DISCIPLINA POLITICI EDUCAȚIONALE ȘI SOCIALE

EXERCIȚII DE OPERAȚIONALIZARE A TERMENILOR SPECIFICI

DOMENIULUI: POLITICI PUBLICE, POLITICI SOCIALE,
POLITICI EDUCAȚIONALE

Studenți: Ababei Mihai-Codrin

Butnaru Ana-Maria

Ioniță Ioana-Daniela

Specializarea PIPP, An III, Grupa 1

2020

1
 1. Delimitări conceptuale

Politici publice, politici sociale, politici educaționale

„Politicile publice (politicile educaționale, sociale, culturale, ale apărării, ale relațiilor
internaționale, etc.) reprezintă un fenomen definitoriu pentru democraţiile moderne. Ele se
concretizează în acţiunile autorităţilor publice întreprinse ca strategii de soluţionare ale
problemelor ce apar în viaţa societăţii” (Crețu, Rogoz, 2020, p. 2).

„O politică publică e o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a
mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice” (Miroiu, 2001, p. 9).

„Politicile sociale sunt reprezentate de ansamblul de acțiuni și măsuri ce promovează

bunăstarea economico-socială a cetățenilor. Ele pot fi definite ca totalitatea intervențiilor publice
ce urmăresc asigurarea bunăstării cetățenilor, creșterea calității vieții, distribuția echitabilă a
resurselor și oportunităților în societate” (Neamțu, 2016, p. 694).

Thomas H. Marshall (1975, p. 15) definea politicile sociale drept o măsură de „utilizare a
puterii politice pentru a suplini, completa sau modifica operațiuni ale sistemului economic cu
scopul de a obține anumite rezultate pe care sistemul economic nu le-ar putea realiza de unul
singur” (Neamțu, 2016, p. 694).

„Politicile educaționale reprezintă un domneniu de studiu interdisciplinar, constituit la

granița dintre Științele educației și Politologie. Politicile educaționale studiază finalităţile,
modalităţile şi consecinţele diferitelor decizii și strategii politice de adaptare a educaţiei la
realităţile societăţii existente sau dezirabile. Pe scurt, disciplina politici educaționale studiază

2
manifestările de politică educațională desfășurate le diferite nivele instituționale guvernamentale
(internaționale, naționale, regionale, locale)” (Crețu, Rogoz, 2020, p. 11).

V. de Lansheere și Giord Rogers, citați de S. Cristea (2000, p. 21) propun unrmătoarea

definiție:

“Politica educaţiei desemnează un ansamblu de decizii şi de strategii adoptate la nivel de

stat/politic în vederea determinării direcţiilor principale de proiectare şi de realizare a activităţilor
de formare-dezvoltare a personalităţii în cadrul unor instituţii specializate, integrate/integrabile în
sistem. Realizarea sa presupune o anumită compatibilitate necesară între opţiunile educaţionale
fundamentale – asimilate la nivel de finalităţi pedagogice – şi activităţile declanşate sau care
urmează să fie declanşate – la nivelul unor acţiuni eficiente în anumite condiţii concrete de timp
şi spaţiu”.

2.  Etape de constituire a domeniului de politici/

evolutii istorice

a) Politici publice

Primele cercetări ale politicilor publice se înregistrează în Statele Unite ale Americii în
prima jumătate a secolului XX. În anii ’40, în Statele Unite începe să se facă simțită preocuparea
de a studia procesul politic-administrativ implicat în promovarea politicilor publice. Harold D.
Lasswell, considerat a fi unul dintre părinții fondatori ai științelor politice, argumentează în
renumita lucrare Politics: Who Gets What, When, How (1936) că poporul este interest de valori
precum prosperitatea (veniturile), respectful, bunăstarea (securitatea, sănătatea),
moralitatea/corectitudinea, abilitățile profesionale, cunoștințele, afecțiunea, dar mai presus de
toate puterea (Goverde et al., 2000, p. 93). În 1951, Lasswell și Daniel Lerner coordonează o
cercetare sistematică a științelor politice, valorificată prin lucrarea The Policy Sciences: Recent
Developments in Scope and Method.

3
 După 1960, studiul politicilor publice se intensifică în SUA în cadrul școlilor de politici
publice, al organizațiilor, revistelor de specialitate, conferințelor, școlilor de vară, instituturilor
de cercetare etc. (Nagel, 1987, apud Stewart et al., 2008, p. 12).

În Europa studiul sistematic al politicilor publice este plasat în jurul anilor ’80, în țări
precum Marea Britanie, Germania Federală, Franța și Italia. În România, conceptual de politici
publice își face loc în spațiul universitar atât prin cursurile adresate studenților de la programele
de studii în domeniul Științe Politice, Administrație Publică, de la sfârșitul anilor ’90, cât și prin
publicarea unor lucrări de specialitate în acest domeniu (Miroiu, 2001).

b) Politici sociale

Din punct de vedere istoric este dificil, chiar imposibil, de stabilit momentul apariției
politicilor sociale. Preocupări evidente pentru rezolvarea problemelor sociale cu care s-a
confruntat societatea în evoluția sa au existat de-a lungul timpului: „Distribuirea de mâncare
săracilor din Roma antică constituie un caz explicit de politică socială, deoarece împratul decidea
alocarea bunurilor către cetățenii nevoiași. În mod convențional, se folosește sintagma politici
sociale pentru a indica acțiuni mai recente”. Cele mai multe studii se concentrează pe politicile
sociale modern apărute și dezvoltate în ultima sută de ani. În literature de specialitate dedicată
politicilor sociale, statului îi revine un rol important, ca „marele protagonist al sistemelor modern
de bunăstare” (Neamțu, 2016, p. 694).

„Un concept folosit în paralel cu politica socială este cel de stat al bunăstării, utilizat
pentru prima dată în Marea Britanie la sfârșitul anilor ’30” (Neamțu, 2016, p. 695).

„Complementar conceptului de stat al bunăstării, secolul XX a adus și conceptual de

bunăstare colectivă. Acest concept se referă la asigurarea întregii colectivități cu bunurile și
serviciile necesare realizării unui mod de viață considerat a fi normal la nivelul respectivei
colectivități. În secolul XX s-au confruntat două modele distincte de producere a bunăstării
colective: statul capitalist al bunăstării dezvoltat în Occident, pe baza unei economii de piață

4
ca o reacție la modul capitalist al secolului XIX de producere a bunăstării și statul socialist al
bunăstării fondat pe o economie de tip socialist” (Zamfir, 1995, p. 13).

c) Politici educaționale

„De-a lungul istoriei cunoașterii fenomenelor sociale, cele mai multe contribuţii de
analiză teoretică pertinentă şi de metodologie relevantă pentru constituirea domeniului politicii
educaţiei au venit din sferele filosofiei, istoriei, sociologiei şi politologiei” (Crețu, Rogoz, 2020,
p. 6).

O serie de personalități marcante pentru evoluția istorică a politicilor educaționale și

contribuția lor la dezvoltarea domeniului:

 Platon (427-347 î.e.n.)

Dintre toate operele sale (43 de cărţi şi 13 scrisori) Politeia şi Legile tratează cel mai mult
problema educaţiei. Platon schiţează în "Politeia" nu atât un stat ideal cât un profil uman ideal,
realizabil numai într-un stat ideal, prin selecţii repetate, concepute pe criterii aptitudinale şi prin
educaţie.

 Aristotel (384-322 î.Hr.)

Aristotel pledează pentru educarea maselor, ca premisă a unei bune guvernări.

 John Amos Comenius (1592-1570)

Comenius a fundamentat teoretic principiul educaţiei universale, la care se raportează astăzi

toate politicile educaţiei. «Pansophia», filosofie a educaţiei elaborată de Comenius, a pledat
pentru o educaţie pentru toţi, indiferent de gen, clasă socială sau rasă.

 J.J. Rousseau (1712 -1778)

5
Rousseau a pledat avantajele politicii educaţionale de reîntoarcere la natură, de izolare
socială a copilului ca soluţie de apărare atunci când societatea este coruptă sau periculoasă pentru
o fiinţă umană inocentă.

 John Dewey (1859-1952)

Negocierea, cooperarea, proiectarea scopurilor şi planificarea acţiunilor necesare pentru

atingerea scopurilor erau, în concepţia lui Dewey, mai importante decât achiziţia cunoştinţelor.

 John Rawls (1921-2002)

El repune în discuţie două principii ale dreptăţii sociale: fiecare trebuie să fie liber în mod egal;
fiecare trebuie să se bucure de egalitate de şanse.

 Paul Ricoeur (1913-2005)

Recunoaşte în democraţie „o aventură etică, iar în politică o formă de dominaţie prin violenţă:
statul cel mai raţional, statul de drept, poartă cicatricea violenţei originare a tiranilor făuritori de
istorie‖. Pe acest fundal realist de interpretare a realităţii, Ricoeur acceptă totuşi virtuţile
politicilor publice, deci şi a celor educaţionale, de a impune reguli pentru a trăi mai bine
împreună, de a regla şi organiza existenţa comună.

3. Teme/probleme abordate

A. POLITICI EDUCAȚIONALE

„Acţiunea educaţională are o serie de caracteristici care aparţin câmpului politic. Prin
aceste caracteristici, educaţia intră inevitabil în jocul puterii politice, ca dimensiune specifică de
manifestare a acesteia.

L.Legrand, 1992, delimitează trei caracteristici comune politicii şi educaţiei:

6
 a) Educaţia ca şi politica, este un domeniu public al cărui organizare şi reglementare se
proiectează prin legi şi se materializează prin instituţii şi reguli de conducere. În funcţie de
gradul de centralizare a sistemelor naţionale de învăţământ, grad care reflectă prin el însuşi o
realitate politică, expresia instituţională a politicii educaţiei se centrează în jurul ministerului,
inspectoratelor şcolare, organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale sau, în cazul unei
descentralizări accentuate, universităţilor şi şcolilor.

b) Demersul politic este în esenţă anticipativ, o proiecţie în viitor cu scopul de a

determina, ameliora, ajusta, crea realităţi conforme cu o anumită voinţă sau cu valorile
actualizate sau operante la un moment dat. Evoluţiile din sistemul educaţional se realizează prin
proiecte conştient şi explicit elaborate. Educaţia este prin excelenţă un proiect, un act teleologic
care prefigurează devenirea adciultului din copil. Însă, spre deosebire de politică, a cărei putere
este de scurtă durată, supusă în cazul democraţiilor jocului alternanţei dintre două legislaturi,
dimensiunea temporală a unui proiect sau a unei reforme în educaţie este mai amplă, reclamând
în general, mai mult de zece ani. În acest timp actorii politici se schimbă, opiniile evoluează în
alte direcţii, condiţiile sociale şi tehnologice se transformă, fapte ce determină aceelerări,
modificări, frânări sau chiar abandonare în realizarea proiectelor educative iniţiale.

c) Politica este legată în mod necesar de putere, fie că se exprimă ca exerciţiul puterii,
contestare a puterii sau ca luptă pentru putere legitim recunoscută. Şi educaţia este legată de
putere, exprimându-se prin legi, decrete, regulamente, programe şi instrucţiuni. Aplicarea lor este
impulsionată şi controlată de o ierarhie prestabilită iar nerespectarea lor atrage sancţiuni.”
(Crețu,pag. 3-4)

În ce privește politicile educaționale, se încearcă facilitarea accesului la educația de calitate. Se

urmărește accesul tuturor copiilor la educație timpurie, învățămând primar și secundarechitabil și
calitativ, pregătind astfel tinerii pentru provocările viitorului, încurajnd inovația, meritocrația,
gândirea critică constructivă și curiozitatea. (Celac, pag 37)

B. POLITICI PUBLICE

Politicile publice pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii predominant

descriptive: după domeniul de acțiune (politici sanitare, educaționale, de muncă, politici ale

7
transporturilor, energetice, culturale, ale bunăstării, de mediu etc.); după ideologie (politici
locale, regionale, naționale, comunitare); după beneficiari (politici pentru șomeri,, pentru
agricultori, pentru refugiați etc.); după gradul de atingere al obiectivelor propuse (politici
eficiente, politici ineficiente); în funcție de distribuția costurilor și beneficiilor politicillor etc.

Thoedore Lowi, raportându-se criterial la puterea coercitive (concret, la posibilitatea de

coerciție îndepărtată și imediată și la aplicabilitatea coerciției), clasifică politicile publice în patru
tipuri: politici distributive, politici redistributive, politici normative, politici constitutive.

Politicile distributive sunt caracterizeazte prin slaba utilizate a coerciției și investirea

direct în comportamente individuale; implică acordarea de ajutoare și subvenții, prestarea de
servicii gratuite sau la prețuri subvenționate.

Politicile redistributive implică o probabilitate imediată de a utiliza coerciția la un

mediu extins. Generează o opoziție netă între „câștigători” și „învinși” . Se bazează pe atribuirea
de avantaje (economice sau alte beneficii specifice) ale unor categorii sau clase determinate de
beneficiari. În mare parte, politicile sociale și de asistență socială aparțin acestei categorii de
politici.

Politicile normative (reglementative) implică utilizarea imediată a coerciției și se

aplică comportamentelor individuale sau de grup. În acest caz, coerciția este maximă. Politicile
normative impun obligații și sancțiuni care influențează comportamentul destinatarilor acestora.
Acest tip de politici tinde să creeze relații conflictuale între actorii implicați.

În cazul politicilor constitutive, recursul la coerciție reprezintă o posibilitate îndepărtată,

iar aplicarea acesteia este plasată la nivel sistemic. Este vorba de politicile instrucționale care
presupun implementarea unor măsuri generale ce privesc organizarea puterilor publice, repartiția
competențelor, instruirea de noi organisme și uneori conferirea de puteri coercitive. (Neamțu,
2018, pag. 690)

Pentru realizarea politicilor publice trebuie, în primul rând, să identificăm problema și să

stabilim agenda. Problemele politicilor publice identificate îndeplinesc minimum trei condiții:

8
afectează un număr semnificativ de personae, impactul acestor probleme este ridicat; durează în
timp. (Celac, 2018, pag 692)

Printre problemele publice identificate, ce se doresc a fi rezolvate, enumerăm: eradicarea sărăciei

în toate formele sale și în orice context; eradicarea foametei,asigurarea securității alimentare,
îmbunătățirea nutriției și promovarea unei agriculturi sustenabile; asigurarea unei vieți sănătoase
şi promovarea bunăstării tuturor, la orice vârstă, apă curate; asigurarea disponibilitãții şi
gestionării durabile a apei şi sanitație pentru toți; asigurarea accesului tuturor la energie la
preþuri accesibile, într-un mod sigur, durabil şi modernconservarea și utilizarea durabilă a
oceanelor, morilor și a resurselor marine pentru o dezvoltare durabilă, protejarea , restaurarea și
promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor,
combaterea deșertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea pierderilor de
biodiversitate; asigurarea accesului tuturor la energie la prețuri accesibile, într-un mod sigur,
durabil şi modern. (Celac, pag. 19)

C. POLITICI SOCIALE

Politicile sociale s-au dezvoltat și diferențiat în timp datorită condițiilor specifice fiecărei
perioade fiind strâns legate de regimul politic existent.

Marin Preda descrie factorii care au determinat extinderea politicilor sociale anterioare
statutului bunăstării și care au favorizat apariția acestuia:

a) impactul proceselor de industrializare și urbanizare – creșterea populației orașelor

datorită migrației forței de muncă din zonele rurale către zonele urbane, industrializate; apariția
unor măsuri de protecție socială ca urmare a presiunilor exercitate de sindicate (sau alte forme de
organizare și promovare a inteselor angajaților – de exemplu, corporații, uniuni etc.) asupra
decidenților politici, economici etc; sprijinirea clasei mijlocii, cu rol major în constituirea și
dezvoltarea, în perioada postbelică;

b) explozia demografică și schimbarea compoziției populației – reducerea natalității

infantile și creșterea speranței de viață au condus la schimbări în structura populației;

9
 c) dezvoltarea democrației (politice), creșterea drepturilor politice ale cetățenilor –
introducerea conceptului de vot universal (pentru persoanele majore, indiferent de sex) – au
încurajat la participarea tuturoe cetățenilor la viața politică a comunității, a țării. Apariția și
dezvoltarea partidelor social-democrate și a sindicatelor a condus la evidențierea problemelor
sociale și politice ale cetățenilor și preocuparea de a căuta soluții adecvate la problemele
identificate;

d) creșterea puterii politice a social-democrației – ca promotoare a programelor sociale;

e)„compromisul istoric” prilejuit de criza economică. Spre exemplu, războaiele

mondiale au provocat atăt reacții în plan economic (necesitatea creșterii rolului statului în
prevenirea prăbușirii sistemului economic de piață, liberal), cât și în plan social(necesitatea unor
sisteme de asigurări sociale și de protecție socială adecvate);

f) influența războiului asupra politicilor sociale a generat producerea unei puternice

solidarități sociale în rândul populației, care a stat la baza politicilor egalitare din timpul și de
după război;

g)politicile sociale occidentale, apărute ca reacție la apariția blocului comunist, ca antidot

împotriva socialismului sau comunismului, în special după crearea URSS și satelizarea celorlalte
țări din aria sa de influență. (Celac, 2018, pag. 695)

Asociind politicile sociale unor concepții, ideologii politice, se pot distinge trei mari
orientări care influențează politicile sociale: orientări de dreapta, orientări de stânga și orientări
de centru.

În cazul orientărilor de dreapta se consideră că piața și mecanismele acesteia influențează

în mod major bunăstarea cetățenilor. Sprijină inițiativa private, stimulează investițiile,
încurajează mediul de afaceri pentru a obține profituri cât mai mari care să conducă la
dezvoltarea economică a țării și implicit la creșterea nivelului de trai al cetățenilor. Cheltuielile
sociale sunt reduse la minim, fiind considerate neproductive. „Statul intervine, pentru a-i proteja
pe cei slabi și a-i înfrâna pe cei puternici, doar atunci când nivelul de trai se situiază sub minimul
de subzistență sau este amenințată societatea”;

10
 Orientările de stânga pun accentual pe calorile egalității și echității sociale. Statul
intervine major în distribuția bunăstării, fiind „răspunzător pentru organizarea relațiilor sociale,
economice și politice pentru a-i permite fiecăruia să acceadă la un nivel de trai în accord cu
demnitatea umană”;

Orientările de centru împacă ambele orientări precedente, întrucât „acordă importanță atât
libertății individuale, cât și pieței ca mijloc de distribuție social”. În acest caz, guvernul este
preocupat de asigurarea unui nivel minim de traii, considerat a fi indispensabil pentru buna
funcționare a cetățeanului în societate.

Domeniile politicilor sociale sunt: sistemul de protecție social, asigurări sociale, asistență social);
serviciile sociale generalizate (sănătate, locuire, transport, educație); serviciile sociale
personalizate (rezidențiale sau la domiciliu).

Printre problemele urmărite în cadrul politicilor sociale enumerăm: realizarea egalității de gen şi
întărirea rolului femeilor şi al fetelor în societate; promovarea unei creşteri economice susținute,
deschisă tuturor şi durabilă, a ocupării depline şi productive a forței de muncă şi asigurarea de
locuri de muncă decente pentru toți; construirea unor infrastructuri reziliente, promovarea
industrializării durabile şi încurajarea inovației; reducerea inegalităților în interiorul țărilor şi
între țãri; dezvoltarea oraşelor şi a aşezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure,
reziliente şi durabile. (Celac, pag. 19)

4. Categorii țintă vizate (Celac, 2018)

A. POLITICI EDUCAȚIONALE
o copii ( facilitând accesul tuturor copiilor la școală)
o tineri și adulți (care dețin competențe profesionale relevante, care să faciliteze
angajarea la locuri de muncă decente și antreprenporiatul)
B. POLITICI PUBLICE
o toți cetățenii:

11
  alimente,
 apă curată,
 sanitație,
 acces la energie.
C. POLITICI SOCIALE
o toți cetățenii:
 dezvoltarea infrastructurii,
 creștere economică,
 reducerea inegalităților: între sexe, între rural și urban, între etnii
 populație săracă,
 agricultori.

5. Nevoile și strategiile pentru o dezvoltare durabilă

Un prim obiectiv ce ține de politicile sociale, îl reprezintă “Eradicarea sărăciei în toate formele
sale și în orice context”.

Strategia își propune reducerea numărului cetățenilor care trăiesc în sărăcie severă și relativă în
toate dimensiunile acesteia,potrivit definițiilor naționale. Strategia are în vedere reducerea
numărului de persoane care trăiesc sub pragul de sărăcie, stimularea participării pe piața muncii a
persoanelor apte de muncă, dezvoltarea sistemului de protecție și asistență socială.

Nevoi:

Pentru asigurarea unei abordări coordonate și fundamentate pe dovezi în elaborarea și

implementarea politicilor, programelor și intervențiilor orientate către persoanele sărace și
vulnerabile și către zonele sărace și marginalizate a fost nevoie de crearea unui set de
instrumente de planificare strategică.

Legea nr. 219/2015 privind economia socială, cu modificările și completările ulterioare, a creat
premisele necesare dezvoltării domeniului economiei sociale în România, cu impact direct
asupra incluziunii sociale prin ocuparea persoanelor din grupuri vulnerabile. La 31 decembrie
2017, la nivel național erau atestate 99 de întreprinderi sociale în 33 de județe şi erau certificate 9
întreprinderi sociale de inserție în 5 județe.

A fost elaborată Strategia Națională în domeniul politicii pentru tineret 2015-2020 aprobată în
anul 2015, care abordează politicile pentru tinerii de 14-35 ani. Pentru a contribui la incluziunea
socială a tinerilor, aceasta conține măsuri și direcții de acțiune pentru tinerii care au părăsit

12
instituțiile de plasament, tineri ai străzii, tineri fără acces la o locuință și fără perspectiva
obținerii uneia, tineri romi, tineri cu nevoi educaționale speciale, tineri victime ale exploatării,
tineri cu HIV/SIDA și tineri victime ale discriminării.

În 2016 a fost aprobată Strategia națională „O societate fără bariere pentru persoanele cu
dizabilități” 2016-2020 și Planul operațional privind implementarea acesteia.

Un al doilea obiectiv privește partea educațională iar acesta este “Garantarea unei educații de
calitate şi promovarea oportunităților de învățare de-a lungul vieții pentru toți”

Strategia:

Strategia se adresează în principal următoarelor domenii: accesul tuturor copiilor la educație

timpurie, învățământ primar și secundar echitabil și calitativ, care să conducă la rezultate
relevante și eficiente, creștere substanțială a numărului de tineri și adulți care dețin competențe
profesionale relevante, care să faciliteze angajarea la locuri de muncă decente și antreprenoriatul.
Asigură faptul că toți elevii dobândesc cunoștințele și competențele necesare pentru promovarea
dezvoltării durabile.

Nevoi:

FINANȚAREA

Datele Eurostat arată că România are cel mai mic procent alocat în bugetul național pentru
educație, de aproape două ori mai mic decât media europeană. În 2014, România a alocat doar
2,75% din PIB pentru acest sector. În 2016, România a înregistrat o creștere a alocării, ajungând
la 3,7% din PIB pentru educație, față de media europeană de 4,7%39.

EDUCAȚIA PE TOT PARCURSUL VIEȚII

Situația din 2017 relevă faptul că doar 1,1% dintre persoanele ocupate cu vârsta cuprinsă între 25
și 64 de ani au urmat o formă de învățământ sau de formare profesională, în ultimele patru luni,
în timp ce media europeană se situează la aproximativ 10,5%.

Un al treilea obiectiv il reprezintă cel politic, acesta fiind “Promovarea unei creşteri economice
susținute, deschisă tuturor şi durabilã, a ocupării depline şi productive a forței de muncă şi
asigurarea de locuri de muncă decente pentru toți”

Strategia:

13
Strategia urmărește susținerea creșterii economice pe cap de locuitor și susținerea sectoarealor
productive și diversificarea produselor cu valoare adăugată, crearea locurilor de muncă decente,
antreprenoriatul, creșterea întreprinderilor micro, mici și mijlocii, modernizarea tehnologică și
inovarea, asigurarea muncii decente pentru toți cetățenii, inclusiv pentru tineri și persoanele cu
dizabilități, renumerarea egală pentru munca de valoare egală, accesul la finanțare. Se susține un
turism durabil care creează locuri de muncă și promovează diversitatea culturală, produsele
locale și respectul pentru tradiții și mediul în care trăim.

Nevoi:

CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI COMPETITIVITATEA

În cadrul noii abordări a UE privind politica industrială se pune un accent sporit pe

competitivitate în context global, prin asigurarea sustenabilității producției și consumului,
majorarea efi cienței în utilizarea resurselor materiale, revitalizarea industriilor prelucrătoare cu
valoare adăugată mare și echilibrarea relativă cu sectorul serviciilor, care a cunoscut o dezvoltare
vertiginoasă în ultimele decenii. În România, industria (inclusiv construcțiile) are

un aport la formarea PIB de 30,2% în 2016, mai mare decât media UE de 22%, încadrându-se
într-o tendință descrescătoare în favoarea serviciilor, similar cu ceea ce se întâmplă în
majoritatea țărilor europene.

SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR

Dezvoltarea economică depinde, în mod semnifi cativ, de complexitatea sistemului fi nanciar-

bancar. Capitalizarea în sectorul bancar românesc este în creștere, mai ales după criza parcursă și
care a afectat România mai mult decât alte țări din UE. Chiar dacă nu este vorba despre evoluții
spectaculoase la nivelul acestui indicator, semnalele sunt pozitive și relevă un sistem fi nanciar-
bancar tot mai puternic și mai interesat de calitatea capitalului de care dispune.

OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ

În anul 2017, conform Institutului Național de Statistică și Eurostat, populația ocupată a fost de
8.670.556 persoane. Rata de ocupare pentru populația în vârstă de 20-64 de ani a fost de 68,8%,
dintre care 77,3% la bărbați și 60,2% la femei. Vârstnicii între 55-64 de ani au înregistrat o rată
de ocupare de 44,5%. Rata șomajului a fost de 4,9%. România a înregistrat o rată a ocupării în
rândurile persoanelor cu studii superioare, pentru grupa de vârstă 15-64 ani, cu aproximativ 4
puncte procentuale mai mare decât media UE, respectiv 87,9% față de 84,0%.

Un alt proiect susținut de ministerul educației și cercetării este „Școala altfel”

Strategie:
14
Este un program național al cărui scop este să contribuie la dezvoltarea competenței de învățare
și a abilităților socio-emoționale în rândul copiilor preșcolari/elevilor. Programul are o durată de
5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului școlar și poate fi derulat pe baza unei planificări ce
rămâne la decizia fiecărei unități de învățământ, conform ordinului ministrului educației
naționale și cercetării științifice privind structura anului școlar, valabil în anul școlar respectiv.

FIECARE OM CONTEAZĂ ! un proiect susținut de ministerul muncii și protecției sociale.

Strategie:

Strategia proiectului este aceea de a dezvolta si introduce sisteme si standarde comune în

administrația publica (o politica publica, o metodologie, analiza localizării în strada,
cartografierea situației, un raport de analiza cantitativa si calitativa), realizarea unei diagnoze a
nevoilor sociale a persoanelor fără adăpost, creșterea calității serviciilor oferite cetățenilor,
respectarea transparentei si eficientei în elaborarea actului administrativ si creșterea performantei
profesionale a funcționarilor publici.

15
Bibliografie

 Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Grupul editorial Litera Internaţional,

Chişinău-Bucureşti.
 Crețu, C., Rogoz, N. (2020), Politici educaționale și sociale, Curs pe suport electronic
 Dunn, W.N. (2010), Analiza politicilor publice. O introducere, Iaşi:Ed. Polirom
 Neamțu, G. (coord.) (2016), Enciclopedia asistenței sociale, Iași: Ed. Polirom
 Zamfir, E., Zamfir, C. (1995), Politici sociale. România în context european,
București:Ed. Alternative
 S., Celac, A. Vădineanu (2018), Strategia Naționalã pentru DEZVOLTAREA
DURABILÃ a României 2030, București.
 http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/proiecte-programe/in-curs-de-
implementare/5647-2019-fp-fiecare-om-conteaza
 https://www.edu.ro/etichete/%C5%9Fcoala-altfel

16