Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
POLITICI EDUCAȚIONALE ȘI
SOCILAE
1. Prezentarea documentată a unei teme (individual sau pe grupe)
1. Delimitări conceptuale.
2. Politici educaționale. Evoluție istorică. Etape.
3. Politici socilae. Evoluție istorică. Etape.
4. Bibliografie
5. Aplicații
1. Delimitări conceptuale
Politica poate fi înțeleasă în mai multe accepțiuni. Două din cele mai cunoscute sunt
implicarea în conducerea statului sau a cetății (polis), și arta de a guverna oamenii ce trăiesc într-
o societate.
Politica, într-o accepțiune mai restrânsă, sectorială și tehnică, poate fi interpretată ca fiind
un ansamblu de intenții și decizii ce funcționează într-un cadru institutional delimitat prin
competențe profesionale specifice (politica educației, a sănătății, a relațiilor internaționale, etc.)
cea mai recentă tendință manifestată în literature pedagogică a politicii educației care conferă
termenului de politică sensul de ceea ce fac organizațiile /instituțiile și care sunt cauzele acelor
activități. (Reimers, 1997)
Politologia (gr. Polis ,,stat”, ,,cetate” și logos ,,știință”) desemnează știința politică.
Primele consemnări sunt în Germania unde termenul a fost propus de Eugen Fisher baling și
preluat de Gert von Eyneren într-o publicație din 1954, precum și în Franța, de către A. Therive.
Dezvoltată initial ca demers al filosofiei politice ,politologia s-a specializat ulterior pe diferite
areale ale investigației.
Politica educației poate fi imaginată în sens de acțiune a grupărilor sau a personalităților
politice. Un set de principii, proceduri și procese acționale stabilite în statul, cod administrativ şi
reglementări instituţionale care determină starea şi orientarea de educabilitate a populaţiei.
Educaţia reprezintă un scop strategic al tuturor naţiunilor, iar politica educaţiei reflectă
orientarea evoluţiei societăţii în ansamblu. În sens restrâns, cu referire la demersurile central-
guvernamentale, politica educaţională se întreprinde prin decizii obiectivate în documente
oficiale (legi, hotărâri de guvern, regulamente ministeriale, etc.).În sens larg,cu referire la
transferarea și multiplicarea deciziei prin descentralizare, până la nivelul instituțional, politica
educațională poate fi asimilată cu planurile sau programele educaționale (politicile), concepute și
aplicate global sau sectorial, inclusiv la nivelele de politici ale univerității, ale școlii, ale clasei.
Spiritul politicilor educaţionale din antichitate şi până în epoca modernă a fost jalonat de
personalităţi ale filosofiei politice. În continuare, menționăm câteva repere istorice majore pentru
constituirea şi evoluţia acestui domeniu de cercetare :
John Amos Comenius (Czech: Jan Amos Komenský); (1592-1570) a fundamentat teoretic
principiul educaţiei universale, la care se raportează astăzi toate politicile educaţiei. «Pansophia»,
filosofie a educaţiei elaborată de Comenius, a pledat pentru o educaţie pentru toţi, indiferent de
gen, clasă socială sau rasă. Un alt sens al educaţiei universale comeniene vizează conţinuturile
educaţionale: cel mai influent pedagog al începutului erei moderne a teoretizat necesitatea
abordării tuturor domeniilor cunoaşterii pe perioada educaţiei generale care trebuie oferită
tuturor tinerilor unei societăţi. În opera sa capitală, «Didactica Magna», 1657, marele filosof al
educaţiei aserta un adevăr ce se confirmă şi astăzi: o anumită educaţie conduce mai direct şi mai
uşor la succesul pe termen lung al individului.
J.J. Rousseau (1712 -1778) a pledat avantajele politicii educaţionale de reîntoarcere la
natură, de izolare socială a copilului ca soluţie de apărare atunci când societatea este coruptă sau
periculoasă pentru o fiinţă umană inocentă. «Emil», 1762, nu ar putea evolua într-o lume tarată,
care nu a atins idealul social ilustrat de Rousseau în «Contractul social», 1762. În «Emil» autorul
îşi desfăşoară teoria sa politică despre educaţie, în timp ce în «Contractul social» îşi exprimă
filosofia politică asupra societăţii.
John Rawls (1921-2002) a pledat, în cartea „O teorie a dreptăţii‖, 1971, «justiţia» educaţiei
din perspectiva individualismului liberal şi în sprijinul dezavantajaţilor. El repune în discuţie
două principii ale dreptăţii sociale: fiecare trebuie să fie liber în mod egal; fiecare trebuie să se
bucure de egalitate de şanse. Egalitatea este definită în sens matematic, ca distribuţie egală de
putere şi resurse. Singura situaţie în care s-ar accepta o distribuţie inegală ar fi aceea în care
persoanele sărace ar primi mai mult decât restul populaţiei, pentru a-i stimula să muncească mai
mult. Oamenii merituoşi, talentaţi, de succes nu merită o recompensă mai mare decât ceilalţi.
Încă de la primele demersuri de abordare ştiinţifică a vieţii sociale tema educaţiei apare ca
o componentă constantă. Chiar dacă teoriile sociologice ale educaţiei nu se centrează întotdeauna
asupra legăturii dintre educaţie şi politic, putem afirma totuşi, că fiecare teorie ne furnizează
perspective, date şi explicaţii utile pentru construcţii teoretice specifice politicii educaţiei.
- Funcţionalismul sociologic, fondat în reperele sale generale de E. Durkheim, 1895, 1922,
teoretizează funcţia educaţiei de socializare a individului. Interacţionismul simbolic, reprezentat
de G.H. Mead oferă explicaţii asupra constituirii progresive, prin experienţă socială, a Sinelui
sau Spiritului conştient de sine (Self). Conştiinţa (Mind) este o construcţie selectivă a mediului,
în sensul că semnificaţiile mediului social sunt elaborate în procesul experienţei din grupurile
sociale în care trăieşte individul.
- Funcţionalismul sistemic susţine că orice sistem social determină comportamentul indivizilor
prin anumite modele de reprezentare, interpretare şi acţiune (pattern variables) pe care le
propune. Talcott Parsons preia teorie lui Durkheim asupra funcţiei de socializare a educaţiei şi o
dezvoltă pe linia rolului şcolii în internalizarea rolurilor sociale.
- Fenomenologia sociologică (A. Schutz, 1932) şi constructivismul fenomenologic,
demonstrează rolul educaţiei în construcţia realităţii (P. Berger şi Th. Luckmann, 1966). Educaţia
reprezintă un proces de transmitere sistematică sau metodică a semnificaţiilor instituţiilor sociale
către actorii potenţiali ai acestora.
- Constructivismul structuralist, ilustrat de prestigiosul sociolog francez P. Bourdieu, 1987,
1989 explică relaţiile dintre diferite statusuri sociale prin distribuţia resurselor. Resursele pot fi
mobilizate în calitate de capitaluri în lupta sau în competiţia dintre indivizi. Aceste capitaluri
devin surse ale puterii în spaţiul social. Cele mai importante capitaluri sunt: economic (bani,
bunuri mobiliare şi imobiliare), cultural (distincţii, funcţii, diplome, obiecte cu semnificaţie
culturala – cărţi, obiecte de artă – precum şi scheme de reprezentare, de gândire şi de acţiune) şi
social (totalitatea relaţiilor de prietenie, rudenie, apartenenţă la o comunitate profesională,
ştiinţifică, de vecinătate etc.).
a) politicile sociale drept concept filosofic – reprezintă un principiu după care se redistribuie
resursele unei colectivități umane pentru a-și rezolva astfel problemele sociale;
b) politicile sociale ca produs – măsurile luate de decidenți pentru a rezolva problemele
sociale ale comunității – pot fi o lege sau un act legislativ;
c) politicile sociale ca proces – se referă la demersul celor care creează politicile și poate
include mai multe etape până la definitivarea unei politici (apud Preoteasa, 2009, pp. 16-
17).
Una dintre cele mai cunoscute definiții ale politicilor sociale îi aparține lui Thomas
Humphrey Marshall (1975, p. 15), pentru care acestea reprezintă utilizarea puterii politice pentru
a înlocui, suplini, completa sau modifica operațiuni ale sistemului economic cu scopul de a
obține anumite rezultate pe care sistemul economic nu le-ar putea realiza de unul singur.
Politicile sociale sunt o intervenție necesară pentru a face o societate guvernabilă organizată în
jurul principiilor de solidaritate; ele constituie un ansamblu de acțiuni implementate treptat de
către guvern pentru a reuși transformarea condițiilor de viață în primul rând al angajaților și
pentru a evita tulburările sociale, dezintegrarea legăturilor sociale (Join-Lambert, 1994, p. 23).
Din punct de vedere istoric, este dificil (chiar imposibil) de stabilit momentul
apariției politicilor sociale. Preocupări evidente pentru rezolvarea problemelor sociale cu care s-a
confruntat societatea în evoluția sa au existat de-a lungul timpului: ,,Distribuirea de mâncare
săracilor în Roma antică constituie un caz explicit de politică socială, deoarece împăratul decidea
alocarea bunurilor către cetățenii nevoiași. În mod convențional , se folosește sintagma politică
socială pentru a indica acțiuni mai recente” (Borzaga, Fazzi, 2005, p. 53). Numărul scăzut al
studiilor științifice referitoare la politicile sociale premoderne se datorează, în mare parte,
carenței de date și surse informative despre acestea. De aceea cele mai multe studii se
concentrează pe politicile sociale moderne, apărute și dezvoltate în ultima sută de ani. În
literatura de specialitate dedicată politicilor sociale, statului îi revine un rol important, ,,ca marele
protagonist al sistemelor moderne de bunăstare” (Borzaga, Fazzi, 2005, p. 56). Perioada
dinaintea Primului Război Mondial este una a inovațiilor sociale și a starturilor timide în
implementarea unor programe sociale, de obicei pe grupuri restrânse, formate în special din
angajați.” (Preda, 2007, p. 23 apud Neamțu, 2016, p. 696)
Tipologia politicilor sociale în Europa (4 modele de politici sociale care corespund unor zone
geografice diferite):
Modelul țărilor europene nordice, numit pe scurt modelul nordic (Danemarca, Finlanda,
Suedia, Olanda, care constituie un hibrid între țările scandinave și modelul continental) –
prezintă cel mai înalt nivel al cheltuielilor sociale. Protecția socială are caracter universal,
altfel spus se acordă tuturor cetățenilor. Modelul nordic acorda o mare atenție combaterii
evaziunii fiscale și promovează redistribuirea echitabilă a bogăției. Sindicatele au o
putere decizională importantă.
Modelul țărilor europene anglo-saxone, numit pe scurt modelul anglo-saxon (Marea
Britanie și Irlanda), promovează măsurile active pentru ocuparea forței de muncă și
implicit combaterea șomajului. Subvențiile sunt orientate în mare măsură către
persoanele în vărstă încadrate în muncă și în mai mică măsură către pensionari. Pe piața
forței de muncă, sindicatele au putere de decizie scăzută, situație ce se reflectă și în
existența unor mari dispariții salariale, precum și a unui număr ridicat de slujbe cu salarii
mici.
Modelul țărilor europene continentale, numit pe scurt modelul continental (Austria,
Belgia, Franța, Germania și Luxemburg) seamănă cu modelul nordic, cu diferența că o
mare parte din cheltuielile sociale sunt dedicate pensiilor. Modelul continental se bazează
pe un sisem de subvenții menit să asigure protecția socială a cetățenilor, fără a fi
condiționat de încadrarea în muncă a beneficiarilor.
Modelul țărilor europene mediteraneene, numit pe scurt modelul mediteraneean (Grecia,
Italia, Spania și Portugalia) se concentrează mult pe aspectele privind pensiile. Are cea
mai mică cotă a cheltuielilor sociale și un nivel scăzut al asistenței sociale. Acordă puține
drepturi sociale, iar accesul la acestea este dificil. Măsurile sociale îi vizează în special pe
cei care nu au de lucru. Puterea de decizie a sindicatelor este mai mult formală (aparentă);
astfel, veniturile se mențin la cote și mai scăzute față de modelul anglo-saxon.
4. Bibliografie
Crețu, C., Rogoz, N. (2020), Politici educaționale și sociale. Curs electronic;
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord), (1998), Dicționar de sociologie, București, Ed. Babel;
5.Aplicații
1. Potriviți ideologiile din
prima coloană cu
caracteristica potrivită din
a doua coloană.
1. Liberalismul
2. Conservatorismul
3. Socialismul
2. Completați arborele de derivare cu etapele istorice ale policilor sociale.
Menționați câteva aspecte caracteristice pentru fiecare etapă în parte.
Etapa experimentală
(1870-1920)
-este lansat primul program
social concret menționat în
literatura de specialitate.
-sunt introduse primele prevederi
de asigurări sociale.
2B)Realizarea unei liste care include 5 programe sau proiecte de politici sociale și educaționale
la nivelurile national și institutional (cu precizarea categoriilor țintă, nevoilor
identificate,strategiilor dezvoltate).
2.Proiectul “eŞcoala“
Proiectul se implementează în plan naţional, cu componente centrale la nivelul Ministerului
Educaţiei, Cercetării, Tineretului și Sportului, dar și locale la nivelul a 1.410 unități școlare
liceale sau din învățământul profesional, pe o durată de 24 de luni.
Obiectivul general al proiectului este dezvoltarea şi modernizarea sistemului educaţional
preuniversitar prin crearea de competenţe digitale, de utilizare a tehnologiei informaţiei pentru
cunoaștere şi rezolvarea de probleme, inclusiv competenţe axiologice sau de valorizare, necesare
pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială a grupului de beneficiari vizaţi.
Proiectul urmărește:
1. Sprijinirea, prin programul “Scoala de familie”, a elevilor aflați în situație de risc
de abandon școlar și a părinților acestora, mai exact a:
230 de elevi cu risc de părăsire a sistemului educational: sunt vizati în special
membrii grupurilor vulnerabile precum copiii de etnie romă, persoanele cu
dizabilități, persoanele din mediul rural, delicventii juvenili, copii din familiile
sărace
230 de părinții ai elevilor cu risc de abandon școlar: aceștia vor fi consiliați
cu privire la rolul lor esențial în evoluția școlară a propriului copil.
Strategii dezvoltate:
- intervenții la nivelul școlilor, prin acordarea de granturi liceelor mai puțin performante
din sistemul public de învățământ;
- activități remediale, de consiliere, îndrumare și orientare vocațională, de mediere în
comunitățile rome, și activități de dezvoltare personală;
- activități extracurriculare și de informare, cum ar fi vizite/excursii de documentare, stagii
de pregătire, participări la competiții și formarea de rețele interșcolare;
- lucrări civile minore de renovare, amenajare a interioarelor clădirilor școlare (de
exemplu: laboratoare), fără impact negativ asupra mediului, și achiziții de bunuri;
- revizuirea curriculumului din învățământul secundar superior;
- formarea profesorilor și a directorilor pentru implementarea noului curriculum și pentru a
asigura centrarea pe elev;
- revizuirea băncii de itemi de evaluare, formarea profesorilor în domeniul evaluării și
îmbunătățirea platformei on-line pentru evaluări și examene naționale;
- dezvoltarea de materiale digitale pentru ameliorarea procesului de predare – învățare –
evaluare;
Programul „Școala după școală” (ȘDȘ) este un program complementar programului școlar
obligatoriu, care oferă oportunități de învățare formală și nonformală, pentru consolidarea
competențelor, învățare remedială și accelerare a învățării prin activități educative, recreative și
de timp liber și se adresează atât elevilor din învățământul primar, cât și elevilor din
învățământul secundar.
Programul ȘDȘ se poate desfăşura înainte sau după programul şcolar obligatoriu (în funcţie
de orarul fiecărui nivel de studiu), la școlii, în situația în care deține resursele materiale și umane
necesare organizării acestui program.
În învăţământul primar, programul ȘDȘ cuprinde activităţi cu sprijin specializat
(supraveghere şi îndrumare în efectuarea temelor, recuperare pentru elevii cu dificultăţi
cognitive, emoţionale, tulburări de limbaj prin activităţi remediale, consiliere, logopedice,
activităţi de încurajare a lecturii independente etc.), ateliere/activităţi tematice şi alte activităţi
de tip recreativ.
Fiecare şcoală, în funcţie de grupul-ţintă, constituie module de pachete de activităţi, prin
combinarea activităţilor menţionate mai sus.
În învăţământul secundar, programul ȘDȘ cuprinde pachetul de activităţi pentru
accelerarea învăţării şi performanţă (pregătirea pentru participarea la competiţii şi olimpiade
şcolare, concursuri sportive, artistice, pe discipline, participarea/ organizarea de festivaluri,
expoziţii, realizarea de publicaţii şcolare, participarea la activităţi de cooperare
europeană), pachetul de activităţi de sprijin (asigurarea de asistenţă psihopedagogică pentru
recuperarea decalajelor în învăţare, activităţi de suport pentru efectuarea temelor, activităţi
remediale, consiliere psihologică) și pachetul de pregătire pentru viaţă (organizarea de
activităţi de dezvoltare personală, activităţi care vizează dezvoltarea atitudinii active şi
implicarea elevului, stil de viaţă sănătos, educaţie pentru carieră etc.
Programul se poate organiza modular, pe unităţi de timp stabilite la nivelul unităţii de
învăţământ în funcţie de grupul ţintă şi nevoile identificate, prin combinarea pachetelor de
activităţi orientate spre dezvoltarea competenţelor transferabile.
Programul se derulează pe grupe de elevi (maximum 12 elevi), constituite după opţiunile şi
nevoile identificate. Activităţile sunt proiectate, organizate şi susţinute de cadrele didactice din
învăţământul primar şi secundar, consilieri, profesori de sprijin, bibliotecari, logopezi, laboranţi,
pedagogi, antrenori, mediatori şcolari, voluntari din şcoală, din instituţii şi organizaţii partenere
abilitate.
Bibliografie:
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/organisation-education-
system-and-its-structure-64_ro
https://cnred.edu.ro/ro/Sistemul-de-educatie-din-Romania