi dragoste ce le manifestă el faţa de adult care face asemenea aprecieri. În ultima
instanţă, aprobarea şi dezaprobarea au rolul de a întări sau de a lichida anumite manifestări din
comportamentul copilului.
III. Educaţia psihofizică
Preocuparea oamenilor pentru sănătate, pentru îngrijirea corpului rezistenţă, forţă, a existat încă de la
începuturi, cînd toate acestea erau necesare supravieţuirii. Primele cugetări ce se referă la educaţia fizică
datează din antichitate, aparţinînd filosofilor Xenofon, Platon şi Aristotel, fiind considerate o condiţie a
dezvoltării omului, exerciţiile fizice fiind practicate în şcoala. Este cunoscută preocuparea lumii antice
pentru dezvoltarea armonioasa a trupului şi a sufletului: „minte sănătoasa în trup sănătos”, iar grecii au
iniţiat Jocurile Olimpice, manifestare a sportivităţii, curajului şi onestităţii.
În prezent educaţia fizică fiind disciplina de învăţămînt obligatorie în toate ciclurile de învăţămînt.
Privită în sens pedagogic extins, educaţia fizică este o dimensiune educaţională plasată pe axa aceloraşi
valori fundamentale (binele moral, adevărul ştiinţiific, adevărul ştiinţific aplicat, frumosul), integrată într-un
ansamblu de dimensiuni (morală, intelectuală, tehnologică, estetica) ce are ca scop dezvoltarea armonioasă a
organismului, întărirea, menţinerea şi redobîndirea sănătăţii, calirea organismului, formarea şi perfecţionarea
priceperilor şi deprinderilor motrice, cultivarea calităţilor psiho-fizice necesare desfăşurarii oricărei
activităţi, muncii, exercitarii profesiunilor, activităţii sportive.
Definirea conceptului, în opinia cercetătorului S. Cristea (2003, p.147), evidenţiază importanţa unei
valori generale fundamentale pentru existenţa

Educaţia psihofizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii, proiectată, realizată şi

dezvoltată prin acele valori pedagogice fundamentale care cultivă şi întreţin sănătatea generală a
organismului uman.
Educaţia psihofizică reprezintă, astfel, activitatea deformare-dezvoltare a personalităţii prin
valorificarea deplină a potenţialului anatomo-fiziologic şi psihologic al omului în „condiţii igienico-sanitare"
specifice societăţii modern şi postmoderne, care solicită „o minte sănătoasă într-un corp sănătos".
Obiectivele pedagogice ale educaţiei psihofizice:
a) obiectivul general - formarea-dezvoltarea conştiinţei psihofizice, printr-o cultură (psihică şi fizică,
medicală, igienico-sanitară, sportivă) adecvată;
b) obiectivele specifice educaţiei psihofizice:
• formarea-dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor motrice;
• definitivarea conduitei igienico-sanitare;
• corelarea sarcinilor privind dezvoltarea biologică echilibrată cu sarcinile privind dezvoltarea psihică
echilibrată;
• dezvoltarea atenţiei concentrate, spiritului de observaţie, gîndirii flexibile, prin exerciţii şi acţiuni care
stimulează independenţa şi creativitatea în activitate;
• educarea voinţei în condiţii de competitivitate cu numeroase obstacole interne şi externe;
• valorificarea potenţialului temperamental, aptitudinal şi caracterial, la nivelul activităţilor sportive orientate
spre (auto) perfecţionarea resurselor fizice şi psihice ale personalităţii umane.
c) obiectivele concrete ale educaţiei psihofizice trbuie să asigure deschiderea la problematica sănătăţii
psihofizice a omului, ce trebuie cultivată şi întreţinută permanent, printr-o existenţă activă, raţională,
eficientă.
 Metodologia educaţiei psihofizice evoluează în jurul metodelor bazate pe acţiune: exerciţiul, jocul,
activităţile practice, studiul de caz etc., tehnici didactice de: observare, demonstraţie, exerciţiu algoritmizat
sau problematizat, instruire programată. Prin natura cerinţelor sale, educaţia psihofizică se află în strânsă
corelaţie cu toate celelalte dimensiuni ale educaţiei: dezvoltă procesele senzoriale (vizual, auditiv,
kinestezic), capacitatea de concentrare a atenţiei şi atenţia distributiva, capacităţile mnezice (memoria
vizuala, auditiva, kinestezica), operaţiile şi calitatile gîndirii (analiza, sinteza, comparatia, originalitatea,
creativitatea, fluenta, rapiditatea) - educaţia intelectuală. Participarea la jocurile în echipa, respectarea
regulilor jocului, necesitatea finalizarii activităţilor incepute, dezvolta vointa dar şi perseverenta, tenacitatea,
curajul, hotararea, trăsăturile pozitive de caracter - autocontrol, modestie, solidaritate, competitivitate, cinste
şi spiritul fair-play - spirit de echipa, spirit de lupta, dorinta de a invinge, respectarea adversarului,
acceptarea înfângerii şi respectarea învingatorului (educaţia morală şi estetică). De asemenea, se are în
vedere şi formarea unor deprinderi de alimentaţie corecte şi a deprinderilor de igienă corporală şi igienă a
exerciţiului fizic. Evitarea exceselor alimentare şi practicarea cu masură a exerciţiilor fizice contribuie la
menţinerea unui tonus emoţional pozitiv, important pentru starea de sănătate psihică.
IV. Educaţia estetică
Educaţia estetică urmăreşte cunoaşterea valorilor estetice de către subiecţii educaţionali, formarea şi
dezvoltarea atitudinilor estetice de receptare şi apreciere a frumosului, dar şi a aptitudinilor estetice,
creatoare. Preocupările omului pentru frumos, pentru reflectarea expresivă a realităţii sînt din totdeauna,
fiind semnificative pentru umanizarea sa.
Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii, proiectată şi
realizată prin receptarea, evaluarea, trăirea şi crearea valorilor/frumosului din natură, societate, artă.

Această dimensiune a educaţiei nu trebuie să fie confunda cu formarea profesională a omului de artă.
Artă este, în acest context, un mijloc esenţial al educaţiei estetice, fără a fi însă, singuri. Realizarea acestei
dimensiuni a educaţiei presupune pacurgerea dirijată şi conştientă a unor etape distincte:
a) însuşirea unor cunoştinţe fundamentale şi a unor norme ce guvernează esteticul, a unor valori esenţiale;
etapa începe în ontogeneza timpurie şi se derulează continuu, concomitent cu elaborarea şi parcurgerea
celorlalte; ea are o strânsă legătură cu dimensiunea intelectuală a educaţiei;
b) dezvoltarea sensibilităţii estetice faţă de tot ceea ce este frumos în natură şi societate, în artă, literatură
etc. Este o etapă cu adânci rădăcini în copilărie şi cu derulare pe întreaga ontogeneză;
c) dezvoltarea gustului estetic bazat pe însuşirea unor valori la care se face raportare şi care doar cunoscute,
fără a-şi îndeplini, în acest sens rolul, nu au în sine, nici o valoare educativă pentru construcţia personalităţii,
însuşirea valorilor şi normelor estetice trebuie să fie însoţită de înţelegerea şi acceptarea (interiorizarea) lor;
ori calea de urmat este extrem de lungă şi de dificilă.
d) dezvoltarea unui comportament guvernat de legile esteticului; această etapă le concretizează şi le
finalizează pe cele anterioare, chiar dacă ea continuă să coexiste cu alte niveluri de manifestare ale fiecăreia
dintre ele.
La vârsta preşcolară şi şcolară mică, copilul este ajutat să parcurgă primele trepte ale educaţiei
estetice în familie şi în grădiniţă deopotrivă; ba, mai mult, putem spune că şi educaţia informală are o mare
influenţă asupra lui. Sistemul de valori estetice ce sunt specifice mediului familial se va constitui ca un
model la care copilul se raportează. Cum nu întotdeauna acest sistem este de calitate, grădiniţa este aceea
care poate corija unele aspecte negative, prin intermediul copilului putând influenţa chiar şi valorile estetice
din familie.
Dimensiunea estetică a educaţiei nu se realizează separat de celelalte dimensiuni, ci se întrepătrunde
cu acestea; partea sa de „instrucţie"- transmitere şi însuşire de valori şi norme estetice-corelează strâns cu
dimensiunea intelectuală, în vreme ce partea de „formaţie" estetică, de comportament în corelaţie cu valorile
estetice, se întrepătrunde cu formaţia morală şi civică. La această vârstă copilului i se poate dezvolta
sensibilitatea estetică, ci atât mai mult cu cât sentimentul frumosului apare, într-o normă elementară, foarte
de timpuriu. Reacţia pozitivă faţă de frumos este firească, pentru că frumosul presupune armonie de forme,
culori, proprietăţi, presupune simetrie şi ritmicitate, ori copilul nu rămâne indiferent faţă de acestea, mai ales
într-o perioadă în care activitatea sa fundamentală este jocul şi prietenul său este jucăria; aceasta cu cât este
mai frumoasă sau imaginată mai frumos cu atât este mai dragă copilului. Acum afectivitatea copilului este
bogată, intensă şi, chiar dacă încă nu are nuanţele subtile de mai târziu, are o imensă importanţă în tot ceea
ce face el. De aceea, tot ceea ce-i încântă ochiul îi încântă şi sufletul, îl face să vibreze, îi dezvoltă
sensibilitatea estetică. Percepţiile estetice se produc acum ca o formă inseparabilă a procesului de cunoaştere
a realităţii înconjurătoare; este frumos ceea ce este apropiat, cunoscut, ceea ce produce satisfacţie în
activitate. Pentru a se forma corect din punct de vedere estetic, copilul trebuie să evolueze într-un mediu
estetic: camera lui trebuie să fie mobilată simplu, să fie veselă prin culoare şi obiecte, să reprezinte un
ambient optimist; jucăriile trebuie să fie şi ele frumoase, cărţile cu poveşti să aibă imagini îmbietoare, cu
forme calde şi culori vii, dar nu stridente: este oportun ca joaca celui mic să fie acompaniată în surdină de
muzică bună cu efecte calmante şi cu care copilul să se obişnuiască treptat; să devină un fundal pe care se
produc activităţi ce dau satisfacţie şi bucurie, fată că, indirect, copilului i se transmit şi valori estetice, nu
prin acţiuni explicite ci, implicit, prin calitatea estetică a mediului de viaţă şi a materialului său de joc.
Copilul este capabil încă de la vârste foarte mici să vibreze în faţa frumosului din natură şi din literatură.
Dacă grădiniţa sprijină, prin activităţile ei, vibraţia născută de timpuriu, o va ridica la cote superioare şi o va
constitui ca fond afectiv necesar insuşirii constructive a valorilor estetice, a normelor estetica; va contribui la
elaborarea gustului estetic şi, in ultimă instanţă, a comportamentului estetic.
Metodologia educaţiei estetice
Metodologia educaţiei estetice valorifică mai multe metode şi tehnici în funcţie de situaţiile evocate
de resursele formative: lectura - dirijată, explicativă; naraţiunea, introspecţia, observarea, studiul de caz,
descoperirea, exerciţiul, jocul didactic, dramatizarea, studiul documentelor, instruirea programată - de tip
estetic. Interdependenţa lor cu disciplinele plasate în sfera conţinuturilor specific educaţiei estetice conferă
metodelor şi tehnicilor selecţionate pentru receptarea, trăirea şi crearea frumosului o mare varietate şi
flexibilitate, calităţi adaptabile şi în contextul valorificării mediului extraşcolar (cercuri şi cluburi artistice
excursii tematice, vizionări de spectacole, filme, mass-media etc.) şi a spaţiului comunităţii locale şi
teritoriale.
Conţinutul, modalităţile, mijloacele şi procedeele destinate educaţiei estetice
Grădiniţa presupune abordarea educaţiei estetice atat explicit cat şi implicit. Activităţile obligatorii
de desen, pictură, modelaj, activităţile practice, cele muzicale şi cea mai mare parte a activităţilor
destinate dezvoltării capacităţilor de comunicare au valenţe explicite, din acest punct de vedere.
Activităţile de desen, pictură, modelaj vizează insuşirea unor norme estetice care sunt transpuse in
produsele activităţii copiilor. Ei invaţă nu doar gama de culori, tonuri şi nuanţe, ci şi modul în care le pot
obţine şi combina în propriile lor creaţii;
Activităţile muzicale au în aceeaşi măsură consecinţe în planul educaţiei estetice cât şi în acela al
dezvoltării intelectuale (prin cuantumul de cunoştinţe muzicale fundamentale insuşite, despre ritm, durata şi
inălţimea sunetelor, linii melodice scrise intr-o măsură sau alta etc.) şi în cel al educaţiei psihomotorii.
Interpretarea cantecelor, bucuria şi plăcerea ce insoţesc interpretarea, au consecinţe in planul dezvoltării
afective, iar coordonarea glasurilor, ritmurilor şi mişcărilor în timpul cântatului are influenţe asupra
componentei sociale a dezvoltării personalităţii copiilor. Dacă trăirile afective pozitive însoţesc constant
activităţile muzicale (ca de altfel şi pe acelea de desen, pictură, modelaj) copiii vor relua, ca alegere proprie,
acest gen de activităţi în timpul lor liber din grădiniţă sau de acasă. Cântecele copilăriei sunt frumoase dar
este necesară o selecţie a lor în raport cu linia melodică (după frumuseţe şi grad de dificultate pentru fiecare
nivel de vârstă) pentru a se asigura condiţiile unei interpretări cat mai curate şi mai frumoase. Copiii nu
trebuie să fie obişnuiţi a interpreta oricum, ci trebuie să li se insufle o anume exigenţă raportată la propriile
lor posibilităţi reale. Modelul oferit de educatoare, de asemenea, trebuie să corespundă exigenţelor estetice.
Activităţile de dezvoltare a limbajului şi de stimulare a capacităţii de comunicare au importante
consecinţe in plan estetic. Dacă un copil de 3 ani spune doar „imi place povestea/poezia" fără a putea
argumenta, pe măsură ce se inaintează in varstă copiii pot aduce argumente din ce in ce mai de substanţă
pentru ceea ce numesc „frumos" sau „urat". Copilului îi plac personajele descrise ca fiind foarte frumoase şi
bune dar le place şi contrastul dintre acestea şi cele urate şi rele. Chiar dacă o iubesc pe Fata Moşului cea
frumoasă şi cuminte aceasta este mai luminoasă în mintea şi sufletul lor prin contrast cu Fata Babei cea rea
şi urată; Făt Frumos este frumos şi bun în contrast cu Zmeul cel hain.
Activităţile de educaţie fizică nu sunt destinate explicit educaţiei estetice dar, bine realizate, pot
dezvolta estetica mişcării copiilor, mişcare ce, pe măsură ce caştigă in coordonare, ritmicitate, amploare şi
fineţe, devine din ce în ce mai frumoasă.
Activităţile de cunoaştere a mediului inconjurător, dincolo de obiectivele explicite legate de educaţia
intelectuală, pot contribui la sesizarea frumosului din natură şi societate. În special activităţile legate de
infăţişarea omului, de cunoaşterea cadrului natural, a localităţii şi regiunii în care trăiesc copiii au o
contribuţie majoră în acest sens, cu condiţia ca educatoarea să urmărească în mod conştient şi obiective ale
educaţiei estetice.
Activităţile la liberă alegere: jocurile de creaţie, de construcţie, jocurile de masă, dramatizările etc.
toate, prin cadrul de joc, prin estetica mediului ambiant, prin estetica materialului de joc, a exprimării, a
mişcărilor implicate, a produselor, realizate pot avea contribuţii in ceea ce priveşte dezvoltarea dimensiunii
estetice a personalităţii copilului preşcolar.
V. Educaţia tehnologică
Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţi, proiectată şi
realizată prin valorile ştiinţei aplicate în toate domeniile vieţii sociale cu implicaţii directe în procesul de
orientare şi integrare şcolară, profesională şi socială.
În definirea conceptului pedagogic de educaţie tehnologică, S. Cristea emite ideea, că educaţia
tehnologică poate fi interpretată şi ca „educaţie intelectuale aplicată” (respectiv, ca educaţie ştiinţifică
aplicată), interpretare care explica pătrunderea sa în planul de învăţămînt ca disciplină de cultură generală.
În condiţiile societăţii postindustriale, dimensiunea aplicativă a educaţiei tehnologice vizează capacitatea
generală de aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice în diferite contexte sociale de natură economica, politică şi
culturală.

Educaţia
tehnologică Educaţia prin
muncă

Munca este o activitate umană, căre-I I s-a acordat atenţie încă din cele mai vechi timpuri. Ea
continuă şi astăzi să joace un rol important în formarea tinerii generaţii. Munca este şi un scop şi un mijloc
de educaţie, iar dragostea de muncă hărnicia, sunt o urmare a educaţiei. În popor pregătirea pentru muncă,
capacitatea şi dragostea de muncă constitue principalul criteriu de apreciere a omului în general, a valorii lui
ca atare.
În pedagogia populară educaţi prin muncă joacă un rol determinant. După cum în pedagogia
ştiinţifică definite ca modalităţii şi procedee educative, sunt axate pe procesele de instruire, tot aşa în cea
populară diferite forme şi aspect educaţionale sunt bazate pe educaţie prin muncă. În afara muncii nu poate
fi concepută nici educaţia morală, nici educaţia fizică şi chiar nici cea intelectuală şi estetică. De aceea unii
autori pe bună dreptate, consideră pedagogia populară drept pedagogia muncii.
O însemnătate deosebită acordă educaţiei prin muncă pedagogul rus K.U.Uşinski, care în foarte
multe lucrări de ale sale a determinat opinia teoretică şi metodologică asupra muncii copiilor. În legătură cu
acest fapt el menţiona următoarele ”Educaţia trebuie să dezvolte nu numai mintea, să-I înarmeze pe copii cu
cunoştinţe, dar şi să le trezească dorinţa de a munci serios, fără de care viaţa nu poate fi cu adevărat
fericită”
Munca este unul dintre cele mai imoprtante mijloace de educaţie din acest punct de vedere ea este nu
numai principalul mobil al dezvoltării societăţii, dar şi una din formele de activitate care exercită o influenţă
hotărâtoare în evoluţia fiectărui om în parte, în sensul dezvoltării multilaterale a personalirăţii acestuia. Cu
toate că vârsta preşcolară este considerate vârsta jocului, fiindcă jocul este activitatea specifică acestei
vârste, introducerea treptată a elementelor de muncă, la început în cadrul jocului, iar mai apoi în afara lui,
reprezintă o cerinţă a educaţiei multilaterale. De aici rezultă necesitatea de a organiza activitatea
preşcolarilor în cadrul grădiniţei în aşa mod, încât alături de joc să se acorde treptat o însemnătate deosebită
şi muncii acesebile lor.
În procesul diferitor activităţi practice care se desfăşoară în grădiniţă sunt puse la îndemâna copiilor
diferite materiale şi unelte . Folosirea acestora în timpul muncii le dă posibilitatea să constate în mod direct
principalele lor însuşiri, cerinţele cu privire la mînuirea lor. Astfel copii percep mărimea şi forma unor
obiecte confecţionate de ei.
Cercetătorii examinează formarea activităţii de muncă la vârsta preşcolară şi propun formulari
diverse ale sarcinilor educaţiei prin muncă. Astfel în baza clasificării efectuate de pedagogi se pot evidenţia
două grupe de sarcini:
 ajutorul copilului la însuşirea activităţii de muncă (însuşirea structurii activităţii de muncă,
acumularea deprinderilor şi priceperilor de muncă)
 dezvoltarea personalităţii copilului în muncă (dezvoltarea însuşirilor, calităţilor personalităţii,
formarea relaţiilor reciproce şi acumularea experienţei sociale de acţiune reciproce)
 Conţinutul muncii preşcolarilor
Pentru a formala copii atitudini pozitive faţa de toate felurile de muncă, a intereselor individuale este
important, ca fiecare copil să aparticipe sistemic în diferite feluri ale ei. Fiecare fel de muncă contribuie la
formarea multilaterală a personalităţii. După conţinut munca poate de mai multe feluri: autoservire, munca
de uz casnic, munca în natură, munca manuală şi artistică.
Munca de autoservire este orientată spre satisfacerea necesităţilor vitale ale copilului. Particularităţile
specifice ale aceste munci reprezintă grija permanentă a copilului faţă de curăţenia corpului, de ordinea
îmbrăcămintei, ceea ce presupune de a fi gata oricând de a face totul din necesitate lăuntrică, fără a i se
impune să respecte regulile de igienă.
Munca de uz casnic presupune priceperea copiilor e a menţine ordinea în camera de grupă, pe teren,
acasă, participând în organizarea procesului de activitate instructivă.
Conţinutul muncii de uz casnic alcătuiesc următoarele momente:
1. Îngrijirea încăperii şi obiectelor de uz casnic.
2. Munca în ospătărie.
3. Pregătirea pentru ocupaţii. Educatorul îi depride pe copii să pregătească mesele pentru ocipaţii, să
pregătească unele materaile (să taie hîrtie, să pună pe masă materaialele, să strângă materialele, să
spele periuţele)
4. Participarea la pregătirea bucatelor
Munca de uz casnic crează posibilitatea de a forma la copii atitudini grijului faţă de obiecte, priceperea
de a observa o mică dezordine şi a o înlătura prin iniţiativă proprie, a se include în măsura necesităţilor, în
munca de menţinerea ordinii. Copii capătă un şir de deprideri utile, se formează diferite calităţi morale:
atitudini grijulie faţă de obiecte, deprinderea de aduce lucrul început până la capăt, ajutorul reciproc.
Munca în natură- cere de la copii anumite cunoştinţe despre viaţa platelor şi animalelor, priceperea de a
controla mişcările sale, un anumit nivel de responsabilitate. De aceea la munca în natură sunt atraşi de la o
vârstă de patru ani. Conţinutul muncii în natură în grădiniţa de copii presupune îngrijirea plantelor de
cameră, a animalelor, semănatul, săditul plantelor, munca pe teren. În procesul acestei munci copii învaţă să
manipuleze cu uneltele de muncă, se învaţă să obţină un rezultat. În timpul îngrijirii plantelor copii capătă un
şir de reprezentări concrete despre ele. În procesul muncii se realizează comunicarea nemijlocită a copiilor
cu natura.
Munca manuală şi artistică, după destinaţia sa, reprezintă o altfel de muncă orintată spre satisfacerea
necesităţilor estice ale omului. Ea cuprinde confecţionarea jucăriilor de către copii şi a obiectelor din hârtie,
material din natură, lucrul cu pânza, lemnul, confecţionarea atributelor pentru joc, repararea cărţilor.
Muna manuală este aproape de munca adulţilor. La o astfel de activitate se dezvoltă gândirea
constructivă a copilului, fantezia şi capacităţile creatoare, musculaura fină. Prin rezultatul muncii lor copii îi
bucură pe adulţi, pegătindu-le cadouri. Munca artistică în instituţia preşcolară este prezentatăîn două direcţii:
copii pregătesc obiecte şi se învaţa să înfrumuseţezecu ele încăperea grupei pentru sărbătoare, să amenajeze
expoziţii.
Conţinutul muncii se organizează sub diverse forme, sunt cunoscute următoarele forme:
1. Însărcinările de muncă, reprezintă un obiectiv concret oferit copilului, sunt mai multe feluri de
însărcinări:
 După gradul de complexitate (simple şi complexe)
 După aracterul executăţii (individuale sau comune)
 După timpul îndeplinit (de scurtă durată, de lungă durată, episodice)
2. Serviciu este o formă organizată de muncă a copilului pentru colectiv, se îndeplineşte într-o ordine
obligatorie, de rând. Serviciul în comparaţie cu însărcinările, este o fomă mai complexă de organizare a
muncii, necesită de la copii mai mult spirit de independenţă. În practiva preşcolară au devenit deja
tradiţionale următoarele forme de serviciu:
 În sufragerie
 De pregătire către ocupaţii
 În ungheraţul naturii

Mijloacele educaţiei prin muncă

Educaţia prin muncă se realizează prin intermediul mai multor mijloace:
1. Activitatea de muncă proprie a copilului-este şi natural cum se poate forma la copii priceperea de a
munci în afara activităţii de muncă. Însă în practica educaţională se întâmplă astfel de fapte, când
 educatorul soluţionează obiectivele educaţiei prin muncă nu în muncă, dar în joc. De Exemplu,
planificând jocul „La frizerie” educatorul indică „A forma la copii priceperea de a se folosi de piepteme,
a se peptănă”.
2. Familiraizarea cu munca adulţilor, acest mijloc contribuie la lărgirea reprezentărilor copiilor de
conţinutul activităţii omului, despre valoarea socială a muncii, despre atitudinea faţă de muncă. Astfel,
familiarizarea cu munca adulţilor este orientată spre soluţionarea problemelor intectual-morale. În
pedagogia preşcolară există diferite opinii referitor la familiarizarea copiilor cu munca adulţilor. Unii
autori consideră că trebuie de familiarizat copii cu activitatea adulţilor, povestindu-le despre crearea
diferitor produse ale muncii. În rezultat copiilor li se va forma închipuiri despre conţinutul activităţii de
muncă a adulţilor, respectul faţă de muncă. Alţi autori consideră că este important să-i familiarizăm pe
preşcolari cu omul muncii, cu atitudinea acestuia faţă de muncă, cu diferite profesii şi însemnătatea lor.
3. Mijloacele artistice: Literatura artistică, muzica, arta plastică. Cu ajutorul acestor mijloace la copii se
formează reprezentări despre conţinutul muncii, despre atitudinea omului faţă de muncă, despre faptul
cum apreciază cei din jur munca altor oameni. Aceste mijloace contribuie la educarea sentimentelor şi
atitudinilor morale la copii. Cuvântul artistic formează atitudini morale faţă de muncă. Operele arte
plastice, de asemenea, pot servi ca mijloc de soluţionare a obiectivelor educative, ele
concertizeazăreperezentările copiilor şi educă sentimentele morale
Prin urmare, activitatea de muncă este una dintre mijloacele educaţiei, cerinţele contemporane de
optimizarea procesului educaţional sunt orientate la perfecţionarea dirijării ce toate felurile de activitate a
copiilor, inclusiv, cu cea de muncă. de aceea educatorul, organizând şi desfăşurând fiecare proces de muncă,
selectează saciniţe optimale ale educaţiei, condiţiile şi mijloacele ei de realizare.