CURS 6

Cateva observaţii importante cu privire la analiza indicatorilor dezvoltării

durabile

1. Observaţii privind indicatorii componentei economice.

Prin prisma principalilor indicatori economico-financiari, utilizaţi şi analizaţi în modelul
matematic (x1; ..., x36), se încearcă identificarea punctelor tari şi punctelor slabe din mediul
intern al organizaţiei industriale, precum şi oportunităţile şi riscurile care pot apărea ca influenţă
a mediului extern asupra acesteia. Prin modelul matematic care se contruieşte rezultă o metodă
precisă pentru studiul acestor indicatori economici transpunând informaţia în puncte exacte de
intrare şi de ieşire.
Importanţa indicatorilor depinde de specificul organizaţiilor, în funcţie de obiectul lor de
activitate, dimensiune etc., aceasta fiind stabilită în cadrul fiecăreia. Ei au fost creaţi, de
specialiştii în economie, cu o importanţă egală, dar de-a lungul timpului unii au dobândit un
potenţial mai ridicat de a dezvolta organizaţia industrială/piaţa, decât alţii.
Interpretarea şi analiza corectă a indicatorilor economici, care nu sunt altceva decât nişte
modele de prezicere ce prezintă "starea de sănătate" a organizaţiei, conform cerinţelor interne ale
echipei manageriale, sunt importante pentru toţi şi este o responsabilitate de top a managementuli
interesat direct de dezvoltarea şi consolidarea afacerilor.
Managerii trebuie să înţeleagă beneficiile informaţiei oferite de indicatorii economici,
deoarece:
 testează condiţiile economice;
 creează o imagine cât mai clară a stării generale a organizaţiei şi a forţelor care
lucrează în spatele acesteia;
 pot avea un impact semnificativ asupra organizaţiilor/pieţelor;
 se pot lua decizii pentru realizarea obiectivelor generale ale organizaţiei;
 se monitorizează pulsul organizaţiei, adică expresia eficienţei şi performanţei
activităţilor economico-financiare previzionate şi/sau realizate.
Ţinând cont de faptul că două persoane, pot privi rezultatele aceluiaşi indicator şi pot
concluziona în două moduri complet diferite, este foarte important ca în analiza indicatorilor
economici să se studieze fundamentele şi să se realizeze, modul în care acestea se potrivesc cel
mai bine cu stilul şi aşteptările organizaţiei.
Creşterea complexităţii financiare a organizaţiilor industriale obligă la utilizarea unor
metode ştiinţifice bazate pe nevoia de cunoaştere a realităţii. Doar în acest mod se pot stabili
legături de tip cauză-efect dintre fenomenele economice şi situaţia financiară a organizaţiei
industriale.
Pentru aceasta trebuie avute în vedere cateva recomandări:
a) Eficienţa economică - concept modern de evaluare a dezvoltării durabile a unei
organizaţii industriale
Indicatorul rentabilităţii economice ( ) este considerat drept criteriul fundamental al
creşterii eficienţei economice a întregii activităţi economico - financiare, constituind o adevărată
esenţă a tuturor laturilor eficienţei economice. Alţi indicatori propuşi ca indicatori de eficienţă
sunt: indicatori de lichiditate , indicatori de solvabilitate ş.a.
 Eficienţa economică, are o sferă mult mai largă decât noţiunea de rentabilitate
(profitabilitate), întrucât vizează întregul sistem de indicatori care reflectă diversele forme
specifice ale eficienţei economice - sistem grupat în subsisteme între care figurează şi
subsistemul indicatorilor rentabilităţii.
Eficienţa este definită ca fiind acea calitate a unei activităţi umane de a produce efecte
utile maxime, pentru individ şi societate, cu costuri minime. Eficienţa trebuie să fie privită şi sub
raportul finalităţii sale sociale.
Societatea poate decide să sacrifice eficienţa în avantajul echităţii. Conflictul dintre
eficienţă şi echitate este unul dintre cele mai mari probleme ale societăţii, cu care trebuie să se
confrunte. Cu toate acestea, în acest context, se poate considera că problema eficienţei în
microeconomie, în organizaţii, o reprezintă contribuţia managementului la dezvoltarea
randamentului şi eficienţei. Nivelul producţiei şi dinamica ei depinde de volumul, structura şi
dinamica factorilor de producţie precum şi de nivelul productivităţii şi dinamicii în procesul
utilizării lor. Eficienţa economică implică evitarea risipei resurselor. Când forţa de muncă nu este
determinată în realizarea obiectivelor şi organizaţiile folosesc toate resursele (asta în cazul unei
recesiuni severe), producţia potenţială este pierdută. Ar trebui ca aceste resurse să fie implicate,
astfel producţia totală creşte şi aşa toată lumea va fi satisfăcută. Cu toate acestea, ocuparea forţei
de muncă cu toate resursele disponibile nu garantează prevenirea risipei, deoarece aceasta s-ar
putea face ineficient.
Orice activitate umană este consumatoare de resurse dar în acelaşi timp şi producătoare
de efecte. Determinarea eficienţei se face prin raportarea efectelor la eforturi. Dezvoltarea
economico-socială s-a bazat mult timp pe concepţia că omenirea dispune de o multitudine de
resurse naturale fară limite. „Şocurile"' produse de crizele energetice şi de materiile prime,
precum şi degradarea mediului înconjurător datorită exploatării neraţionale, au condus la
necesitatea apariţiei conceptului de dezvoltare durabilă.
Pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, este de dorit ca să se găsească un compromis
între:
 avantajele pe termen scurt rezultate din dezvoltarea economică bazată pe
tehnologii convenţionale. Au o productivitate mare, dar care, totodată, prin
exploatarea intensivă a materiilor prime produc epuizarea resurselor şi creşterea
poluării şi pot afecta ireversibil sistemele ecologice;
 avantajele pe termen lung ale alocării şi utilizării resurselor, într-o concepţie
globală economico-ecologică, bazată pe tehnologii neconvenţionale. Protejarea
rezervelor de resurse naturale, utilizarea lor cât mai raţională, au devenit
coordonate fundamentale ale activităţii organizaţiilor industriale responsabile,
criterii de eficienţă în adoptarea deciziilor economice.
Să fi eficient economic, să aplici principiul eficienţei înseamnă să ştii să foloseşti
resursele dintr-o organizaţie industrială şi să ştii cât se consumă din acestea pentru a urmări atât
gradul de valorificare cât şi cel de economisire a acestora. Eficienţa economică se referă,
totodată, la nivelul sau gradul de îndeplinire de către o firmă a obiectivelor de natură economică
stabilite pentru o perioadă, atingându-se grade diferite de eficienţa.
Acţiunea de a investi, indiferent de natura acestei investiţii, se fundamentează pe criteriile
eficienţei economice, investitorul fiind preocupat de profitul pe care îl va obţine în urma
investiţiei iniţiate. Această eficienţă economică este determinată de raportul care se stabileşte
între cantitatea şi structura efortului investiţional şi nivelul rezultatelor obţinute.
 Unul din principiile economice fundamentale ce guvernează activitatea organizaţiilor
industriale este principiul eficienţei. Pe baza acestuia se afirmă că scopul oricărei organizaţii
industriale este măsura satisfacţiei obţinute ca urmare a acceptării unui efort, este depăşirea
măsurii efortului făcut, altfel spus, eficacitate şi performanţă maxime cu eforturi minime. Măsura
în care se realizează acest deziderat exprimat prin rata eficienţei, care se determină ca un raport
de cauzalitate efort/efecte.
Altfel spus, acest principiu presupune satisfacerea unor trebuinţe mai numeroase cu
aceleaşi resurse sau chiar cu resurse mai puţine şi serveşte la fundamentarea deciziilor. Este un
principiu strâns legat de procesul de folosire a resurselor în economie - resursele disponibile ar
trebui consumate în modul cel mai favorabil pentru organizaţia industrială şi orientate spre acele
departamente/secţii din cadrul organizaţiei unde se asigură folosirea cu eficienţă maximă a
acestora.
Eficienţa economică se conturează deci în urma comparării efectelor unei acţiuni, cu
eforturile necesare producerii ei şi conferă sensul realizării echilibrului economic, iar echilibrul
este condiţia cea mai importantă pentru economia eficientă a organizaţiei industriale.
Eficienţa economică poate fi abordată sub forma de sistem, ca o comparare a intrărilor cu
ieşirile. Aceste elemente trebuie cuantificate, dar apare totodată necesitatea cuantificării efectelor
şi eforturilor, actualizarea evaluării lor ca natură şi timp [56].
Componentele eficienţei la nivelul unei organizaţii industriale, prin prisma dezvoltării
durabile sunt:
 eficienţa economică nu poate neglija costurile suportate de natură (cheltuieli
pentru refacerea naturii, pentru protejarea şi dezvoltarea activelor de mediu);
 eficienţa socială;
 eficienţa mediului.
Acestea nu pot fi disociate deoarece:
 eficienţa economică, socială şi de mediu, reprezintă un tot unitar în ceea ce
priveşte aprecierea globală a activităţii organizaţiei industriale durabile. Dintre
toate cele trei componente, eficienţa socială este cel mai dificil de cuantificat în
unele situaţii;
 intereselor economice li se adaugă cele ale societăţii în ansamblu, iar societatea
nu poate să se dezvolte ignorând mediul natural.
Dezvoltarea durabilă impune o viziune mai largă asupra echităţii sociale prin luarea în
consideraţie a raporturilor cu mediul, a reducerii decalajelor privind veniturile, evitarea
discriminărilor şi asigurarea egalităţii șanselor de afirmare pentru toţi membrii societăţii.
Eficienţa muncii rezultă din dotarea locurilor de muncă cu utilaje perfecţionate, conduce la
obţinerea de productivităţii sporite, dar şi la micşorarea impactului asupra mediului.
Cateva căi de sporire a eficienţei economice a unei organizaţii industriale ar putea fi:
 creşterea activităţilor economice;
 raţionalizarea diferitelor categorii de cheltuieli (obţinerea de rezultate
performante cu aceleaşi fonduri: creşterea productivităţii factorilor de producţie,
etc.);
 perfecţionarea procesului de luare a deciziilor cu privire la alocarea resurselor şi
la organizarea activităţii economice (folosirea eficientă a mijloacelor electronice
de înregistrare şi prelucrare a informaţiilor); numai participanţii direcţi la
 procesele economice dispun de cunoaşterea necesară pentru a lua decizii
eficiente [36];
 perfecţionarea tehnologiilor comerciale;
 evaluarea eficientă a rezultatelor campaniei de promovare cu ajutorul
publicităţii, reclamei (prin metode de măsurare a corelaţiilor cu decalajele);
 creşterea eficienţei relaţiilor publice în vederea obţinerii unei imagini pozitive;
 creşterea eficienţei tehnicilor de recrutare şi selecţie în paralel cu perfecţionarea
personalului;
 îmbunătăţirea activităţii personalului productiv şi neproductiv şi evaluarea
calităţii muncii propriu-zise.
b) Dezvoltarea durabilă şi decenţa profitului
Managerii organizaţiilor se confruntă azi cu o problemă critică - profitabilitatea

economica care poate fi obţinută prin productivitate, costuri reduse de producţie şi

calitatea bunurilor/serviciilor oferite. Dintre cei trei determinanţi ai profitabilităţii, calitatea este
factorul principal care determină succesul pe termen lung al oricărei organizaţii. Astăzi, în
lumea întreagă, se consideră că unul din factorii esenţiali pentru realizarea şi menţinerea
performanţelor unei organizaţii este calitatea produselor acesteia. Aplicarea în sfera industriei a
conceptelor legate de calitate reprezintă demersuri indispensabile pentru orice agent
economic, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii în condiţiile concurenţiale ale economiei
piaţă şi ale mondializării schimburilor [58].
Maximizarea profitabilităţii este obiectivul, premisa, criteriul fundamental al deciziilor de
angajare a cheltuielilor de organizare a producţiei (extindere sau restrângere), al realizării
obiectivului strategic, de perspectivă, al oricărei organizaţii industriale.
Interesul şi profitul au fost, sunt şi vor rămâne principala motivaţie a consumului de
energie umană. O societate prosperă şi civilizată nu poate exista în afara spiritului antreprenorial
după cum, existenţa spiritului antreprenorial dincolo de ceea ce înseamnă motivaţia profitului,
este ceva fantezist nerealist.
Însă, o organizaţie industrială care şi-a gândit dezvoltarea plecând de la premisa profitului
maxim v-a sfârşi cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, prin a constata că a realizat poluarea
maximă, împotriva mediului, a resurselor naturale şi a omului însuşi.
Orice organizaţie industrială trebuie să desfăşoare activităţi profitabile, care au ca şi
obiective:
 mărirea averii tuturor participanţilor la viaţa acesteia (acţionari, salariaţi, stat,
etc.), ceea ce poate asigura satisfacţia în muncă şi de ce nu, wellness-ul la nivel
individual şi organizaţional şi ridicarea calităţii vieţii;
 obţinerea de surplus ce poate servi la investiţii în diverse scopuri printre care:
investiţia în resursa umană, crearea de rezerve pentru perioade economice mai
puţin sigure (e.g.: criza economică), protejarea mediului şi a condiţiilor de lucru,
cu alte cuvinte pentru implementarea cerinţelor dezvoltării durabile.
Profitabilitatea se defineşte prin capacitatea unei firme de a obţine din activitatea pe care
o desfăşoară un profit, în condiţiile mobilizării resurselor de care dispune şi reprezintă un
instrument de fundamentare a tuturor deciziilor ce privesc atât gestiunea internă a firmelor, cât şi
relaţiile lor cu partenerii de afaceri, dobândind în consecinţă şi calitatea de a fi un criteriu
esenţial de apreciere a eficienţei economice [21],
 Profitul reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate şi are drept componente
esenţiale veniturile şi cheltuielile din activitatea economică şi reprezintă sensul existenţei
organizaţiei industriale. Analiza şi diagnosticul profitabilităţii se realizează pe baza datelor
rezultate din contul de profit şi pierdere cuprinsă în situaţiile financiare anuale (document de
sinteză a contabilităţii) şi oferă suportul unor concluzii necesare elaborării unui diagnostic
fmanciar-contabil de evaluare a punctelor tari, punctelor slabe, pericolelor şi oportunităţilor
(analiza SWOT) activităţii organizaţiei industriale.
Etica în afaceri este considerată o contradicţie de termeni implicând, pe de o parte,
consideraţia faţă de ceilalţi (onestitate, integritate, respect, armonie), iar pe de altă parte,
maximizarea câştigurilor, a profitabilităţii pe seama celorlalţi [6].
Standardele etice [94], care ar trebui luate în considerare sunt:
 abordarea virtuţilor, idee expusă de Aristotel în Etica nicomahică, este acţiunea
conformă cu virtuţile ideale (dispoziţii, obiceiuri ce permit acţiunea înspre
potenţialul personal maxim, pe baza dreptăţii, frumuseţii, onestităţii, curajului,
compasiunii, toleranţei, integrităţii), ce vor dezvolta complet natura umană;
 abordarea binelui comun, cu origini în scrierile lui Platón, Aristotel, Cicero, prin
care fericirea şi bunăstarea indivizilor sunt legate de binele comunităţii, ai cărei
membri urmăresc obiective şi valori comune;
 abordarea cinstei şi dreptăţii, cu rădăcini în filosofía lui Aristotel, prin care nu
trebuie să existe discriminări, dar dacă ele există trebuie să fie drepte;
 abordarea eticii datoriei, regăsită în scrierile lui Immanuel Kant care susţinea că o
acţiune este etică dacă protejează şi respectă drepturile morale ale celor afectaţi;
 abordarea utilitarismului, se focalizează pe consecinţele acţiunilor şi politicilor
asupra celor afectaţi de ele. Astfel un comportament neetic este cel în care
câştigul personal are la bază pierderile suferite de ceilalţi sau de societate.
Acestea au fost lăsate moştenire generaţiilor viitoare de către filozofii antici, ca lucruri
demne de aplicat atunci, acum şi în viitor. Ele au rămas doar puse pe hârtie dar ar trebui să
rămână, parte a conceptului de dezvoltare durabilă, chiar dacă societatea de astăzi le-a pus
deoparte pentru mai târziu. Datoria noastră este să le aducem în prim plan, prin readucerea în
conştiinţa generaţiei noastre şi mai mult decât atât, chiar să le punem în aplicare pentru că s-a
pierdut mult prea mult timp prin nepunerea lor în practică.
Etica în afaceri nu este un atribut al organizaţiei. Normele morale care guvernează
deciziile şi acţiunile în afaceri sunt instituite şi promovate de oamenii implicaţi în aceste afaceri
[71].
Un climat etic într-o organizaţie poate produce avantaje competitive (resursă intangibilă
care se uzează mai lent şi este dificil de copiat de către concurenţă) şi joacă un rol fundamental în
promovarea imaginii unei organizaţii.
Esenţială este şi relaţia profitabilitate şi dezvoltare durabilă în organizaţiile industriale.
Aceasta trebuie să fie compatibilă cu cerinţele dezvoltării durabile, nepunându-se problema
obţinerii unui profit mare şi cu orice preţ, ci pe bază de activitate corelată cu asigurarea
condiţiilor de mediu şi sociale normale.
Dezvoltarea durabilă îşi propune să demonstreze că:
 profitul nu este totul, adică se poate încerca o comparare a excedentelor social-
culturale şi de mediu cu deficitele rezultate ca urmare a unor costuri subsidiare
determinate de ecotehnologie şi tehnologiile antipoluante;
  ea presupune valorificarea resurselor unei organizaţii industriale pe toate
planurile;
 pune în valoare personalitatea omului, afirmarea identitităţii sale spirituale,
culturale etc.;
 asigură satisfacţie şi bunăstare - calitatea vieţii.
Dezvoltarea durabilă trebuie integrată în nucleul strategiei unei organizaţii industriale, iar
mecanismele care leagă comportamentul responsabil de profitabilitate trebuie înţelese într- un
mod mult mai profund. Fiecare dintre aceste aspecte trebuie adaptate contextului specific în care
opereză organizaţia (naţional sau sectorial), referitor la riscuri particulare, oportunităţi şi
provocări, la actorii direct interesaţi şi la stabilirea unui acord cu mediul înconjurător.
Dezvoltarea durabilă în aceste condiţii este o chestiune de strategie şi de proiecte specific
focalizate.
Profitabilitatea activităţii economico-financiare nu reprezintă unicul criteriu de apreciere
a rezultatelor. La aceasta trebuie conectaţi şi indicatorii sociali şi bineînţeles şi cei de mediu în
vederea satisfacerii cerinţelor dezvoltării durabile a organizaţiilor industriale.
Indicatorii care exprimă efectul (profitul, cifra de afaceri etc.) şi efortul (activele
imobilizate, activele circulante, capitalul etc.), se pot utiliza pentru a determina rata
profitabilităţii.
Profitul permite identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare durabilă ale
organizaţiei. Ca şi alţi indicatori economici, el trebuie comparat cu indicatorii de profitabilitate
calculaţi în perioada precedentă pe baza rezultatelor organizaţiei industriale analizate sau ale
unor organizaţii industriale de dimensiuni şi cu activităţi similare.
Creşterea permanentă a profitului nu înseamnă automat dezvoltare şi progres iar
bunăstarea (inclusiv a celui care urmăreşte obţinerea profitului), înseamnă şi altceva decât
diferenţa între ceea ce încasează şi ceea ce cheltuieşte. Doar dând curs dezvoltării durabile,
nimeni nu va avea de suferit iar dezvoltarea durabilă poate deveni chiar o afacere foarte
profitabilă.
c) Dezvoltarea durabilă în condiţiile crizei economice globale actuale
Marea criză economică, financiară şi socială prin care trece economia mondială în
prezent pe termen lung poate impune noi idei, poate reconfigura societăţi şi redistribui "puterea".
Arhitectura globală a economiei mondiale este într-o puternică schimbare. Astfel dimensiunea
globală determină răspunsuri globale, în aceasta incluzându-se nu numai înţelegerea comună a
cauzelor şi rezultatelor, dar şi existenţa unui puternic acord internațional care să furnizeze soluţii
sustenabile.
Criza economică mondială, apărută iniţial în SUA, este de fapt expresia amplificării, în
mare parte, a unor sentimente de teamă şi neîncredere, determinante şi gestionate de percepţiile
la nivel individual şi de grup, ce afectează relaţiile de afaceri, criza fiind astfel un amestec de
economie şi psihologie. Astfel, reluarea fluxurilor investiţionale va depinde, în mare măsură, de
puterea leadership-ului de a readuce sentimentele pozitive în economie. În mod cu totul
paradoxal, autorităţile au ignorat faptul că afacerile, indiferent de domeniu, au la bază o
puternică componentă afectivă.
Dezvoltarea durabilă şi globalizarea sunt incluse, în mod constant, pe agenda guvernelor
şi reuniunilor internaţionale, a căror scop ultim este ducerea la bun sfârşit a acestor proiecte şi
programe propuse pe ordinea de zi. Aceasta presupune atât competiţie cât şi colaborare între
state, pentru construirea unui viitor mai bun.
 Preocuparea pentru dezvoltarea durabilă, prin sprijinirea performanţelor economice,
sociale şi de mediu, are loc în condiţiile în care pericolul epuizării resurselor naturale, poluarea şi
degradarea mediului, suprapopularea planetei, crizele şi problemele sociale tot mai intense,
instabilitatea economică şi criza economico-financiară globală actuală au devenit realităţi unanim
recunoscute.
Criza financiară a fost declanşată de un exces investiţional pe pieţele bursiere şi
imobiliare, un abuz de credite de consum, de speculaţii bursiere şi imobiliare, de falimente ale
unor organizaţii financiare, care toate la un loc au creat dezechilibre majore ce au dus la intrarea
în criza economică. Odată cu apariţia crizei financiare, prima reacţie a băncilor a fost freezing-ul
financiar, de teama unor noi pierderi. S-a indus astfel sentimentul de neîncredere în sistemul
bancar, odată cu dispersia speculei ipotecare şi a continuat cu extinderea rapidă în toată
economia mondială. Rând pe rând, conform principiului dominoului, cele mai puternice
economii ale lumii, de la S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Spania şi Germania, au intrat în
recesiune. S-a demonstrat astfel că dezastrele provocate de „tsunami financiar" actual au dovedit
că globalizarea are:
 efecte pozitive:
o introducerea cu o viteză uimitoare a inovaţiilor şi a unor noi tehnologii
de fabricaţie;
o un larg flux de investiţii prin construirea de organizaţii dotate cu cele
mai noi tehnologii de fabricaţie, cu tehnici moderne şi echipamente
care ajută la crearea produselor/serviciilor solicitate;
o dezvoltarea mijloacelor de informare şi comunicare;
o creşterea gradului de instrucţie a personalului prin programe complexe
de training în domeniu;
o creşterea nivelului de trai, deoarece pe piaţa mondială sunt aduse
cantităţi variate de produse la preţuri competitive (preţ mic al forţei de
muncă, cheltuieli de fabricaţie reduse);
o creşterea gradului de civilizaţie în toate colţurile lumii.
 efecte negative:
o eliminarea unor îndeletniciri tradiţionale, ce pot genera:
 şomaj;
 depersonalizare la nivel de stat (nivel naţional);
o procesul outsourcing-ului însemnă creşterea şomajului naţional;
o inegalitate creată între diferitele ţări.
Odată cu prăbuşirea primelor bănci americane, întregul sistem financiar mondial s-a
blocat iar ineficienţa măsurilor luate de guverne (ex: împrumuturi luate de la Fondul Monetar
Internaţional - F.M.I., Banca Mondială, însoţite de condiţionalităţi specifice acestora) nu au
reuşit să scoată economiile din starea de paralizie care şi astăzi tinde să se extindă. Contrar
evidenţelor sunt păreri care susţin faptul că această criza e pe sfârşite. Lipsa de perspectivă a
făcut însă ca neîncrederea să devină generală, iar pe acest fond, sistemul economic a ajuns să se
blocheze.
Guvernele actuale fac eforturi fară precedent (prin politici monetare, fiscale, de
productivitate şi alte elemente ale ecuaţiei economico-sociale) pentru realizarea unei creşteri
economice sustenabile, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru creşterea standardului de
viaţă, pentru obţinerea unei stabilităţi financiare, contribuindu-se astfel la dezvoltarea unei
economii sănătoase a ţării şi dezvoltarea comerţului mondial.
 Creşterea economică NU poate fi durabilă în contextul:
 creşterilor necontrolate;
 consumului nechibzuit ce depăşeşte cu mult resursele;
 utilizării ineficiente a resurselor şi a risipirii lor într-un mod necugetat;
 deteriorării şi neglijării mediului înconjurător;
 inegalităţilor/diferenţierilor/discrepanţelor sociale majore.
În multe ţări la ora actuală, piaţa este haotică, marcată de neâncredere, lipsa unor repere
de stabilitate, panică, teamă, nesiguranţă şi neâncredere generalizată comparativ cu entuziasmul
debordant din anii trecuţi. În acest mod, s-au creat premisele unor mutaţii în:
 sistemul de relaţii economico-fmanciare internaţionale;
 mecanismul de gestionare a resurselor;
 mecanismul economico-financiar naţional;
 relaţiile interumane.
În aceste condiţii, efectele pe termen lung ar putea fi foarte grave datorită contracţiei
economice generalizate iar atenţia mediului de afaceri se îndreaptă tot mai puternic către stat,
a cărui intervenţie masivă în economie devine fundamental. Soluţiile aşteptate de la guvernele
tuturor ţărilor afectate de criză sunt strategiile de dezvoltare adecvate situaţiei din fiecare ţară în
parte: investiţii în economie, creditarea unor domenii considerate strategice (infrastructura),
garantarea liniilor de finanţare şi elaborarea unui cadru fiscal adaptat crizei, o acţiune fermă în
sectorul financiar, necesară pentru stabilizarea pieţelor, recâştigarea încrederii şi accelerării
procesului de întoarcere la instrumentele bancare. Doar prin aceste măsuri oamenii de afaceri pot
privi cu speranţă la autorităţile, care se confruntă cu reduceri majore ale resurselor bugetare,
datorate scăderii volumului de taxe colectate.
Deteriorarea tot mai profundă a performanţelor economice subliniază nevoia stringentă
de acţiune. În actuala criză financiară, economică şi socială, guvernele trebuie să ofere mesaje
unitare pentru reinstaurarea încrederii şi redarea speranţei, planuri coerente de măsuri
anticriză şi alternative de acţiune pentru abordarea crizei şi avansarea spre construcţia unei
economii sustenabile (puternică, curată, echitabilă, cu baze solide). Nu există, cel puţin pentru
moment nicio tendinţă clară, iar ezitările autorităţilor nu contribuie decât la amplificarea
sentimentului de neîncredere, mai ales a investitorilor străini.
„Dezvoltarea care satisface nevoile actuale fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi", a devenit, deja o foarte acceptată definiţie a dezvoltării
durabile. Ea presupune o viziune amplă asupra noţiunii de bunăstare, o perspectivă pe termen
lung cu privire la consecinţele activităţii de astăzi, precum şi implicarea deplină a societăţii civile
în găsirea soluţiilor viabile.
În aceste timpuri nesigure din punct de vedere economic este esenţial ca organizaţiile să-
şi păstreze echilibrul, să-şi protejeze lichidităţile dar în acelaşi timp este esenţial să privească în
perspectivă, să aibă iniţiativă şi să fie pregătite să întâmpine astfel de situaţii. Organizaţiile sunt
nevoite să-şi reducă bugetele, cheltuielile de marketing-publicitate, să-şi concedieze angajaţii şi
să reducă salariile şi sporurile. Toate acestea duc din nefericire la renunţarea la conceptul de
dezvoltare durabilă, dar nu trebuie să fie pierdut din vedere nici o clipă faptul că aceasta este cel
mai bun "scut" pe care îl pot folosi companiile în faţa volatilităţii pieţei. Când vine vorba despre
cum pot organizaţiile să economisească, răspunsul este simplu: dezvoltarea durabilă.
Este adevărat că organizaţiile trebuie să acorde o atenţie deosebită propriilor cheltuieli
şi sa încerce exploatarea maximă a valorii unităţii monetare. De aceea, ele trebuie sa investească
în angajaţi prin menţinerea unui climat sigur şi prin asigurarea unui moral pozitiv, trebuie să
investească în echipamente, tehnologie, canale de distribuţie şi, de ce nu, în publicitate. Fără
toate acestea nu se poate supravieţui iar a face afaceri în mod sustenabil reprezintă tocmai în
această perioadă cea mai inteligentă opţiune pentru eficientizarea consumului de resurse, a
managementului deşeurilor şi bineînţeles a proceselor de afaceri. Doar astfel poate avea loc
maturizarea pieţei, de la statutul de piaţă emergentă la cel de piaţă matură, în care consumatorul
devine factorul de reglare a echilibrului pieţei.
Situaţia actuală afectează politica economică şi cea socială în egală măsură, impactul
acesteia neputând fi diferenţiat. Economia este importantă în primul rând datorită transformărilor
pe care le poate determina în sfera socială. De altfel, unele dintre cele mai îngrijorătoare
consecinţe ale unei crize financiare se manifestă în domeniul social. Pe termen scurt, această
criză determină ca piaţa muncii să întâmpine probleme grave (şomaj, probleme ale sistemelor de
pensii, asigurărilor sociale şi de sănătate). În susţinerea acestei păreri stă faptul că rata şomajului
este ridicată comparativ cu anii anteriori şi se întâmpină dificultăţi mari în găsirea unui loc de
muncă.
Pe termen lung însă, criza actuală pare să aibă şi un impact pozitiv, deoarece ea ne oferă
un model de dezvoltare durabilă şi de calitate iar implementarea unor politici de dezvoltare
durabilă are sens, poate mai mult ca niciodată. Organizaţiile industriale, în aceste condiţii, se văd
nevoite să se maturizeze, să-şi găsească stabilitatea astfel încât să se protejeze împotriva
pericolului repetării unor astfel de situaţii prin:
 îmbunătăţirea nivelului calităţii în toate domeniile şi implementarea sistemelor
de calitate;
 necesitatea găsirii unor surse mai ieftine de producţie care să asigure obţinerea
unor profituri mai mari şi de lunga durată;
 găsirea, răspândirea şi generalizarea unor soluţii inovative;
 flexibilitate, eficienţă, productivitate, competitivitate;
 eliminarea sau reducerea controlată, pe cât posibil, a ineficienţelor şi riscurilor
din sistem;
 profesionalizarea activităţii de management în toate sectoarele lui (finaciar,
operaţional, resurse umane);
 participarea tuturor angajaţilor la realizarea obiectivelor organizaţiei, care sunt
adaptate noilor condiţii;
 implementarea unui sistem unic, bine susţinut, în care persoanele talentate sunt
promovate pe baza realizărilor obţinute, iar bogăţia şi poziţia socială sunt
obţinute în principal prin competiţie, talent şi competenţă demonstrate (aşa
numitul sistem meritocratic).
Criza economică şi sistemul meritocratic, la prima vedere, par a nu avea nimic în comun
una cu cealalta, dar cu toate acestea criza economică este obligatoriu să determine la nivel
organizaţional o "selectare" a resursei umane pe criterii de performanţă şi profesionalism.
Recunoaşterea meritelor încurajează acţiunile compatibile cu valorile, atitudinile şi
comportamentele necesare pentru îmbunătăţirea calităţii (chiar şi în condiţiile crizei economice).
Aceste procese pun accent pe dezvoltarea şi perfecţionarea individuală şi iau în considerare
factorii care influenţează performanţele activităţii individuale. În plus, procesele de recunoaştere
reuşite pun accent pe activitate efectuată de un grup şi pe recunoaşterea performanţelor acestui
grup şi încurajează un feedback frecvent şi neformal.