CURSUL 1 - POLITICI EDUCAȚIONALE ȘI SOCIALE

Delimitări conceptuale
• Politica educației desemnează un ansamblu de decizii și de strategii adoptate la
nivel de stat/public în vederea determinării direcțiilor principale de proiectare și de realizare a
activităților de formare-dezvoltare a personalității în cadrul unor instituții specializate,
integrate/integrabile la nivel de sistem. (S. Cristea, 2000, p.292)
Alte definiții….
• Ansamblu coerent de decizii și de mijloace prin care o putere (și, în mod
special o putere guvernamentală) asigură pe parcursul unei perioade date compatibilitatea
între opțiunile educaționale fundamentale și constrângerile caracteristice câmpului social în
care acestea se aplică. (Girod R., 1981)
• A studia politicile educației presupune a aborda modalitatea în care distribuția
puterii și luarea deciziilor afectează rezultatele educației. (Husen T. –Enciclopedia
Internațională a Educației, 1985,1995, vol.3 p.397).
Precizări:
• Politica educației – un set de principii, proceduri și procese stabilite în diferite
documente care determină starea și orientarea de educabilitate a populației.
Adică:
• Politica educației reflectă orientarea evoluției societății în ansamblu.
• Politica educațională poate fi asimilată cu planurile sau programele
educaționale (politicile), concepute și aplicate la nivel global sau sectorial, inclusiv la nivelele
de politici ale universității, ale școlii, ale clasei.
Reformulăm…..
• Cu alte cuvinte este vorba despre compatibilizarea opțiunilor educaționale
fundamentale, precizate în finalitățile educației cu activitățile concrete de la diferite niveluri
ale sistemului de învățământ.
• Politica educațională se concretizează în documentele oficiale (de politică a
educației): Legea învățământului, Statutul cadrelor didactice, Regulamentele instituțiilor,
Planul de învățământ etc.
Caracteristicile politice generale ale acțiunii educaționale:
• Educația, ca și politica, este un domeniu public care se organizează, se
reglementează și se proiectează prin legi, care apoi se materializează prin instituții și reguli
de conducere.

1
 • Demersul politic este în esență unul anticipativ, o proiecție în viitor cu scopul
de a determina, ameliora, ajusta realitatea in conformitate cu valorile existente în societate.
• Politica=putere, fie că se exprimă în exercițiul puterii, contestare a puterii sau
ca luptă pentru putere legitim recunoscută. Educația este legată de putere, exprimându-se prin
legi, decrete, regulamente, programe și instrucțiuni.
Ariile generale de cercetare ale politicilor educației
• Analize de caz naționale și internaționale (scop: de a identifica tendințe,
contraste, soluții)
• Guvernarea internă a educației pe continuumul centralizare-descentralizare
• Problematica guvernării democratice (relațiile dintre interesele majorității și
ale minorităților etnice, egalitate, uniformitate/diversitate, diferențiere)
• Problematica politicilor educației și a inserției sociale și profesionale a femeii
• Raportul politică – planificarea educației
• Raportul dintre politică și activitatea de cercetare a educației

2
 CURSUL 2/3 - PROIECTAREA POLITICILOR EDUCAȚIONALE ȘI
SOCIALE. TIPURI DE POLITICI EDUCAȚIONALE. DIMENSIUNEA
EUROPEANĂ A EDUCAȚIEI
Proiectarea politicii educaționale
• Elaborarea demersului teoretic (se bazează pe filosofia și managementul educației)
• Experimentarea deciziilor macro-structurale (studii pilot)
• Generalizarea soluțiilor optime la scara întregului sistem (exemplu: democratizarea
educației; centrarea predării pe elev)
Procesul elaborării politicilor educaționale
• Identificarea problemei (cine semnalează existenta unei probleme, cu ce începe o
problema, lista de elemente prioritare);
• Expunerea publica si evaluarea opțiunilor de politica educaționala (prioritățile se
confruntă în colectivitate, stabilirea modalităților de confruntare, măsura dezirabilității
opțiunilor pentru colectiv);
• Adaptarea opțiunilor (se trece de la limbajul general, deliberat vag la limbajul concret,
se revizuiește politica);
• Implementarea politicii educaționale (strategie, tactica);
• Evaluarea efectelor;
• Revizuirea politicii si conceperea unui nou ciclu.
Tipuri de politici educaționale
• politica educațională pozitivă (dă răspuns unei probleme date)/negativă (elimina
efectele unor acțiuni)
• politica educațională explicită (formulează coduri prestabilite)/implicită (nu
formulează, ci se bazează pe coduri nescrise, neexplicate prin regulamente),
• normativă (stabilește condiții, criterii)/ procedurală (stabilește procedee, moduri de
acțiune),
• publice (aparțin statului)/ non-publice (aparțin societății civile),
• centralizate (fiind coordonate și implementate de un for superior, de o instituție
centrală)/descentralizate (realizându-se la fiecare nivel, palier, domeniu, zonă
geografică, prin responsabilizarea și a altor instituții, zonale, locale).
Cine formulează politica educațională ?
• organe de decizie;
• actori multipli – comisie de expertiza, societatea civila;
• instituții specializate – institute de cercetare etc.

3
 • La nivel național – experți, persoane reprezentative, autorități profesionale;
• La nivel regional – inspectorate, comunitate;
• La nivel local – școala – consiliul de administrație, consiliul profesoral, directori.
Ce sistem de mobilizare folosește ?
• conștientizarea,
• diseminarea,
• cointeresarea,
• persuasiune,
• constrângere,
• argumentare rațională.
Ce sistem de informare folosește ?
• Rapoarte tehnice (exemplu: Institutul de Ştiințe ale Educației. (2016). Raport privind
starea învățământului preuniversitar din România. )
• Presa,
• Cercetări,
• Comunicare administrativă - note, adrese, circulare.
Dimensiunea europeană a educației
• A apărut ca un concept specific politicilor educaționale la sfârșitul anilor 1980 +
schimbările politice de după 1989
• Este o finalitate comună a tuturor sistemelor educative din Europa, fundamentată pe
cele trei valori specifice Consiliului Europei:
 Drepturile omului
 Pluralismul
 Statul de drept
Un moment important: Consiliul de la Lisabona (2000) apare pentru prima dată
educația ca dimensiune europeană
2001- crearea spațiului european pentru educație permanentă (exemplu: procesul
Bologna)
Summit-ul de la Lisabona (octombrie 2000) a contribuit la definirea competențelor de bază
solicitate de o societate bazată pe cunoaștere:
- Utilizarea informaticii (tehnologia informației și a comunicării)
- Cunoașterea limbilor străine
- Cultură tehnologică
- Cultură antreprenorială

4
 - Competențe sociale interacționale.
Azi, vorbim despre politici sociale și educaționale pentru secolul XXI, în care sunt necesare
alte tipuri de competențe: autodisciplina, învățarea autodirijată, gândirea de tip design
(crearea unor probleme)
Agenda educației pentru 2030 prevede o educație durabila (sustenabilă) bazată pe valori
precum învățarea eficientă, îmbunătățirea permanentă a rezultatelor echitatea, calitatea, etc.
Impactul dimensiunii europene în învățământul românesc
Dimensiunea europeană = formarea cetățenilor europeni, înzestrați cu informații și
competențe europene, educați în spiritul valorilor europene, care au cultură, conștiință și
identitate europeană.
Impactul dimensiunii europene poate analiza pe trei niveluri:
1. Legislativ;
2. La nivelul finalităților;
3. Al curriculumului.
Reflecție:
Identificați la nivelul curriculumului din România aspecte ce țin de dimensiunea
europeană a educației:
- numiți câteva discipline care abordează dimensiunea europeană
- utilizarea unor concepte cheie
- ilustrații

5
CURSUL 4 - DOCUMENTE DE POLITICĂ EDUCAȚIONALĂ ȘI IMPACTUL LOR LA NIVELUL
SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT
REFLECȚIE
„Omenirea se confruntă cu revoluții fără precedent, toate poveștile noastre vechi se destramă,
iar până în clipa de față nu a apărut nici o poveste nouă care să le înlocuiască. Cum putem să
ne pregătim noi înșine și pe copiii noștri pentru o lume cu asemenea transformări fără
precedent și incertitudini radicale? ” (Harari, 2018, p.259)
Documentele de politică educațională
• Raportul cutre UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI
(coord. J. Delors) din anul 2000
Se precizau tensiunile care trebuiau depășite:
- Dintre global și local;
- Dintre universal și individual;
- Tradiție și modernitate
- Considerentele pe termen scurt și cele pe termen lung
Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI
(coord. J. Delors) din anul 2000
• Nevoia de competiție și grija pentru egalitatea șanselor;
• Expansiunea extraordinară a cunoașterii și capacitatea ființei umane de a o asimila;
• Material și spiritual („Lumea tânjește după un ideal și după valori morale.” 2000,
p.12)
Cei patru piloni ai educației:
• A învăța să știi
• A învăța să faci (de la pricepere la competențe)
• A învăța regulile conviețuirii. A învăța să trăiești împreună cu ceilalți.
• A învăța să fii.
Documentele de politică educațională
• Agenda educației 2030- OECD, 2018
Proiectul intitulat - Viitorul educației 2030 (The Future of Education and Skills 2030)
Se bazează pe două întrebări fundamentale:
1. Ce cunoștințe, deprinderi și valori le sunt necesare tinerilor în viitor?
2. Cum pot sistemele de educație să dezvolte eficient aceste competențe?

6
Agenda educației 2030- OECD
• Copiii care vor intra în școală în 2018 vor trebui să abandoneze ideea că resursele sunt
nelimitate și trebuie să fie exploatate;
• Vor trebui să pună în valoare prosperitatea, durabilitatea și bunăstarea comună.
• Ei vor trebui să fie responsabili și să pună colaborarea înaintea competiției și
durabilitate peste câștigul pe termen scurt.
Provocările care antrenează această viziune se referă la principalele schimbări din domeniul:
• Mediu: Schimbările climatice și epuizarea resurselor naturale necesită acțiune și
adaptare urgentă.
• Economic: Cunoștințele științifice creează noi oportunități și soluții care ne pot
îmbogăți viața, în același timp, alimentează valuri perturbatoare de schimbare în
fiecare sector.
• Există o capacitate de inovație fără precedent în știință și tehnologie, în special în
bio-tehnologie și inteligență artificială, care ridică întrebări fundamentale despre ce
înseamnă să fie uman.
• Este timpul să creăm noi modele economice, sociale și instituționale care să ducă vieți
mai bune pentru toți.
• Economic: Interdependența financiară la nivel local, național și regional a creat lanțuri
de valoare la nivel mondial și a fost comună economie, dar și incertitudine și
expunere la riscuri și crize economice.
• Datele sunt create, utilizate și împărtășite pe o scară vastă, respectând promisiunea de
extindere, creștere și eficiență îmbunătățită în timp ce a pus noi probleme de securitate
cibernetică și protecția vieții private.
• Socială: Pe măsură ce populația globală continuă să crească se vor accentua migrația,
urbanizarea și creșterea diversității sociale și culturale.
Proiectul Education 2030 a identificat alte trei categorii de competențe, „Competențe
transformatoare”,
• ● Crearea unei noi valori;
• • Reconcilierea tensiunilor și dilemelor;
• • Asumarea responsabilității.

7
Biroul Internațional pentru Educație
Competențele necesare pentru secolul XXI:
- învățare de-a lungul vieții,
- multi-lingvism,
- transdisciplinaritate,
- autodisciplinare,
- interacțiune cu ceilalți
- interacțiune în și cu lumea. (Marope, 2018)
Reflecții finale:
• Din punctul meu de vedere, cea mai importantă competență pentru secolul XXI
este.....
• Mi-a plăcut la acest curs..................
• Întrebarea cu care plec este...............

8
 CURSUL 5 - SCHIMBARE ȘI INOVARE ÎN EDUCAȚIE

REFLECȚIE:
”Inovația prosperă într-o cultură în care oamenii au timp să-și exploreze gândurile,
interesele, curiozitatea.” ( Shalberg, 2019,p.41)
Schimbarea individuală-schimbarea organizațional
• Schimbările individuale nu au nicio importanță dacă nu sunt susținute, recunoscute,
eventual promovate în organizația şcolară.
• Şcoala azi, tinde să devină o organizație care învață cu un anumit specific, iar cultura
şcolii este influențată de această concepție despre organizații.
Şcoala - organizație care învață
Un sistem unde
 „oamenii îşi extind permanent capacitatea de a produce rezultatele pe care le doresc,
 învață paternuri noi şi globale de gândire,
 aspirația colectivă este liberă şi
 oamenii învață continuu cum să învețe împreună” (apud. E.Păun, 1999, p.51)
Școlile eficiente = ”școli vii” (P. Senge, 2016)
„Şcolile eficiente” sunt cele care se caracterizează prin aşteptări înalte, scopuri, atmosferă,
climat şi conducere deosebită .( Reed, Bergemann, Oslon,1998, p.196)
Este vorba despre ceea ce G. Grant numeşte „etosul pozitiv al şcolii”
William J.Bennet arată şi el că „aşteptările înalte atât ale profesorilor cât şi ale elevilor sunt
îndeplinite dacă şcoala dezvoltă un etos pozitiv” (idem, p.197)
Școala ca sistem viu
Să-i vedem pe cei care constituie o școală- profesori, elevi, părinți - ca pe o comunitate și să
începem să reintegrăm educația în circuitul lor de relații sociale care leagă prieteni, familii și
diverse instituții pentru construirea unor comunități sănătoase.
Orice şcoală poate fi organizată astfel încât să pună în valoare potențialul terapeutic al
educației.
O şcoală funcționează ca o comunitate terapeutică şi educațională atunci când elevii săi
percep următoarele trei aspecte:
1. şcoala este a mea,
2. şcoala este permanentă,
3. şcoala este sigură (Wills, apud. Neamțu,2003 p.314)

9
Caracteristicile unei școli care învață
• Crearea unui context pentru învățarea organizațională;
• Măiestria personală;
• Viziunea împărtășită;
• Modele mentale;
• Învățarea în echipă.
Etosul școlii și comportamentul inovator
Importanța culturii şcolii, a etosului pedagogic în promovarea unui comportament novator a
fost subliniată într-o remarcabilă lucrare, de L.Vlăsceanu: „Acest etos fie îl împiedică să
evadeze din contextul practicii educaționale constituite şi dominante, fie îl încurajează să
caute noi strategii pentru a se confrunta şi a răspunde cerințelor unor coduri noi în
dezvoltare” (Vlăsceanu, 1979, p.194)
Schimbare şi inovare în practica educațională
• Un tip de schimbare cu impact major asupra elevilor şi profesorilor este inovația
didactică.
• O inovație este „o îmbunătățire măsurabilă, deliberată, durabilă şi puțin susceptibilă
de a se produce frecvent” (Huberman, 1978, p.15).
• În general inovațiile sunt legate de profesionalizarea învățământului şi implică o
modificare corespunzătoare a activităților şi a atitudinilor personalului didactic.
• L. Vlăsceanu, diferențiază două tipuri de inovații care au loc în învățământ la
inițiativa cadrelor didactice şi a factorilor de decizie politică de la diferite niveluri
ierarhice.
• 1. Primul tip este numit "schimbarea pedagogică a practicilor educaţionale", ce
priveşte metodele şi mijloacele didactice, manualele şcolare, strategiile de predare-
învățare-evaluare.
• Al doilea tip de inovație este reforma educațională sistematică şi structurală, care
cuprinde:
• Conținutul decizional - noi idei sau propuneri pentru schimbarea sistemului de
învățământ;
• Conținutul valoric, în sensul îmbunătățirii structurii sistemului;
• Conținutul practic al implementării, care constă într-un demers de aplicare a deciziilor
în forme specifice ale unui mod de educație sau, mai restâns, ale unei practici
educaționale corespunzătoare”. (Vlăsceanu,1979, p.40)

10
Cadrul didactic inovator - un posibil portret
În ceea ce priveşte potențialul novator al cadrelor didactice s-a constatat că pot fi
delimitate trei categorii:
• Reformiştii;
• Oportuniştii;
• Dezinteresații / conservatorii;
Reformiștii
Sunt cei „informați şi consecvent angajați pe calea aplicării noului curriculum.
Ei reprezintă circa o pătrime din personalul didactic al învățământului obligatoriu şi nu
dispun încă de vreo susținere sau încurajare instituțională" (Vlăsceanu-coord.-2002, p.59).
Oportuniştii
Reprezentând 40% din personalul didactic, sunt cei care nici nu se opun, nici nu promovează
noutăţile, "cei ce-l reprezintă stau în bătaia vântului şi aşteaptă să vadă direcţia oficială
promovată de minister într-un sistem dominat încă de sechele centraliste" (ibidem).
Conservatorii
Reprezentând o treime din personalul didactic, îi uneşte pe cei tineri (mai ales necalificați sau
fluctuanți în sistem) şi pe cei mai în vârstă, care sunt "deja cufundați în zona didactic
rutinieră" (ibidem).

11