Teme Subiect 2

Educatia – obiect de studiu al pedagogiei. Funcțiile educației

Teme de reflecție, aplicații și dezbateri

1. Analizați și explicitați fenomenul educațional din următoarele perspective:
- educaţia ca proces
- educaţia ca acţiune de conducere
- educaţia ca acţiune socială
- educaţia ca interrelaţie umană
- educaţia ca ansamblu de influențe.

Educația, etimologic, provine de la “educatio”, adică creștere, formare, dar își are rădăcina și
în “educo- educare”, respectiv a crește, a forma, a instrui, sau “educo- educere”, ceea ce
înseamnă a ridica, a înălța. Educația colectează acțiunile deliberate sau nediberate, explicite sau
implicite, sistematice sau nesistematice, de modelare a omului din perspectiva unor finalități în
acord cu reperele socio- economice- istorico-culturale ale cadrului în care se desfășoară. “Prin
educație desemnăm un ansamblu de influențe care contribuie la formarea omului ca om,
respective acțiunea de modelare a naturii umane în direcția realizării unor finalități în temeiul
unor valori sociale acceptate. “(Ionescu, M., Chiș, V. 2010)
Fenomenul educațional din perspectiva educației ca proces poate fi abordat ca fiind atât un
proces de formare pluridimensional al personalității cât și un fenomen social. Fenomenul
educațional poate fi definit ca o acţiune conştientă, specific umană prin faptul că are un motiv
voluntar –intenția de a induce o modificare la nivelul sistemului de personalitate al celui educat -
şi care urmăreşte un scop bine definit – precizează conţinutul sporului de cunoaştere (teoretică
sau practică), a eficienţei acţionale şi/sau modificarea atitudinală ce urmează a fi indus/e.
Partenerii acţiunii educative coparticipă la realizarea scopului pe măsura capacităţilor proprii de
conştientizare şi înţelegere a finalităţii urmărite. Emițătorul actului de predare ştie ce urmăreşte a
obţine la nivelul sistemului psihocomportamental al destinatarului, care înţelege (pe măsura
vârstei şi a particularităţilor individuale) şi acceptă modificările propuse de destinatar, îşi
însuşeşte, parţial sau integral, scopul propus ca parte a propriului sistem motivaţional. A urmări
scopuri ascunse educatului sau altele decât cele declarate nu înseamnă educaţie ci manipulare,
acţiune corelată educaţiei dar etic indezirabilă. Intenţia de a realiza un anumit scop presupune
capacitatea de a anticipa – capacitate specific umană, dependentă de potenţialul de
conceptualizare, de verbalizare. Capacităţi specific umane sunt implicate în cvasitotalitatea
proceselor pe care le presupune educaţia: selectarea conştientă a valorilor ce urmează a fi
transmise, definirea rezultatelor parţiale prin care devine realizabil scopul urmărit, judecarea
(evaluarea) evoluţiei transformărilor produse, elaborarea variantelor de programe prin care
devine realizabil scopul urmărit, anticiparea efectelor pe termen lung a schimbărilor produse la
nivelul personalității ş.a
Fenomenul educațional din perspectiva educaţiei ca acţiune de conducere poate fi definit
ca un proces de înzestrare a persoanei cu instrumentele psihice de adaptare independentă la
schimbările permanente ale mediului în toată complexitatea lui internă, externă, cât și naturală și
artificială, prin formarea unei mentalități independente, într-un mod condus, conștient și
responsabil.
Fenomenul educațional din perspectiva educaţiei ca acţiune socială face referire la
procesul de pregătire al unei persoane pentru schimbarea majoră de rol social, de trecere de la
statutul de “consumator de resurse sociale” – specifică copilăriei -, la cel de “producător de
resurse sociale” (materiale. spirituale, financiare) – specifică vârstei adulte. Totodată acest
fenomenul educațional are în vedere finalitatea efortului educativ, aceea de a pregăti persoana
pentru a îndeplini mai multe roluri pe scena vieţii sociale: familiale, profesionale, economice,
politice, etc.
Fenomenul educațional din perspectiva educaţiei ca interrelaţie umană presupune
direcționarea actului educațional spre însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii
naţionale şi universale; formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a
abilităţilor practice prin asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice;
asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata întregii
vieţi; educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al
demnităţii şi al toleranţei, al schimbului liber de opinii; cultivarea sensibilităţii faţă de
problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a respectului pentru natură şi mediul
înconjurător; dezvoltarea armonioasă a individului prin educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară
şi practicarea sportului; profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi
utile, producătoare de bunuri materiale şi spirituale.
Fenomenul educațional din perspectiva educaţiei ca ansamblu de influențe presupune
realizare modelării personalității pe toate dimensiunile sale, de a a crea premisele psihice
necesare asimilării permanente – de a lungul vieţii – a influenţelor educative care să asigure o
adaptare confortabilă a persoanei şi participarea ei la progresul social. Influenţele formative care
modelează persoana sunt influenţe educative numai în măsura în care acţiunile care le-au generat
sunt organizate în acest scop. De exemplu, schimbările comportamentale sau de atitudine care
apar ca urmare a vizionării unui anumit gen de filme artistice, nu sunt influenţe educative
deoarece nu sunt destinate atingerii unui scop educativ pe când schimbările generate de un
documentar sau de un clip publicitar exercită influenţe educative dacă îşi propun acest obiectiv.
În cazul influenţelor pe care individul le resimte de-a lungul vieţii din partea familiei, a grupului
de prieteni, a străzii, a mass-media, în timpul competiţiilor sportive, al weekend-urilor, educația
este realizată mai ales de instituţii altele decât cele educative şi au o slabă organizare mai ales
sub aspectul asigurării receptării şi controlul rezultatelor obţinute.

2. Descrieți funcțiile educației și elaborați o definiție proprie pentru conceptul de

educație.

În concordanţă cu Tudoran D. (1982) considerăm că funcţia de maximă generalitate a

sistemului educaţional este aceea de a vehicula, selecta, actualiza şi valorifica experienţa
socială în vederea asigurării unei integrări eficiente şi rapide a persoanei în societate şi, prin
aceasta, în vederea creării premiselor autodeterminării personale ca factor de progres
individual şi social. Funcţia generală a educaţiei poate fi descompusă în următoarele funcţii
operaţionale:
1. Funcţia instructiv-formativă - de dezvoltare conştientă a potenţialului de cunoaştere
al omului. Educaţia în lumea contemporană urmăreşte valorificarea potenţialului
biopsihic al fiecărei persoane în unitatea şi integralitatea ei. Interesul pentru
dezvoltarea resurselor umane prin valorificarea potenţialului de forţă, inteligenţă şi
creativitate trec pe prim plan. De aceea, funcţia formativă devine prioritară. Funcţia
trebuie privită în toată complexitatea ei; ea nu se reduce la instruire – transfer de
cunoştinţe teoretice şi practice algoritmice, instrumentare acţională – ci are în vedere
pregătirea fizică şi mentală (intelectuală şi atitudinală) reproductivă – de mare
fidelitate, de exemplu în însuşirea unei meserii -, productivă – de mare eficienţă, de
exemplu în însuşirea unei funcţii organizatorice sau economice - şi generativă – de
înnoire permanentă a unui domeniu de cunoaştere, în însuşirea unei profesii care
presupune studii superioare. Realizarea funcţiei formative structurează componenta
extrinsecă a motivaţiei învăţării şi autoformării.
2. Funcţia psihologic-formativă sau autoformativă – de înzestrare a persoanei cu
instrumentele psihice de adaptare independentă la schimbările permanente ale
mediului în toată complexitatea lui internă şi externă, naturală şi artificială.
Perspectiva psihologică pune accent pe formarea priceperilor: a) de anticipare a
cerinţelor mediului în continuă schimbare şi a stărilor bio-psihice personale
probabile; b) de învăţare a învăţării în vederea asigurării instrumentelor necesare
educaţiei şi autoeducaţiei pe tot parcursul vieţii; c) de formare a unei mentalităţi
independente de autoconducere conştientă, responsabilă şi principială a propriei
deveniri; d) de formare a unor atitudini deschise, favorabile receptivităţii şi
participării active şi creative la viaţa socială; e) de stimulare a nivelurilor
motivaţionale superioare, cele ale autorealizării. Realizarea funcţiei psihologice
structurează componenta intrinsecă a motivaţiei învăţării şi autoformării.
3. Funcţia socială
4. Funcţia culturală - de selectare şi transmitere a valorilor intelectuale şi acţional-
instrumentale de la social la individual. Prin intermediul educaţiei persoana îşi
însuşeşte fondul cultural acumulat de a lungul istoriei cunoaşterii. În condiţiile
exploziei informaţionale practic este imposibil şi chiar inutil la nivelul aceleiaşi
persoane însuşirea a tot ce se ştie la un moment dat. Educaţiei îi revine sarcina
selectării şi structurării acelor cunoştinţe care pregătesc persoana pentru exigenţele
lumii contemporane în raport cu propriul potenţial şi propriile interese. Selectarea
valorilor intelectuale nu se confundă cu cenzurarea acestora după criterii religioase,
politice sau de castă; mai mult decât atât, diversitatea alternativelor de interpretare
ale aceleiaşi realităţi constituie în sine un mijloc de eficientizare a realizării funcţiei
culturale.
5. Funcţia axiologică este strâns legată de cea culturală, ea asigură fundamentul moral-
atitudinal, principiile de viaţă şi conduită care reglează atât însuşirea cât şi utilizarea
cunoştinţelor. Funcţia axiologică a educaţiei asigură persoanei criteriile valorice
socialmente dezirabile pentru a realiza o alegere atunci când este pus în faţa unor
alternative valoric distincte; ea trebuie să aibă instrumentele mentale necesare
realizării unei distincţii între bine şi rău, între potrivit şi nepotrivit, între frumos şi
urât, între “se cade” şi “nu se cade”.
 Educația reprezintă o sțiință interdisciplinară și se manifectă ca fenomen uman, o
activitate socială complexă, care se realizează printr-un ansamblu de acţiuni exercitate în
mod conştient, sistematic, organizat, sistemic de către un subiect, individual sau colectiv,
asupra unui obiect, individual sau colectiv, în scopul dezvoltării potenţialului biopsihic şi
transformării acestuia, într-o personalitate activă, creativă, centrată pe autoeducaţie
permanentă, ce ar corespunde condiţiilor istorico-culturale prezente şi de perspectivă.