REFLECȚIA PERSONALĂ ASUPRA EDUCAȚIEI, ASUPRA FORMELOR

EDUCAȚIEI ȘI ASUPRA FUNCȚIILOR EDUCAȚIEI

Școala contemporaneității nu mai poate fi o școală a imitației, a conformismului, în

condiţiile în care viitorul civilizației se transformă într-o cursă ce trebuie câștigată de
creativitate. După cum menționa M. Ionescu, elevul actual nu mai poate și nu este necesar să
aibă o cultură enciclopedică, ci trebuie educat în sensul promovării savoir-ului, savoir-faire-
ului, pentru a fi pregătit, în final, pentru „savoir-etre”. Din această perspectivă, mi-am propus
să surprind relațiile polivalente, interdependența și coexistența formelor de educație ce
asigură un context de formare-dezvoltare, perfecționare a personalității umane la nivel
didactic și extradidactic, depășind limitele și granițele teoretice ale conceptelor analizate
dintr-o perspectivă singulară.
Educația de calitate este cheia reușitei personale și profesionale a individului. Prin
educație, ca fenomen social, înțelegem transmiterea experienței de viață de la o generație la
alta, cunoașterea bunelor maniere și a regulilor de comportare în societate, în conformitate cu
aceste deprinderi. Dicționarul de pedagogie dezvoltă trei semnificații secundare, care pot fi
valorificate la nivelul unor repere metodologice necesare în analiza fenomenului:
a) educația ca efect realizat conform unui model propus de societate;
b) educația ca proces realizat prin dezvoltarea tuturor resurselor interne ale ființei
umane;
c) educația ca „ansamblu de acțiuni” integrate într-o activitate complexă de formare-
dezvoltare a personalității [1, pp. 141-142].
În conformitate cu funcțiile educației (a. selectarea și transmiterea valorilor de la
societate la individ; b. dezvoltarea conștientă și progresivă a potențialului biopsihic al omului
și c. pregătirea omului pentru integrarea activă în viața societății), putem aprecia educația ca
o condiție indispensabilă atât pentru existența și dezvoltarea societății, cât și a fiecărui individ
în parte.
În funcție de caracterul acestora: sistematizat, organizat, spontan, putem clasifica
formele educației în: educație formală, nonformală și informală. Formele educației reprezintă
modalitățile în care se realizează acțiunea educațională. Fiind un produs complex, intenționat,
conștient și organizat, care asigură predarea-învăţarea-evaluarea cunoştinţelor teoretice și
practice, educația formală are ponderea, importanța şi eficiența cea mai mare în formarea
personalității, în pregătirea şi perfecționarea pregătirii profesionale. Educația nonformală
completează educația normală într-un cadru instituționalizat situat în afara sistemului de
învățământ, dar și în interiorul acestuia, activat prin organisme școlare conexe, extradidactice
sau extrașcolare. Ea constituie, astfel, o punte între cunoștințele asimilate la lecții și
informațiile acumulate nonformal [2, p. 232]. Educația informală nu exprimă o educație fără
caracter formativ, ci caracterul spontan al acestei influențe educative. Educația informală este
determinată de o serie de acțiuni socio-umane și culturale, care includ efecte educaționale
spontane, involuntare, fără a fi conștientizate în mod expres.
Educaţia informală se referă la totalitatea influențelor educative neorganizate,
nesistematice și nesubordonate unor finalități educaționale explicite. Aceasta include și
totalitatea informațiilor vehiculate în contextul situațiilor cotidiene cu care este confruntat
individul, informații ce nu sunt selectate, prelucrate pedagogic sau transmise în conformitate
cu principiile de organizare și desfășurare a procesului instructiv-educativ. Informațiile și
cunoștințele transmise în contextul educației informale sunt informații aleatorii, neselectate.
Referitor la funcțiile educației, majoritatea specialiștilor sunt de acord asupra faptului
că aceasta servește realizării a trei categorii de scopuri principale:
-funcția de selectare și prelucrare și transmitere a informațiilor și valorilor de la societate la
individ:
-funcţia de dezvoltare a potențialului biopsihic al omului;
-funcţia de asigurare a unei inserții sociale active a subiectului uman.
Funcția de selectare, prelucrare și transmitere a cunoștințelor și valorilor de la societate
la individ este funcția care asigură în timp existența unei continuități informaționale între
generații, oferind astfel posibilitatea evoluției culturale și tehnologice. Analiza acestei prime
funcții a educației permite decelarea a trei subfuncții specifice fenomenului educațional:
 -Selectarea-informaţia aleasă pentru a fi vehiculată este analizată din punctul de vedere
al importanței și consistenței sale științifice;
 Prelucrarea-are loc o adecvare a informației la nivelul de înţelegere al subiectului căruia i
se adresează;
Transmiterea-în vederea asigurării înţelegerii sunt utilizate tehnici și procedee specifice de
vehiculare a conţinutului informațional.
Funcţide dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului se referă la dimensiunea
teleologică a fenomenului educaţional respectiv la faptul că derularea acţiunii educaţionale
urmăreşte atingerea anumitor finalităţi explicit sau implicit formulate. Aceste finalităţi
se traduc în linii generale, în producerea de modificări pozitive și de durată în plan cognitiv,
afectiv-motivațional și comportamental la nivelul subiectului care se educă.
 Funcţia de asigurare a unei inserții sociale active a subiectului uman relevă
dimensiunea socio-economică a educației sau mai exact spus, necesitatea de a pregăti indivizii
pentru o integrare socială și profesională optimă.
Alți autori, în raport cu domeniul principal vizat de acțiunea educațională, vehiculează
la rândul lor alte trei categorii de funcții ale educației:

a)funcția cognitivă-de vehiculare a tezaurului de cunoştinţe;

b)funcția axiologică-de valorizare și dezvoltare a potențialului de creaţie culturală;

c)funcția socio-economică a indivizilor pentru producția materială.

Diferențierea între cele trei categorii de funcții ale educației funcționează predominant la nivel
teoretic. În fapt, educația combinând de o manieră integrativă funcțiile enunțate anterior sau
chiar supralicitând una dintre acestea în condițiile în care realitatea socio-istorică o impune.
În concluzie, consider că dezvoltarea personală și profesională solicită o mediere
pedagogica atentă și permanentă, realizabilă prin intermediul instituțiilor specializate în
proiectarea unor acțiuni specifice de educație/instruire formală și nonformală, care valorifică
influențele pedagogice și experiențele de viață acumulate la nivel de educație/instruire
informală.

BIBLIOGRAFIE

1. Dictionar de pedagogie, red. Viorel Nicolescu, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1979.

2. Văideanu, G., UNESCO – 50, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.