Sunteți pe pagina 1din 14

ROLUL EDUCAȚIEI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Educația, etimologic provine de la "educatio" – creștere, formare; dar își are originea
și în "educo-educare" - a crește, a forma, a instrui; respectiv "educo-educere" - a ridica, a
înălța.
Educația însumează acțiunile - deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite,
sistematice sau nesistematice - de modelare și formare a omului din perspectiva unor finalități
racordate la reperele socio-economico-istorico-culturale ale arealului în care se desfășoară.
Educaţia are un rol esenţial în dezvoltarea economico-socială sustenabilă pe termen
lung. Importanţa educaţiei este demonstrată în orice moment şi în orice domeniu al vieţii
sociale şi personale. Astfel, destinul fiecărui individ, grup şi fiecărei societăţi în ansamblul
său depinde de calitatea educaţiei.
Din perspectivă sociologică definim educaţia, ca „ansamblu de acţiuni sociale de
transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale şi
colective”, care include în sfera sa atât instruirea tinerei generaţii în instituţii cu scop
educativ,cât şi influenţele educaţionale ale diferitelor contexte sociale.
Educaţia constituie un aspect al procesului de socializare prin care oamenii pot
dobândi comportamente specifice, necesare pentru participarea activă la viaţa socială.
Socializarea prin educaţie presupune transmiterea, însuşirea şi aplicarea unor valori
(ştiinţifice, tehnologice, culturale, artistice, filozofice, etice, religioase).
Se poate afirma ca educația este activitatea complexă realizată în cooperare de
educator și educabil în vederea formării și autoformării asistate, cu scopul dezvoltării
personalității și sădirii unei mentalități pozitiv-constructiviste. Pe de altă parte educația, în
esență, are drept scop esențial scoaterea ființei umane din starea primară, biologică și ridicarea
ei spre starea spirituală, culturalizată. Când vorbim de educația ca proces avem în vedere
ansamblul de acțiuni prin care se realizează transmiterea cunoașterii și influențele sistematice
și organizate prin care se realizează formarea personalității umane.
Ca rezultat, educația indică nivelul de instrucție, de cultură, de conturare a diferitelor
componente ale personalității în urma influențelor educaționale.
In cadrul istoriei, educația s-a dezvoltat odată cu societatea și a acționat ca un factor de
progres, vehiculând valorile materiale și spirituale în decursul veacurilor. Cea mai prețioasă
valoare pe care a creat-o educația, ca element al culturii este omul, personalitatea umană, fiind
o condiție a existenței umane, o necesitate vitală pentru dezvoltarea societății, asigurând o
legătură continuă între generații și în toate sferele sociale.
În general, educația este determinată de baza economică a societății, se dezvoltă și se
schimbă odată cu aceasta. Transformările care au loc în baza economică și în viața socială
determină schimbări în educație, ea se adaptează noilor condiții sociale create.
O înțelegere profundă a relației dintre societate și educație poate fi realizată numai
pornind de la teza potrivit căreia socialul este o rezultantă a interacțiunii și conviețuirii
oamenilor. În interiorul său educația ne apare ca acțiune socială care mijlocește și diversifică
relațiile dintre om și societate, favorizând astfel dezvoltarea omului prin intermediul societății
și a societății prin intermediul oamenilor. În consecință, educația omului și transformările
sociale pe care le realizează sunt într-o relație de reciprocitate, în sensul că omul educat,
acționând asupra societății, paralel cu transformarea acesteia, se transformă pe el însuși,
rezultat care, la rândul său, se va repercuta din nou asupra societății.
Relația educație-societate este evidențiată chiar prin funcțiile îndeplinite de educație în
cadrul societății actuale:
1. Selectarea și transmiterea valorilor de la societate la individ; un asemenea transfer
de valori se realizează și prin alte acțiuni și activități sociale. Selectarea și
transmiterea valorilor de la societate la individ presupune ca cele două operații să
se realizeze pe baza unor principii pedagogice și în conformitate cu anumite
particularități psihice. Pe măsură ce societatea evoluează, ritmul de acumulare a
valorilor este tot mai intens, cauza pentru care principiile după care se face
selectarea și transmiterea se restructurează continuu.
2. Dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului. Ca acțiune socială,
educația vizează omul conceput ca un tot unitar, ca ființă bio-psiho-sociala. În
consecință, ea este întotdeauna dependentă de anumite particularități biopsihice,
urmărind în același timp dezvoltarea lor. Această funcție este realizabilă pe baza
fundamentării acțiunii educaționale și valorificării descoperirilor psihologice. Prin
această funcție, educația răspunde unor nevoi individuale și prin intermediul
acestora, unor nevoi sociale.
3. Pregătirea omului pentru integrarea activă în viața socială. Întrucât educația are
sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale, ca forță de muncă, ca
subiect al vieții sociale, putem afirma că prin această funcție, educația răspunde
unor necesități pe care societatea le ridică în fața oamenilor ca elemente ale vieții
sociale și prin intermediul unor nevoi individuale.
În concluzie, putem afirma că educația este cea mai importantă componentă din
societatea umană. Societatea contemporană este o societate educativă. Analizele comparative
ale sistemelor educaționale actuale evidențiază convergența existentă între gradul de
dezvoltare socială, economică și culturală a unei societăți și viabilitatea sistemului de
învățământ pe care aceasta îl promovează. Acest fapt impune necesitatea unei cât mai bune
reflectări la nivelul fenomenului educațional a schimbărilor survenite sau anticipate a surveni
în sfera socio-economica și întreprinderea unor cercetări riguroase cu privire la posibilitățile
de optimizare a sistemelor educaționale contemporane.

Cucoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002.

EDUCAȚIA ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ


legătura dintre dezvoltarea durabilă și educaţie este foarte complexă, ultimele cercetări în domeniu
oferindu-ne răspunsul la întrebarea “De ce educaţia este cea care ajută ţările să își atingă obiectivele
de dezvoltare durabilă?“.
Educaţia, pe lângă faptul că este un drept al omului, este o premisă pentru obţinerea dezvoltării
durabile și un instrument esenţial pentru o bună administrare, pentru adoptarea unor decizii în
cunoștinţă de cauză și promovarea democraţiei. Educaţia pentru dezvoltare durabilă dezvoltă și
îmbunătăţește capacitatea indivizilor, a grupurilor, a comunităţilor, a organizaţiilor și a ţărilor de a
gândi și a acţiona în favoarea dezvoltării durabile. Ea poate genera o schimbare în mentalităţile
oamenilor, potenţând capacitatea acestora de a crea o lume mai sigură, mai sănătoasă și mult mai
prosperă, îmbunătăţind astfel calitatea vieţii. Educaţia pentru o dezvoltare durabilă oferă o abordare
critică, un grad sporit de conștientizare și puterea de a explora și dezvolta noi concepte, viziuni,
metode și instrumente.

Odată cu adoptarea Strategiei UNECE privind educația pentru dezvoltare durabilă, în cadrul
reuniunii la nivel înalt a miniștrilor mediului și educației, ce s-a desfășurat la Vilnius, Lituania
în 2005, s-a instituit un comitet director CEE – ONU cu rol de conducere și decizie privind
punerea în aplicare a strategiei și analizarea progreselor sale în regiune.

Unul dintre scopuri este de a încuraja statele membre să dezvolte și să încorporeze EDD în
propriile sisteme de educaţie formală în toate disciplinele relevante și în educaţia non-formală
și informală. Aceasta va dota oamenii cu cunoștinţe și competenţe privind dezvoltarea
durabilă, făcându-i mai competenţi și încrezători, sporind oportunităţile acestora de acţiune
pentru o viaţă productivă și sănătoasă,

Instituţiile de învăţământ din sistemul formal joacă un rol important în dezvoltarea capacităţilor de la
vârste fragede, oferind cunoștinţe și influenţând atitudinile și comportamentul. Este important să se
asigure o bună cunoaștere în ceea ce privește dezvoltarea durabilă (DD) de către toţi elevii și
studenţii, iar aceștia trebuie să fie conștienţi de efectele deciziilor ce contravin unui proces de
dezvoltare durabilă. O instituţie de învăţământ, în întregul ei, inclusiv elevii, studenţii, profesorii,
directorii și părinţii, ar trebui să urmeze principiile de dezvoltare durabilă.
Având la bază afirmația lui Albert Einstein “nu putem rezolva problemele de mâine folosind
metodele de astăzi“, strategia privind educaţia pentru dezvoltare durabilă aduce împreună elevii de
diferite naţionalităţi, etnii și medii socio-economice, promovând și dezvoltând parteneriate prin care
să poată fi sprijinită cooperarea cu unitǎţile școlare pentru a le ajuta în atingerea standardelor
internaţionale de calitate a mediului.

EMIGRAȚIA TINERILOR ROMÂNI. ROMÂNIA - ȚARA EMIGRAȚIEI TINERILOR

Exodul românilor din ţară atinge cote alarmante. Cel


mai recent raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite
(ONU) arată că ţara noastră este a doua într-un top
mondial al migraţiei, după Siria, ţară lovită de un
război civil. Specialiştii spun că în câţiva ani,
România ar putea să rămână fără forţă de muncă

Avem peste 3,4 milioane de români plecaţi la muncă în străinătate sau stabiliţi definitiv acolo cu
tot cu familii, ceea ce plasează România pe poziţia a doua într-un top mondial al migraţiei. Cifrele
vin de la Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) ai cărei reprezentanţi susţin că suntem întrecuţi doar
de Siria, stat lovit de un război civil. În procente, diaspora reprezintă 17% din populaţia totală a
României.

Concret, potrivit ultimului raport ONU referitor la migraţie, cu date din 2015, România
înregistrează a doua cea mai mare creştere a diasporei unei ţări. Mai exact, ţara noastră a
înregistrat o creştere a migraţiei de 7,3% pe an, în timp ce pe primul loc este Siria cu 13,1% , iar
pe locul trei Polonia, cu 5,1%. Experţii Naţiunilor Unite notează că România are cea mai
accelerată creştere a numărului de migranţi într-un stat care nu s-a confruntat cu războiul.
La rândul lor, românii consideră că sunt forţaţi să plece la muncă în străinătate pentru că şi-au
pierdut locurile de muncă sau li s-au diminuat semnificativ veniturile, iar şanse reale pentru un trai
decent ar mai avea doar în străinătate.

Cine pleacă în străinătate


Cei care emigrează sunt îndeosebi tinerii, fie că merg la studii sau la muncă, susţin specialiştii. O
categorie aparte o constituie studenţii şi chiar elevii, recrutaţi de universităţile din Vest.

„Ca profil, emigrantul român este un om tânăr, nu neapărat necalificat. Căpşunarii au fost un
fenomen caracteristic primului deceniul de după 1989. Acum, pleacă foarte mulţi oameni calificaţi,
cu studii superioare, care nu se pot realiza în România. Pleacă şi foarte mulţi studenţi şi chiar
elevi. Sigur că motivul principal este cel economic. E clar, oamenii pleacă pentru că pot câştiga
mai bine. Dar mai sunt şi alte motive ale plecării masive. Perspectiva de a face performanţă în
carieră, de a se împlini profesional. Aici, mulţi se simt plafonaţi”, a explicat, pentru „Adevărul”,
sociologul Mircea Kivu.

Analistul politic Adi Zăbavă susţine că românii s-au adaptat uşor în ţările de adopţie, ceea ce a
amplificat fenomenul migraţionist. „Este evident că argumentul economic primează în decizia
celor mai mulţi români de a pleca în străinătate. Suntem un popor care se adaptează uşor, iar
similarităţile culturale cu ţările de adopţie, precum Italia, Spania sau Franţa, au contribuit şi ele la
exodul masiv. Vorbim de similarităţi pe care alte popoare din estul Europei nu le au”, a explicat
analistul.

Potrivit acestuia, pe lângă factorul economic, cel politic a avut rolul său în exodul românilor peste
graniţă. „Cu siguranţă, politicul a jucat un rol important, în sensul creării unor aşteptări mari. Nu
vorbim neapărat de clasa politică în sine, ci de contextul politic. Monopolul aceloraşi politicieni
cred că a fost şi este în continuare un factor de contribuţie în decizia de a emigra. Clasa politică a
fost monopolizată de anumite partide prezente pe scena politică de la începutulanilor ’90. Au fost
doar nişte schimbări de cadre, dar fără noutăţi care să aducă o speranţă la nivel general.
Corupţia şi birocraţia au contribuit şi ele la fenomenul migraţionist. Acest fenomen a creat un pod
care a dus la această problemă majoră pentru România”, spune analistul.

De aceeaşi părere este şi sociologul Mircea Kivu, care consideră că politicul stă la baza tuturor
deciziilor greşite. „Politicul este responsabil de cam tot ce se întâmplă. Vorbim de decizii politice
greşite care au dus la o anumită situaţie. Lipsa de investiţii, lipsa de finanţare în educaţie,
cercetare şi alte domenii importante şi-au spus cuvântul. Din păcate, nu văd modificări care să
schimbe lucrurile în bine. Chiar dacă unele salarii au mai crescut, ele sunt incomparabile cu
veniturile din alte state”, a mai spus specialistul.

România rămâne fără forţă de muncă


În ceea ce priveşte consecinţele pentru România, specialiştii spun că sunt dezastruoase.
„Jumătate din populaţia activă din România a plecat în străinătate. Asta ne face să nu mai avem
nicio rază de speranţă. Au fost ani în care resursa financiară trimisă în ţară de românii care
muncesc în străinătate a ajutat foarte mult economia ţării, dar acest lucru se va termina. Practic,
aceşti oameni vor avea din ce în ce mai puţine conexiuni cu ţara. În aceste condiţii, România va
rămâne fără forţă de muncă. Acest lucru este foarte vizibil mai ales în judeţele din vestul ţării.
Coroborat cu declinul demografic, migraţia populaţiei active va fi devastator pentru România.
Practic, aceşti oameni, în loc să contribuie la PIB-ul României, contribuie la PIB-ul altor ţări.
Oricine are o minimă cultură politică ştie că cea mai importantă resursă a unui stat este resursa
umană”, afirmă Adi Zăbavă.

La rândul său, sociologul Mircea Kivu crede că situaţia se va înrăutăţi în viitor, pentru că piaţa
muncii este una deschisă. „Piaţa de muncă este deschisă. În situaţia în care România se află pe
ultimele locuri la cam tot, de la număr de kilometri de autostradă până la venituri salariale, e clar
că forţa de muncă din România îşi va găsi loc pe alte pieţe”, a explicat Mircea Kivu.

Primii în UE la obţinerea cetăţeniei altui stat membru


Românii sunt pe primul loc între naţiunile din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte obţinerea
cetăţeniei altui stat membru UE, potrivit datelor Eurostat pentru anul 2015. Astfel, în 2015, peste
28.000 de români au obţinut cetăţenia altui stat membru al Uniunii Europene. Dintre aceştia,
50,7% şi-au luat cetăţenia italiană, 10,7% pe cea germană, iar 9,2% cetăţenia ungară. La mare
distanţă în urma României, dintre ţările membre UE, este Polonia. Aproape 18.000 de polonezi
au luat cetăţenia altui stat membru UE. Polonezii au preferat Germania (33,6%), Marea Britanie
(21,1%), Suedia (13,2%).

Nouă români pe oră pleacă din ţară


O analiză recentă arată că nouă români părăsesc în fiecare oră ţara, România pierzând anual
echivalentul unui oraş de nivel mediu ca Slatina sau Tulcea. Specialiştii spun că anul acesta vor
părăsi ţara alţi 85.000 de români şi că dacă românii ar râmâne, bugetul statului ar câştiga de pe
urma lor jumătate de miliard de euro anual. Sociologii cred că stimularea natalităţii şi deschiderea
graniţelor pentru străinii care vor să muncească aici ar putea fi soluţii pentru a acoperi deficitul de
forţă de muncă.
Nivelul de trai al principalelor state alese de emigranţii români este superior
celui de aici, însă economiile statelor în cauză au performat mai slab în ultimii
ani, în special Spaniei, unde şomajul a crescut îngrijorător, ajungând la 26,4%
în 2013, potrivit datelor Eurostat, biroul de statistică al Uniunii Europene.

Din statisticile europene reiese că PIB-ul pe cap de locuitor din România este
la 50% din media UE, în timp ce în Spania acesta atinge 96% din media
europeană. Mai bine o duc locuitorii din Italia, unde productivitatea este de
101% din media UE, şi cei din Germania, unde PIB-ul pe cap de locuitor ajunge
la 123% din media europeană.

În medie, un român plecat în Germania câştigă de şapte ori mai mult decât
veniturile medii anuale ale unui rezident român. Totodată, românii plecaţi în
Italia câştigă de cinci ori mai bine, iar cei stabiliţi în Spania de patru ori mai
mult, reiese din datele Eurostat.

Principalii indicatori economici ai statelor în care au plecat cei mai


mulţi români

Sursă: Eurostat
Despre migraţie, piaţa muncii şi educaţie
Deşi inseparabile de implicaţii şi implicări politice, înţelegerea efectelor economice ale
migraţiei rămâne esenţială în contexte actuale, cum ar fi cel al reformării pieţei muncii sau a
sistemului de educaţie.

Există printre amatorii de sport un mit conform căruia echipe cărora le sunt eliminaţi jucători
de pe teren au, contrar aşteptărilor, şanse mari de a juca mai bine, a se mobiliza şi a fi în final
învingătoare. Un astfel de mit pare că a inspirat şi modul în care s-a purtat, cel puţin după
1989, dezbaterea publică despre consecinţele migraţiei masive din România. La fel ca în
sport, şi în cazul migraţiei e foarte probabil să nu fie însă adevărat. Cel mai adesea, echipele
pierd jucători tocmai în momente de criză, când ar fi mai mare nevoie de ei, mai ales dacă
sunt dintre cei mai buni. La fel ca în sport, consecinţele migraţiei pentru cei rămaşi pot fi
devastatoare îndeosebi dacă cei care pleacă au calităţi şi calificări peste medie, cum pare a se
întâmpla. Altfel decât în sport, cei „ieşiţi“ îşi îmbunătăţesc însă, deseori considerabil,
opţiunile profesionale şi situaţia materială. În plus, ei au cel puţin teoretic şi opţiunea
întoarcerii.

În România, subiectul migraţiei este adus periodic în prim-plan când devine profitabil
mediatic („imaginea“ României afectată de criminalitate şi deportări) sau în perioade de
criză („fuga“ medicilor, „exodul“ creierelor), în perioade electorale („atragerea“ migranţilor
prin fictive recompense financiare) ori după alegeri, în lipsa unor explicaţii sau în pofida lor
(votul din străinătate al migranţilor în „necunoştinţă de cauză“). El pare altfel indiferent şi
ignorat tocmai când nu ar trebui să fie. Şi poate că nu e exagerat să considerăm că acestă
indiferenţă nu a fost întotdeauna nevinovată. Nu trebuie să fim maliţioşi pentru a vedea
continuitatea unei anumite atitudini, de la „salamul cu soia“ din 1990, până la votul diasporei
pentru „dictatură“ din 2009. Există probabil încercări necesare şi lăudabile de a gestiona
politic situaţia românilor de peste graniţe. Refuzul de a moderniza sistemul de vot şi modul de
reprezentare parlamentară a cetăţenilor români din afara ţării, lucruri simple şi practicate în
numeroase ţări, sunt însă cu mult mai grăitoare pentru interesele corpului politic şi atitudinea
statului.

Un dram de maliţiozitate ne-ar putea chiar duce la concluzia că guvernele care au continuat
frontul în rezistenţa faţă de reforme au încercat utilizarea migraţiei sub forma unei supape (din
fericire necontrolabile), atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Politic, e evident că,
din mai 1990 până în decembrie 2009, România arată că opţiunile electorale sunt altfel în
afara graniţelor decât în interiorul lor. Or, fie opţiunile au fost dobândite prin contactul cu alte
tradiţii democratice, fie cei care au plecat aveau în număr mult mai mare alte opţiuni decât
majoritatea. Economic, a existat aproape un consens tacit după care migraţia, în contextul
unei dezindustrializări dramatice şi în lipsa cronică de reforme, mai ales într-un domeniu
esenţial precum piaţa muncii, ar putea reduce din tensiunile acumulate printr-o creştere rapidă
a şomajului. Dacă argumentul nu e uşor de demontat, consecinţele sunt în schimb
incontestabile: şi după 20 ani există adevărate angoase faţă de reformarea pieţei muncii.

Deşi inseparabile de implicaţii şi implicări politice, înţelegerea efectelor economice ale


migraţiei rămâne esenţială în contexte actuale, cum ar fi cel al reformării pieţei muncii sau a
sistemului de educaţie. Vom reveni la aceste două teme într-o perspectivă economică, în mod
necesar simplificatoare şi incompletă.
Opţiunile după 1989

În fond, cele anterioare pot fi rezumate în două propoziţii. În ultimii 20 de ani, pentru mulţi
români munca în străinătate a reprezentat o soluţie preponderent economică (uneori singura
de subzistenţă). Pentru România însă, emigraţia a fost de la început, din calcul sau inconştient,
opţiunea politică. O politică de continuitate, de amânare a liberalizării şi privatizării,
caracterizată simplu printr-o frică de capital, de investiţii internaţionale şi de concurenţă. „Nu
ne vindem ţara“, ne va „vinde“ ea pe noi. Se mai întâmplase recent (Decretul Consiliului de
Stat nr. 402/1982 şi sumele aferente pretinse ilegal de către „autorităţi“ pentru aprobarea
plecării).

După ieşirea din autarhia comunistă, prin destrămarea industriei şi supraocuparea într-o
agricultură ineficientă, România avea să se confrunte cu un surplus de forţă de muncă.
Excluzând alternativa unei dezvoltări în izolare, existau două opţiuni de integrare într-un
sistem de schimb internaţional: atragerea capitalului către forţa de muncă (investiţii
internaţionale) sau plecarea forţei de muncă spre capital (emigraţie). România a ales-o, atât
cât s-a putut şi a avut de ales, pe a doua. Prima ar fi necesitat o forţă calificată de muncă şi o
piaţă a muncii funcţională. Pentru ambele era nevoie de efort şi voinţă politică, şi nevoie a
continuat să fie.

În prezenţa unor decalaje economice masive şi persistente faţă de Vestul Europei, migraţia
este un mecanism economic absolut inevitabil, necesar şi potenţial benefic. Potenţialul benefic
a fost pe bună dreptate adesea scos în evidenţă, atât în teoria, cât şi în retorica dezvoltării
economice. Totuşi, multe dintre efectele teoretice se referă la o rată moderată a migraţiei şi nu
justifică o politică de încurajare a emigraţiei. Şi mai ales nu o politică din lipsă de alternative
ori ca alternativă la reforme. Orice intervenţie a statului în deciziile individuale de migraţie nu
poate avea decât efecte neaşteptate, adesea adverse, iar încercările de a influenţa fie
activităţile economice ale migranţilor (după întoarcere sau din afara ţării), fie utilizarea
transferurilor lor financiare vor conduce cel mai probabil la distorsiuni. Din perspectiva ţărilor
de origine, laissez-passer pentru migranţi ar trebui mereu asociat cu laissez-faire pentru
activităţile lor economice din ţară (perspectiva ţărilor de destinaţie este desigur alta, mai ales
în prezenţa unui considerabil stat asistenţial).

Nu aici a fost însă principala problemă a României. Ci în faptul că migraţia masivă a forţei de
muncă a fost o „pleaşcă“ în plus pentru cei care doreau încetinirea tranziţiei. Dacă nu e clar în
ce măsură migraţia a diminuat tensiunile pe piaţa muncii, e în schimb cert că a redus
presiunile pentru reforme economice, sociale şi, nu în ultimul rând, politice.

Cine pierde, cine câştigă?

Strict pecuniar, câştigă în primul rând migranţii, care au în medie perspectiva unor salarii în
termeni reali de până la patru-cinci ori mai mari decât în ţară. Se poate presupune că şi
gospodăriile celor plecaţi vor fi avantajate de migraţie. În condiţiile din România, principalii
câştigători de pe urma migraţiei nu sunt însă gospodăriile migranţilor, nici muncitorii rămaşi,
ci cei care extrag rente din comerţul internaţional (importatorii) şi, în general, cei protejaţi,
prin lege ori în afara ei, de concurenţă.

Dincolo de asta se termină însă certitudinile şi intrăm în teritoriul speculaţiilor. Efectele


economice ale migraţiei pentru cei rămaşi în ţară sunt greu de determinat teoretic. Ele depind,
între multe altele, de rapiditatea restructurării economice, de structura comerţului internaţional
şi raportul de schimb, de sistemul de impozitare şi funcţionarea pieţelor muncii şi de capital.
Şi depind, desigur, în primul rând de câţi şi cine pleacă. În paradigma standard, ţara de origine
va avea per ansamblu întotdeauna de suferit pe termen scurt dacă migraţia modifică raportul
capital - forţă de muncă. Cu alte cuvinte, dacă cei care pleacă au caracteristici diferite (adică
complementare) faţă de ale celor rămaşi în ţară. Intuiţia acestor modele simplificate sugerează
că forţa de muncă rămasă ar avea de câştigat (devenind mai productivă), iar capitalul din ţară,
autohton ori străin, ar avea de pierdut. În primă instanţă, migraţia provoacă deci o diminuare a
potenţialului economic şi o redistribuţie a veniturilor. Ţara de origine pierde atunci când
contribuţia economică a migranţilor era mai mare decât produsul lor marginal, ceea ce este
întotdeauna valabil dacă venitul social (rendita) din educaţie excede venitul privat.

Pe termen lung, lucrurile se complică mult mai mult. Teoria economică conţine argumente în
egală măsură plauzibile atât pentru ipoteza unui efect benefic pe termen lung, cât şi pentru cea
a implicaţiilor negative ale migraţiei, de menţinere în subdezvoltare după ajustarea stocului de
capital, prin diminuarea capitalului uman, lipsa investiţiilor şi dependenţa de transferuri
financiare. Care dintre efecte va domina este o chestiune strict empirică, dar nu întâmplătoare.

Există trei mecanisme potenţial compensatorii pentru efectele iniţial negative ale migraţiei: 1)
potenţialul economic al migranţilor care se întorc; 2) transferurile financiare de la migranţii
din străinătate; 3) posibila creştere a interesului faţă de educaţie în perspectiva şanselor oferite
de munca în străinătate. Toate trei depind de funcţionarea pieţei muncii şi a sistemului de
educaţie şi pot avea un impact semnificativ asupra amândurora.

Impactul migraţiei nu rezultă dintr-un simplu calcul. El va depinde de magnitudinea


fenomenului (câţi?) şi de selectivitatea fluxurilor de migraţie (cine?). O selectivitate pozitivă
(migranţi cu calificări superioare celor rămaşi) e mult mai probabil să provoace efecte
negative pe termen lung decât o selectivitate negativă (migranţi cu calificări inferioare celor
rămaşi).

Trei tipuri de selectivitate

Numărul total al migranţilor din România nu poate fi estimat cu exactitate. Cifrele vehiculate
ajung la aproape trei milioane, ceea ce reprezintă un procent semnificativ din populaţia totală
(depăşind 10%) şi unul extrem de mare din populaţia activă. Multe detalii ale migraţiei
recente sunt deja cunoscute. Nu vom putea aminti aici toate eforturile considerabile ale
sociologilor şi etnografilor de a descrie şi explica comportamentul migranţilor din România în
diverse etape ale tranziţiei. Ştim, de pildă, că după o primă periodă dominată de emigraţia
minorităţilor etnice (îndeosebi a saşilor din Transilvania şi a şvabilor din Banat) şi trecând
prin diverse stadii (descrise amănunţit în cărţile editate de Dana Diminescu în 2003 şi de R.G.
Anghel şi I. Horváth în 2010) de explorare a diverselor destinaţii, de formare a unor reţele de
migraţie şi de consolidare a comunităţilor româneşti, încă de la sfârşitul anilor ´90 se poate
vorbi despre un tipar al migraţiei din România, care, deşi în continuă schimbare, a rămas în
linii mari stabil. Din perspectiva acestui text, cea a efectelor economice ale migraţiei, acest
tipar poate fi descris simplist categorisind trei tipuri de destinaţii ale migranţilor din România.

Primul ar fi cel al ţărilor spre care s-a îndreptat un flux nu foarte mare, însă persistent de
migranţi români, cei atraşi având în mod net calificări academice şi profesionale superioare
mediei din ţară ori a celorlalţi migranţi. Este vorba despre selectivitatea strict pozitivă a
migranţilor din România spre ţări cu o tradiţie a imigraţiei cum sunt Statele Unite, Canada,
Australia şi, parţial, spre Marea Britanie.
Al doilea tip include principalele ţări de destinaţie din Vestul Europei, în special Germania,
Franţa, Austria. În pofida unei politici de „fortăreaţă“, aceste destinaţii au atras un număr
considerabil de migranţi din România, care pot fi caracterizaţi printr-o selectivitate mai
degrabă neutrală. Aceasta se explică nu numai prin prezenţa unui număr mare de migranţi cu
calificări medii (similare populaţiei din România), dar şi prin atragerea în egală măsură a
migranţilor înalt calificaţi şi a celor fără calificări.
Cel de-al treilea tip de destinaţii este cel al ţărilor mediteraneene, care au atras un număr
foarte mare de migranţi români în ultimii 10-15 ani: Italia, Spania şi în mai mică măsură
Portugalia şi Grecia. Migranţii care au ales aceste destinaţii au preponderent calificări sub
media din România (selectivitate negativă), au adesea o experienţă anterioară de migraţie în
alte ţări, uneori cu perioade de muncă „la negru“, iar deciziile lor legate de migraţie (găsirea
unui loc de muncă, durata de şedere, transferuri financiare, planuri de întoarcere ori de
migraţie spre alte destinaţii) sunt adesea influenţate de reţele de migraţie formate în regiunile
de origine din România.

Sub acest tipar simplu se ascunde desigur o mare varietate de comportamente şi situaţii
specifice migraţiei recente. Este vorba mai ales de caracterul circulatoriu al migraţiilor spre
ultimele două tipuri de destinaţii, cu toate implicaţiile sociale şi economice care decurg de aici
(discutate în Diminescu şi Lăzăroiu, 2002). Totuşi, cele trei tipuri de selectivitate indentificate
sunt suficiente pentru a ilustra efectele economice ale migraţiei. Selectivitatea poate fi
explicată în multe feluri, ea fiind consistentă atât cu politicile de imigraţie, cât şi cu rolul
reţelelor de migraţie către aceste destinaţii. Ceea ce este însă relevant din punct de vedere
economic este raţionalitatea deciziilor migranţilor. Asta se referă la faptul că, dincolo de
caracterul circulatoriu şi de toate subtilităţile observate în strategiile de migraţie, migranţii
ajung în final în acele destinaţii care se potrivesc cel mai bine caracteristicilor lor
profesionale: cei cu calificări superioare în destinaţii din primul tip, caracterizate printr-o
inegalitate mai mare a veniturilor salariale, cei cu calificări medii, pe pieţe ale muncii mai
regularizate şi egalitariste, iar cei fară calificări, în destinaţiile unde au cea mai mare căutare.
La concluzia asta ajunge un studiu recent (Ambrosini et al., 2011), la ale cărui principale
rezultate vom reveni în continuare. Detalii despre datele folosite, tehnicile de estimare şi
presupoziţiile analizei pot fi găsite în textul original.

Despre impactul pe piaţa muncii

Numeroase studii au încercat să identifice efectul migraţiei pentru piaţa muncii în ţări de
destinaţie studiind efectul unui şoc în oferta de muncă pentru salarii, pentru rata şomajului şi
cea a participării. Studii echivalente pentru ţări de origine sunt cu mult mai rare. Puţinele
estimări disponibile sugerează că în ţări cu rate mari ale migraţiei (cum ar fi Mexic)
elasticitatea salariilor în raport cu rata migraţiei este în jur de 0,5, adică, dacă 10% din
muncitorii cu o anumită calificare şi experienţă pe piaţa muncii emigrează, salariile celor
rămaşi, cu aceeaşi calificare şi experienţă, cresc cu 5%. Spre deosebire de Europa de Est, în
cazul migraţiei din Mexic selectivitatea este negativă, majoritatea migranţilor fiind muncitori
necalificaţi care intră şi lucrează adesea ilegal în SUA. Analize similare ajung la un efect cu
mult mai mic al migraţiei asupra salariilor, de pildă în cazul Poloniei, unde o rată a migraţiei
de 10% a condus în medie la o creştere a salariilor cu puţin peste 2%. Pentru România, date
echivalente nu sunt accesibile pentru estimări. Chiar dacă elasticitatea salariilor faţă de rata
migraţiei ar fi apropiată de cea din Polonia, e discutabil dacă asta ar implica pe termen scurt
un efect net pozitiv. Adică, dacă creşterea de productivitate a muncii va compensa contracţia
datorată migraţiei şi pierderile de capital uman.
Efectul migraţiei asupra şomajului va rămâne în cazul României o necunoscută. Asta, în
primul rând, pentru că migranţii nu sunt (făcuţi) vizibili în statistici - de regulă îngroşând rata
neparticipării -, efectul asupra şomajului fiind deci unul pur cosmetic. Estimări recente
sugerează că, în cazul Poloniei, după aderarea la UE, migraţia a redus rata şomajului cu numai
0,4 puncte procentuale, în condiţiile în care aceasta era aproape triplă faţă de rata (oficială) a
şomajului din România.

Dacă pentru o apreciere a efectelor emigraţiei nu avem destule date, putem spune deja câte
ceva despre efectele întoarcerii migranţilor. Toate datele disponibile indică faptul că
experienţa muncii în străinătate are ca efect o creştere a productivităţii celor întorşi în
România. Aceştia obţin în medie o primă de salarizare de peste 15% numai pentru această
experienţă, datorată exclusiv calificărilor informale sau învăţării unor limbi străine pe durata
muncii în străinătate, şi fără a ţine socoteală de efectul suplimentar al studiilor sau calificărilor
formale obţinute în străinătate.

Migranţii întorşi în România au în schimb o participare pe piaţa muncii cu mult mai redusă
chiar decât cea a nemigranţilor. Asta se explică în mare parte prin rolul sumelor transferate
periodic şi al economiilor aduse în ţară la întoarcere. Ambele cresc atât probabilitatea
neparticipării, cât şi pe aceea de a lucra pe cont propriu ori a deveni antreprenor. Transferurile
financiare au acelaşi efect şi pentru gospodăriile spre care migranţii transferă bani: îi fac pe
membrii acestor gospodării să aibă perioade îndelungate de neparticipare pe piaţa muncii.

Despre impactul pentru educaţie

Teoria economică standard studiază migraţia folosind acelaşi model ca în cazul educaţiei:
acela al unei investiţii în capital uman. Deciziile legate de migraţie şi cele legate de educaţie
sunt corelate sub multe aspecte. De multe ori sunt luate simultan: într-o perspectivă
intertemporală, tipul de educaţie ales depinde de hotărârea de a migra sau nu în viitor. Pe de
altă parte, decizia de a migra, când şi unde, va fi decisiv influenţată de studiile absolvite în
ţară. Uneori, migraţia însăşi are drept scop educaţia ori obţinerea unor calificări profesionale
în străinătate. Faptul că modelul migraţiei din România e în linii mari consistent cu o
raţionalitate economică confirmă importanţa acestei legături şi relevanţa ei politică. Simplist
spus: migranţii pleacă când şi unde calificările lor sunt mai bine apreciate şi se întorc dacă şi
când le vor fi de folos pe piaţa muncii din România.

Creşterea productivităţii migranţilor după întoarcerea în România, exprimată în prima de


salarizare amintită anterior, poate fi interpretată şi din perspectiva stocului de capital uman.
Utilizând un aşa-numit coeficient mincerian (estimat cu diverse seturi de date), diferenţa de
productivitate după întoarcere poate fi tradusă în ani de şcolarizare şi reprezintă echivalentul a
doi ani în plus de educaţie faţă de studiile absolvite iniţial în ţară şi de calificările formale
obţinute în străinatate. În momentul plecării, migranţii au în medie cu puţin peste un an de
studii în plus faţă de cei rămaşi (în termeni de productivitate, şi nu de durată medie de
şcolarizare). Cu toate astea, sunt mult mai mulţi migranţi care au plecat decât cei care s-au
întors deja şi sunt activi în ţară. România pierde deci capital uman chiar dacă o parte din
migraţie este doar temporară; însă o răsturnare a balanţei nu e, teoretic, imposibilă.

Migraţia nu influenţează însă numai educaţia migranţilor, ci şi deciziile celor care nu vor
migra. Perspectiva migraţiei schimbă aşteptările legate de utilitatea investiţiilor private în
educaţie. Mai mulţi vor fi poate tentaţi să aleagă profesiuni productive şi să studieze mai mult.
Dacă în final nu toţi vor migra, nivelul general de educaţie e posibil să crească şi să genereze
pe termen lung externalităţi pozitive pentru sistemul de educaţie. În plus, transferurile
financiare de la migranţi pot avea un efect crucial în deciziile de şcolarizare ale copiilor
acestora rămaşi în ţară. Ele pot relaxa constrângerile bugetare şi permite investiţii mai mari în
educaţie. Asta e însă doar teoria. Totuşi, cu un minim efort, de pildă prin includerea unui set
de întrebări referitoare la migranţi în chestionarele INS (pentru anchetele periodice sau pentru
recensământ) şi permiţând desigur accesul cercetătorilor la date, s-ar putea şti mult mai multe
despre situaţia de fapt.

Iluzia politicilor de migraţie

Raţionalitatea economică a deciziilor migranţilor are implicaţii directe din orice perspectivă
politică. În primul rând, aşa-numitele politici de migraţie (cele care se referă explicit sau
implicit la controlul fluxurilor), deşi au evident un impact asupra deciziilor migranţilor
(mărind sau micşorând costurile migraţiei), nu sunt în final factorul hotărâtor nici pentru
magnitudinea şi selectivitatea fluxurilor, nici pentru alegerea destinaţiilor. Oportunităţile
identificate de migranţi, în special cele de pe piaţa muncii, sunt cele care vor determina
alegerile acestora.

Asta înseamnă că, în al doilea rând, politici din alte domenii (cum sunt piaţa muncii şi
educaţia) pot avea un impact cu mult mai mare asupra deciziilor de a migra, a duratei
migraţiei şi a comportamentului după o eventuală întoarcere. Nu numai economiştii, dar şi un
sociolog renumit al migraţiei precum Douglas Massey, accentuează adesea faptul că singurul
mod eficient de a influenţa fluxurile de migraţie este de a schimba aşteptările migranţilor
legate de posibila lor performanţă pe piaţa muncii, la destinaţie sau acasă. Adică acele politici
care le vor afecta posibilităţile de a obţine venituri din muncă, precum şi distribuţia acestor
venituri, adică valoarea relativă a educaţiei şi calificărilor lor pe piaţa muncii.

În al treilea rând, şi acesta pare a fi un paradox specific României actuale, problema migraţiei
nu a provenit pentru România direct din consecinţele negative ale migraţiei masive a forţei de
muncă, ci tocmai din presupusele ei efecte pozitive pe termen scurt. Guverne succesive au
mizat pe raţionalitatea migranţilor, participând deci tacit la plecarea acestora, pentru a amâna
reforme din domenii vitale (Şerbănescu, 2004) - contând pe efecte presupus pozitive ale
migraţiei, cum ar fi detensionarea pieţei muncii ori finanţarea balanţei de plăţi prin
transferurile de la migranţi.

Politicile de migraţie vor fi mereu subiecte sensibile şi manipulabile pentru opinia publică.
Relevanţa lor e însă discutabilă (cele legate de controlul frontierelor, politicile de azil şi faţă
de refugiaţi nu intră aici în discuţie) chiar şi pentru principalele ţări de destinaţie. Ţările de
origine nu au decât puţine instrumente de a influenţa intenţiile migranţilor. Şi astea nu sunt
legate direct de migraţie, ci întotdeauna de credibilitatea reformelor din alte domenii.
Încercările statului de a îngrădi sau influenţa direct deciziile de migraţie vor avea mereu
efecte adverse, iar încurajarea explicită a migraţiei, chiar şi a celei temporare, echivalează cu
recunoaşterea falimentului.

În loc de epilog

„Sunt două milioane de români care lucrează în străinătate. Acolo învaţă cât trebuie să ţină o
pauză de cafea. Este o nouă Românie pe care noi am constru..., la construcţia căreia noi am
participat.“1
(Adrian Năstase, prim-ministru, în ziarul Bursa, iulie 2004)
„Cei care au plecat de mulţi ani din ţară, chiar dacă citesc presa şi sunt informaţi, nu au
contact direct cu realitatea. Nu sunt afectaţi, direct, de reglementări, de taxe şi impozite, chiar
şi de o viziune sau alta asupra viitorului - în sănătate, educaţie etc. Prin urmare, votul lor ar
trebui să aibă o greutate mai mică. Se impune, în viitor, o dezbatere pe acest subiect.“
(Adrian Năstase, fost viitor preşedinte, blog personal, decembrie 2009)

„Plec de la exemplul lui 2009, când alegerea lui Băsescu a fost decisă cu voturile celor din
străinătate, dar consecinţele nu le suportă aceştia, ci românii din ţară. Ceea ce nu mi se pare
corect. De aceea cred că trebuie să discutăm despre principiu. În timpul revoluţiei americane,
cei din colonii spuneau «no taxation without representation». Eu aş spune astăzi «no
representation without taxation»... Nu poţi doar să decizi asupra administrării lui [statului],
dar să nu participi cu nimic.“
(Crin Antonescu, fost candidat, Gazeta Românească, martie 2011)

Referinţe
- R. G. Anghel şi I. Horváth (ed.): Sociologia migraţiei. Teorii şi studii de caz româneşti,
Polirom, 2010.
- D. Diminescu (ed.): Visibles mais peu nombreux... Les circulations migratoires roumaines,
Editions de la Maison des sciences de l´homme, 2003.
- D. Diminescu, S. Lăzăroiu: Migraţia circulatorie a românilor după 1990, OIM, 2002.
- I. Şerbănescu: Migraţia şi reformele, Revista 22, 21 iulie 2004.
- W. Ambrosini, K. Mayer, G. Peri, D. Radu: The Selection of Migrants and Returnees:
Evidence from Romania and Implications, National Bureau of Economic Research WP
16912, 2011.