UNIVERSITATEA “ CONSTANTIN BRÂNCUȘI ” din Targu-Jiu

Politici educationale europene

Masterant: BALOI DAVID-ALEXANDRU

Coordonator: CHIRITESCU DUMITRU
Specializare: Managementul dezvoltarii afacerilor.
 Politici educationale europene

Noile politici educaţionale au drept obiectiv prioritar realizarea unei

dimensiuni europene în educaţie. O Europă unită nu se poate realiza şi nu poate să
existe fără educaţie, fără un învăţământ modern în care se respectă şi se integrează
valorile democraţiei. Una din valorile democraţiei care trebuie neapărat practicată
în învăţământ este respectarea drepturilor omului şi realizarea unei democraţii
participative.
Contextul socio-cultural al epocii contemporane atribuie educației, dar
mai cu seamă învățământului, forma cea mai organizată a procesului de
formare a personalității. Când cunoștințele și nivelul intelectual al omului
devin resursă economică și factor al evoluției civilizației umane,
învățământul/educația nu este apreciat(ă) doar ca efect al dezvoltării social –
economice, ci și ca premisă a tuturor transformărilor.
În Europa, pentru menținerea unei poziții onorabile în context mondial
s-a formulat o dorință – „crearea celei mai competitive economii din lume, cu cele
mai multe și mai bune locuri de muncăși cu o coeziune socială durabilă”. Acest
deziderat se poate realiza , în primul rând, prin învățământ.
Integrarea europeană prin învățământ are multiple aspecte, fiind
rezultatul unui fenomen socio – cultural de durată în care evoluția socio – culturală
dimensiunile în context european.
Asigurarea compatibilităţii cu sistemul de educaţie europeană
presupune un important efort al şcolii româneşti, care are menirea de a-i forma pe
copii în spiritul normelor, valorilor şi exigenţelor europene. În acest sens, ţara
noastră s-a angajat să promoveze politici educaţionale compatibile cu cele
europene, printre care şi asigurarea de şanse egale pentru toţi, de aici reieşind
necesitatea educaţiei timpurii a copiilor de la cea mai fragedă vârstă.
 Este important ca sistemul naţional de educaţie timpurie a copilului, să
se dezvolte în contextul dat de Convenţia pentru Drepturile Copilului, de Ţintele
Mileniului pentru Dezvoltare, care trebuie atinse până în 2015, şi de precondiţiile
pentru integrarea europeană a României, ca membru cu drepturi depline.
Educaţia formală desfăşurată în unităţile de învăţământ, pe baza
curriculum- ului naţional, şi educaţia informală sau extraşcolară au împreună, într-
o relaţie de complementaritate și condiţionare reciprocă, un rol important, atât în
transmiterea cunoştinţelor, cât şi în formarea competenţelor intelectuale,
atitudinilor şi comportamentelor necesare tinerilor, într-o societate democratică.
Dificultatea cu care se confruntă socitatea românească astăzi constă în
stabilirea unor direcții strategice de dezvoltare prin identificarea echilibrului dintre
valorile tradiționale și valorile europene, dintre nou și vechi. Una dintre
caracteristicile învățământului este tradiționalismul, care în socitate a fost echivalat
cu conservatismul. Schimbările au fost prea puține în decursul a câteva sute de ani,
din acest considerent cererea schimbărilor plenare provoacă sentimente diverse.
La baza tuturor schimbărilor se plasează dimensiunea de calitate.
Dificultatea realizării acestui deziderat constă în complexitatea fenomenului.
Perceperea și determinarea clară a unor parametri este îngreunată de necesitatea
prezenței calității în toate structurile și aspectele procesului de învățământ. Un
management al calitatii va conține componenta organizare, monitorizare și
evaluare la nivel de structură instituțională, proces didactic și de resursele
necesare.
Toate componentele sunt importante pentru pregătirea specialiștilor,
dar totuți accentele se pun pe procesul didactic, care s-a remediat sub influența
direcțiilor strategice ale reformei învățământului superior european accentuate la
întrunirea de la Bergen – mai 2005 – și sub influența deciziilor de ordin
legislativ/normativ adoptate de către forurile abilitate.
Schimbările preconizate au la bază:
 Principiul continuității și consecutivității care se referă nu doar la
componenta de conținut al procesului didactic, ci și la componenta
tehnologie didactică, precum și la aspecte adiacente, cum ar fi
formarea continuă a cadrelor didactice.
 Principiul diversității și deschiderii, care se realizează prin direcțiile
dezvoltării strategice a instituției de învățământ, care preconizează
 modalități optime de concordanță a cererii și ofertei de educație în
contextul în care mobilitatea academică este una dintre direcțiile
strategice ale Procesului de la Bologna.
 Principiul umanizării învățământului universitar prin valorificarea
maximă a potențialului individual al celui care formează. În acest sens
se pune accentul nu atât pe transmiterea de cunoștințe, cât pe formarea
unei atitudini pozitive față de domeniul de activitate și a competenței
de autorealizare prin formare continuă. Aceste condiții impun
schimbarea strategiei procesului de formare profesională inițială, care
încurajează activitatea individuală și autoinstruirea.

La Bergen au fost formulate următoarele priorități:

 Structurarea învățământului superior pe cicluri;
 Cooperarea în domeniul asigurării calității;
 Recunoașterea reciprocă a diplomelor și a perioadelor de studii.
La nivel național sunt foarte multe de realizat în plan legislativ, normativ,
conceptual, precum și în plan aplicativ, practic.
În contextul actual, guvernul, organismele şi organizaţiile
internaţionale consideră educaţia unul dintre cele mai eficiente mijloace de ridicare
a standardelor de viaţă, de diminuare şi prevenire a diferitor fenomene cu impact
negativ asupra copiilor şi tinerilor (abandon şcolar, corupţie, infracţionalitate
juvenilă, delincvenţă, muncă ilegală,) şi de a oferi alternative pentru soluţionarea
situaţiilor de criză, ca: sărăcie, excluziune socială, discriminare, acces limitat la
informaţie etc.
Din această perspectivă, abandonul şcolar este unul din conceptele
care, prin caracteristicile lui cantitative şi calitative, oferă o imagine mult mai
nuanţată asupra definirii, înţelegerii şi operării cu ceea ce experţii domeniului
educaţiei numesc "acces la educaţie, participare şi progres şcolar şi social". Până în
prezent, demersurile iniţiate şi realizate de către Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului și Sportului privind combaterea şi eliminarea progresivă a fenomenului
abandonului şcolar au fost structurate şi fundamentate de către Direcţia Generală
Invăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Accesul la Educaţie pe
următoarele direcţii:
  Analiza fenomenului din perspectiva accesului la educaţie, participării
şi egalităţii de şanse;
 Elaborarea unei strategii de programe şi proiecte educative şcolare şi
extraşcolare destinate să ridice rata participării şcolare şi să faciliteze
integrarea copiilor care au abandonat şcoala.

În procesul de construcție europeană, formarea profesională a avut o

evoluție particulară, încurajarea acestui domeniu de cooperare fiind fundamentată
cu argumente atât sociale cât și economice.
Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 (articolul 128) clarifica
motivația promovării formării continue ca instrument pentru realizarea pieței
comune. Studiile Comitetului de Formare Profesională au prezentat descrieri ale
situațiilor din statele membre adoptând principii generale pentru implementarea
unei politici comune în domeniul formării profesionale, din 2 aprilie 1963.
Schimbările produse în societățile europene la sfârșitul anilor 60 au
adus complexitate conceptului de formare profesională, incluzând în categoriile de
beneficiari femeile și tinerii, și stabilind punți între educație și formarea
profesională. După semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma prin care a fost
înființată Comunitatea Economică Europeană (CEE), dimensiunea economică a
fost principalul motor al construcției europene, în timp ce educația era considerată
domeniu aflat exclusiv la nivelul competenței statelor membre (Belgia, Franța,
Germania, Italia, Luxembourg și Olanda). În 1973 CEE primea trei noi membrii:
Danemarca, Irlanda și Marea Britanie.
Comunicarea Comisiei „Educația în CEE” (martie 1974) a fost
urmată de Rezoluția Consiliului asupra cooperării din domeniul educației,din 6
iunie 1974, în care se stabileau termenii preciși ai cooperării: Educația trebuia să
rămână în sfera responsabilității statelor membre, dar legătura dintre sistemele de
educație și formare și piața muncii trebuia îmbunătățită; diversitatea și caracterul
particular al sistemelor de educație din statele membre trebuiau respectate în
întregime; statele membre erau libere să decidă modalitățile de implementare a
obiectivelor comune. Au fost însă definite și „sferele de acțiune prioritară” din
cadrul cooperării:
- facilitarea accesului la educație și formare pentru lucrătorii migranți (și copii
lor) proveniți din statele membre sau ne-membre CEE
- promovarea unor relații mai strânse între sistemele de educație din Europa
- intensificarea cooperării dintre instituțiile de învățământ superior

- îmbunătățirea posibilităților de recunoaștere a diplomelor studio și

perioadelor de studiu
- încurajarea libertății de mișcare și mobilitate a profesorilor, studenților și
cercetătorilor, prin eliminarea barierelor administrative îmbunătățirea predării
limbilor străine și sociale și prin îmbunătățirea predării limbilor străine
- oportunități egale pentru acces liber la toate formele de educație.
Tratatul de la Maachstrit din 1992 a introdus shimbări în dinamica
dintre instituțiile europene și statele naționale. Pentru prima dată în istoria Uniunii
Europene este adoptat un articol separat – articolul 126 – care se referă în mod
concret la învățământul universitar. Conform acestui articol, instituțiile europene
sunt responsabile de integrarea internațională, iar statele-membre determină
curricula și modul de organizare a sistemelor educaționale.
De-a lungul anilor 90 se observă o schimbare în retorica armonizării
de recunoaștere a studiilor universitare și transparența sistemelor naționale cu o
integrare mult mai intensă a politicilor educaționale. Declarația de la Sorbona din
1998 a pus bazele Declarației de la Bologna, semnată în 1999 de 29 de state
membre, în care s-a cerut armonizarea arhitecturii universitare europene.
De la semnarea Declarației de la Bologna, țările Europei de Est și
de Sud – Est s-au încadrat activ în procesul de concordare la cerințele acestui
proces. Chiar și țările care au devenit recent membre, au introdus multe din acele
cerințe care au fost discutate în Procesul Bologna. Majoritatea schimbărilor
întreprinse sunt importante, dar țin mai mult de niște aspecte tehnice și mulți
reprezentanți universitari din Europa Centrală și din Europa de Est își exprimă
opinia că trecerea la aceste două cicluri – licență și masterat – este o schimbare
formală de la 5 ani la 3 plus 2 ani.
Aspectele tehnice de integrare a învățământului superior, trebuie să
fie complementate cu îmbunătățirea calității studiilor, sporirea autonomiei reale a
universităților și a competivității absolvenților universitari locali pe piața
europeană și globală.
 Procesul de pregătire a cadrelor didactice din Uniunea Europeană,
conform Procesului de la Bologna, urmărește introducerea unui sistem de credite
și include două etape:
 studiul de licență (3 ani)
 masteratul (în mod obligatoriu 1 an sau 2 ani)
Dezvoltarea Spațiului European de Învățământ Superior și a celui de
Cercetare este adesea justificată prin argumente din domeniul rentabilității.
Creșterea competenței profesionale și cea a calificărilor, consolidarea capacității de
inovare și a capacității de desfășurare de noi activități, îmbunătățirea gradului de
concurență a intreprinderilor sunt doar câteva dintre obiectivele ale căror realizare
a fost posibilă prin dezvoltarea unui învățământ superior eficiente și a unei
cercetări mai modern și mai eficiente.
Pentru analizarea dimensiunilor sociale ale Spațiului European de
Învățământ Superior sunt patru abordări din perspectiva educației:
condițiile de acces la învățământul superior – dezvoltarea universitară poate
conduce la o diversificare a profilurilor admise în cadrul unei instituții
elaborarea și implementarea măsurilor și proiectelor orientate spre
aranjamentele legate de condițiile de viață ale studenților pe parcursul
instruirii lor
elaborarea schemelor care au ca scop îmbunătățirea eficienței activității
academice și oportunitățile reușitei studenților
oportunitățile integrării economice și ale accesului la angajare oferite noilor
absolvenți ai instituțiilor educaționale universitare.

Bibliografie

 Pătrăuță T. (2009), Politici educaționale europene, Editura Promun, Arad

 Iosifescu Ș. (2000), Manual de management educațional, Editura ProGnosis,
București
 Mungiu-Pippidi A., Ioniță S. (2002), Iași Politici publice. Teorie și prectică,
Editura Polirom
 Ionescu M. (2011), Instrucție și educație, Editura Casa Cărții, Cluj-Napoca