Numele și Prenumele: Cîșlaru Mălina -Elena

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Specializarea: Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar
Anul universitar: 2020-2021
Anul III, sem. II
Grupa: IV

POLITICI EDUCAȚIONALE ȘI
SOCILAE
 1. Prezentarea documentată a unei teme (individual sau pe grupe)

Constituirea domeniilor de studiu Politici educaționale

și Politici sociale
Evoluții istorice. Etape

Responsabili seminar: Cîșlaru Mălina-Elena

Stoica-Popovici Bianca-Elena
Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Grupa 4, Anul III
Cuprins:

1. Delimitări conceptuale.
2. Politici educaționale. Evoluție istorică. Etape.
3. Politici socilae. Evoluție istorică. Etape.
4. Bibliografie
5. Aplicații

1. Delimitări conceptuale
Politica poate fi înțeleasă în mai multe accepțiuni. Două din cele mai cunoscute sunt
implicarea în conducerea statului sau a cetății (polis), și arta de a guverna oamenii ce trăiesc într-
o societate.
Politica, într-o accepțiune mai restrânsă, sectorială și tehnică, poate fi interpretată ca fiind
un ansamblu de intenții și decizii ce funcționează într-un cadru institutional delimitat prin
competențe profesionale specifice (politica educației, a sănătății, a relațiilor internaționale, etc.)
cea mai recentă tendință manifestată în literature pedagogică a politicii educației care conferă
termenului de politică sensul de ceea ce fac organizațiile /instituțiile și care sunt cauzele acelor
activități. (Reimers, 1997)
Politologia (gr. Polis ,,stat”, ,,cetate” și logos ,,știință”) desemnează știința politică.
Primele consemnări sunt în Germania unde termenul a fost propus de Eugen Fisher baling și
preluat de Gert von Eyneren într-o publicație din 1954, precum și în Franța, de către A. Therive.
Dezvoltată initial ca demers al filosofiei politice ,politologia s-a specializat ulterior pe diferite
areale ale investigației.
Politica educației poate fi imaginată în sens de acțiune a grupărilor sau a personalităților
politice. Un set de principii, proceduri și procese acționale stabilite în statul, cod administrativ şi
reglementări instituţionale care determină starea şi orientarea de educabilitate a populaţiei.
Educaţia reprezintă un scop strategic al tuturor naţiunilor, iar politica educaţiei reflectă
orientarea evoluţiei societăţii în ansamblu. În sens restrâns, cu referire la demersurile central-
guvernamentale, politica educaţională se întreprinde prin decizii obiectivate în documente
oficiale (legi, hotărâri de guvern, regulamente ministeriale, etc.).În sens larg,cu referire la
transferarea și multiplicarea deciziei prin descentralizare, până la nivelul instituțional, politica
educațională poate fi asimilată cu planurile sau programele educaționale (politicile), concepute și
aplicate global sau sectorial, inclusiv la nivelele de politici ale univerității, ale școlii, ale clasei.

2. Politici educaționale. Evoluție istorică. Etape.

 Politicile educaționale ale unui stat reperezintă voința exprimată din punct de vedere
politic a națiunii în domeniul educației și învățămțntului. Aceasta este o componentă cu un statut
bine determinat în conștiința socială a poporului.
Politcile educaționale desemnează ,, un ansamblu de decizii și de strategii adoptate la
nivelde stat/politic în vederea determinării direcțiilor principale de proiectare și de realizare a
activităților de formare – dezvoltare a personalității în cadrul unor instituții specializate
integrate/integrabile în system”, așa cum afirmă Sorin Cristea (2000).

,,De-a lungul timpului, înțelegerea și cunoașterea tuturor fenomenelor sociale a fost

strnâns legată de contribuțiile fără precedent care au permis înființarea unui domeniu comple, cel
al politicii educaționale.
Fiind un domeniu de studiu preponderent interdiciplinar, punctul său de pornire face
referire la ,,valorizările multidisciplinare ale cercetărilor, relative distincte, ale altor discipline”
cum ar fi filosofie, istorie, sociologie și politologie.
,,Un moment de reper pentru începuturile cercetărilor/ analizelor de politici educaționale
în plan internațional este anul 1957, când a apărut articolul lui D. Easton, ”The function of
formal education in a political system ” în School Review, vol.65. Influenţa gândirii lui Easton în
ştiinţele politice s-a manifestat larg în SUA, dar limitat şi sporadic în Europa.
Easton este considerat reprezentantul teoriei sistemelor cibernetice (systemism) în
ştiinţele politice. În opera sa, politica este descrisă ca un sistem de activităţi interrelaţionate ce au
drept numitor comun determinarea/influenţarea «alocării autorizate a resurselor», sau altfel spus,
repartizarea avantajelor către membrii unei comunităţi.
Deciziile se iau într-un câmp dinamic de schimburi de informaţii cu mediul. Intrările
(inputs) ce alimentează sistemul sunt diferenţiate în două mari categorii: cererile, exigenţele
(legitimate cultural, economic etc., ca de exemplu, securitatea persoanei, a bunurilor) şi
susţinerile (acţiuni deschise sau stări de spirit colective în favoarea unor decizii). Ieşirile din
sistem (outputs) reflectă productivitatea acestuia şi se concretizează în legi, reglementări, politici
educaţionale sectoriale. Aceste ieşiri exercită un feed-back asupra cererilor şi susţinerilor. ”
(Crețu,Rogoz, 2020, p. 4)
Un alt moment important în constituirea analizei ştiinţifice a politicilor educaţionale a
fost publicarea, în 1965, a cărţii lui J.S. Coleman, ―Education and political development‖ la
Princeton University Press.
Aşa cum afirmam la începutul capitolului, disciplina « politica educaţiei » îşi conturează
statutul epistemologic la inteferenţa mai multor discipline. Domeniu teoretic prin excelenţă
interdisciplinar, politica educaţiei este cercetată acum, cu metodologii interdisciplinare în special
de pedagogi, sociologi, istorici şi politologi, dar şi de alţi specialişti din sferele ştiinţelor
economice, ale noilor tehnologii de informaţie şi comunicare, din mass media etc.
Lucrarea Politica culturii în România contemporană, publicată de Şefan Bârsănescu în
1937 (republicată în 2003, la editura Polirom, Iași) reprezintă, prima abordare sistematică a
politicilor culturii și educaţiei, ca politici publice, în spaţiul 5 academic românesc. Cartea lui
Bârsănescu ne aduce în faţă primul tratat românesc de politică educaţională elaborat pe baza unor
demersuri teoretice şi metodologice specifice pedagogiei.

Izvoare teoretice ale politicilor educaționale

Spiritul politicilor educaţionale din antichitate şi până în epoca modernă a fost jalonat de
personalităţi ale filosofiei politice. În continuare, menționăm câteva repere istorice majore pentru
constituirea şi evoluţia acestui domeniu de cercetare :

Platon (427-347 î.e.n.) a descris explicit, în «Phaedo», «Protagoras», «Meno», şi în

special în «Republica» (tradusă și cu titlul Politeia) legătura dintre strategia politică şi educaţie.
Dimensiunile esenţiale de reflecţie ale filosofiei platoniene asupra educaţiei sunt finalităţile
educaţiei, natura cunoaşterii, rolul şi arta dascălului, relaţia şcoală-cetate.
Dintre toate operele sale (43 de cărţi şi 13 scrisori) Politeia şi Legile tratează cel mai mult
problema educaţiei. Platon schiţează în "Politeia" nu atât un stat ideal cât un profil uman ideal,
realizabil numai într-un stat ideal, prin selecţii repetate, concepute pe criterii aptitudinale şi prin
educaţie.

Aristotel (384-322 î.Hr.) a elaborat o tipologie a regimurilor politice (tiranie, oligarhie,

democraţie, monarhie, aristocraţie şi politeia). După Aristotel, cea mai bună formă de guvernare
este politeia, care combină guvernarea celor puţini cu guvernarea de tip democratic. Avantajul
principal al acestui tip de guvernare constă în echilibrarea puterii între grupări ce se
supraveghează reciproc şi astfel nu pot acţiona în detrimentul binelui comun. Situaţia ideală a
polisului ar fi atunci când majoritatea populaţiei ar avea o stare moderată de bunăstare.
Reprezentanţii unei asemenea clase de mijloc ar fi mai puţin expuşi exceselor caracteristice fie
celor mulţi (demosul), fie celor puţini (aristoi). Aristotel pledează implicit, pentru educarea
maselor, ca premisă a unei bune guvernări.

John Amos Comenius (Czech: Jan Amos Komenský); (1592-1570) a fundamentat teoretic
principiul educaţiei universale, la care se raportează astăzi toate politicile educaţiei. «Pansophia»,
filosofie a educaţiei elaborată de Comenius, a pledat pentru o educaţie pentru toţi, indiferent de
gen, clasă socială sau rasă. Un alt sens al educaţiei universale comeniene vizează conţinuturile
educaţionale: cel mai influent pedagog al începutului erei moderne a teoretizat necesitatea
abordării tuturor domeniilor cunoaşterii pe perioada educaţiei generale care trebuie oferită
tuturor tinerilor unei societăţi. În opera sa capitală, «Didactica Magna», 1657, marele filosof al
educaţiei aserta un adevăr ce se confirmă şi astăzi: o anumită educaţie conduce mai direct şi mai
uşor la succesul pe termen lung al individului.
 J.J. Rousseau (1712 -1778) a pledat avantajele politicii educaţionale de reîntoarcere la
natură, de izolare socială a copilului ca soluţie de apărare atunci când societatea este coruptă sau
periculoasă pentru o fiinţă umană inocentă. «Emil», 1762, nu ar putea evolua într-o lume tarată,
care nu a atins idealul social ilustrat de Rousseau în «Contractul social», 1762. În «Emil» autorul
îşi desfăşoară teoria sa politică despre educaţie, în timp ce în «Contractul social» îşi exprimă
filosofia politică asupra societăţii.

John Dewey (1859-1952) a rezumat pragmatic întreaga teorie a curriculum-ului,

argumentând că “o şcoală ideală trebuie să reflecte o societate ideală”. Democraţia este
înţeleasă ca proces continuu de implicare a cetăţenilor în rezolvarea şi decidenţa problemelor
colective (Democratie și Educație, EDP, 1972). Negocierea, cooperarea, proiectarea scopurilor şi
planificarea acţiunilor necesare pentru atingerea scopurilor erau, în concepţia lui Dewey, mai
importante decât achiziţia cunoştinţelor. Ca atare, politica educaţiei trebuie orientată către
implicarea profundă a individului în problematica comunităţii (trei scrieri despre educatie, EDP,
1977).

John Rawls (1921-2002) a pledat, în cartea „O teorie a dreptăţii‖, 1971, «justiţia» educaţiei
din perspectiva individualismului liberal şi în sprijinul dezavantajaţilor. El repune în discuţie
două principii ale dreptăţii sociale: fiecare trebuie să fie liber în mod egal; fiecare trebuie să se
bucure de egalitate de şanse. Egalitatea este definită în sens matematic, ca distribuţie egală de
putere şi resurse. Singura situaţie în care s-ar accepta o distribuţie inegală ar fi aceea în care
persoanele sărace ar primi mai mult decât restul populaţiei, pentru a-i stimula să muncească mai
mult. Oamenii merituoşi, talentaţi, de succes nu merită o recompensă mai mare decât ceilalţi.

Paul Ricoeur (1913-2005) recunoaşte în democraţie „o aventură etică‖, iar în politică o

formă de dominaţie prin violenţă: „statul cel mai raţional, statul de drept, poartă cicatricea
violenţei originare a tiranilor făuritori de istorie‖. Pe acest fundal realist de interpretare a
realităţii, Ricoeur acceptă totuşi virtuţile politicilor publice, deci şi a celor educaţionale, de a
impune reguli pentru „a trăi mai bine împreună‖, de a regla şi organiza existenţa comună. „Loc al
întâlnirii dintre oameni, acţiunea publică poate fi astfel percepută drept o ţesătură de relaţii
umane în interiorul căreia fiecare viaţă umană îşi desfăşoară scurta sa istorie‖ (apud E. Pisier,
2000).

Analiza sociologică a politicilor educaţionale

Încă de la primele demersuri de abordare ştiinţifică a vieţii sociale tema educaţiei apare ca
o componentă constantă. Chiar dacă teoriile sociologice ale educaţiei nu se centrează întotdeauna
asupra legăturii dintre educaţie şi politic, putem afirma totuşi, că fiecare teorie ne furnizează
perspective, date şi explicaţii utile pentru construcţii teoretice specifice politicii educaţiei.
- Funcţionalismul sociologic, fondat în reperele sale generale de E. Durkheim, 1895, 1922,
teoretizează funcţia educaţiei de socializare a individului. Interacţionismul simbolic, reprezentat
de G.H. Mead oferă explicaţii asupra constituirii progresive, prin experienţă socială, a Sinelui
sau Spiritului conştient de sine (Self). Conştiinţa (Mind) este o construcţie selectivă a mediului,
în sensul că semnificaţiile mediului social sunt elaborate în procesul experienţei din grupurile
sociale în care trăieşte individul.
- Funcţionalismul sistemic susţine că orice sistem social determină comportamentul indivizilor
prin anumite modele de reprezentare, interpretare şi acţiune (pattern variables) pe care le
propune. Talcott Parsons preia teorie lui Durkheim asupra funcţiei de socializare a educaţiei şi o
dezvoltă pe linia rolului şcolii în internalizarea rolurilor sociale.
- Fenomenologia sociologică (A. Schutz, 1932) şi constructivismul fenomenologic,
demonstrează rolul educaţiei în construcţia realităţii (P. Berger şi Th. Luckmann, 1966). Educaţia
reprezintă un proces de transmitere sistematică sau metodică a semnificaţiilor instituţiilor sociale
către actorii potenţiali ai acestora.
- Constructivismul structuralist, ilustrat de prestigiosul sociolog francez P. Bourdieu, 1987,
1989 explică relaţiile dintre diferite statusuri sociale prin distribuţia resurselor. Resursele pot fi
mobilizate în calitate de capitaluri în lupta sau în competiţia dintre indivizi. Aceste capitaluri
devin surse ale puterii în spaţiul social. Cele mai importante capitaluri sunt: economic (bani,
bunuri mobiliare şi imobiliare), cultural (distincţii, funcţii, diplome, obiecte cu semnificaţie
culturala – cărţi, obiecte de artă – precum şi scheme de reprezentare, de gândire şi de acţiune) şi
social (totalitatea relaţiilor de prietenie, rudenie, apartenenţă la o comunitate profesională,
ştiinţifică, de vecinătate etc.).

Ideologiile politice - sursă de analiză a politicilor educaţionale

 Liberalismul. Principala caracteristică a liberalismului este respectarea şi promovarea

libertăţii individuale prin încercarea de a garanta egalitatea de şanse într-o societate
tolerantă. Apariţia sa, estimată acum 300 de ani, a fost o reacţie împotriva
conformismului religios şi a absolutismului rangului social conferit de originea familială.
Perspectiva liberală asupra educaţiei se fundamentează pe principiul că fiecare persoană
ar trebui să aibă şanse egale la succes. Liberalismul susţine competiţia, libera concurenţă
în condiţii de egalitate de şanse. Ca atare, monopolurile care blochează competiţia
(economică, comercială, turistică etc.), legile în favoarea unor grupuri aristocratice sau
oligarhice, discriminarea de rasă, gen, religie etc. sunt considerate obstacole în faţa
afirmării libere a persoanei.
 Conservatorismul. Caracteristica generală este încercarea de a păstra, de a conserva
modul de viaţă tradiţional din societatea de apartenenţă. Au existat şi continuă să existe
diviziuni semnificative între orientările istorice din cadrul conservatorismului, generate
din adaptările continue la provocările istoriei. Astăzi, alături de conservatorismul
 tradiţional, se confruntă în cadrul aceleiaşi ideologii, conservatorismul individualist,
neoconservatorismul şi Dreapta religioasă.
 Socialismul şi comunismul. La cumpăna dintre secolele XVIII şi XIX, socialismul s-a
afirmat ca o variantă ideologică opusă atât liberalismului cât şi conservatorismului.
Socialiştii se opuneau doctrinei liberale despre promovarea competiţiei dintre indivizi şi a
libertăţii individuale, la fel ca şi conservatorii, dar, spre deosebire de aceştia din urmă,
socialiştii nu valorizau tradiţiile, obiceiurile, sacralitatea proprietăţii private.Influenţa
acestei ideologii a luat proporţii uriaşe şi a determinat politici educaţionale dictatoriale,
totalitariste, în contextul rusesc al sfârşitului de secol XIX şi începutului secolului XX,
sub conducerea lui Lenin (1870-1924) şi Stalin (1879-1953), precum şi în China lui Mao
Zedong (1893-1976). Totalitarismul a preluat controlul asupra tuturor instituţiilor sociale,
de educaţie, culturale şi economice. Astfel, viziunea ideologică socialistă şi comunistă
asupra organizării vieţii în statul socialist s-a transformat în programe politice dictate de
liderii partidelor de guvernământ şi au fost aplicate concret, în toate sectoarele de
activitate. Socialismul s-a manifestat şi în alte variante ideologice, ca fabianismul
(devenită ideologia Partidului Laburist în Anglia) sau socialismul american fondat de
Edward Bellamy (1850-1898).
 Totalitarismul fascist. Ideologia fascistă a apărut în primii ani ai de după primul război
mondial ca manifestare a opoziţiei faţă de ideologiile dominante ale momentului,
liberalismul şi socialismul. Atât liberalismul cât şi socialismul au fost generate, ca
mişcări ideologice şi politice, din iluminism (mişcarea culturală şi intelectuală dominantă
în lumea europeană a secolului XVIII). Ca atare, fascismul se manifestă în opoziţie cu
fundamentele iluminismului: umanismul („ideea că fiinţele umane sunt sursa şi măsura
tuturor valorilor, iar viaţa omului e valoroasă prin şi pentru ea însăşi‖), raţionalismul
(ideea că fiinţele umane sunt creaturi raţionale şi că raţiunea umană rezumată în
cercetarea ştiinţifică poate rezolva toate misterele şi poate găsi soluţii tuturor problemelor
cu care oamenii se confruntă‖), secularismul (ideea conform căreia religia poate fi o sursă
de alinare şi înţelegere, dar nu un adevăr absolut şi incontestabil care să ghideze viaţa
publică‖), progresivismul (ideea conform căreia istoria umană este o istorie a progresului
şi a îmbunătăţirii condiţiei umane), universalismul (ideea conform căreia o singură natură
umană universală uneşte toate fiinţele umane în ciuda diferenţelor de rasă, cultură sau
crez religios‖ Ball, Dagger, 2000, pp.180-181). În prezent partidele fasciste se află în
afara legii în Italia şi Germania dar mişcările neofasciste şi neonaziste sunt încă active în
numeroase ţări, reuşind chiar să fie reprezentate în diferite zone de autoritate publică.

3.Politici educaționale. Evoluție istorică. Etape

 ,,Sintagma ,,politici sociale” se referă la o gamă vastă de politici publice care se
articulează diferit în funcție de perioada istorică și contextul național în care ființează. Conform
dicționarului de sociologie coordonat de C. Zamfir și L. Vlăsceanu, politicile sociale pot fi
definite, pe de o parte, prin prisma instituțiilor bunăstării sociale, respeciv ,,în cadrul principiilor,
valorilor și tradițiilor care guvernează relațiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunități și
instituții cu referire la distribuția resurselor și nivelul bunăstării populației”, iar pe de altă parte,
prin ,,enumerarea domeniilor în atenție, cum ar fi securitatea (protecția) socială cu cele două
componente de bază – asigurările și asistența; serviciile sociale publice și personale ; sănătatea;
educația; locuința; delicvența; statusul social, participarea și distribuția puterii, mediul
înconjurător, securitatea personală etc. (1993, p. 438)”.

În 1970, Freeman realizează un inventar al definițiilor politice sociale, identificând

trei mari categorii:

a) politicile sociale drept concept filosofic – reprezintă un principiu după care se redistribuie
resursele unei colectivități umane pentru a-și rezolva astfel problemele sociale;
b) politicile sociale ca produs – măsurile luate de decidenți pentru a rezolva problemele
sociale ale comunității – pot fi o lege sau un act legislativ;
c) politicile sociale ca proces – se referă la demersul celor care creează politicile și poate
include mai multe etape până la definitivarea unei politici (apud Preoteasa, 2009, pp. 16-
17).

Una dintre cele mai cunoscute definiții ale politicilor sociale îi aparține lui Thomas
Humphrey Marshall (1975, p. 15), pentru care acestea reprezintă utilizarea puterii politice pentru
a înlocui, suplini, completa sau modifica operațiuni ale sistemului economic cu scopul de a
obține anumite rezultate pe care sistemul economic nu le-ar putea realiza de unul singur.
Politicile sociale sunt o intervenție necesară pentru a face o societate guvernabilă organizată în
jurul principiilor de solidaritate; ele constituie un ansamblu de acțiuni implementate treptat de
către guvern pentru a reuși transformarea condițiilor de viață în primul rând al angajaților și
pentru a evita tulburările sociale, dezintegrarea legăturilor sociale (Join-Lambert, 1994, p. 23).

În opinia noastră, politicile sociale sunt reprezentate de ansamblul de acțiuni și

măsuri care promovează bunăstarea economico-socială a cetățenilor. Ele pot fi definite ca
totalitatea intervențiilor publice ce urmăresc asigurarea bunăstării cetățenilor, creșterea calității
vieții, limitarea consecințelor sociale produse de alte politici, distribuția echitabilă a resurselor și
oportunităților în societate.

Din punct de vedere istoric, este dificil (chiar imposibil) de stabilit momentul
apariției politicilor sociale. Preocupări evidente pentru rezolvarea problemelor sociale cu care s-a
confruntat societatea în evoluția sa au existat de-a lungul timpului: ,,Distribuirea de mâncare
săracilor în Roma antică constituie un caz explicit de politică socială, deoarece împăratul decidea
alocarea bunurilor către cetățenii nevoiași. În mod convențional , se folosește sintagma politică
socială pentru a indica acțiuni mai recente” (Borzaga, Fazzi, 2005, p. 53). Numărul scăzut al
studiilor științifice referitoare la politicile sociale premoderne se datorează, în mare parte,
carenței de date și surse informative despre acestea. De aceea cele mai multe studii se
concentrează pe politicile sociale moderne, apărute și dezvoltate în ultima sută de ani. În
literatura de specialitate dedicată politicilor sociale, statului îi revine un rol important, ,,ca marele
protagonist al sistemelor moderne de bunăstare” (Borzaga, Fazzi, 2005, p. 56). Perioada
dinaintea Primului Război Mondial este una a inovațiilor sociale și a starturilor timide în
implementarea unor programe sociale, de obicei pe grupuri restrânse, formate în special din
angajați.” (Preda, 2007, p. 23 apud Neamțu, 2016, p. 696)

Politicile sociale s-au dezvoltat și diferențiat în timp datorită condițiilor specifice

fiecărei țări, fiind strâns legate de regimul politic existent.

Marin Preda descrie ,,factorii care au determinat extinderea politicilor sociale

anterioare statului bunăstării și care au favorizat apariția acestuia” (2007, pp. 23-33):

a) Impactul proceselor de industrializare și urbanizare – creșterea populației orașelor

datorită migrației forței de muncă din zonele rurale către zonele urbane, industrializate;
apariția unor măsuri de protecție socială ca urmare a presiunilor exercitate de sindicate;
b) Explozia demografică și schimbarea compoziției populației – reducerea mortalității
infantile și creșterea speranței de viață;
c) Întărirea statelor-națiune – industrializarea a contribuit la creșterea economică a statelor-
națiune, la dezvoltarea globală a acestora;
d) Dezvoltarea democrației (politice), creșterea drepturilor politice ale cetățenilor –
introducerea dreptului de vot universal (pentru persoanele majore, indiferent de sex) – au
încurajat participarea activă a cetățenilor la viața politică a comunității, a țării;
e) Creșterea puterii politice a social-democrației – ca promotoare a programelor sociale;
f) ,,Compromisul istoric” prilejuit de criza economică și răspunsul la aceasta;
g) Influența războiului asupra politicilor sociale – care a generat producerea unei puternice
solidarități sociale în rândul populației;
h) Politicile sociale occidentale, apărute ca reacție la apariția blocului comunist, ca antidot
împotriva socialismului sau comunismului.

Politicile sociale tind să se asocieze unor concepții, ideologii politice. Se pot

distinge trei mari orientări care influențează politicile sociale, respectiv de dreapta, stânga și
centru (1993, p. 438):

a) Orientările de dreapta consideră că piața și mecanismele acesteia influențează în mod

major bunăstarea cetățenilor. Sprijină inițiativa privată, stimulează investițiile,
încurajează mediul de afaceri pentru a obține profituri cât mai mari care să conducă la
 dezvoltarea economică a țării și implicit la creșterea nivelului de trai al cetățenilor.
Cheltuielile sociale sunt reduse la minim, fiind considerate neproductive;
b) Orientările de stânga pun accentul pe valorile egalității și echității sociale. Statul intervine
major în distribuția bunăstării, fiind ,,răspunzător pentru organizarea relațiilor sociale,
economice și politice pentru a-i permite fiecăruia să acceadă la un nivel de trai în acord
cu demnitatea umană”;
c) Orientările de centru împacă ambele orientări precedente, întrucât ,,acordă importanță
atât libertății individuale, cât și pieței ca mijloc de distribuție socială”. Guvernul (statul)
este preocupat de asigurarea unui nivel minim de trai, considerat a fi indispensabil pentru
buna funcționare a cetățeanului în societate.

Domeniile politicilor sociale sunt (Mărginean, 2004, p. 15):

 sistemul de protecție socială (asigurări sociale, asistență socială);

 serviciile sociale generalizate (sănătate, locuire, transport, educație);
 serviciile sociale personalizate (rezidențiale sau la domiciliu).

Tipologia politicilor sociale în Europa (4 modele de politici sociale care corespund unor zone
geografice diferite):

 Modelul țărilor europene nordice, numit pe scurt modelul nordic (Danemarca, Finlanda,
Suedia, Olanda, care constituie un hibrid între țările scandinave și modelul continental) –
prezintă cel mai înalt nivel al cheltuielilor sociale. Protecția socială are caracter universal,
altfel spus se acordă tuturor cetățenilor. Modelul nordic acorda o mare atenție combaterii
evaziunii fiscale și promovează redistribuirea echitabilă a bogăției. Sindicatele au o
putere decizională importantă.
 Modelul țărilor europene anglo-saxone, numit pe scurt modelul anglo-saxon (Marea
Britanie și Irlanda), promovează măsurile active pentru ocuparea forței de muncă și
implicit combaterea șomajului. Subvențiile sunt orientate în mare măsură către
persoanele în vărstă încadrate în muncă și în mai mică măsură către pensionari. Pe piața
forței de muncă, sindicatele au putere de decizie scăzută, situație ce se reflectă și în
existența unor mari dispariții salariale, precum și a unui număr ridicat de slujbe cu salarii
mici.
 Modelul țărilor europene continentale, numit pe scurt modelul continental (Austria,
Belgia, Franța, Germania și Luxemburg) seamănă cu modelul nordic, cu diferența că o
mare parte din cheltuielile sociale sunt dedicate pensiilor. Modelul continental se bazează
pe un sisem de subvenții menit să asigure protecția socială a cetățenilor, fără a fi
condiționat de încadrarea în muncă a beneficiarilor.
 Modelul țărilor europene mediteraneene, numit pe scurt modelul mediteraneean (Grecia,
Italia, Spania și Portugalia) se concentrează mult pe aspectele privind pensiile. Are cea
mai mică cotă a cheltuielilor sociale și un nivel scăzut al asistenței sociale. Acordă puține
 drepturi sociale, iar accesul la acestea este dificil. Măsurile sociale îi vizează în special pe
cei care nu au de lucru. Puterea de decizie a sindicatelor este mai mult formală (aparentă);
astfel, veniturile se mențin la cote și mai scăzute față de modelul anglo-saxon.

Asistența socială reprezintă un domeniu important al politicilor sociale, prin care se

instituie măsri de protecție socială a persoanelor, grupurilor, comunităților vulnerabile,
,,aflate temporar în dificultate, care, din cauza unor motive de natură economică,
socioculturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și
eforturi proprii un mod normal, decent de viață” (Zamfir, 2012, p. 124). (Neamțu, pp. 694-
699)

Etapele de constituire a domeniului de studiu ,,Politici sociale”

Întemeierea statului bunăstării și orientarea către rezolvarea problemelor care apar

la nivelul societății sunt analizate din perspectiva instituționalizării sistemului de securitatate
socială. Această construcție a unui sistem protectiv din punct de vedere social se descrie prin
raportarea la patru mari etape:

I. Etapa experimentală (1870-1920). Administrația Bismarck lansează în Germania

anului 1883 primul program social concret menționat în literatura de specialitate:
asigurările de boală și accident.
II. Etapa consolidării (1920-1945) vizează dezvoltarea programelor de securitate în
cadrul politicilor sociale peste Atlantic. În perioada interbelică, America a devenit
mai interesată chiar decât europenii de adoptarea unor măsuri protectoare. Primul
document cu un caracter politico-legislativ coerent și unitar citat în acest sens este
,,The Social Security Act” (1935).
III. Faza expansiunii (1945-1975) este asociată frecvent cu istoria propriu-zisă a statului
bunăstării în Europa postbelică și cu modelul social-democar keynesian (KWS). Cele
3 ,,decenii de aur” ale capitalismului modern occidental sunt caracterizate de o
dezvoltare a instituțiilor, funcțiilor și serviciilor sociale oferite de stat, de apariția și
augumentarea unei birocrații specifice, dar și de conceptualizarea ,,Europei sociale”.
Expansiunea postbelică a KWS a făcut ca, la începutul anilor 70, cheltuielile publice
pentru programe de bunăstare să depășească 20% din Gross Domestic Product (GDP)
în 13 țări europene, urcând în câteva cazuri spre 30% (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar
și în Statele Unite, la începutul anilor 60 cheltuielile pentru programe sociale se situau
la cca 15% din GDP. Practic, putem afirma că esența statului bunăstării și a
conceptului de securitate socială este garantarea guvernamentală a unui minim în
domeniul venitului, al hranei și al locuinței, al educației și al nivelului de asistență
medicală.
IV. Criza și reforma sistemului social (după 1975, continuând până în prezent) După
1975 și cu precădere în anii 80 sistemul creat în jurul KWS alunecă într-o criză
profundă din care cu greu se va ,,dezmetici”, zece ani mai târziu, sub influența unor
 noi curente de gândire politică și economică. Se încearcă identificarea unor soluții
optime pentru salvarea pe termen lung a însuși conceptului de ,,securitate socială”,
fără a se mai face concesii în ceea ce privește competivitatea și eficiența generală
sistemului.
Următoarea fază a reprezentat adoptarea Actului Unic European, în 1986, ce
conține dispoziții privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul
social și termenul de coeziune economică și socială (materializat prin crearea Fondului de
coeziune economică și socială);
Anul 1989 reprezintă un moment important al construcției sociale europene, fiind
adoptat primul document programatic al politicii sociale – Carta Socială, ce stabilește
drepturile sociale fundamentale și direcțiile de acțiune ale politicii sociale;
În anul 1990, Tratatul de la Maastricht, ratificat în anul 1992, stabilește ca unul din
obiectivele Unirii să fie atingerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al
protecției sociale, precum și egalitatea între femei și bărbați, dar și creșterea standardelor
de viață și a calității vieții.

4. Bibliografie
 Crețu, C., Rogoz, N. (2020), Politici educaționale și sociale. Curs electronic;

 Neamțu, G. (2005), Enciclopedia asistenței sociale, Iași, Ed. Polirom;

 Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord), (1998), Dicționar de sociologie, București, Ed. Babel;

 Cristea, S. (2000), Dicționar de pedagogie, București, Ed. Litera Internațional București.

5.Aplicații
1. Potriviți ideologiile din
prima coloană cu
caracteristica potrivită din
a doua coloană.

1. Liberalismul

2. Conservatorismul

3. Socialismul
2. Completați arborele de derivare cu etapele istorice ale policilor sociale.
Menționați câteva aspecte caracteristice pentru fiecare etapă în parte.

Etapa experimentală
(1870-1920)
-este lansat primul program
social concret menționat în
literatura de specialitate.
-sunt introduse primele prevederi
de asigurări sociale.

Etapa consolidării Etapa expansiunii

(1920-1945)
-vizează dezvoltarea programelor
de securitate în cadrul politicilor
socile.
-se creează numeroase programe
sociale care au în vedere
obținerea unei locuințe.
(1945-1975)
-este asociată frecvent cu istoria
propriu-zisă a statului bunăstării
în Europa postbelică.
-se identifică cele 3 ,,decenii de
aur” ale capitalismului modern
occidental.

Criza și reforma sistemului social

(după 1975 până în prezent)
-se caracterizează printr-o
regândire profundă a politicilor
sociale .
-se încearcă identificarea
soluțiilor optime pentru salvarea
pe termen lung a conceptului de
securitate socială.
2A) Prezentarea structurii învățământului preuniversitar din România, pe niveluri ISCED, după
criterii date (Vârsta de admitere în fiecare ciclu de școlaritate ; Durata fiecărui ciclu de
școlaritate; Posibiltățile de trecere de la un nivel la altul prin raportare la achizițiile de evaluate.)
Organigrame (MEN,ISJ-URI,CJRAE).
Învățământul preuniversitar din România cuprinde următoarele niveluri:
- Educația timpurie(0-6 ani);
- Învățământul primar (ISCED 1);
- Învățământul secundar inferior (ISCED 2)sau gimnazial;
- Învățământul secundar superior sau liceal (ISCED 3);
- Învățământul terțiar nonuniversitar ( ISCED 4);
a) Educația timpurie care cuprinde:
 Învățământul antepreșcolar( 0-3 ani)
- Vârsta de admitere: de la câteva luni de viață;
- durata ciclului de școlaritate: 3 ani;
 Învățământul preșcolar( 3-6 ani) care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie
și grupa mare.
- Vârsta de admitere: 3 ani.
- Durata ciclului de școlaritate: 3 ani.
b) Învățământul primar (ISCED 1)care cuprinde clasa pregătitoare, clasa 1, clasa a II-a, clasa
a III-a, clasa a IV-a.
- Vârsta de admitere în clasa pregătitoare este de 6-7 ani.
- Durata ciclului de școlaritate: 5 ani.
- Posibilitățile de trecere de la un nivel la altul: înainte de intrarea în clasa
pregătitoare, copilul este supus unui test de evaluare în care se verifică
cunoștințele dobândite și dacă este apt de a trece la un nou nivel de
școlaritate. În clasele a II-a și a IV-a, elevul va trebuie să dea un examen de
evaluare a competențelor.
c) Învățământul secundar inferior (ISCED 2)sau gimnazial care cuprinde clasa a V-a, clasa
a VI-a, clasa a VII-a, clasa a VIII-a.
 - Vârsta de admitere: 11 ani.
- Durata ciclului de școlarite: 4 ani.
- Posibilitățile de trecere de la un nivel la altul: înainte de intrarea în ciclul
secundar inferior sau gimnazial, elevul trebuie să obțină o notă de trecere la
evaluarea națională din clasa a IV-a. La finalul clasei a VI-a, elevii susțin o
evaluare a competențelor fundamentale. Iar la sfârșitul acestui nivel, elevii clasei
a VIII-a vor avea de susținut Evaluarea Națională pentru intrarea în învățământul
secundar superior sau liceal.
d) Învățământul secundar superior (ISCED 3) sau liceal este centrat pe dezvoltarea şi
diversificarea competenţelor-cheie şi pe formarea competenţelor specifice în funcţie de
filieră, profil, specializare sau calificare.

Cuprinde următoarele filiere şi profiluri:

 filiera teoretică (profilurile umanist şi real)

 filiera tehnologică (profilurile tehnic, servicii, resurse naturale şi protecţia mediului)
 filiera vocaţională (profilurile militar, teologic, sportiv, artistic şi pedagogic)

- Vârsta de admitere: 14 ani

- Durata ciclului de școlaritate: 3 ani, până în clasa a XI-a înv. obligatoriu iar clasa a
XII-a cu prelungire.
- Posibilitățile de trecere de la un nivel la altul:
 Examen de calificare la finalul clasei a XI-a.
 Examen de bacalaureat la finalul clasei a XII-a pentru trecerea în
înv.superior .
Învățământul profesional și tehnic
- Vârsta de admitere: 14 ani.
- Durata ciclului: 3 ani
- Posibilități de trecere în alt nivel:
 La intrarea în acest nivel de învățământ se face pe baza unui examen de
admitere, iar la finalul ciclului de învățământ să susține examenul de calificare
în domeniul ales.

c) Învățământul terțiar nonuniversitar (ISCED 4)

 - Vârsta de admitere: 18 ani
- Durata ciclului: 6 luni-3 ani
- Posibilități de trecere în alt nivel:
 La acest nivel de învățământ se pot înscrie și persoanele care la momentul
înscrierii nu au obținut diploma de bacalaureat. Condiția fiind ca până la
sfârșitul acestor ani de studiu, să obțină notă de trecere la examenul de
bacalaureat, pentru a putea obține diploma de absolvire școlii postliceale.

2B)Realizarea unei liste care include 5 programe sau proiecte de politici sociale și educaționale
la nivelurile national și institutional (cu precizarea categoriilor țintă, nevoilor
identificate,strategiilor dezvoltate).

1.Proiectul „Dezvoltarea profesionala a cadrelor didactice prin activitati de

mentorat”
Proiectul se va derula pe o perioadă de 3 ani (2008 – 2011), fiind implementat în parteneriat
cu Educaţia 2000+ Consulting şi Millenium Design Group.
Proiectul îşi propune să desfăşoare activităţi de mentorat la nivelul şcolii, contribuind astfel
în mod direct la îmbunătăţirea calificării cadrelor didactice şi a formatorilor (mentorilor) şi
acordându-le acestora un sprijin semnificativ în carieră.
Obiectivul general al proiectului este de a asigura accesul la un învăţământ de calitate pentru
elevii din localităţile defavorizate prin intermediul dezvoltării profesionale continue a cadrelor
didactice din învăţământul obligatoriu (clasele I-IX).
 
 Proiectul urmăreşte:
 Să optimizeze calificarea cadrelor didactice din mediul rural şi din mediul urban
defavorizat şi să le abiliteze în construirea unei oferțe educaţionale moderne şi
diversificate, centrată atât pe nevoile de dezvoltare ale elevilor, cât şi pe nevoile specifice
comunităţii locale, care să corespundă standardelor naţionale de calitate;
 Să structureze un set de competenţe profesionale cadrelor didactice care să permită
formarea la elevi a unor capacităţi de învăţare de-a lungul întregii vieţi, precum şi de
integrare socială armonioasă, inclusiv sporirea şanselor de a urma parcursuri de învăţare
ulterioare care să le faciliteze găsirea unui loc de muncă într-o piaţă a muncii modernă,
flexibilă şi inclusivă;
 Să ofere celor 29.000 de cadre didactice şi a celor 2.720 de şcoli incluse în proiect
resurse de predare şi de învăţare în vederea îmbunătăţirii etosului şi culturii instituţionale
a şcolii (promovarea unor valori comportamentale şi reducerea violenţei în şcoală,
 dezvoltarea adecvată a unei oferte curriculare la decizia şcolii şi întărirea legăturii şcoală-
comunitate, aplicarea în practica imediată a principiilor educaţiei incluzive), în vederea
diversificării cunoştinţelor şi practicilor cu privire la managementul orelor de curs, la
implementarea strategiilor educaţionale moderne, a unor metode eficiente şi
individualizate de predare şi de evaluare continuă a cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor;
şi
 Să stimuleze şi să sprijine cadrele didactice în construirea unei oferte educaţionale care
să ia în considerare elevii cu caracteristicile lor individuale (mediul social de provenienţă,
contextul etno-cultural, ritmul individual de dezvoltare şi de învăţare etc.)   

2.Proiectul “eŞcoala“
Proiectul se implementează în plan naţional, cu componente centrale la nivelul Ministerului
Educaţiei, Cercetării, Tineretului și Sportului, dar și locale la nivelul a 1.410 unități școlare
liceale sau din învățământul profesional, pe o durată de 24 de luni.
Obiectivul general al proiectului este dezvoltarea şi modernizarea sistemului educaţional
preuniversitar prin crearea de competenţe digitale, de utilizare a tehnologiei informaţiei pentru
cunoaștere şi rezolvarea de probleme, inclusiv competenţe axiologice sau de valorizare, necesare
pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială a grupului de beneficiari vizaţi.

Obiectivele specifice ale proiectului urmăresc:

 dezvoltarea şi implementarea de aplicaţii software educaţionale – portal şi laboratoare
virtuale colaborative destinate elevilor de liceu și din învăţământul profesional, în funcţie
de cerinţele programei şi aliniate la standardele internaţionale de curriculum şi calitate;
 creşterea nivelului de utilizare a tehnologiei informaţiei în procesul de predare-
învăţare-evaluare şi sporirea competenţelor TIC ale grupului de beneficiari;
 dezvoltarea profesională a cadrelor didactice de liceu şi din învăţământul profesional
pentru utilizarea TIC ca resursă de predare şi integrarea acesteia în educaţie;
 crearea la nivelul MECTS a unui Centru de Date în vederea asigurării suportului
necesar utilizării tehnologiei informaţiei în procesul de predare-învăţare-evaluare;
 creşterea capacităţii, atât la nivel central cât şi local, pentru administrarea soluţiilor
software dedicate îmbunătăţirii proceselor educaţionale la nivel de insituţie de
învăţământ;

3. „Educația – șansa către societatea cunoașterii” 

Obiectivul general constă în creșterea calității serviciilor educaționale furnizate de către
sistemul de învățământ de stat, cu scopul diminuării numărului de persoane care abandonează
sistemul de învățământ obligatoriu, respectiv pentru a sprijini în mod real persoanele aflate în
situație de risc de părăsire a școlii, prin dezvoltarea și implementarea de programe moderne,
aflate în strânsă legătură cu dinamica actuală a pieței muncii.
  În prezent, Romania se confrunta cu o problema pe cat de reala, pe atat de grava: gradul tot
mai mare al abandonurilor scolare in randul copiilor (prescolari si elevi), precum si parasirea
timpurie a sistemului scolar. In judetul Sibiu de exemplu, in anul scolar 2011-2012 au renuntat
complet la invatatura 559 de elevi, fata de 455 in anul anterior. Cea mai mare crestere se
inregistreaza la invatamantul liceal de zi, unde aproape s-a dublat rata abandonului scolar, de la
99 de elevi la 177 de elevi. Abandonul scolar a scazut pe unele niveluri de scolarizare, dar, la
nivelul sistemului de inv. sibian cazurile de abandon școlar au crescut numeric, iar procentul de
abondon a fost de 1,40% fata de1,12 %, inregistrandu-se o usoara crestere fata de anul scolar
precedent.
Rata cea mai scazută de abandon scolar se înregistrează la nivelul primar - 0,78%, iar cea mai
ridicată la liceu – 2,50%.
În prezent, majorității forței de muncă disponibile în mediul rural îi lipsește educația de bază,
implicit si o formă de calificare pentru o specialitate sau o meserie.

Proiectul urmărește:
1. Sprijinirea, prin programul “Scoala de familie”, a elevilor aflați în situație de risc
de abandon școlar și a părinților acestora, mai exact a:
  230 de elevi cu risc de părăsire a sistemului educational: sunt vizati în special
membrii grupurilor vulnerabile precum copiii de etnie romă, persoanele cu
dizabilități, persoanele din mediul rural, delicventii juvenili, copii din familiile
sărace
   230 de părinții ai elevilor cu risc de abandon școlar: aceștia vor fi consiliați
cu privire la rolul lor esențial în evoluția școlară a propriului copil.

2. Susținerea, prin programul de tip „A 2a sansa”, a eforturilor de reintegrare în

sistemul de învățământ a celor care au părăsit deja școala, mai exact a:
 360 de tineri care au abandonat învățământul obligatoriu și au cel puțin 4 ani
în plus față de vârsta specifică ultimei clase absolvite;

3. Perfecționarea personalului implicat în programele adresate celor două categorii

de elevi menționate (A si B), prin formarea si perfectionarea in directii precum
prevenirea abandonului scolar, programe de consiliere,asistenta psiho-pedagogica si
sanitara, mai exact a:
 50 de persoane (cadre didactice) care gestionează cazuri de elevi cu risc de
părăsire a sistemului școlar.
 100 persoane (cadre didactice) implicate in derularea programelor de tip A
doua sansa.

4. Proiectul privind învățământul secundar(ROSE)

ROSE este un proiect care își propune să contribuie la reducerea abandonului în

învățământul secundar și terțiar  și la  creșterea ratei de promovare a examenului de bacalaureat.
 Proiectul este structurat în trei componente, primele două fiind concepute pentru a aborda
aspecte de natură academică şi socială care conduc la performanţa scăzută a elevilor în
învăţământul secundar superior, precum şi în primii ani din învăţământul terţiar. A treia
componentă include atât managementul de proiect, monitorizarea şi evaluarea impactului
acestuia, cât și activitatea de evaluare a intervenţiilor existente, care abordează constrângerile
financiare ale elevilor din învăţământul secundar superior provenind din grupuri dezavantajate.

Strategii dezvoltate:
- intervenții la nivelul școlilor, prin acordarea de granturi liceelor mai  puțin performante
din sistemul public de învățământ;
- activități remediale, de consiliere, îndrumare și orientare vocațională, de mediere în
comunitățile rome, și activități de dezvoltare personală;
-  activități extracurriculare și de informare, cum ar fi vizite/excursii de documentare, stagii
de pregătire, participări la competiții și formarea de rețele interșcolare;
- lucrări civile minore de renovare, amenajare a interioarelor clădirilor școlare (de
exemplu: laboratoare), fără impact negativ asupra mediului, și achiziții de bunuri;
-  revizuirea curriculumului din învățământul secundar superior;
- formarea profesorilor și a directorilor pentru implementarea noului curriculum și pentru a
asigura centrarea pe elev;
- revizuirea băncii de itemi de evaluare, formarea profesorilor în domeniul evaluării și
îmbunătățirea platformei on-line pentru evaluări și examene naționale;
- dezvoltarea de materiale digitale pentru ameliorarea procesului de predare – învățare –
evaluare;

5. Programul ,,Școala după școală”

Programul „Școala după școală” (ȘDȘ) este un program complementar programului școlar
obligatoriu, care oferă oportunități de învățare formală și nonformală, pentru consolidarea
competențelor, învățare remedială și accelerare a învățării prin activități educative, recreative și
de timp liber și se adresează atât elevilor din învățământul primar, cât și elevilor din
învățământul secundar.
Programul ȘDȘ se poate desfăşura înainte sau după programul şcolar obligatoriu (în funcţie
de orarul fiecărui nivel de  studiu), la școlii, în situația în care deține resursele materiale și umane
necesare organizării acestui program.
În învăţământul primar, programul ȘDȘ cuprinde activităţi cu sprijin  specializat
(supraveghere şi îndrumare în efectuarea temelor, recuperare pentru elevii cu dificultăţi
cognitive, emoţionale, tulburări de limbaj prin activităţi remediale, consiliere, logopedice,
activităţi de  încurajare a lecturii independente etc.),  ateliere/activităţi tematice şi alte activităţi
de  tip recreativ.
 Fiecare şcoală, în funcţie de grupul-ţintă, constituie module de pachete de activităţi, prin
combinarea activităţilor menţionate  mai sus.
În învăţământul secundar, programul ȘDȘ cuprinde pachetul de activităţi pentru
accelerarea învăţării şi performanţă (pregătirea pentru participarea la competiţii şi olimpiade
şcolare, concursuri sportive, artistice, pe discipline, participarea/ organizarea de festivaluri,
expoziţii, realizarea de publicaţii şcolare, participarea la activităţi de cooperare
europeană), pachetul de  activităţi de sprijin (asigurarea de asistenţă psihopedagogică pentru
recuperarea decalajelor în învăţare,  activităţi de suport pentru efectuarea temelor, activităţi
remediale, consiliere psihologică) și  pachetul de pregătire pentru viaţă (organizarea de
activităţi de dezvoltare personală, activităţi care vizează dezvoltarea atitudinii active şi
implicarea elevului, stil de viaţă sănătos, educaţie pentru carieră etc.
Programul se poate organiza modular, pe unităţi de timp stabilite la nivelul unităţii de
învăţământ în funcţie de grupul ţintă şi nevoile identificate, prin combinarea pachetelor de
activităţi orientate spre dezvoltarea competenţelor transferabile. 
Programul se derulează pe grupe de elevi (maximum 12 elevi), constituite după opţiunile şi
nevoile identificate. Activităţile sunt proiectate, organizate şi susţinute de cadrele didactice din
învăţământul primar şi secundar, consilieri, profesori de sprijin, bibliotecari, logopezi, laboranţi,
pedagogi, antrenori, mediatori şcolari, voluntari din şcoală, din instituţii şi organizaţii partenere
abilitate.

Bibliografie:
 https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/organisation-education-
system-and-its-structure-64_ro
 https://cnred.edu.ro/ro/Sistemul-de-educatie-din-Romania