Laturile educației.

Caracteristica lor

Acțiunea educațională, ce vizează formarea si dezvoltarea personalității individului, își

propune concomitent scopuri culturale, moral-civice si scopuri referitoare la calificarea forței
de muncă, în vederea integrării acestuia in viața socială. Prin intermediul valorilor de tot felul
educația stimulează consolidarea structurii Bio-psiho-sociale a personalității umane, stimulare
ce se realizează prin diversitatea și unitatea diferitelor componente ale sale.

Educația intelectuală
Vorbind despre funcțiile educației, precizăm că una dintre ele se referă la selectarea și
transmiterea valorilor de la societate la individ. Se realizează, în acest fel, un proces de
adaptare a acestuia la mediu, constituit din totalitatea valorilor sociale elaborate și incorporate
în cultură și civilizație.

Este acea componentă a educației prin care se urmărește transmiterea și asimilarea

unui volum de valori științifice și umaniste, selectat din patrimoniul cultural al omenirii,
prelucrat și sintetizat în concordanță cu stadiul dezvoltarii psihice a copilului, concomitent cu
formarea calităților și capacităților intelectuale. Acestea din urmă se referă la calitățile
proceselor cognitive, la funcțiunile instrumentale, la structurile operatorii și la mobilurile care
întrețin activitatea de cunoaștere. Este vorba de:

-structuri psihologice, care se referă la un ansamblu de capacități, procese, deprinderi și

aptitudini intelectuale(inteligență, gândire, imaginație, memorie, limbaj etc. ),

-tehnici de muncă intelectuală,

-mobiluri ale activității intelectuale (interese, aspirații, pasiuni etc. ).

Educația intelectuală contribuie la pregătirea generală și fundamentală a individului,

asigurându-i pe lângă orizontul general de cultură și capacitățile intelectuale necesare oricărei
dezvoltări și activități.
Obiective:

*Dobândirea de cunoștințe din diverse domenii ale cunoașterii-obiectiv cognitiv;

*Dezvoltarea abilităților(deprinderilor) intelectuale-obiectiv acțional; este vorba de :

deprinderi de studiu individual(culegerea, selectarea, organizarea, evaluarea informațiilor), de
experimentare, investigare, aplicare etc.

*Dezvoltarea capacităților de cunoaștere: atenția, memoria, gândirea divergentă, critica sau

convergența, imaginația, spiritul de creativitate etc. Dezvoltarea, de ex., a operațiilor gândirii:
analiza-sinteză, definire, clasificare etc. - obiectiv cognitiv-formativ;

*Formarea și dezvoltarea convingerilor și sentimentelor intelectuale(de ex., curiozitatea

epistemică, respectul pentru adevăr) - obiectiv afectiv-cognitiv;

*Formarea concepției despre lume-obiectiv formativ-cognitiv;

*Formarea capacităților de autoinstruire și autoeducație.

Observăm că însușirea unor cunoștințe, a unor valori nu este suficientă pentru a

asigura pregătirea elevilor. Este necesară și înzestrarea lor cu capacități intelectuale,
dezvoltarea intereselor de cunoaștere, cultivarea motivelor superioare ale învățării, toate
acestea constituind sarcini ale educației intelectuale.

Pedagogia modernă insistă pe necesitatea unei deplasări de accent, de pe însușirea cu

prioritate a unor conținuturi cât mai ample, pe obiective și sarcini formative, pentru că nu ne
interesează reflectarea pasivă și mecanica a cunoștințelor despre lume in intelectul copiilor, ci
educarea lor intelectuală, adică formarea unor capacități și atitudini, a unei gândiri
caracterizate prin receptivitate, flexibilitate, creativitate. Doar în acest fel vom putea asigura o
calitate superioară în formarea intelectuală a elevilor.

Desprindem, pe baza celor spuse anterior, că educația intelectuală include două aspecte
fundamentale:

*Unul informativ, care se referă la cantitatea și calitatea informației ce urmează a fi transmisă

și asimilată;
*Altul formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informații, precum și dezvoltarea
unor capacități și însușiri intelectuale.

I. Informarea intelectuală trebuie să fie în concordanță cu cerințele idealului

educațional. Aceasta înseamnă că vor fi selecționate și transmise acele cunoștințe care să
faciliteze dezvoltarea personalității elevilor, prin asigurarea unor proporții adecvate și a unui
echilibru între diferitele categorii de cunoștințe:

*Realiste-umaniste

*Teoretice-practice

*De cultura generală-de specialitate

*Obligatorii-facultative

Desigur, aceste proporții se prezintă diferențiat de la școala la un tip de școală la altul

și de la un nivel la altul. Echilibrul ce rezultă trebuie să asigure, totodata, anumite relații între
aceste cunoștințe și implicit între disciplinele ce le corespund, importantă fiind semnificația pe
care o au aceste cunoștințe pentru întelegerea realității.

Aceasta înseamnă că informarea intelectuală trebuie să asigure formarea unei viziuni

interdisciplinare, care să-i ofere elevului posibilitatea unei înțelegeri profunde a realității și
implicit a unei acțiuni eficiente asupra ei.

Alte probleme se ridică în legatură cu cantitatea și calitatea cunoștințelor selectate.

Dacă această selecție s-ar realiza în mod cumulativ, prin simpla adăugare și extindere a
volumului cunoștințelor, s-ar putea ajunge la dereglarea procesului de asimilare, prin apariția
unor fenomene negative cum ar fi: starea de oboseală, surmenajul, saturația, superficialitatea
în invățare etc. de aceea, se impune că selecția să se facă în mod integrativ, prin comprimarea
și eliminarea unor cunoștințe neesențiale, în favoarea altora, mai semnificative și mai eficiente
din punct de vedere instrumental și operațional.

În cadrul informării intelectuale, calitatea cunoștințelor, evaluată din punct de vedere

psihopedagogic, este cea care trebuie să primeze. Ca principali indicatori ai calității putem
menționa: puterea explicativă a cunoștințelor, nivelul lor de generalitate, locul pe care îl ocupă
în ansamblul celorlalte cunoștințe, valoarea lor instrumentală și operațională.

Cantitatea și calitatea cunoștințelor selectate și transmise trebuie să fie și în

concordanță cu particularitățile profilului psihologic al vârstei.

Informarea intelectuală este dependentă de modul în care se realizează transmiterea

cunoștințelor selectate, altfel spus de metodele și procedeele pe care le folosesc cadrele
didactice.

Din punct de vedere psihopedagogic ne interesează, în continuare, ce se intamplă cu

aceste cunoștințe în procesul transmiterii și asimilării lor. Se impune, deci, raportarea
informării intelectuale la procesul invățării.

Elevul nu-și poate însuși în școală toate cunoștințele necesare în viață, plină de inedit;
oricât de bogate cunoștințe și-ar însuși cineva nu poate face față prin ele tuturor situațiilor cu
care se va confrunta în viitor. Mai important este ca elevii să-și însușească principiile de bază
din științe și să-și formeze capacitatea de a prelucra cunoștințele acumulate și de a ști să se
folosească de ele. Cantitatea de informație este astăzi foarte mare și crește într-un ritm rapid.

O mare parte din informațiile actuale vor fi depășite, peste câtva timp, iar altele de care
vor avea nevoie elevii nu sunt încă descoperite. În această situație, calea cea mai bună de
urmat este de a da elevilor principiile de bază din știință și, mai ales, de a le dezvolta
capacitățile intelectuale(formarea intelectuală).

II. Formarea intelectuală - presupune o activare, prin intermediul informației, a

potențialităților copilului, astfel încât să se ajungă la transformări și restructurări psihice în
concordanță cu cerințele dezvoltării. Informația este, astfel, un mijloc în vederea realizării
unei dezvoltări a proceselor și capacităților intelectuale necesare unei activități independente
și creatoare. Toate aceste procese și capacități nu sunt date a priori, predeterminate sau
invariabile, dimpotrivă, ele sunt rezultatul unor evoluții, al unei elaborări continue prin care se
diferențiază și se înlocuiesc reciproc. Formarea intelectuală vizează tocmai restructurarea și
echilibrarea internă a acestor procese și capacități, ca urmare a informației asimilate de către
individ.
 Prin conținutul și obiectivele urmărite, educația intelectuală asigură nucleul valoric al
personalității și un nivel al dezvoltării intelectuale, indispensabile realizării celorlalte laturi ale
educației.

Educația morală
Este o latura a educației care are ca scop formarea profilului moral al personalității și
al comportamentului socio-moral al individului. Specificul său este determinat, pe de o parte
de particularitățile moralei, ca fenomen social, care-l conferă conținutul, iar pe de altă parte,
de condițiile socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei. Raportarea la societate și
raportarea la subiect sunt cele două cadre de referință indispensabile unei fundamentări
pedagogice a educației morale.

Ca fenomen social, morala reflectă relațiile (raporturile) ce se stabilesc între oameni într-un
context delimitat în spațiu și timp. Din această perspectivă ea ne apare ca o formă a conștiinței
sociale, în care sunt reflectate caracteristici proprii acestor raporturi, dar și o notă apreciativă,
consubstanțială celor reflectate, cu funcție reglatoare asupra conviețuirii umane, stimulând și
orientând comportamentul indivizilor în concordanță cu cerințele sociale. De aici rezultă
caracterul normativ al moralei, ea presupunând un sistem de comandamente morale sub forma
unor modele ideale de comportament. Morala reflectă, deci, concomitent atât manifestări ale
relațiilor concrete dintre oameni, cât și sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze
aceste relații.

Morala individuală (conștiința morală individuală) se formează pe baza moralei sociale,

reprezentând, de fapt, reflectarea activă și creativă în conștiința individului a conținutului pe
care îl incumba morala socială. Din acest punct de vedere putem considera că morala socială
constituie baza ontologică a educației morale. Orice acțiune educativă întreprinsă în acest sens
se raportează neîntrerupt la acest dat, care constituie atât punctul de plecare, oferindu-i
conținutul de care are nevoie, cât și punctul de sosire, prin criteriile în funcție de care se face
aprecierea finalității sale.

Sistemul moral al societății este format dintr-o serie de componente: ideal, valori, norme,
precepte și reguli morale în functie de care ar trebui să se structureze orice comportament
dezirabil. Din punct de vedere pedagogic, acesta este fondul pe care se desfașoară acțiunea
educativă.
Dezvoltarea morală a personalității umane este rezultatul interdependenței dintre determinarea
socială, reprezentată de exigențele moralei sociale, și autodeterminarea personală,
reprezentată de factori interni, subiectivi antrenați în acest proces. Esența educației morale
constă în crearea unui cadru adecvat de manifestare a acestei interdependențe, de funcționare
pe această bază a procesului de interiorizare, prin intermediul căruia imperativele
componentelor moralei sociale devin mobiluri interne ale conduitei individuale.

Scopul fundamental al educației morale constă în formarea individului ca subiect moral, care
gândește, simte și acționează în spiritul idealului, principiilor, valorilor, normelor, regulilor
asumate în mod liber.

Obiectivele educației morale

a). Formarea conștiinței morale - aceasta include două componente: cognitivă și afectivă.
Deci, presupune:

1. Dobândirea de cunoștințe morale (instruirea morală) - însușirea conținutului moral:

concepte(valori), principii, reguli morale. Instruirea morală urmărește să-l inițieze și să-l
informeze pe elev asupra conținutului și cerințelor valorilor, principiilor, normelor,
preceptelor, regulilor morale, a modului în care el va trebui să se comporte într-o situație dată.
Pentru că toate aceste elemente ale moralei sociale să devină elemente ale moralității se
impune cu necesitate ca individul să cunoască și să înțeleagă notele definitorii, sensul și
cerințele lor, într-un cuvânt continutul pe care societatea l-a consemnat în ele.

2. Formarea de convingeri și sentimente morale, a trasăturilor de voință. Cunoștințele morale

trebuie să se transforme în trăiri afective, care, în cele din urmă, se transformă în convingeri și
sentimente morale, acestea fiind o îmbinare între trăirea afectivă și rațiune(cunoaștere și
înțelegere).

Din punct de vedere pedagogic, educația morală nu se reduce la dezvăluirea conținutului unei
valori, norme sau reguli, ce s-ar realiza în sine pentru a satisface o curiozitate de ordin
intelectual. Cunoașterea nu se prelungeste nemijlocit în conduită. Pentru ca ea să se
transforme într-un mobil interior cu rol propulsator asupra conduitei urmează să fie întregită
cu elementele afective ale conștiinței morale(emoții, sentimente etc. ).

Interiorizarea moralei sociale în structura psihică a individului presupune că momentul

cunoașterii să fie însoțit de adeziunea afectivă față de conținutul acesteia, cât și de energia
necesară depășirii unor obstacole(interne sau externe) ce pot împiedica saltul de la intenție la
conduită. Adeziunea se realizează prin intermediul factorului afectiv, al trăirilor și
sentimentelor morale, indicând faptul că individul acceptă aceste comandamente morale, le
trăiește, le simte și se identifică cu ele. Adeziunea față de valorile, principiile, normele și
regulile morale înseamnă metamorfozarea lor în trăiri și sentimente morale. În sfera acestor
trăiri și sentimente intră tot ceea ce determină atitudinea individului față de ceilalți și față de
sine; de ex., sentimentul datoriei, responsabilității, demnității personale etc., la care putem
adăuga o serie întreagă de trăiri afective, începând cu emoțiile și terminând cu altele mai
complexe, cum ar fi, de ex., compasiunea.

Dar nici cunoașterea, nici adeziunea afectivă nu sunt suficiente pentru declanșarea
actului moral. Realizarea lui poate întampina nenumarate obstacole interne sau externe pentru
înlăturarea cărora este necesar un efort de voință.

Dintre obstacolele interne putem menționa: anumite interese, dorințe, intenții

personale egoiste, sau anumite sentimente negative: aroganța, comoditatea etc., ce pot devia
conduita morală în direcții nedorite;

Dintre obstacolele externe menționăm atracția pe care o exercită unele acțiuni prin
satisfacțiile momentane pe care le creează, cu toate că în perspectivă ele nu se înscriu pe linia
cerințelor morale acceptate.

Învingerea lor se concretizează prin adoptarea unor decizii adecvate. Se poate întampla
ca decizia să fie efectul unui impuls emotiv, iar acțiunea odată declanșată să se împotmolească
pe parcurs; este nevoie de un efort de voință, ce se concretizează în trăsături, cum ar fi:
perseverența, tenacitatea, stăpânirea de sine, inițiativa, consecvența, capacitatea de decizie etc.
Asemenea calități volitive se integrează în structura caracterului, devenind elemente ale
acestuia. Acum putem spune că voința este o componentă a moralității, intervenind în fixarea
scopurilor, în luarea deciziilor și în desfășurarea ca atare a actului moral.

Din fuziunea celor trei factori: cognitiv, afectiv și volițional rezultă convingerile
morale, considerate a fi nucleul conștiinței morale a individului. A. Chircev consideră
convingerile ca fiind ideile care au pus stăpânire pe sentimentele și voința elevului devenind
pentru el adevărate principii de acțiune. Din această cauză convingerile morale sunt
considerate motive interne ale conduitei, adevărate trebuințe spirituale de comportament
moral. Ele impun și determină din interior conduita morală.

În legătură cu procesul transformării convingerilor morale în principii de acțiune și

concretizarea acestora în fapte de conduită, trebuie evidențiată interdependența dintre
convingeri și conduita se manifestă diferit de la o etapă la alta a devenirii personalității morale
a copilului.

În etapele timpurii (A. Chircev) faptele morale sunt instrumentele care declanșează și
stimulează formarea convingerilor; observând fapte și acțiuni morale, elevii încearcă să le
imite, pentru că în procesul comportării ca atare să ajungă la convingerea necesității adoptării
acestor modele; la această vârstă cunoștințele morale vor trebui întărite prin fapte, numai în
acest fel ele vor deveni elemente constitutive ale convingerii.

Odată cu trecerea spre etapele autonomiei, relația dintre convingeri și conduita se

inversează. Acum convingerile sunt acelea care declanșează din interior conduita elevilor.

b). Formarea conduitei morale. În timp ce conștiința morală include elementele

subiective ce se exprimă sub forma scopului, a intenției, a modului cum trebuie să se
comporte omul, conduita se referă la manifestările efective, la faptele morale. Formarea
conduitei, adică a deprinderilor și obișnuințelor morale, înseamnă transpunerea continuă a
normelor și cunoștințelor morale în fapte(acțiuni), în deprinderi și obișnuințe. Conduita
morală reprezintă obiectivizarea conștiinței în fapte și acțiuni concrete. Din perspectiva
finalității sociale a moralității, aceasta ne interesează cu deosebire. Altfel ce rost are faptul
dacă elevul cunoaște normele și regulile morale, dar nu se comportă ca atare, în concordanță
cu conștiința sa. Formarea conduitei morale presupune, din punct de vedere pedagogic, atât
dobandirea deprinderilor și obișnuințelor de comportament moral, cât și dezvoltarea
trăsăturilor pozitive de caracter. Deprinderile morale sunt considerate componente
automatizate ale acțiunilor morale ce se formează ca răspuns la anumite cerințe permanente și
la repetarea lor în condiții relativ identice. Obișnuințele morale implică în plus faptul că
acțiunea automatizată a devenit o trebuință internă; executarea acelei acțiuni se face automat,
datorită unui impuls intern, ori de câte ori se repetă condițiile externe care o presupun și o
solicită. Deprinderile și obișnuințele se formează pe fondul unor împrejurări externe
stereotipe, ce asigură condițiile necesare exersării și automatizării lor. Este foarte important
rolul exercițiului și al motivelor în formarea acestor componente automatizate ale conduitei
morale. Exersarea înseamnă, în acest context, a-i determina pe elevi să se comporte la fel ori
de câte ori același context situațional apare și declanșează cerințe relativ identice. Obișnuința
de a-i respecta pe ceilalți, de exemplu, se formează prin respectarea și îndeplinirea cerințelor
ce se impun ori de câte ori o situație concretă reclamă conduita respectivă. Dar pentru că
exersarea să înregistreze progrese de la un moment la altul, numai cerințele și cadrul extern nu
sunt suficiente, fiind indispensabilă prezența unor mobiluri interne care să stimuleze și să
intensifice participarea. Aceasta motivație este asigurată de chiar elementele conștiinței
morale, de cunoașterea și înțelegerea semnificației cerințelor morale, a adeziunii față de ele, a
convingerilor ce s-au sedimentat în conștiința sa. Prin deprinderile și obișnuințele de
comportament moral se realizează, în cele din urmă, concordanța dintre conștiința morală și
conduita morală. Tot în sfera conduitei morale includem și trăsăturile pozitive de caracter.
Acestea sunt considerate "forme stabile de comportament moral"(A. Chircev). Formarea lor
este rezultatul unui îndelungat proces. Ele apar și se stabilizează pe fondul unor obișnuințe,
fără a se confunda cu acestea. Una și aceeași obișnuință poate favoriza formarea unor multiple
trăsături de caracter. De ex., obișnuința de a pregăti sistematic temele, conduce spre formarea
mai multor trăăaturi de caracter, cum ar fi: sârguința, punctualitatea, conștiinciozitatea. Odată
stabilite, ele devin componente întrinseci ale conduitei morale, imprimându-i acesteia un sens
ce se află în concordanță cu imperativele moralei. Un elev conștiincios se va comporta în
acest mod în toate activitățile școlare și extrașcolare, dar pentru a-și putea forma obișnuința
necesară de a reacționa în acest fel a trebuit să fie supus unei îndelungi exersări.
 Trăsăturile pozitive de caracter nu sunt legate de o situație concretă; ele fiind mult mai
elastice decât deprinderile și obișnuințele se manifestă într-o multitudine de situații,
păstrându-și în același timp notele esențiale de constanță și stabilitate.

Educația morală se desfașoară pe fondul și concomitent cu diverse alte influențe

morale, ce se exercită asupra copilului. Ea nu poate face abstracție de aceste influențe, scopul
ei trebuind să vizeze deopotrivă valorificarea lor, atunci când efectele sunt pozitive sau
anihilarea eventualelor efecte negative.

Metode si procedee de educatie morala:

1. Explicația morală. Cu ajutorul său se dezvăluie conținutul, sensul și necesitatea respectării

unei valori, norme sau reguli morale. Implica doua funcții principale:

*Informativă - consta în conștientizarea sensului unei cerințe morale externe,

relevându-i notele definitorii sau îmbogățindu-i conținutul cu noi aspecte.

*Stimulativă - consta în suscitarea componentei afective, datorită funcției

argumentative și persuasive a limbajului, ca instrument de comunicare.

Metoda explicației va fi eficientă numai în măsura în care cele doua funcții se

manifestă concomitent. Asimilarea cunoștințelor morale nu se face doar din considerente pur
cognitive, ci și pentru determinarea conduitei morale. Ori, prelungirea lor în conduita nu este
posibilă decât prin intermediul componenței afective, care asigura integrarea lor în convingeri
morale.

2. Dialogul(dezbaterile) pe teme morale. Urmărește, în principiu, același scop ca și explicația

morală: transmiterea și asimilarea cunoștințelor morale. Deosebirea constă în faptul că
profesorul și elevii sunt antrenați într-o comunicare bilaterală, în care participă, deopotrivă, în
mod activ, fiecare oferind și recepționând informații.
 *Se recurge la experiența de viață a elevilor;

*Se desfățoară în așa fel încât elevii să-și poată exprima sincer opiniile;

Clarificările succesive, rezultat al schimbului de păreri între participanți, au o forță mai

mare de convingere decât adevărul dat de-a gata într-o formă pură, ceea ce îl poate ajuta pe
elev să opteze și să adere la cerințele moralei sociale.

3. Povestirea morala. Urmărește același scop informativ și cristalizarea, pe această bază, a

unor opinii privitoare la principalele norme și cerințe morale. Ea consta în relatarea,
prezentarea într-o forma atractivă a unor întâmplări și fapte reale sau imaginare cu
semnificații morale, oferind elevilor prilejul de a deprinde concluzii în legătura cu
comportarea lor.

4. Exemplul. Se bazează pe intuirea sau imaginarea unor"modele" ce întruchipează fapte și

actțuni. Baza psihologică este dată, pe de o parte, de efectul sugestiv al comportamentului
altora, iar pe de altă parte, de tendința spre imitație proprie a copilului.

5. Exercițiul moral. Consta în executarea sistematică și organizată a unor fapte și acțiuni în

condiții relativ identice, cu scopul formării deprinderilor și obișnuințelor de comportament
moral, al constituirii și fixării trăsăturilor voliționale și de caracter implicate în atitudinea și
conduita morală a individului. În educația morală exersarea este necesară nu numai pentru că
facilitează procesul de interiorizare a exigențelor externe cu privire la norme, principii și
reguli morale, ci și pentru că oferă posibilități de obiectivare morală a personalității elevilor.
Privită în dinamica ei, exersarea evoluează de la stadiul în care este declanșată de cerințe
externe, impuse de altcineva, la stadiul în care se autodeclanșează, subiectul însuși
impunându-și anumite cerințe după care își reglează comportamentul.

6. Aprobarea și dezaprobarea. Dacă metodele prezentate anterior se aplică la începutul sau pe

tot parcursul desfășurării procesului de educare morală, aprobarea-dezaprobarea intervin după
înregistrarea rezultatelor, consemnând faptul că ele sunt sau nu sunt în concordanță cu
cerințele stabilite în prealabil. Se realizează, în acest fel, o întărire, manifestările morale ale
elevilor fiind acceptate sau neacceptate și confirmate sau infirmate de către o autoritate
externă: profesor, colectivul clasei etc.

Aprobarea îmbracă o gamă variată de forme individuale și colective: acordul, lauda,

exprimarea recunoștinței, recompensa.

Dezaprobarea - forme principale: dezacordul, observația, avertismentul, pedeapsa. Să

nu fie folosită ca un mijloc de amenințare permanentă; este necesară evitarea unor forme
prelungite ale dezaprobării, cum ar fi: încruntarea permanentă, blamarea continuă a unor
elevi, menținerea unei relații încordate între profesor și elevi, privarea de afecțiune etc.,
asemenea forme favorizând instalarea unor stări negative de anxietate, teama și înstrăinare.

Aprobarea și dezaprobarea se află într-o strânsă relație, ambele contribuind la

delimitarea în conștiința și conduita elevilor a binelui de rău, a moralului de imoral, ajutându-l
să înțeleagă și stimulându-l să acționeze conform exigențelor moralei.

Deși nu există forme de organizare independente și exclusive pentru realizarea

sarcinilor sale, educația morală este implicată în toate activitățile școlare. Realizarea sarcinilor
sale este inclusă, ca latură întrinsecă și consubstanțială, în toate formele de organizare a
activității instructiv-educative din școală(procesul de predare-învățare a diferitelor discipline,
ora de dirigenție), dar și din afara ei(activități extra-didactice). Situația se justifică prin aceea
că elevul este în orice moment subiect al relațiilor morale, supus în permanența unor influențe
sunt dirijate, desfășurându-se în cadrul unor forme organizate, ele devin acțiuni educative.

Educația estetică
Implicată în procesul de formare a personalității, educația estetică urmarește, în esență,
pregătirea elevului pentru actul de valorizare - receptare - asimilare și cel de creare a valorilor
estetice. Interiorizarea categoriilor educației estetice în procesul modelării personalității
implică realizarea unui sistem de obiective, printre care evidențiem:

a). Însușirea valorilor estetice și educarea capacității de a percepe, înțelege și aprecia frumosul
din artă, natură și societate - obiectiv cognitiv - formativ;

b). Educarea convingerilor și sentimentelor estetice, a simțului, gustului față de frumos,

manifestând tendința de respingere a urâtului - obiectiv formativ - afectiv - atitudinal;

c). Educarea capacităților și deprinderilor de a promova valorile estetice, precum și

dezvoltarea și manifestarea spiritului și deprinderilor de creație a valorilor estetice - obiectiv
formativ - praxiologic;

Putem delimita în cadrul acestei pregătiri doua nivele: unul informativ, accentul
punându-se pe instruirea estetică și altul formativ, accentul punându-se pe dezvoltarea
capacităților estetice indispensabile asimilării mesajelor artistice, dar și pe crearea de valori
estetice.

a). Nivelul informativ - la acest nivel se realizează instruirea estetică a elevilor, prin
familiarizarea lor cu cunoștințe a căror funcție principală este cea explicativă, facilitând
contemplarea și înțelegerea valorilor estetice în general.

b). Nivelul formativ - se asigură condițiile necesare pentru receptarea mesajului estetic,
îndeosebi prin educarea atitudinii estetice.

Atitudinea estetica - una din cele mai complexe componente ale spiritualității umane.
Se exprimă printr-un ansamblu de reacții spirituale ale omului față de valorile estetice. Spre
deosebire de atitudinea teoretică, ce implică cu precădere o finalitate cognitivă și spre
deosebire de atitudinea practic - utilitară, ce se bazează pe nevoia satisfacerii unor trebuințe
biologice și social - materiale, atitudinea estetică vizează și are la bază satisfacerea unor
plăceri, aspirații, curiozități și desfătări subiective, trebuințe spirituale. Spre deosebire de
efectele celorlalte interese, care vizează unele foloase sau avantaje, efectele interesului estetic
se referă tocmai la subiectivitate, sensibilizând-o prin asemenea manifestări.

Componentele atitudinii estetice:

1. gustul estetic - capacitatea de a reacționa spontan printr-un sentiment de satisfacție sau

insatisfacție ce se declanșează în momentul contactului cu valorile estetice și se manifestă sub
forma unei dispoziții sau trăiri subiective. Reacția de gust aparține prin excelența sensibilității
și imaginației, fapt pentru care nu poate fi întotdeauna argumentată din punct de vedere
teoretic. Prezența gustului estetic se manifestă prin sensibilitate la tot ceea ce este frumos și
prin capacitatea de orientare și alegere în conformitate cu legile frumosului.

2. judecata estetică - este un act psihic, prin excelența intelectual, ce consta în capacitatea de
apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluare. Spre deosebire de gustul estetic,
judecata se exprimă pe plan logic sub forma unei propoziții ce redă anumite impresii
argumentate și întemeiate pe criterii de apreciere a frumosului. Altfel spus, ea răspunde la
întrebarea "de ce?" îmi place sau mă impresionează o anumită valoare estetică. Dacă la
nivelul gustului se consemnează, prin reacția respectivă, prezența sau absența plăcerii, la
nivelul judecății intervine argumentarea și motivarea acelei reacții. Prin intermediul său se
realizează o intelectualizare a gustului estetic.

3. idealul estetic - este constituit dintr-un ansamblu de teze, principii și norme care exprimă o
anumita direcție atitudinii estetice a oamenilor. El se constituie treptat prin conștientizarea, la
nivel social, a ceea ce este specific și dominant în diversitatea gusturilor estetice, exprimându-
se prin anumite principii estetice.

4. sentimentele și convingerile estetice. Sentimentele estetice însumează o configurație de

emoții, rezultat al unei trăiri profunde și de durată a frumosului. Convingerile estetice sunt
acele idei despre frumos care au devenit mobiluri interne, orientând preocuparea omului în
vederea asimilării și introducerii frumosului în propriul mod de viață, în relațiile cu lumea și
cu ceilalți.

Nivelul formativ - aplicativ presupune și dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite

domenii ale artei. Educația estetică urmărește depistarea intereselor, înclinațiilor și
aptitudinilor artistice, pe de o parte, și, pe de alta, asigurarea condițiilor și mijloacelor
necesare pentru dezvoltarea lor.

Educatia religioasa
În condițiile respectării drepturilor fiecărui cetățean la o credință, la o religie, școala
trebuie să se preocupe și de o astfel de educație, garântand libertatea conștiinței, gândirii și
credințelor religioase.

Obiective :

1. formarea conștiinței religioase specifice fiecărui cult;

2. formarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor religioase, în concordanță cu conștiința

religioasă a fiecărui cult;

3. propagarea și practicarea unei anumite etici, prin intermediul unor norme morale specifice;

4. formarea priceperilor, deprinderilor și obișnuințelor, a practicilor religioase corespunzătoare

fiecărui cult;

Educatia profesionala
Societatea umană este un sistem tehnico - economic, care generează o mulțime de
roluri și profesiuni. Educația profesională urmează să asigure pregătirea individului pentru
exercitarea acestora.
Esența educației profesionale constă în:

1. Formarea unui orizont cultural profesional, care se constituie ca unitate dintre cunoștințele
științifice și cele tehnologice.

R. Hubert - orizontul profesional se constituie pe fondul culturii intelectuale. Pentru

toate meseriile, cultura intelectuală constituie substratul necesar culturii profesionale, nu
numai prin cunoștințele utile pe care le comportă, ci mai ales prin calitățile spirituale pe care
le comportă.

Această interdependență dintre cultura intelectuală și cea profesională vine în

întâmpinarea mobilității profesionale, omul fiind pus în situația nu numai de a se perfecționa
continuu în profesiunea pe care o practica, ci și, eventual, de a putea trece ușor de la o
profesie la alta.

2. Formarea unor capacitati, priceperi și deprinderi practice, în vederea desfășurării unei

activități productive;

Familiarizarea elevilor cu diferite profesiuni și formarea intereselor față de acestea.

Educația fizică
Educația fizică reprezintă acea componență a educației care urmărește dezvoltarea
armonioasă și normală a organismului, întărirea sănătății și cultivarea unor calități, capacități,
deprinderi și competențe necesare activităților sportive.

Vizând latura biologică a ființei umane, educația fizică asigură condițiile maturizării la
timp a funcțiilor naturale și dezvoltării în condiții optime a personalității umane.

Educația fizică este în strânsă legatură cu educația morală, întrucât ea urmărește

formarea la elevi a unor calități morale cum ar fi: simțul dreptății, stăpânirea de sine, respectul
față de celălalt, punctualitatea, perseverență, curajul și a unor trăsături de caracter precum:
cinstea, corectitudinea, modestia, acceptarea loială a regulilor (comprtamentul fair- play).

Finalitățile generale ale educației fizice sunt:

*consolidarea sănătății

*dezvoltarea armonioasă a organismului

*formarea, dezvoltarea și perfecționarea calităților, capacităților, deprinderilor și

competențelor motrice

*refacerea potențialului fizic și psihic

*formarea și dezvoltarea deprinderilor igienico-sanitare

*formarea calităților morale și a unor trăsături de caracter.

"Noile educații"

Prin finalități și prin conținut trebuie să se adapteze exigențelor și evoluțiilor realității

naționale și internaționale și să contribuie la soluționarea problemelor cu care se confruntă
diferitele societăți. Astfel, pe langă dimensiunile/laturile tradiționale ale educației, au apărut,
ca răspunsuri ale educației la problematica tot mai complexa a lumii contemporane, "noile
educații":

*Educația pentru cetățenia într-o societate democratică.

*Educația ecologică

*Educația pentru sănătate

*Educația pentru viața de familie

*Educația pentru timpul liber

*Educația pentru comunicare și mass-media

*Educația interculturală

*Educația civică

*Educația economică etc.

Educația pentru cetățeni într-o societate democratică reprezintă una dintre finalitățile
cele mai importante ale oricărui sistem de învățământ ce funcționează într-o societate
democraticâ. Ea nu trebuie confundată cu simpla instrucție civică, prezentă și în conținutul
activității școlilor din sistemele totalitare.

Problema centrală este cea a construirii unei comunități raționale, în interiorul căreia
să se regăsească două valori fundamentale pentru individ și societate: libertatea personală și
responsabilitatea. Prin acest tip de educație se contribuie la promovarea valorilor și practicilor
democratice, a căror prezență nu se asigură de la sine în mediul extrașcolar. Cetățeanul unei
societăți democratice are nevoie să-și formeze și să-și dezvolte competențe de participare la
viața publică, de la participarea la vot, până la intervențiile specifice în scopul influențării
deciziei politice.

Fiecare elev trebuie să beneficieze de o astfel de educație, incât să înțeleagă că

democrația nu apare și nu se dezvoltă de la sine, deoarece depinde de contribuția fiecăruia.
Prin urmare, ei vor fi pregătiți să dea dovadă de toleranță și respect pentru opiniile și
credințele celorlalți, diferite de cele proprii, de interes pentru chestiunile publice, de decența și
competență în intervențiile personale și de grup.

Cultivarea libertății personale, ca valoare centrală a democrației, nu exclude formarea

și dezvoltarea atitudinilor de solidaritate, de cooperare în cadrul colectivității. Școala este
datoare să contribuie, cu mijloace specifice, la reconstrucția autentică a spiritului comunitar,
laolaltă cu libertatea individuală.

Educația pentru cetățenie într-o societate democratică trebuie să ia în considerare toate

aspectele legate de conținutul acesteia, fundamentat pe filosofia drepturilor omului. Rolul
școlii este acela de a-i ajuta pe elevi să cunoască conținutul codificărilor actuale ale
drepturilor omului, să înțeleagă importanța lor, de asemenea, să dezvolte respectul pentru lege
și capacitatea de a interveni pentru apărarea și perfecționarea acesteia.

Educarea unei persoane autonome înseamnă înzestrarea ei cu competențele necesare

exercitării argumentative a libertății, prin luarea în considerare atât a criteriilor morale ale
distincției dintre bine și rău, cât și a criteriilor juridice care alcătuiesc referința sistemului de
drept. Supunerea față de norme trebuie însă însoțită permanent de exercițiul critic al reflecției
asupra întemeierii normei respective. Pluralismul moral și religios nu exclude existența unui
set comun de valori și principii care întemeiază identitatea civică, dincolo de identitatea etnică
sau religioasă.

Afirmarea unei identități civice comune pentru membrii unei colectivități, având ca
fundament sistemul legal al acesteia, este soluția prevenirii conflictelor generate de diferențele
dintre oameni. Școala este datoare să-i ajute pe elevi să dobândească competențe de abordare
pașnică a conflictelor, de exploatare benefică a potențialului de progres al acestora.

Educația economică este necesară deoarece atât viața privată, cât și activitatea din
orice domeniu al vieții sociale include implicații, semnificații și probleme de natură
economică, ce trebuie cunoscute în vederea participării indivizilor la dezvoltarea lor.

Obiective:

*Dobândirea de cunoștințe economice și formarea unei gândiri economice flexibile și

creative, care să ofere atât posibilitatea de a înțelege atât problematica ideatică și practică a
economiei, cât și problematica economică a vieții și activității de grup și individuale;

*Formarea de convingeri economice, care să dinamizeze indivizii să înțeleagă și să se

implice în rezolvarea corectă și eficientă a problemelor economice;

*Formarea de priceperi și deprinderi economice, care să ofere fiecăruia posibilitatea de

a se implica practic în rezolvarea problemelor, în funcție de profesia și domeniul în care
lucrează.
 Educația ecologică se impune tot mai mult ca o componentă organică a educației
generale, indispensabilă în condițiile lumii contemporane. Proiectează și realizează
următoarele obiective:

*Dobândirea de cunoștințe ecologice și formarea unei gândiri ecologice;

*Formarea de convingeri și sentimente ecologice;

*Formarea de priceperi, deprinderi și obișnuințe ecologice, ca obiectiv acțional -

practic;

*Este prezentă în conținutul invățământului prin discipline ecologice. Trebuie sa fie o

preocupare și în afara școlii, a tuturor factorilor sociali: familie, societate, mass-media.

Educația pentru sănătate urmărește dobândirea de către elevi a unui sistem de

cunoștințe corecte privind diverse aspecte ale sănătății și, totodată formarea de atitudini și
deprinderi indispensabile unui organism sănătos și unui comportament responsabil.

Această "noua educație" vizează formarea unor competențe de organizare rațională a

vieții în condițiile rezolvării unor probleme specifice educației fizice, igienico-sanitare,
alimentației(nutriției) stiințifice, educației sexuale etc.

Educația pentru comunicare și mass-media urmărește formarea capacității de

valorificare culturală a informației furnizate prin presă, radio, televiziune, internet, în
condițiile unei oferte diversificate și nu întotdeauna din perspectiva unor valori autentice. De
asemenea, această "noua educație" își propune formarea unei atitudini adecvate și selective
față de informațiile care îl asaltează pe om în societatea contemporană și cultivarea
receptivității față de valorile culturale autentice.
 Educatia interculturala pornește de la premisa că scopul major al educației este acela
de a forma personalități autonome, apte de inserție socială eficientă, astfel încât este
obligatoriu să se aibă în vedere socializarea la toate nivelurile sale. Complexitatea
interacțiunilor umane prezente și viitoare au ca dominante: promovarea respectului față de
sine și a respectului față de alții; dezvoltarea unor atitudini și comportamente care să conducă
la respectarea drepturilor celorlalți; respectarea, înțelegerea și valorizarea diversității
culturale, în special în ceea ce privește diferențele naționale, etnice, religioase, lingvistice ale
minorităților sau comunităților; valorificarea abilităților de comunicare interculturală etc.

Bibliografie
1.https://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie