UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FUNDAMENTELE
PEDAGOGIEI

DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI

NUMELE : STOICA
PRENUMELE : RICCARDO
SPECIALIZAREA : Educaţie fizică şi sportivă
GRUPA : 103
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT : ZI, Anul I
LOCALITATEA : Cluj-Napoca

~ 2020 ~
1
 DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI

“Dacă dezvoltăm numai forţele fizice ale unui copil, facem din el un atlet sau un sălbatic;
de cultivăm numai forţele morale, facem un entuziast sau un maniac; dacă dezvoltăm
numai forţele intelectuale, vom avea un om original sau poate un monstru. Dacă voim un
om complet, trebuie să ne îngrijim ca o armonie perfectă să existe în dezvoltarea acestor
forţe”(S. Smiles)

Conceptul de dimensiune a educatiei

Educaţia urmăreşte să formeze şi să dezvolte personalitatea individului din

perspective multiple: intelectual, moral, fizic, estetic, religios şi profesional.
În literatura de specialitate s-au delimitat mai multe dimensiuni ale educatiei
(conţinuturi ale educatiei, laturi ale educatiei, domenii ale educatiei): educatia intelectuala,
educatia morala, educatia estetica , educatia tehnologica, educatia fizica, educatia
religioasa. Domenii mai recente ale educatiei pot fi considerate: educatia ecologica,
educatia economica şi casnica moderna, educatia pentru participare şi democratie, educatia
pentru comunicare si intelegere, educatia pentru timpul liber, etc.
Se pot evidentia patru etape semnificative in evolutia educatiei:
o Etapa pedagogiei tradiţionaliste (predomina educatia intelectuala si cea moral-
religioasa);
o Etapa de debut a pedagogiei moderne sfârşitul sex XIX-inceputul sec XX (apare
curentul Educatia nouă ce promovează valorificarea laturilor umaniste ale educaţiei
dar şi latura aplicativă, profesională a educatiei;
o Etapa de afirmare a pedagogiei moderne (mijlocul sec XX): impune modelul clasic
al laturilor educatiei: educatia intelectuala, morala, profesionala, estetica, fizica;
o Etapa pedagogiei postmoderne (dupa 1960): continuturile generale ale educatiei s-
au redefinit concomitent cu aparitia “noilor educatii”.

Rolul diferitelor dimensiuni ale educatiei poate fi definit astfel:

o A invata sa stii o A invata sa fii
o A invata sa faci
o A invata sa traiesti impreuna cu
altii

2
 Capitolul 1
EDUCAŢIA INTELECTUALĂ

Termenul provine din latinescu intellectus: minte, gândire, raţiune, capacitatea de a

gândi, de a raţiona, cunoaşte, de a opera cu noţiuni, concepte .1
Omul se raportează la mediu prin ceea ce s-a numit adaptare (Pitagora), mecanism
psihologic cu două componente complementare: asimilarea şi acomodarea. Dacă prin
asimilare, individul încorporează influenţele mediului în propriile structuri psihice, prin
acomodare el transformă aceste structuri psihice potrivit cerinţelor mediului.
Mediul este complex, dar poate cea mai importantă dintre componentele sale este
mediul social, iar componenta esenţială a acestuia este educaţia. Educaţia este cea care
selectează influenţele pozitive şi benefice ale mediului social, le prelucrează şi le transmite
de la societate la individ. O parte din sfera valorilor sociale este constituită din valorile
ştiinţifice şi umaniste. Aceasta se referă la educaţia intelectuală.2
Educaţia intelectuală este latura educaţiei care constă în transmiterea
cunoştinţelor ştiinţifice, formarea şi dezvoltarea structurilor cognitive ale subiecţilor
educaţionali, în modelarea cognitivă a personalităţii lor.
Însemnătatea educaţiei intelectuale sporeşte în zilele noastre datorită accentuării
caracterului intelectual al diverselor avtivităţi umane, exploziei informaţionale, cererii de
educaţie, nevoii de a pune accent mai mare pe autoeducaţie (Salade, 1998 citat de Creţu,
1999).

1. Obiectivele educaţiei intelectuale sunt:

a. Dotarea individului cu un sistem de informaţii:
G. Mialaret propune un inventar al tipurilor de cunoştinţe de care trebuie să se ţină
seama în determinarea conţinuturilor educaţiei:
o Cunostinte de baza, indispensabile adaptarii individului
o Cunostinte functionale, ajută la structurarea gândirii individului şi permit
asociaţii, transferuri, aplicaţii
o Cunostinte care, într-un anume moment al învăţarii au un rol esential
o Cunostinte care produc placerea de a cunoaste , care atrag, focalizeaza atentia

1
Jinga, Istrate, 1998
2
E. D. Tiron, Dimensiunile educaţiei contemporane, pag. 55
3
 o Cunostinte “sterile” care incarca inutil memoria.

b. Dezvoltarea si perfectionarea proceselor de cunoaştere: perceptii, reprezentari,

atentie, memorie, gandire, limbaj, imaginatie
c. Formarea deprinderilor si capacitatilor intelectuale:
o Deprinderi de nivel elementar (citit, scris, calcul matematic)
o Deprinderi de munca intelectuala (intocmire de fise, referate)
o Deprinderi si capacitati intelectuale superioare (gandire sistematica, spirit critic,
capacitati creatoare)
d. Formarea motivaţiei optime pentru desfăşurarea unei activitati
intelectuale vizeaza dezvoltarea motivatiei intrinseci pornind de la cea extrinseca
e. Invatarea normelor igienice si psihopedagogice ale muncii intelectuale:  vizeaza
alternarea corecta in activitatile intelectuale a efortului cu repaosul, in vedera prevenirii
surmenajului intelectual.

2. Conţinutul educaţiei intelectuale

Informaţiile asimilate de către individ aparţin la două registre distincte: cultura

generală respectiv cultura profesională.

2.1. Cultura generală - reprezintă cultura fundamentală necesară fiecărui om. Ea cuprinde
un sistem de cunostiinte, deprinderi asimilate şi formate in cadrul actiunii educationale
care îi oferă individului posibilitatea elaborarii unei viziuni de ansamblu asupra lumii.
Se poate vorbi de cultura intr-o acceptie obiectiva, in care cultura înglobează
totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societate si o accepţie subiectivăcare
vizeaza procesul asimilării acestor valori de către om.
Se pot distinge doua nivele:
- un nivel instrumental (presupune însuşirea cunoătintelor, formarea priceperilor,
deprinderilor care devin mijloace in vederea imbogatirii continue a culturii generale)
- un nivel operaţional (se refera la folosirea informatiilor, priceperilor, deprinderilor
si capacitatilor in vedrea rezolvarii problemelor ce se ridica in activitatea subiectului prin
aplicarea lor in alte cazuri).

4
2.2. Cultura profesională cuprinde un sistem de cunoştinţe, princeperi, desprinderi şi
capacităţi necesare exercitarii unei profesiuni sau unui grup de profesiuni. Cultura
profesionala permite integrarea individului in societate prin intermediul profesiunii.

Direcţii şi tendinţe privind formarea culturii profesionale:

o Aceasta se constituie pe fondul culturii generale, prin specializarea si adaugarea
componentelor culturii generale la specificul unei profesiuni, cu transmiterea unor
cunostinte de specialitate.
o Logica formarii culturii profesionale impune evitarea tendintei de concentrare
asupra unei specializari inguste. (specializarea se face progresiv in cadrul culturii
generale).
Concluzii!
Sarcinile educatiei intelectuale sunt (in esenta):
o Abilitarea cu un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, cu priceperi şi deprinderi
intelectuale.
o Formarea bazelor concepţiei filozofice despre lume şi corecta orientare ideologico-
politică a elevilor.

3. Mijloace prin care se realizează educaţia intelectuală

o Principalul mijloc prin care se realizează educaţia intelectuală a elevilor este

procesul de învăţământ. In cadrul lui îşi însuşesc cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, încep
să-şi formeze cultura generală.
o Lectura particulară este un alt instrument. Ea îl pune pe elev în contact cu valorile
culturale create de omenire.
o Teatrul şi cinematograful contribuie de asemenea la însuşirea unui însemnat numar
de cunoştinţe din cele mai variate domenii : literatură, istorie, geografie, ştiinţele naturii,
muzică etc.
o Internetul este cel mai recent instrument de realizare al educatiei intelectuale;
o Educaţia intelectuală a copiilor se realizează şi prin cercurile pe obiecte de
învăţământ, care funcţionează în cadrul şcolii prin excursii şi vizite la locuri din natură,
muzee, instituţii, expoziţii.

5
 Capitolul 2
EDUCAŢIA MORALĂ

Morala este o forma a constiintei sociale care reflecta ansamblul conceptiilor,

ideilor si principiilor (normelor) care calauzesc si reglementeaza comportarea (conduita)
oamenilor in relatiile interpersonale, in familie, la locul de munca si in societate, in
general.
Educaţia morală este componenta educaţiei care se ocupă cu formarea profilului
moral al subiecţilor educaţionali, de formarea şi dezvoltarea personalităţii morale.
(I. Grigoraş, 1982).
Specificul educaţiei morale este determinat de particularităţile morale ca fenomen
social care îi conferă conţinut, dar şi de particularităţile subiectului care participă la
realizarea ei.3
1. Continutul educatiei morale include intr-un tot unitar:
- idealul moral;
- valorile;
- normele si regulile morale prin care se reglementeaza raporturile omului cu
ceilalti oameni, cu societatea.
Idealul moral este o imagine a perfectiunii din punct de vedere moral, un model,
chintesenţa moralş a personalităţii umane;
Valorile morale reflectă anumite cerinte si exigente generale ce se impun
comportamentului uman in virtutea idealului uman. Dintre cele mai semnificative valori
morale se pot exemplifica: onestitatea, demnitatea, cinstea, modestia, responsabilitatea. Ele
au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare: nesinceritate,
nedemnitate, necinste, încrezut, iresponsabilitate.
Normele si regulile morale se refera la situatii concrete, ele exprima obligatii,
interdictii, permisiuni referitoare laactiunile morale.

2. Obiectivele educaţiei morale sunt urmatoarele:

3
E. D. Tiron, Dimensiunile educaţiei contemporane, pag. 62
6
a. Formarea constiintei morale
Conştiinţa morală este o formă a conştiinţei sociale care reflectă raporturile morale
dintre oameni, este proprietatea spiritului de a face judecăţi normative cu privire la
valoarea morală a comportamentului. “ În fond, a fi liber înseamnă a fi moral” (Simone
de Beauvoir).
Componentele conştiinţei morale sunt :
o Componenta cognitiva - presupune insusirea normelor, regulilor, valorilor
morale;
o Componenta afectiva - implica adeziunea la norme, reguli, valori;
o Componenta volitiva - se concretizeaza in atitudini fata de norme, reguli,
valori morale

b.Formarea conduitei morale si a trasaturilor morale de caracter.

Conduita morală reprezinta punerea in practica a a conştiintei morale, în fapte,
actiuni ca raspuns la situatiile concrete. Acestea imbraca forma deprinderilor si
obisnuintelor morale.
o Deprinderile sunt componente automatizate ale conduitei, ce se formeaza in timp,
in situatii repetitive.
o Formarea deprinderilor morale – cea mai importanta componenta a educatiei
morale.
o Deprinderi morale legate de activitatea scolara: venirea la timp la scoala,
respectarea programului si a regulilor scolii, pregatirea constiincioasa a lectiilor,
folosirea cu grija a obiectelor etc.
Obisnuintele morale sunt si ele formate in situatii repetitive, acestea implica
trebuinta de a efectua actiunea in anumite conditii.
Formarea deprinderilor si a obisnuintelor se realizeaza mai ales pana la perioada
adolescentei (plasticitatea scoartei cerebrale este mai mare). Deprinderile,
comportamentele morale se realizeaza prin:
o imitarea celor din jur;
o stimuli verbali: ordine, interdictii, sfaturi, rugaminti etc.
o Indrumarile asociate cu controlul, aprecierea contribuie la consolidarea
deprinderilor.

7
 3. Principalele metode de educatie morala sunt:
a) Convingerea- este o metoda fundamentala de educatie morala. Convingerea este
metoda care asigura intelegerea necesitatii cunoasterii si respectarii normelor morale.
Convingerea inseamna constientizare, intelegere, acceptare, adeziune, motivatie intrinseca,
atitudine pozitiva in plan cognitiv si afectiv fata de normele morale. Ea inseamna
demnitate, umanism si responsabilitate etica si civica. Convingerea este stadiul libertatii, al
unei libertati pozitive, constientizate, ca un reflex al unei constiinte a libertatii - stadiu
superior de dezvoltare, responsabilitate si afirmare a personalitatii.    La realizarea
convingerii contribuie celelalte metode de educatie morala: explicatia, convorbirea,
exemplul, evaluarea etica si exercitiul.
b) Exemplul; Exemplul este o metoda de educatie morala care foloseste modele etice, ca
mijloace de a ilustra ceva si care trezeste interesul unora de a le imita, de a le urma.
Exemplul are o mare forta educativa, de convingere, datorita unor caracteristici (calitati)
specifice: concretete, intuitivitate, plasticitate, afectivitate (traire emotionala, sentimente),
posibilitate de imitatie. Aceste caracteristici il fac usor de inteles; el actionand in plan
cognitiv, dinamizeaza, in acelasi timp, si trairile afective - emotiile, sentimentele,
determinand copilul la imitatie.
c) Aprobarea si dezaprobarea (evaluarea morala); aprecierea etica (sub forma de
aprobare si dezaprobare) este legata de semnificatiile normelor etice si de cerintele
dezvoltarii morale a societatii si personalitatii. Evaluarea etica in statul de drept presupune
exigenta fata de respectarea legilor tarii si principiilor eticii demne, civilizate, dar in acelasi
timp presupune intelegere si toleranta, respectarea drepturilor individuale ale omului, asa
cum este vorba de libertatea constiintei asigurata de Constitutia Romaniei. Evaluarea etica
se manifesta sub doua forme: . aprobarea si dezaprobarea.
d) Exercitiul. Aplicarea repetata a normelor sub forma de fapte morale, pentru formarea
priceperilor, deprinderilor si obisnuintelor morale reprezinta esenta metodei exercitiului.
Exercitiul este si o metoda de educatie foarte importanta. Este prezentata in cadrul
metodelor de invatamant, de unde se pot face extrapolari la educatia morala.

4. Principiile educaţiei morale 4concentrează normele şi regulile de acţiune

valabile în orice situaţie de proiectare, realizare şi dezvoltare a obiectivelor, conţinuturilor
şi metodologiilor specifice asumate într-un context pedagogic determinat. Pot fi evidenţiate
următoarele principii generale ale educaţiei morale:

4
Didactica Pro, Nr.3(61) 2010 Sorin Cristea, pag.3anul 2010
8
1. principiul corespondenţei pedagogice dintre teoria morală şi practica morală;
2. principiul valorificării resurselor şi a disponibilităţilor pozitive ale personalităţii umane
în vederea eliminării celor negative;
3. principiul unităţii şi al continuităţii axiologice între toate formele de proiectare,
realizare şi dezvoltare a educaţiei morale;
4. principiul diferenţierii educaţiei morale în funcţie de determinările sale particulare
(vîrstă, domeniul socio-profesional, context educaţional) şi individuale (structura fiecărei
personalităţi).
Esenţa educaţiei morale este concentrată în plan axiomatic la nivelul primului
principiu, care evidenţiază corespondenţa pedagogică necesară între teoria morală şi
practica morală. În termeni filozofici, este exprimată corelaţia necesară între dimensiunea
obiectivă şi cea subiectivă a educaţiei morale. Dimensiunea obiectivă, de natură axiologică
şi sociologică, este exprimată, pe de o parte, prin norme şi valori morale, iar, pe de altă
parte, prin tradiţii morale; cea subiectivă, de natură psihologică, este realizată prin
acţiunile morale susţinute afectiv şi motivaţional.

Capitolul 3
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

"Cel dintâi scop al unei şcoli ar trebui să fie educaţia umană, adică înălţarea,
mobilizarea firii omeneşti; înălţare înseamnă că omul trece de la frică la curaj, de la lene
la muncă, de la furie la stăpânirea de sine, de la minciună la adevăr." (Nicolae Moisescu)
Este de asemenea important să se pună accent pe o educaţie moral – religioasă,
“primul pas spre înţelepciune este frica de Dumnezeu”.
Cultivarea sentimentului religios în sufletului elevului duce la o transformare
interioară capabilă să schimbe obiceiuri sau atitudini.
Obiectivul general al disciplinei Religie – cultul ortodox constă în formarea
personalităţii, în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în
structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa
proprie şi a comunităţii. Prin cunoştinţele, atitudinile şi valorile promovate, disciplina
Religie contribuie la formarea competenţelor cheie stabilite la nivelul Comisiei Europene,

9
cu precădere la formarea celor care vizează domeniile: a învăţa să înveţi, competenţe
interpersonale, interculturale, sociale şi civice şi „sensibilitate la cultură”5
În toate epocile istorice, Religia a avut rol de „educatoare a omenirii”. Religia nu
lipseşte din nici unul dintre marile sisteme pedagogice ale popoarelor civilizate şi creştine.
În epoca patristică, educaţia se făcea în vederea vieţii de aici, în sensul şi în măsura
în care această viaţă devenea un instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte. Deci,
orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viaţa veşnică. Educaţia profană pregătea şi
pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real folos societăţii printr-o
viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi profesională. Educaţia
din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca trepte care duc la
mântuire. Virtutea şi desăvârşirea preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică
sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioasă. Educaţia avea ca scop ultim
mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi.
Elaborau, deci, o educaţie soteriologică . Această educaţie avea la bază, în centrul şi în
vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea
procesului acesta de educaţie.
Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în
ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific
umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare
susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în
calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a
unui factor informant mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active
între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă,
numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină – ca acţiune
premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă. Căci ea
constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească
a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului
ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.
În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin ea
se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur
materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu,
comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este

5
Cucoş Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi 1996, pag. 28

10
invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită
implicarea responsabilă în viaţa activă şi în social.
Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă într-
un mod foarte succint, numind această educaţie “consolidarea Botezului, un fel de Botez
prelungit”. Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia
religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească..
Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de
cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre
lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere
religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi
cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne
deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în
ceea ce priveşte principiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele
utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor fi orientate de către educator conform unui
plan şi unor metode bine precizate. Educaţia, în general, este posibilă în toate perioadele
vieţii omeneşti. De asemenea, şi educaţia religioasă. Omul mereu poate fi supus modelării
prin educaţie, poate fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii
în dezvoltarea ulterioară a elevului şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei
religioase în şcoală, este respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor.
În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru un
anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să
memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale sufleteşti
pentru a-şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei religioase este
formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite.
Ca orice tip de educaţie în general, şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul
informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe
specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, şi
necesare pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în
fapte de viaţă a normelor religioase. La întrebarea:”Ce se urmăreşte prin educaţia
religioasă ?”, părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios
moral-creştin.
De la o epocă la alta, educaţia şi-a perfecţionat metodele, şi-a îmbogăţit conţinutul,
însă şi-a păstrat scopul: formarea de caractere umane. Marii pedagogi din perioada
modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioşi, îşi întemeiază atât principiile,
11
cât şi metodele şi mijloacele educaţiei pe criterii exclusiv moral-creştine. Astfel, pentru
pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), scopul educaţiei este pregătirea
oamenilor pentru viaţa viitoare. Formarea omului presupune, după părerea sa, dobândirea
culturii, a virtuţii şi a pietăţii. Pentru filozoful şi pedagogul german I. Kant (1714-1804),
scopul educaţiei este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare
pedagog german, căruia pedagogia modernă îi datorează formularea “treptelor formale”,
propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învăţământ pe baze morale. I.
Pestalozzi (1749-1832), pedagog elveţian şi unul dintre cei mai mari ai lumii, deosebit de
ataşat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credinţa şi iubirea drept valori pedagogice
ideale. Cu alte cuvinte, idealul educaţiei se concretizează în omul profund credincios, care-
şi dovedeşte credinţa prin iubire.
Educaţia este un proces evolutiv şi complex, desfăşurat pe parcursul mai multor
etape şi vizând în esenţă o anume finalitate, care are în vedere formarea şi dezvoltarea
însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale oamenilor şi ale
societăţii..
Prin educaţia religioasă desfăşurată în şcoală se urmăreşte explicarea obiectului, a
scopului şi a împrejurărilor unei fapte, pentru ca elevii să poată distinge fapta morală de
fapta imorală. Când tânărului pe care-l educăm îi cultivăm conştiinţa binelui şi răului, îl
ajutăm să distingă fapta bună de fapta rea, el devine conştient că are de respectat nişte
norme morale şi îndatoriri faţă de semenii săi. Omul este liber să acţioneze într-o societate
liberă, dar educat în spiritul cuvântului Evangheliei şi al învăţăturii lui Hristos îşi va putea
manifesta personalitatea sa în conformitate cu preceptele biblice.
Lecţiile de religie îmbină educaţia individuală cu cea de grup. Domnul Dumnezeu a zis :
“Nu este bine să fie omul singur: să-i facem ajutor potrivit pentru el”(Facerea 2, 18).
Omul a fost creat să trăiască în colectivitate, profilul său moral conturându-se,
dezvoltându-se şi manifestându-se în societate. Omul nu se poate manifesta în izolare
individuală, iar acest lucru trebuie cultivat de profesorul de religie. Calităţile de fiinţă
socială nu se pot dezvolta decât prin educaţia şi activitatea în grup.
Iubirea de aproapele, ajutorul reciproc, milostenia, bunătatea, mila, blândeţea,
recunoştinţa, cinstea, dreptatea sunt însuşiri pe care le capătă în colectivitate. Educarea
grupului în spiritul unor calităţi deosebite nu se poate finaliza dacă nu se efectuează în
comun: obiectivul comun al grupului (clasei de elevi) este mântuirea sufletului.
Educaţia religioasă, ca dat originar, începe o dată cu omul, aşa  cum spune şi
Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase: “A fi sau mai degrabă a deveni om

12
înseamnă a fi religios. Acest fapt este ilustrat şi în Sfânta Scriptură prin cuvintele: “Să
facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).
Pentru că religia s-a născut odată cu apariţia omului, “istoria ei, începând cu istoria
omului”, educaţia religioasă este o componentă fundamentală a procesului de învăţământ.
Scopul orei de Religie este formarea omului cu un comportament moral, cu o
conştiinţă morală, omul care năzuieşte spre iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui. Ora de
Religie tinde să-l facă pe elev mai bun, mai drept, mai frumos sufleteşte şi cu o cultură
generală mai bogată.
Educaţia religioasă înseamnă educaţia omului în comunitate, prin comunitate şi pentru
comunitate. Reperele axiologice ale educaţiei religioase sunt: iubirea, încrederea şi
libertatea.
Religia în şcoală nu vrea să facă un om de ştiinţă sau un savant în tâlcuirea Sfintei
Scripturi, ci vrea să formeze un Om. Un om care să vrea să facă Binele, care să caute
Adevărul, Cinstea şi Dreptatea, să iubească pe semeni, să lupte împotriva păcatelor şi
ispitelor, să fie doritor de pace. Acesta este omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe
aproapele său ca pe sine însuşi.
Educaţia religioasă este importantă întrucât în lumea modernă există tendinţa de a
considera viaţa morală independentă de exigenţele religiei. În trăirea religioasă îşi au
originea influenţe adânci, care pot determina pe om la fapte morale, în conformitate cu
imperativele divinităţii. Educaţia religioasă este temelia educaţiei morale; preceptele
moralei creştine nu sunt produsul raţiunii omeneşti, ca în etica filosofică, ci sunt revelate.
Nu putem izola tinerii de violenţa promovată de către toţi furnizorii de media
(presă, televiziune, internet) însă putem să îi conştientizăm că faptele lor au o proiecţie în
viitor, atât în viaţa aceasta, cât mai ales în viaţa veşnică.
În orele de religie, mijloacele de învăţământ au nu numai o funcţie pur informativă
de facilitare a transmiterii unor cunoştinţe, dar şi funcţie formativă; sprijină operaţiile
gândirii, sensibilizează sufletul tânărului, îi cultivă simţul echilibrului şi al frumosului.
Educaţia moral-religioasă este o misiune deosebit de grea. În fiecare zi trebuie să ne
gândim că sămânţa pe care o sădim în sufletele tinerilor trebuie să încolţească, pentru a
deveni mai buni, mai iubitori faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lor.
Profesorului îi revine această nobilă misiune de a fi lucrător împreună cu
Dumnezeu pentru formarea sufletelor elevilor. Un sacrificiu mare, dar care merită efortul,
pentru că scoate la iveală frumuseţea sufletului.

13
 În consecinţă, în cadrul procesului de învăţământ, religia trebuie să ocupe un rol
important alături de celelalte discipline.6

Capitolul 4
EDUCAŢIA ESTETICĂ

Educatia estetica este vazuta ca o pregatire sistematica a individului in vederea

perceperii profunde si in concordanta cu valori autentice a frumosului din natura, arta,
societate. Este o pregatire pentru receptare, o educatie a simtirii, in perspectiva crearii
frumosului.
1. Categoriile educatiei estetice:
o idealul estetic – modelul estetic spre care se nazuieste de catre un artist sau de
catre comunitate;
o stilul estetic – capacitatile si calitatile omului de a percepe si trai frumosul;
o gustul estetic – capacitatea si calitatea omului de a iubi si aprecia frumosul sub
raport cognitiv, afectiv si comportamental;
o spiritul de creatie – capacitatea si abilitatea de a imagina si crea frumosul.

2. Obiective ale educatiei estetice:

o obiective care au in vedere formarea capacitatii de a percepe, insusi si folosi
adecvat valorile estetice:
o sensibilitatea fata de fenomenul estetic si pregatirea pentru intelegerea limbajului,
procedeelor si fenomenelor prin care se manifesta valorile estetice;
o formarea gustului estetic si dezvoltarea judecatii estetice fata de frumos;
o formarea sentimentelor si convingerilor estetice.
o obiective referitoare la dezvoltarea capacitatii artistice:
o depistarea si masurarea aptitudinilor;
o dezvoltarea capacitatilor artistice.

3. Principii ale educatiei estetice:

o principiul educarii estetice prin valori autentice;

6
http://www.asociatia-profesorilor.ro/educatia-religioasa-dimensiune-speciala-a-educatiei-generale.html
14
 o principiul perceperii profunde si creatoare a operelor de arta si a valorilor
estetice;
o principiul perceptiei unitare a continutului si a formei;
o principiul intelegerii si situarii contextuale a fenomenului estetic.

4. Surse, mijloace şi principii ale educaţiei estetice

Frumosul este prezent peste tot, dar el trebuie descoperit şi valorizat. Atfel putem
identifica:
- Frumosul din natură (armonia, echilibrul ecosistemic);
- Frumosul din mediul social (îmbrăcăminte, relaţii inter-umane);
- Frumosul din artă (literatură, mutică, pictură, tetru, arhitectură);
- Frumosul din procesul de învăţământ (discipline de educaţie estetică, îmbinarea
dintre teorie şi practică);
- Frumosul din activitatea extra- didactică ( familie, grupde joacă, grup de prieteni).
Pentru ca aceste surse ale frumosului să fie valorificate din punct de vedere
educaţional, este nevoie de respectarea principiilor:
- Educaţia estetică să se realizeze prin valori autentice şi nu prin copii, falsuri sau
kitsh-uri;
- Percepţia directă, profundă şi creatoare a operelor de artă şi a valorilor estetice în
general;
- Unitatea dintre formă şi conţinut;
- Interdependenţa dintre operă, creator şi condiţiile social-istorice în care oferă este
creată.

Modalităţile de realizare a educaţiei estetice sunt:

- educaţia estetică prin literatură (lecşia de literatură, cercul literar ţi dramatic,
concursuri);
- prin mutică (lecţia de muzică, audiţiile muzicale, concerte, concursuri);
- prin arte plastice (lecţie de desen, expoziţii).

15
 Capitolul 5
EDUCAŢIA PROFESIONALĂ

Esenţa educaţiei profesionale constă în formarea culturii generale şi tehnice

specifice unei anumite profesiuni şi dezvoltarea unor capacităţi, priceperi şi deprinderi
necesare exercitării ei.

1. Dificultăţile educaţiei profesionale

Într-o societate dată, dificultăţile educaţionale sunt legate de transformarile pe care
aceasta le traverseaza: revoluţii social-politice, culturale, ştiinţifice.
Astfel, în societatea românească, revoluţia din decembrie 1989 a generat o
zdruncinare din temelii a întregului edificiu social, care s-a propagat şi asupra educaţiei.
Deoarece profesiunile sunt direct dependente de organizarea economică a
societăţii, acestea, ca şi educaţia profesională, au suferit transformări mai mult sau mai
puţin raducale. Astfel, în câmpul profesiunilor:
- au dispărut unele profesiuni (ex: activist de partid, membru C.A.P.)
- au apărut profesiuni noi (ex: manager, bancher, dealer, analist economic, politic)
- s-au dezvoltat fenomene socio-profesionale nerecunoscute până atunci, şomajul,
grevele;
- au fost elaborate şi aplicate criterii economice noi specifice economiei de piaţă:
negocierea, competenţa managerială.
Ca urmare, educaţia profesională trece printr-un proces de adaptare la noua realitate
economică, de reaşezare a valorilor economice, de realizare a unui nou echilibru între
cerinţele socio-economice (ale economiei şi profesiunilor) şi cerinţele vocaţionale
(aspiraţii, capacităţi) ale subiecţilor educaţionali.

2. Direcţii fundamentale ale educaţiei profesionale

16
 Sarcinile educaţiei profesionale se realizează succesiv, în etape, în funcţie de
nivelul dezvoltării ontogenice a copilului. Astfel, la nivelul învăţământului preşcolar şi al
învăţământului primar se va pune accentul pe dezvoltarea acuităţii senzoriale şi a
flexibilităţii motrice: îndemânare, dexteritate, priceperi şi deprinderi practice.
Urmează apoi o fază de tranziţie spre învăţământul tehnic specifică ciclului
gimnazial, fază în care se adâncesc şi se diversifică achiziţiile din etapa precedentă prin
lărgirea gamei lucrărilor manuale şi tehnico – productive. La această vârstă încep să se
contureze preferinţele şi dorinţele elevilor spre anumite profesii.
În continuarea acestei etape se înscrie şi cea a formării profesionale prin învăţarea
unei meserii în cadrul învăţământului tehnic. Ultima etapă asigură condiţiile necesare
specializării prin învăţarea unor operaţii determinate pe care le impune practicarea meseriei
alese.
Maturizarea socio-vocaţională se exprimă printr-un comportament vocaţional care
include într-o sinteză unică aptitudinile, intereseleşi aspiraţiile în vederea realizării unui
randament cât mai mare într-un anumit domeniu de activitate.

3. Scopul:

Educatia profesionala cuprinde atat initierea in profesie, cat si perfectionarea si se

realizeaza atat in scoala cat si in societati comerciale si in intreprinderi.
Educatia profesionala se fundamenteaza pe toate celelalte dimensiuni ale educatiei:
 Educatia profesionala se fundamenteaza pe toate celelalte dimensiuni ale educatiei:
- pe cunostintele, priceperile, deprinderile, competentele dobandite in plan intelectual,
- pe deprinderile, priceperile, competentele in plan moral, actional,
- pe comportamentele morale si estetice,
- pe calitatea dezvoltarii si functionarii corpului (pe sanatatea acestuia).

4. Obiectivele educatiei profesionale:

4.1. Formarea orizontului cultural-profesional
Acest aspect cuprinde ansamblul cunostintelor necesare executarii unei profesii sau
unui grup de profesii. Orizontul profesional se constituie pe fondul culturii intelectuale, pe
cunostintele, priceperile, deprinderile, competentele dobandite in plan intelectual.

4.2. Formarea unor priceperi, deprinderi, capacităţi şi competenţe, în plan

acţional în vederea desfasurarii unei activitati productive
17
 Acest obiectiv formativ-psihomotor (practic) se realizeaza preponderant in cadrul
pregatirii practice, in laboratoare si ateliere didactice corespunzatoare cerintelor
contemporane, in cadrul practicii de specialitate in unitatile de profil-productie, cercetare,
proiectare. In cadrul pregatirii practice, cunostintele teoretice, capacitatile intelectuale,
modelele informational-operationale sunt puse in lucru, elevul se va exersa in activitati
tehnologice astfel incat actiunile sale sa se integreze functionarii mecanismelor,
dispozitivelor, utilajelor in vederea realizarii unor rezultate determinate. Prin exersare in
procesul desfasurarii activitatilor practice elevii isi formeaza priceperi si deprinderi
practice, cum ar fi. In categoria capacitatilor pe care le are in vedere educatia profesionala
se include: gandirea tehnica, aptitudinea tehnica, capacitatile senzoriomotorii.

4.3.Formarea si dezvoltarea intereselor de cunoastere, a dragostei fata de

profesie in care se pregăteşte tineretul
Interesul apare si se dezvolta in cadrul activitatii, fiind expresia intelegerii si
adeziunii la anumite domenii si forme de activitate. El reprezinta satisfacerea unor nevoi si
trebuinte individuale. Este un stimul intern al orientarii spre anumite domenii de
cunoastere si de activitate, generand si intretinand motivatia necesara. Sensul educatiei
profesionale este asigurarea competentei profesionale, inteleasa ca o rezultanta a
cunostintelor, deprinderilor, priceperilor, de care individul dispune in vederea indeplinirii
profesiei.

Pregatirea tineretului pentru optiunea profesionala trebuie sa aiba in vedere

urmatoarele:
- domeniul activitatii de pregatire a tineretului pentru optiunea scolara/profesionala
apartine educatiei si se implica in toate compartimentele si la toate nivelurile
invatamantului;
- caracterul interdisciplinar al activitatilor de orientare scolara si profesionala;
- rolul personalului didactic in procesul orientarii scolare si profesionale, accelerarea
maturizarii profesionale a tanarului;
- un cadru institutional, un personal specializat si o anume organizare si a scolilor, care sa
corespunda obiectivelor propuse.

18
 Capitolul 6
EDUCAŢIA FIZICĂ

1.Necesitatea şi importanţa

Fiinţa umană este complexă şi multidimensională, fizică şi psihică, având nivele,

structuri, funcţii şi procese, dar în interacţiune intre ele. Educaţia nu se adresează doar
minţii, structurilor cognitive ale psihicului, ci personalităţii în întregime, persoanei ca atare
inclusiv corpului. Se poate vorbi astfel despre o educaţie corporală sau fizică.
Necesitatea educaţiei fizice este determinată în primul rând de complexitatea fiinţei
umane (lut şi spirit), dar şi de neglijarea acestei laturi a educaţiei în societatea modernă.
Dacă în antichitate omul acorda o atenţie mult mai mare naturii în general, inclusiv
naturii sale fizice – având chiar un cult pentru ea – treptat el se îndepărteză din ce în ce mai
mult de natură devenind uneori duşmanul ei. (poluarea)
Ungerea corpului cu uleiuri, vopsirea şi împodobirea lui în societăţile preistorice,
călăria, studiul armelor, dansul în societatea feudală erau manisfestări diferite ale
respectului faşă de corpul propriu, în ipostazele sale statice sau dinamice.
Industrializaarea şi post-industrializarea avea nevoie de oameni cu bune deprinderi,
meseriaşi, într-o relaţie de egalitate cu maşina, la fel de mecanizaţi sau robotizaţi ca şi
acestea.
Societatea contemporană a început să conştientizeze dezechilibrul creat în om prin
egalizarea cu maşina. De aici necesitatea educării personalităţii umane ca un întreg, ca un
sistem a cărui funcţionare eficientă depinde de interacţiunea şi armonizarea părţilor sale
(M. Debesse).
În acestă interacţiune corpul este la fel de important ca şi psihicul, alunecarea în
ambele extreme fiind dăunătoare. Interacţiunea benefică a corpului cu mintea şi sufletul se
realizează atunci când se evită supraestimarea (senzualism) în defavoarea psihicului sau
invers(intelectualism).

19
 Educaţia are rolul de restabili echilibrul antic între corp şi suflet, unitatea între
natură şi om într-o armonie superioară.

2.Caracteristicile educaţiei fizice

a. Educaţia fizică răspnde cerinţelor de dezvoltare fizică a subiecţilor educaţionali la

diferite vârste, consolidând tendinţele specifice fiecărei vârste sau particularităţi fizice
individuale ale acestora. Astfel, în şcolaritate mică educaţia fizică se va adresa dezvoltării
mişcărilor fine deficitare şi coordonării mişcărilor de precizie cu cele de viteză.
În şcolaritatea mijlocie dezvoltarea musculaturii rămâne, din punct de vedere
biologic, în urma dezvoltării musculaturii, astfelîncât este necesară o educaţie fizică de
întărire a musculaturii puberului. Condiţia care se impune în acest caz este să nu se practice
sporturi de forţă care să frâneze dezvoltarea în înălţime a preadolescentului.
În şcolaritatea mare, educaţia fizică poate contribui la dezvoltarea calităţilor de
forţă, rezistenţă la efort.
b. Educaţia fizică este la fel de importantă ca orice disciplină de învăţământ de
pregătire generală. Nu există discipline importante (ex: matematică, fizică) şi
discipline neimportante (ex: muzica, desen educaţie fizică). Fiecare disciplină are
rolul său bine determinat în relaţie cu celelalte, pentru formarea şi pregătirea
generală a subiecţilor educaţionali..
c. Educaţia fizică este eficientă dacă este multilaterală. Specializarea unilaterală, fără
un antrenament fizic multilateral dăunează dezvoltării fizice şi performanţelor
ulterioare.
d. Educaţia fizică – într-o viziune mai largă – poate fi un mijloc de diminuare a
delincvenţei, violenţei, criminalităţii, toxicomaniei. Argeumentele pentru integrarea
educaţiei fizice într-o concepţie socio-educaţională mai largă sunt:
- petrecerea judicioasă a timpului prin desfăşurarea activităţilor
sportive poate fi o condiţie pentru prevenirea sau combaterea delincvenţei;
- descărcarea potenţialului de agresivitate al unor tineri şi reorientarea
acestora către activitatea sportivă şi nu către acte agresive;

20
 - satisfacţia obţinută prin activitatea sportivă este reală, ori nu iluzorie
ca cea obţinută prin consumul drogurilor.7

3.Obiectivele educaţiei fizice

3.1. După gradul de generalitate

3.1.1 Obiective generale
 menținerea unei stări optime de sănatate a celor care practică exercițiile fizice
sistmatic și constant;
 favorizarea dezvoltarii fizice armoniase;
 dezvoltarea capacităților motrice de bază:
 educarea calitaților motrice de bază;
 formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-
aplicative și specifice unor ramuri de sport.
 formarea capacității de practicare sistematică și independentă a exercițiilor fizice;
 dezvoltarea armonioasă a personalitații.

3.1.2 Obiective specifice

Obiectivele educației fizice specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generale în
funcție de subsitemele acestora.
Subsistemele acestea sunt:
 Educația fizică a tinerei generații (caracter formativ);
 Educația fizică militară (caracter formativ-utilitar);
 Educația fizică profesională (caracter stimulativ);
 Educația fizică efectuată independent (caracter recreativ, de menținere și refacere).

3.2. Obiectivele educației fizice pentru educația fizică a tinerei generații

 favorizarea proceselor de creștere armonioasă și de dezvoltare fizică;

7
E. D. Tiron, Dimensiunile educaţiei contemporane, pag. 113-114
21
 prevenirea instalării și corectarea deficiențelor de postură pentru întreg corpul sau
doar pentru anumite segmente ale acestuia;
 dezvoltarea calitaților motrice, formarea și perfecționarea deprinderilor și
priceperilor motrice;
 stimularea interesului și a aptitudinilor pentru practicarea diferitelor sporturi;
 formarea obișnuinței pentru practicarea exercițiilor fizice în mod independent.

3.3. Obiectivele educației fizice pentru educația fizică militară

 creșterea potențialului fizic și psihic;
 educarea unor trasături morale: spirit de luptă, curaj, etc.
3.4. Obiectivele educației fizice pentru educația fizică profesională
 practicarea exercițiilor fizice pentru creșterea randamentului în activitațile
profesionale;
 prevenirea influențelor negative a diferitelor segmente de muncă asupra atitudinilor
corporale.

3.5. Obiectivele educației fizice pentru educația fizică efectuată independent

 menținerea unei condiții fizice optime;
 relaxare;
 menținerea unui tonus pshic ridicat pentru persoanele de vârsta a treia;
 favorizarea relațiilor de grup;
 petrecerea plăcută a timpului liber prin sport;
 combaterea sedentarismului.

22