UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU FORMAREA PROFESORILOR – FILIALA

FOCȘANI

DOMENIUL DE STUDII - ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

CICLUL DE STUDII - LICENȚĂ

PROGRAMUL DE STUDII - PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI

PREȘCOLAR

DIDACTICA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL

PRIMAR

Suport de curs

Prof. Grd. I Ion Stănel

Anul III de studiu

Semestrul al II - lea
I. INTRODUCERE

Competenţe profesionale

Structurarea temeinică a conceptelor fundamentale ale educației civice în învățământul

primar.
 Transmiterea coerentă a datelor și termenilor de educație civică în comunicare
 Cunoașterea și aplicarea principiilor și metodelor specifice în abordarea surselor
educației civice
 Abordarea interdisciplinară a informațiilor specifice ariei curriculare „Om și societate”
pentru realizarea transferului cunoștințelor
 Dezvoltarea gândirii și capacității de analiză și comparare prin intermediul studiilor de
caz
 Operaționalizarea corectă a obiectivelor lecțiilor de educație civică
 Alegerea și utilizarea optimă a metodelor didactice specifice educației civice
(expunerea, conversația, ciorchinele, cubul, problematizarea, jocul didactic, știu, vreau
să știu, am învățat, breinstorming, explozia stelară, diagrama Venn)
 Realizarea unor documente curriculare pentru educație civică (proiect didactic,
planificare calendaristică, proiectarea unei unități de învățare)

Competenţe transversale

Autonomie:
- Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți
- Formarea capacității de muncă în echipă, dezvoltarea unui spirit tolerant și acceptarea
diversității etno-culturale
- Rezolvarea eficientă a situațiilor problemă întâlnite
- Dezvoltarea competențelor de comunicare în cadrul grupului
- Formarea atitudinii critice și a capacității de argumentare

Responsabiliate şi interacţiune socială:

 respectarea principiilor etice, secretului profesional/confidenţialităţii, a legislaţiei în

vigoare, a principiilor de bune practici din aria de specialitate
Dezvoltare personală şi profesională:
 cunoaşte sursele de formare profesională relevante în domeniul educației civice,
 cunoaşte şi utilizează sursele de documentare ştiinţifică relevante la cazurile de
rezolvat,
Competențe instrumentale: capacitatea de analiză și sinteză, capacitatea de a organiza și
planifica, cunoștințele generale, cunoștințele de bază ale profesiei, exprimarea orală și scrisă
în limba maternă;
Competențe interpersonale: abilități critice și autocritice, munca în echipă, abilități de
relaționare la nivel interpersonal, abilitatea de a lucra într-o echipă interdisciplinară,
prețuirea diversității și multiculturalității;
Competențe sistemice: capacitatea de a aplica cunoștințele în practică, abilități de cercetare,
capacitatea de a învăța, capacitatea de a te adapta noilor situații, capacitatea de a genera noi
 idei (creativitate), abilitatea de a lucra autonom, preocuparea pentru calitate, dorința de a
reuși.

Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

Obiectivul general al disciplinei

 Acumularea unor abilități teoretice și practice pentru optimizarea activităților didactice de
educație civică în învățământul primar

Obiectivele specifice

 operaționalizarea corectă a obiectivelor lecțiilor de educație civică

 însușirea principalelor metode de predare-învățare și a modalităților specifice de a le
folosi în lecțiile de educație civică
 realizarea de documente școlare specifice activităților la educație civică (proiecte
didactice, planificare semestrială, proiectarea unității de învățare)
 cunoașterea metodelor de evaluare a rezultatelor școlare
însușirea termenilor specifici educației civice în învățământul primar

Conţinuturi

1. Introducere (prezentarea problematicii cursului și a temelor ce urmează a fi studiate;

precizarea obiectivelor ce trebuie atinse la finalul cursului, indicarea formei de evaluare,
menționarea bibliografiei)
2. Didactica activităților de educație civică: obiect și tematică
3. Locul și rolul educației civice în curriculum-ul școlar din învățământul primar.
Documente curriculare (planul de învățământ, programa școlară, manualul, auxiliarele
didactice
4. Obiectivele activităților de educație civică în învățământul primar (obiective cadru,
obiective de referință, obiective operaționale)
5. Metode tradiționale în predarea activităților de educație civică
6. Metode moderne în predarea activităților de educație civică
7. Metode tradiționale și moderne de evaluare a rezultatelor școlare la educație civică
8. Proiectarea activității didactice la educație civică (proiectul didactic, planificarea
calendaristică, proiectarea unei unități de învățare)
9. Concepte și termeni specifici educației civice I (omul ființă socială, grupurile sociale,
principiile democrației și cetățenia, societate și stat)
10. Concepte și termeni specifici educației civice II (comunitatea locală, națională,
internațională, drepturile omului, cetățeanului, copilului, popor, națiune, simboluri
naționale, instituții democratice ale statului român)

Bibliografie:
A. Suport de curs principal
Dascălu, Radu; Voinescu, Vasile; Didactica specialității. Educația și cultura civică, Editura Arves, Craiova,
2006.
Ștefănescu, Doina-Olga; Educație civică. Despre persoană. Ghidul învățătoarei/învățătorului, Ministerul
Educației și Cercetării, București, 2003.

B. Material de aprofundare
Albulescu, Mirela; Albulescu, Ion; Cetățenia democratică – o provocare pentru educație, Casa Cărții de
Știință, Cluj – Napoca, 2004.
Leca, Corina (coord.); Evaluarea competențelor civice ale elevilor. Exemple de bune practici, Centrul
Român pentru Educație și Dezvoltare Umană, 2004.
Miroiu, M.; Cultură civică. Democrație, drepturile omului, toleranță. Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995.

C. Alte surse utile

Cerghit, I.; Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Oprea, Crenguța - Lăcrămioara.; Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2006.
Planul-cadru de învățământ pentru clasa a III – a și a IV – a (www.edu.ro)
Programa școlară pentru clasa a III –a. Educație civică, București, 2004. (www.edu.ro)
Programa școlară pentru clasa a IV – a. Educație civică, București, 2005 (www.edu.ro)
Tămaș, Sergiu; Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultură civică, Editura Academiei Române,
București, 1993.

II. DIDACTICA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ – OBIECT ȘI

TEMATICĂ

Una din ramurile științelor educației este didactica – „arta de a preda”, (etimologia ne
trimite la cuvântul grecesc „didaskein”= a-i învăța pe alții), disciplină care s-a născut și își
justifică necesitatea\ teoretică și practică prin înarmarea celor care bat la porțile profesiunii
de profesor (educator, învățător) cu competențe și abilități în domeniul proiectării,
organizării și desfășurării procesului de instruire și educare a elevilor. Urmărind studiul
proiectării, organizării și desfășurării procesului de instruire, didactica investighează
procesul de învățământ și sistemul de învățământ, principiile didactice, conținuturile și
metodele de instruire, formele de organizare a procesului de învățământ și elementele
arhitecturii lecției. Deci didactica poate fi definită succint ca teorie a instruirii sau teorie a
procesului de învățământ.
La nivelul fiecărei discipline de învățământ didactica proiectează o problematică
particularizată, ansamblul acestor discipline didactice particulare alcătuind grupul
didacticilor speciale care constituie câmpul didacticii aplicate. În rândul acestora întâlnim,
desigur, și didactica educației civice.
Didactica educației civice are în centrul preocupărilor sale reflecția asupra
principalelor instrumente didactice care pot conduce pe profesor la formarea la elevi a unei
atitudini de preţuire a valorilor umaniste şi democratice, care să dezvolte adeziune liberă
faţă de ele şi să inspire comportamente prosociale, tolerante. Această orientare impune cu
necesitate programe educaţionale care să neutralizeze fenomenele de relativism moral
excesiv, de confuzie axiologică şi disoluţie, pe care mulţi analişti ai societăţii actuale le
subsumează paradigmei postmodernităţii. Drept urmare:
- educaţia civică trebuie precedată de educaţia prin şi pentru valori;
- educaţia civică este un demers care începe de la vârste mici şi se continuă pe tot
parcursul vieţii şi pe toate traseele procesului de educaţie;
- ea se realizează la nivelul tuturor formelor educaţiei;
- aceasta trebuie să ajute elevii să interiorizeze reperele care-i pot orienta în distingerea
binelui de rău şi pentru a obţine răspunsuri la întrebări fundamentale de genul: „Cine
doresc să devin?”, „Cum trebuie să-mi trăiesc viaţa?” ş.a.
- pe această bază ei pot decide care sunt valorile acceptabile, pot găsi soluţiile dilemelor
morale şi pot alege comportamentele dezirabile.
Modul în care funcţionează şcoala şi relaţiile existente între membrii comunităţii şcolare
este bazat pe valori civice. Printre instanțele chemate să dea satisfacție acestor deziderate
se numără și predarea disciplinei Educație civică.

Principalele caracteristici ale acestei discipline de studiu, oricare ar fi nivelul la care ea este
propusă, decurg din calitatea sa de disciplină de factură filozofică, respectiv de statutul său
de disciplină socială sau socio-umană, în câmpul căreia se întâlnesc sugestiile şi concluziile
unui mare număr de ştiinţe socio-umane. Urmărind obiectivele prezentate mai sus disciplina
Educaţie civică le poate realiza numai raportând specificul epistemologic al disciplinei la
nivelul cognitiv şi atitudinal al elevilor, al copiilor.

Acest specific constă în următoarele particularităţi:

a. Nivel înalt de generalitate şi abstractizare, fapt de natură să genereze dificultăţi în
procesul însuşirii cunoştinţelor şi capacităţilor, acolo unde învăţătorul (educatorul) nu
asigură o justă corelare între nivelul cognitiv şi atitudinal al copilului, respectiv acumulările
anterioare ale acestuia, pe de o parte şi specificul predării sub multiple aspecte: cantitatea
de informaţie care trebuie transmisă, modalităţile de prezentare a acesteia, strategiile
didactice şi tipurile de activitate didactică cele mai adecvate etc. Neglijarea acumulărilor
anterioare şi reluarea aceloraşi teme şi tipuri de activitate pot conduce la scăderea interesului
elevilor, la obişnuinţa acestora cu efortul minim de participare. Dimpotrivă, situarea
dascălului la un nivel cu mult deasupra acumulărilor anterioare ale elevilor, expunerea
excesivă de informaţii, la nivel academic, obligarea elevilor la memorare şi ascultare într-
un climat stresant sunt la fel de contraindicate şi neproductive, conducând la generarea unei
atmosfere artificiale, în care elevul se simte stingherit şi izolat.
Această particularitate aduce de asemenea în discuţie, necesitatea asigurării unei
continuităţi formative între etapa educaţiei preşcolare, ciclul primar şi cel gimnazial, sub
aspectul atât al informării copilului, cât şi, mai ales, sub aspectul realizării activismului
elevului şi motivaţia permanentă a acestuia pentru implicarea în dialog, dezbateri, analize,
în rezolvarea unor probleme de grup, pentru exersarea diverselor îndatoriri civice.
Continuitatea acestor etape presupune, de asemenea, atitudinea creatoare şi competenţă a
educatorului în ce priveşte organizarea şi desfăşurarea lecţiilor, astfel încât elevul să se
simtă adevăratul personaj principal al lecţiei sau activităţii, capabil să avanseze păreri, idei,
argumente, aprecieri laudative sau critice, asupra celorlalţi, dar şi asupra propriilor fapte, pe
care să le poată raporta la normele societăţii de drept, democratice.
Deci, accesul la idei generale şi norme abstracte se poate asigura numai prin exerciţiul
practic al îndeplinirii unor responsabilităţi sau practicarea unui dialog moral pe deplin
adecvat structurilor cognitive ale vârstei.
b. O altă particularitate a acestei discipline o constituie pronunţatul ei caracter
axiologic, valoric, care-i conferă o valoare formativ-aplicativă deosebită. Trăind într-un
univers social, ale cărei structuri şi elemente se cer a fi favorizate, elevul este invitat să adere
la anumite valori (prin înţelegere şi acceptare), care îi vor motiva anumite comportamente.
Fiecare lecţie poate asigura funcţionarea optimă a circuitului:

cunoaştere valorizare acţiune responsabilitate

Educaţia civică se referă la însuşirea şi practicarea virtuţilor civice, a unui comportament

dezirabil din punct de vedere social. Însuşirea valorilor şi normelor civismului şi moralei
condiţionează însăşi prezenţa activă în societate a copiilor şi tinerilor.
 Educaţia pentru toleranţă, care constituie un suport curricular pentru tematica multietnică
şi multiculturală;
Educarea comportamentului prosocial, care condiţionează sădirea şi operaţionalizarea
unor valori de genul activismului (implicarea în viaţa comunităţii), voluntariatului,
altruismului etc.;
Rezolvarea conflictelor: activităţile se bazează pe exerciţiul asumării de rol şi jocul de rol;
prin aceste practici elevul îşi asumă un rol al unui caracter real sau ficţional şi trăieşte
experienţe noi, care-i devin familiare;
Prezentarea şi discutarea responsabilităţilor de ordin social şi moral. Ele permit
elevilor (copiilor) aflarea drepturilor şi responsabilităţilor pe care le au ca cetăţeni şi ca
membri activi ai societăţii;
Alfabetizarea politică, prin care se dobândesc cunoştinţe cu privire la instituţiile
statului şi funcţionarea lor şi cu privire la drepturile şi îndatoririle în calitate de cetăţeni.
În România, după 1989, educația civică în școală își schimbă statutul, găsindu-și locul
potrivit în planul de învățământ și curriculum –ul școlar.Această etapă a fost profund
marcată de evoluţiile pro-democratice ale ţării noastre, pe care învăţământul nu s-a mulţumit
doar să le reflecte, ci, într-o bună măsură le-a devansat şi potenţat.
Nu este deloc întâmplător faptul că reforma învăţământului a început cu domeniul ştiinţelor
socio-umane, prin depolitizarea şi dezideologizarea lor, prin restructurarea sistemului de
discipline şi prin orientarea lor consecventă spre valorile umanismului şi democraţiei. Un
element de noutate absolută l-a constituit introducerea în planurile de învăţământ ale
unităţilor din învăţământul preşcolar, primar şi gimnazial a unor discipline vizând formarea
şi dezvoltarea comportamentului civic al preşcolarilor şi elevilor: Educaţie civică şi
Cultură civică. Elaborarea programelor şi manualelor (pentru a favoriza diversitatea au fost
lansate şi manuale – alternativă) a urmărit împletirea experienţei didactice româneşti cu
experienţa occidentală în acest domeniu, fiind orientată nu numai pe obiectivele cognitive,
ci şi mai ales pe unele formative, educaţionale, vizând formarea gândirii logic- critice a
educabililor şi variate atitudini şi competenţe moral - civice.
Finalitatea acestei discipline o constituie prezentarea şi însuşirea valorilor democraţiei, a
instituţiilor care le asigură funcţionalitatea, a principiilor pe care se sprijină participarea
activă şi responsabilă a cetăţenilor la viaţa societăţii democratice.

III. LOCUL ȘI ROLUL EDUCAȚIEI CIVICE ÎN CURRICULUM – UL ȘCOLAR DIN

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

În România, educaţia civică în şcoală are rolul de a contribui la circulaţia ideilor şi

practicilor care pot susţine instaurarea unei mentalităţi democratice în cadrul societăţii.
Democraţia nu este un bun câştigat o dată pentru totdeauna. Ea este o construcţie fragilă, al
cărei succes depinde de implicarea şi de calitatea acţiunii publice a fiecărui cetăţean.
Superioritatea democraţiei rezidă şi în faptul că acest tip de regim politic conţine premisele
şi mecanismele de corectare paşnică a erorilor. Cetăţenilor le este permis exerciţiul critic şi
controlul puterii, inclusiv prin faptul că într-o democraţie autentică este acceptată şi
stimulată reflecţia critică asupra valorilor şi normelor sociale. Din această perspectivă,
educaţia civică nu înseamnă doar transmiterea valorilor, ci abilitatea elevilor de a se raporta
critic la acestea – nu a nega sau desfiinţa, ci a compara şi a căuta întemeieri. Educaţia civică
explicită vizează dobândirea de către elevi a cunoştinţelor (concepte, noţiuni, date) despre
societate, transmiterea valorilor sociale şi abilitatea elevilor pentru a se raporta critic la
acestea, formarea şi dezvoltarea atitudinilor şi comportamentelor democratice.
Cunoştinţele sunt foarte importante în definirea şi exersarea competenţelor asociate
cetăţeniei, dar un ,,bun cetăţean” nu este doar persoana care ştie multe. A fi cetăţean într-o
societate democratică înseamnă a te implica în viaţa comunităţii din care faci parte, a dori
şi a fi în măsură să influenţezi în mod competent decizia politică luată la diferite niveluri, a
te purta într-un anumit mod cu celelalte persoane pe baza unor atitudini precum respectul,
toleranţa, deschiderea către opiniile celorlalţi. Educaţia civică înseamnă educaţia persoanei
pentru a trăi alături de ceilalţi în societate, ceea ce include comportamentul politicos,
normele de igienă, de circulaţie publică, de pază contra incendiilor, etc. în sens restrâns,
educaţia civică înseamnă dobândirea de către elevi a cunoştinţelor şi competenţelor
necesare unui cetăţean pentru participarea la viaţa publică. Educaţia civică nu înseamnă
moralizare ieftină, inocularea de valori şi norme de pe poziţia de superioritate a adultului.
Copiii judecă moral în mod personal, fiecare în felul său, în funcţie de repere independente
de un discurs exterior lor. Dacă elevul nu este ajutat să progreseze în judecata morală şi să
ajungă pe aceeaşi lungime de undă cu adulţii care îi cer să se poarte frumos, discursul
exteriormoralizantnu are cum să-şi facă efectul.Educaţia civică nu trebuie să promoveze
prejudecăţi, clişee, stereotipuri, ci să sprijine dezvoltarea unei gândiri deschise şi
flexibile.Deoarece educaţia pentru democraţie este un proces lung şi complicat, este bine ca
o acţiune în acest sens să înceapă devreme. Elevii mici nu sunt izolaţi de lumea în care
trăiesc, cu atât mai puţin de viaţa ,,cetăţenească”. Ei sunt implicaţi în viaţa socială prin
familiile lor, prin grupele de joacă şi de învăţătură şi prin relaţii specifice pe care le au cu
diferite instituţii (şcoala, biserica, policlinica,poliţia,cluburi, organizaţii,etc.).La vârsta de 8
– 10 ani este foarte important ca temele şi strategiile de lucru în cadrul educaţiei civice să
fie alese ţinând cont de experienţa socială a elevilor şi de posibilităţile existente în această
perioadă de resemnificare prin integrare a cunoştinţelor dobândite de elevi la alte
discipline.Şcolii ca sistem social şi educaţional îi este permis să reproducă în mic atmosfera
democratică şi să contribuie la dezvoltarea comportamentelor democratice.

Documente curriculare

Planul cadru stabilește studierea educației civice la clasele a III – a și a IV –a câte o oră pe
săptămână, însă există abordări de educație moral civică și în învățământul preșcolar.

Obiective generale ale educației timpurii a copilului de la naștere la 6/7 ani:

- Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identități, a autonomiei si dezvoltarea

unei imagini de sine pozitive;
- Sprijinirea copilului în achiziționarea de cunoștințe, capacități, deprinderi și atitudini
necesare acestuia la intrarea în școală și pe tot parcursul vieții
- Dezvoltare socială
- Dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții
- Dezvoltarea abilităților de interacțiune cu copiii de vârstă apropiată
- Acceptarea si respectarea diversității
- Dezvoltarea comportamentelor prosociale

Pentru intervalul de vârstă 19 – 36 luni se propun următoarele repere sau exemple de

comportament:
- Să manifeste dorința de interacțiune cu alți copii și comportamente pozitive față de copii
diferiți
- Să dovedească abilitatea de a coopera cu alți copii.
- Să urmeze și să respecte reguli simple (adecvate nivelului lui de înțelegere), cu sau
fărăajutor/supraveghere
- Să împartă cu alți copii jucării/obiectepersonale/dulciuri
- Să aleagă din multiple variante de obiecte, acțiuni,persoane pe cea/cel pe care o/îl
dorește la un momentdat.

Educaţia moral-civică a preşcolarilor reprezintă o componentă esenţială a procesului

instructiv-educativ şi totodată a acţiunii exercitate de familie, mediul social apropiat şi
colectivul de copii, având ca scop punerea bazelor conştiinţei şi conduitei civilizate a
preşcolarului, în conformitate cu comandamentele sociale şi cu particularităţile de vârstă.

Sarcinile educaţiei morale sunt:

-însuşirea normelor, regulilor şi principiilor elementare de convieţuire socială şi formarea

unor reprezentări morale (elementul cognitiv al conştiinţei morale), educarea sentimentelor
morale (elementul afectiv);
-educarea unor trăsături de voinţă şi de caracter;
-educarea unor comportamente şi deprinderi morale.

Programa școlară cuprinde următoarele elemente:

Notă de prezentare

Programa școlară pentru disciplina Educație civică reprezintă o ofertă curriculară pentru
clasele a III-a și a IV-a din învățământul primar. Disciplina este prevăzută în planul-cadru
de învățământ în aria curriculară Om și societate, având un buget de timp de 1
oră/săptămână, pe durata unui an școlar.
Ca disciplină de studiu, Educația civică este prevăzută și în prezent la clasele a III-a și a IV-
a. În planul dezvoltării curriculare, programa disciplinei Educație civică este elaborată
potrivit unor noi repere față de cele care structurează curriculumul școlar aplicat în prezent
în învățământul primar la aceste clase. În acest sens, menționăm aplicarea unui nou model
de proiectare curriculară centrat pe competențe, care înlocuiește modelul de proiectare bazat
pe obiective. Proiectarea curriculară centrată pe competențe răspunde cercetărilor din
psihologia cognitivă, conform cărora prin competență se realizează transferul și mobilizarea
cunoștințelor și a abilităților în situații noi. Din perspectiva disciplinei de studiu, orientarea
demersului didactic pornind de la competențe permite orientarea către latura pragmatică a
aplicării programei școlare prin accentuarea scopului pentru care se învață, precum și prin
accentuarea dimensiunii acționale în formarea personalității elevului.
Prezenta programă școlară a fost elaborată potrivit dezideratelor profilului de formare al
elevului din ciclul primar.
Structura programei școlare include următoarele elemente:
- Competențe generale
- Competențe specifice și exemple de activități de învățare
- Conținuturi
- Sugestii metodologice

Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate prin

învățare, care permit identificarea și rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau
a unor probleme generale, în contexte particulare diverse.
Competențele generale sunt competențele dezvoltate prin disciplinele socio-umane
studiate în învățământul primar.
Competențele specifice se formează pe parcursul unui an școlar, sunt derivate din
competențele generale și reprezintă etape în dobândirea acestora. Competențele specifice
sunt însoțite de exemple de activități de învățare, care constituie modalități de organizare a
activității didactice în scopul realizării competențelor. Programa școlară propune, cu
caracter de exemplu, diferite tipuri de activități de învățare, care integrează strategii
didactice și care valorifică experiența concretă a elevului. Cadrul didactic are libertatea de
a utiliza exemplele de activități de învățare pe care le propune programa școlară, de a le
completa sau de le înlocui, astfel încât acestea să asigure un demers didactic adecvat situației
concrete de la clasă. Se asigură, în acest fel, premisele aplicării contextualizate a programei
școlare și proiectării unor parcursuri de învățare personalizate, pornind de la specificul
dezvoltării elevilor.
Conținuturile învățării sunt organizate pe domenii și reprezintă achiziții de bază, mijloace
informaționale prin care se urmărește realizarea competențelor.
Sugestiile metodologice includ recomandări de strategii didactice care contribuie
predominant la realizarea competențelor generale, proiectarea activității didactice, precum
și elemente de evaluare continuă. Sugestiile metodologice au rolul de a orienta cadrul
didactic în utilizarea programei școlare pentru proiectarea demersului didactic și pentru
realizarea activităților de predare-învățare-evaluare, în concordanță cu specificul disciplinei
și cu particularitățile de vârstă ale elevilor.
Demersurile de educare civică propuse prin actuala programă sunt concordante cu spiritul
și cu recomandările cuprinse în:
- Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind
competențele cheie din perspectiva învățării pe parcursul întregii vieți (2006/962/EC);
- Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul al XXI-lea;
- Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, 1989.

Programa școlară a disciplinei Educație civică are ca finalitate integrarea elevilor în

comunitate, realizată prin:
- alfabetizarea moral-civică a copiilor;
- dezvoltarea unor atitudini pozitive față de propria persoană și față de ceilalți;
- valorificarea experienței specifice vârstei, prin accentuarea dimensiunilor afectiv-
atitudinale asociate celei cognitive;
- inițierea elevilor în practicarea unui comportament moral-civic într-o societate
democratică – un comportament activ, liber, responsabil, tolerant, deschis, comunicativ,
reflexiv, autoevaluativ.
În acord cu finalitatea urmărită prin studiul acestei discipline, învățarea vizează
interiorizarea unor norme de conduită, manifestarea unor deprinderi de comportament
moral-civic pornind de la contextele firești de viață și de la grupurile din care fac parte elevii
la această vârstă.
Educația prin și pentru democrație este un proces complex și de lungă durată. Școlarul mic
este implicat în viața socială prin apartenența sa la familie, la grupurile de prieteni și de
învățare, dar și prin relațiile specifice pe care el le poate stabili cu diverse instituții și
organizații din comunitatea în care trăiește (de exemplu școala, primăria, biserica, diferite
organizații nonguvernamentale etc.). De aceea, procesul de socializare poate și trebuie să
înceapă de timpuriu.
Programa școlară se adresează cadrelor didactice. Proiectarea activității didactice și
activitatea didactică propriu-zisă trebuie precedate de lectura integrală a programei școlare.
Elementele marcate prin asterisc (*) și corp de literă italic constituie recomandări pentru
cadrul didactic, pe care le poate utiliza în timpul aflat la dispoziția sa, din bugetul total de
timp alocat disciplinei.
Competențe generale

1. Aplicarea unor norme de conduită în viaţa cotidiană

2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viaţă din

mediul cunoscut

3. Cooperarea cu ceilalţi pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru, manifestând

disponibilitate

Competențe specifice și exemple de activități de învățare

Clasa a III -a

1. Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană

1.1. Explorarea calității de persoană pe care o
are orice om

1.2. Identificarea unor trăsături morale definitorii ale persoanei

1.3. Explorarea grupurilor mici și a regulilor grupului

2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viață din

mediul cunoscut

2.1. Recunoașterea unor atitudini în raport cu lucrurile, cu plantele și animalele

2.2. Manifestarea unor atitudini pozitive în raport cu lucrurile, cu plantele și animalele

2.3. Explorarea unor relații existente între oameni în cadrul grupulu

3. Cooperarea cu ceilalți pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru, manifestând

disponibilitate

3.1. Relaționarea pozitivă, în grupuri mici, pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru

3.2. Participarea la acțiuni în grupuri mici, prin asumarea de drepturi și îndatoriri

*3.3. Participarea la proiecte simple cu conținut moral-civic, în cadrul clasei, al școlii sau al
comunității locale

Clasa a IV –a

1. Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană

1.1. Recunoașterea locurilor de apartenență (locală,
națională, europeană) în care se integrează persoana
 1.2. Identificarea unor elemente relevante pentru apartenența la diferite comunități
(locală, națională, europeană)
1.3. Explorarea unor norme morale care reglementează relațiile cu ceilalți oameni
2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de
viață din mediul cunoscut
2.1. Explorarea unor valori morale care stau la baza relațiilor cu ceilalți oameni
2.2. Recunoașterea unor comportamente moral-civice din viața cotidiană
2.3. Deosebirea comportamentelor prosociale de cele antisociale
2.4. Identificarea drepturilor universale ale copilului

3. Cooperarea cu ceilalți pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru,

manifestând disponibilitate
3.1. Relaționarea pozitivă cu ceilalți, în rezolvarea unor sarcini simple de lucru
3.2. Participarea la activități care promovează drepturile universale ale copilului
*3.3. Participarea la proiecte cu conținut moral-civic, în cadrul clasei, al școlii sau
al comunității locale

Conținuturi

Domenii Clasa a III -a Clasa a IV -a

Persoana
Raporturile noastre cu
lucrurile și ființele
Noțiunea de persoană
- Ce înseamnă să fim
persoane?
- Persoana mea
- Persoana lui/ei
Trăsături morale ale
persoanei
- bunătatea opusă răutății
- respectul opus lipsei de
respect
- sinceritatea opusă
nesincerității
- curajul opus lașității
- modestia opusă lipsei de
modestie
- încrederea în sine și în
ceilalți opuse neîncrederii în
sine și în ceilalți
Raporturile noastre cu
lucrurile
- Ce sunt lucrurile?
- Nevoia de lucruri
- Lucrurile care ne exprimă:
îmbrăcăminte, jucării și
jocuri, cărți, colecții, camera
mea
Locuri de apartenență
Apartenența locală
- Localitatea și domiciliul
- Tradiții locale
Apartenența națională
- Țara natală și, după caz,
țara în care locuim
- Însemnele țării: drapelul,
imnul, stema, ziua națională
- Dragostea față de țară
Apartenența europeană
- România, membră a
Uniunii Europene
- Însemnele Uniunii
Europene: drapelul
european, imnul european,
Ziua Europei
Raporturile noastre cu
ceilalți oameni. Valori,
norme și comportamente
moral-civice
Valori morale
- bine/rău
- altruism/egoism
- cinste/necinste
- respect/lipsă de respect
 - Relații și atitudini față de
lucruri: proprietate,
grijă/neglijență
Raporturile noastre cu
animalele și plantele
- Ce sunt animalele și
plantele?
- Nevoia de plante și animale
- Atitudini față de plante și
animale: atenție/neatenție,
grijă/nepăsare,
delicatețe/brutalitate,
compasiune/lipsă de
compasiune, curaj/frică,
respect/lipsă de respect,
iubire/ură
Raporturile noastre cu
ceilalți oameni
- Grupuri mici din care
facem parte (familia, grupul
de prieteni, grupul de joacă,
grupul de învățare) și
relațiile dintre membrii
acestora
- Reguli ale grupului:
drepturi și îndatoriri în
cadrul grupurilor mici
- responsabilitate/lipsă de
responsabilitate
- solidaritate/lipsă de
solidaritate
Norme morale
- exemplificări ale normelor
morale
- rolul normelor morale
Comportamente moral-civice
- viața morală cotidiană:
comportamentul în familie;
comportamentul în școală;
comportamentul în grupul de
prieteni; comportamentul în
locuri publice
- comportamente prosociale
(ajutorare, cooperare,
competiție, toleranță, sprijin,
voluntariat) și antisociale
(conflictuale, agresive)
- schimbarea
comportamentelor
Drepturile universale ale
copilului

Manualul școlar

Daca programa școlară enumeră numai temele și subtemele care trebuie transmise elevilor,
în cazul manualului, conținuturile sunt prezentate în mod detaliat, astfel încât, fiecare
capitol este divizat în unități de conținut pentru ca elevii să nu întâmpine dificultăți în
înțelegerea cunoștințelor și informațiilor care fac obiectul activității de instruire.
Analizat din perspectiva pur structurala se poate menționa că manualul prezintă nu numai
conținuturile într-o formă detaliată și pedagogizată cum se exprimă unii autori, ci cuprinde
și alte elemente cum sunt exercițiile și problemele foarte variate, seturi de fișe sau teste prin
care elevii se pot autoevalua, aplicații cu ajutorul cărora elevii pot să exerseze asupra
conținuturilor asimilate, iar daca manualul este si mai elaborat, atunci el mai poate cuprinde
glosar de termeni pentru fiecare lecție sau capitol, referințe bibliografice pentru fiecare tema
abordata, rezumatul ideilor pentru fiecare capitol în parte.
Cum ușor se poate anticipa, cu cat prezentarea conținuturilor la nivelul manualului va fi mai
bogata si mai diversificata, cu atât asimilarea si înțelegerea cunoștințelor se vor face în
condiții de mai mare eficienta.

În viziune modernă, manualul şcolar este unul din instrumentele de lucru pentru elevi,
poate cel mai important, care detaliază în mod sistemic temele recomandate de programele
şcolare şi contribuie la organizarea procesului de învăţământ.
 Conceput astfel, manualul trebuie să fie mai puţin un depozitar de informaţii şi să conţină
într-o măsură mai mare modalităţi de lucru repede explicate în logica expunerii didactice,
fiind un prilej de dezvoltare a gândirii şi a altor capacităţi intelectuale, voluţionale, morale,
estetice, de realizare a transferului de la un învăţământ axat pe acumulare de cunoştinţe şi
capacităţi spre un învăţământ bazat mai mult pe acumulare de competenţe.

Manualul şcolar reprezintă un document oficial de politică a educaţiei, care asigură

concretizarea programei şcolare într-o formă care vizează prezentarea cunoştinţelor şi
capacităţilor la nivel sistemic, prin diferite unităţi didactice, operaţionalizabile, în special
din perspectiva elevului.
Noile orientări curriculare, prefigurând schimbări fundamentale ale întregii activităţi sociale
se pot sesiza şi diferenţele esenţiale dintre manualele tradiţionale şi cele moderne.
Este necesar ca prin intermediul manualului să se introducă individualizare şi diversificare,
respectând un stil cognitiv adecvat vârstei, asigurându-i fiecărui elev instruire în propriul
tempou, oferindu-i posibilităţi de a continua studiul în cadrul unor activităţi extraşcolare sau
asigurându-i un program de activităţi în cadrul unui program compensatoriu după lecţii.

Manualul trebuie să permită ca elevul să fie tratat drept subiect al educaţiei sau drept
propriul său educator, deoarece prin el sunt finalizate toate eforturile instruirii. Elevul
trebuie să fie obişnuit să înveţe singur, să utilizeze în mod independent cartea, să fie
considerat un partener activ şi responsabil al procesului de învăţământ, cu care să coopereze
într-un spirit de respect şi ajutor reciproc.

IV. OBIECTIVELE ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL

PRIMAR

Obiective cadru
1. Cunoaşterea şi utilizarea limbajului din sfera valorilor civice
privire la comportamentul civic în diferite situaţii
2. Cunoaşterea şi respectarea drepturilor copilului, a normelor de comportare în societate
3. Dezvoltarea unor comportamente relaţionale privind constituirea grupurilor sociale
4. Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării
opiniilor în ceea ce priveşte activitatea grupurilor din care fac parte

Obiective de referinţă la clasa a III -a

1.1. să recunoască şi să folosească termeni specifici disciplinelor sociale

1.2. să-şi dezvolte vocabularul, utilizând corect concepte specifice educaţiei civice

*1.3. să-şi exprime oral sau în scris, în cuvinte proprii, un punct de vedere personal cu

2.1. să compare situaţii care privesc drepturi şi îndatoriri ale copilului

2.2. să identifice reguli şi norme de comportament civic în diferite situaţii

3.1. să identifice locul şi rolul persoanelor familiare

3.2. să participe la dezvoltarea climatului afectiv pozitiv în grup

*3.3. să descrie şi să compare tipuri de relaţii

şi atitudini sociale (colaborare, competiţie, solidaritate, toleranţă, intoleranţă) pornind

de la situaţii concrete

4.1. să compare în termeni simpli informaţiile necesare luării unor decizii

*4.2. să formuleze şi să exprime opinii

personale în aprecierea unor situaţii cu conţinut civic

Obiective de referinţă la clasa a IV – a

OBIECTIVE CADRU/Competențe generale:

1. Cunoaşterea şi utilizarea limbajului din sfera valorilor civice

2. Cunoaşterea şi respectarea drepturilor copilului, a normelor de comportare în societate

3. Dezvoltarea unor comportamente relaţionale privind constituirea grupurilor sociale

4. Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării opiniilor

în ceea ce priveşte activitatea grupurilor din care fac parte

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ/Competențe specifice:

1.1 Să recunoască şi să descrie înţelesul unor termeni specifici limbajului civic

2.2 Să exprime oral şi în scris enunţuri simple cu referire la situaţii diferite de viaţă cu
conţinut civic

2.1 Să identifice drepturile universale ale copilului

2.2 Să identifice reguli cu privire la raporturile persoanei cu „lucrurile”, cu „plantele şi

animalele” şi cu „ceilalţi oameni”

3.1 Să identifice grupurile sociale din care face parte: familie, grup de prieteni, colegi, etc

3.2 Să descopere şi să descrie într-o manieră clară şi concisă diferite relaţii sociale de grup

3.3 Să dovedească dorinţă de participare la activitatea unor grupuri

4.1 Să formuleze enunţuri simple pro şi contra în soluţionarea unor dileme

Obiectivele operaționale/Competențe derivate

Elaboarea unui obiectiv pedagogic,se realizeaza in patru timpi:

- Actiuneaobservabila, prin care se vaexteririza comportamentul
- obiectul (continutul actiunii)
- conditiilein care elevul va proba formarea comportamentului dorit
- criteriiledupa care se va aprecia semnificatia pedagogica a performantei probate
Primii doi timpi ai tehnicii se refera la precizarea comportamentului dorit a se forma prin
invatare. Ultimii doi timpi precizeaza modalitatile in care se va proba si evalua nivelul de
formare a comportamentului dorit. Prin reuniunea tuturor acestor timpi formularea obiectiv
elor devine operationala, motiv pentru care in unele lucrari de specialitate aceste obiective
pedagogice sunt denumite si obiective operationale. Pentru parcurgerea fiecarui timp este
necesar sa fie respectate urmatoarele reguli:
a) formularea obiectivului sa exprime actiunea observabila prin care elevul urmeaza a
exterioriza comportamentul dorit ( Insusirea unor noi cunostinte: a exprima a recunoaste, a
defini, a identifica, a descrie)Formarea deprinderilor intelectuale: a rezolva, a reprezenta, a
interpreta, a diferentia, a calcula, a preciza,a recunoaste, a efectua, a compara, a extrage, a
interpola, a clasifica, a descrie, a aduna (date), a sintetiza, a prezenta, a reuni, a evalua, a
valida, a argumenta, a aprecia, a obtine (informatii), a ordona, a demonstra, a explica,
a completa, a stabili, a aplica, a determina, a observa, a extrapola, a elabora, a analiza,
a separa, a identifica, a deduce, a examina, a formula, a caracteriza, a decide, a utiliza,
a opera, a comenta, a înlocui.
b) prin formularea obiectivului sa se precizeze obiectul (continutul) actiunii prin care
se va exterioriza comportamentul dorit
c) formularea obiectivului trebuie sa precizeze conditiile in care elevul va proba
formarea comportamentului dorit
d) formularea obiectivului trebuie sa precizeze criteriile de realizare dupa care
performantele probate de elev vor capata o semnificatie pedagogica
Se recomanda evitarea utilizării unor verbe cu grad ridicat de abstractizare care nu indica
ce va ști să facă elevul la sfârșitul lecției. Astfel de verbe sunt: (verbe interzise) a ști, a
cunoaște, a aprecia, a-și însuși, a înțelege, a memora.

În programele şcolare nu sunt precizate obiectivele operaţionale, doar cele de referinţăsi

cele generale. Astfel, profesorul este pus în situaţia să-si formuleze singur obiectivele
operaţionale pentru fiecare lecţie în concordanţăcu obiectivele formulate în programa
şcolară. De cele mai multe ori, acesta, confundăconţinutul învăţării cu subiectul-tema
lecţiei.

V. METODE TRADIȚIONALE ÎN PREDAREA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE

CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Deși în ultima vreme se pune un accent mai mare pe utilizarea metodelor moderne de
predarea-învățarea-evaluare a educației civice în învățământul primar, metodele tradiționale
au încă un rol destul de important prin prisma atingerii obiectivelor cadru, de referință sau
operaționale din programa de clasa a III -a și de clasa a IV –a. Cerinţele actuale ale predării-
învăţării educației civice sunt o consecinţă a evoluţiei conceptelor, noţiunilor, a ştiinţei
sociale, în general, dar şi a evoluţiei metodelor de predare-învăţare. Folosirea numai a
metodelor moderne nu este posibilă, deoarece multe conţinuturi nu se pretează decât la
metode tradiţionale, neexistând posibilitatea implicării elevului în procesul de predare-
învăţare (lipsa documentelor). Din aceste considerente, lecţia de educație civică este
realizată întotdeauna printr-o îmbinare a metodelor clasice cu cele moderne.
Metodele cu rol pasiv sunt centrate pe activitatea profesorului, în procesul de predare-
învăţare, elevii fiind receptori pasivi.

a) Expunerea sistematică a cunoștințelor

Metoda expunerii constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie, de
către educator către educaţi, în concordanţă cu prevederile programei şi cu cerinţele
didactice ale comunicării. (Constantin Cucoş (coordonator), Psihopedagogie pentru
examenele de definitivare şi grade didactice, Bucureşti, Editura Polirom, 1998, p. 143).
În funcţie de obiectivele operaţionale, de stilul de predare a învăţătorului, de
particularităţile de vârstă ale elevilor, de concretitudinea limbajului folosit, expunerea poate
fi realizată prin mai multe variante ale sale: povestirea de 10-15 minute, mai ales la clasele
mici; descrierea, explicaţia, la toate clasele.

1) Povestirea
Povestirea este o metodă expozitivă, care constă în nararea unor fapte sau întâmplări,
respectând ordinea în timp şi spaţiu a obiectelor, a faptelor, evenimentelor autentice sau
imaginare. (Maria Eliza Dulamă, Strategii Didactice, Editura Clusium, 2000, p. 29).
Prezentarea faptelor, evenimentelor se realizează cu ajutorul unui limbaj expresiv, în care
figurile de stil, intonaţia şi gestica adecvată ocupă un loc central, cu scopul de a crea
sentimente, atitudini.
Povestirea poate fi însoţită de imagini, documente istorice, hărţi, tablouri, care o fac să
fie urmărită de elevi cu emoţie, încordare, participare intensă la evenimentul istoric. Se
poate alege tema povestirii în funcţie de conţinutul lecţiei, de eveniment, pe baza unui
obiectiv operaţional stabilit în proiectul didactic.
Învățătorul poate solicita elevilor să povestească folosind propriul limbaj. Momentul
introducerii povestirii în lecţia de educație civică, durata şi calitatea depind de competenţa
învăţătorului. Povestirea creează situaţii de învăţare care permit elevilor să redacteze o
povestire, să dispună de capacitatea de a povesti.

2) Descrierea
Descrierea este o formă de expunere, prin care prezentăm trăsături, detalii, caracteristici
ale unui obiect sau eveniment, consemnând rezultatele observaţiilor vizuale sub formă de
reprezentări ale obiectelor, proceselor, fenomenelor.
Metodologia descrierii cuprinde: pregătirea descrierii ca un moment important din lecţia
de educație civică, prin formularea obiectivului urmărit, alegerea textului, selectarea
secvenţelor din text, exersarea prezentării descrierii, alegerea mijloacelor de învăţământ
pentru susţinerea descrierii. Descrierea propriu-zisă cuprinde: sarcini de lucru, pregătirea
afectivă a elevilor, citirea textului ştiinţific sau literar de către învăţător, descrierea
imaginilor (fotografii, diapozitive, CD), formularea unor întrebări referitoare la descriere,
evaluarea rezultatelor elevilor.
Uneori se integrează în cadrul povestirii descrierea unor personaje, zugrăvirea prin
cuvinte a unor locuri, prezentarea unor obiecte, cu scopul de a conferi culoare locală a epocii
faptele relatate.
Descrierea poate fi introdusă în orice moment al lecţiei: în etapa dobândirii
cunoştinţelor, în etapa fixării şi în procesul de evaluare. Pentru că această metodă ocupă un
loc foarte restrâns în economia lecţiilor de educație civică, este mai eficient să-i punem pe
elevi să observe, pe baza unor indicatori formulaţi de învăţător, apoi să descrie ei oral sau
în scris, faptele respective.

3) Explicaţia
Explicaţia presupune o argumentare raţională a termenelor de educație civică. Este
forma expunerii care pune în mişcare operaţiile gândirii logice în reconstituirea şi explicarea
faptelor, dezvăluind adevărul pe baza unei argumentaţii deductive. În procesul de predare-
învăţare, se porneşte de la definirea unui concept sau a unei noţiuni civice, după care se
analizează şi se argumentează cauzele, premisele, consecinţele, desfăşurarea evenimentului.
Explicaţia se bazează pe conţinutul ştiinţific al lecţiilor, care trebuie prezentat într-o
succesiune logică, pe baza unei scheme la tablă, ce cuprinde ideile principale ale lecţiei.
Pentru eficienţa explicaţiei, conţinutul trebuie să fie accesibil elevilor. Demersul
explicativ presupune un dialog cu elevii, întrebări pentru a evalua dacă şi-au însuşit
conţinuturile explicate anterior. Relaţionarea dintre evenimente, noţiuni, personalităţi,
obiecte, monumente se realizează prin întrebările: „de ce?”, „unde?”, „cum?”, „din ce
cauză?”.
Explicaţia este într-o interdependenţă permanentă cu alte metode de învăţământ precum
demonstraţia şi conversaţia, cu rolul de a verifica dacă ideile expuse au fost înţelese şi
însuşite de elevi.
Analizând aplicarea acestor metode putem desprinde anumite concluzii: se permite
prezentarea mai multor informații într-un timp relativ scurt, solicită gândirea, imaginația,
vorbirea elevilor; oferă posibilitatea elevilor de a adresa întrebări; elevul e un simplu
receptor care nu participă la obținerea informațiilor.

B) CONVERSAŢIA
Conversaţia este o metodă interogativă ce presupune un dialog, pe baza întrebărilor bine
şi oportun puse de învăţător elevilor şi în răspunsurile acestora. Întrebarea este începutul
cunoaşterii (Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie, p. 266), iar interacţiunile
verbale învăţător-elev, elev-elev realizează progresul, asimilarea de cunoştinţe „pas cu pas”.
(Gheorghe Tanasă, op. cit., p. 72) Adevărata cunoaştere nu constă în răspuns, cât în puterea
permanentă a unor întrebări şi în urmărirea răspunsurilor care vor da naştere unor noi
întrebări.
Conversaţia presupune o interacţiune de tip feed-back, printr-un proces bilateral.
Întrebările sunt clasificate, de literatura de specialitate, în funcţie de procesul psihic:
Întrebări reproductive, care solicită memoria şi se aşteaptă un singur răspuns.
Întrebări productive, care solicită gândirea şi permit elaborarea mai multor răspunsuri. În
procesul de predare-învăţare a istoriei aceste întrebări sunt de două feluri: cauzale şi
ipotetice. Întrebările cauzale se adresează factorilor care au determinat apariţia unui
eveniment istoric.
Întrebări de clasificare.
Întrebări de comparare.
Întrebări de ordonare cronologică.
Întrebări cauzale.
În funcţie de cui se adresează, întrebările sunt frontale, întregii clase, întrebări
individuale, unui elev, întrebări adresate de elev învăţătorului (inversate), întrebări
returnate, când la o întrebare a elevului învăţătorul răspunde printr-o altă întrebare, sau de
releu de comunicare, când la întrebarea unui elev, învăţătorul o returnează clasei.
Conversația, indiferent de forma ei, contribuie la îmbunătățirea relației profesor-elev,
stimulează interesul elevilor pentru formulări clare de întrebări și răspunsuri. Deși metoda
este frontală, participă la discuții doar o parte a elevilor și duce la o fragmentare a lecției.

1) Conversaţia examinatoare (catehetică)

Conversaţia catehetică este utilizată după ce elevii au învăţat cunoştinţele prin
activitatea frontală, individuală sau pe grupe, cu scopul de a evalua în mod obiectiv şi exact
în ce măsură au fost realizate obiectivele stabilite. În cadrul acestei metode, obiectivele
operaţionale, pe care le transformăm în itemi, sunt criteriile evaluării.

2) Conversaţia euristică
Conversaţia euristică este o activitate comună învăţătorului şi elevilor, de gândire şi căutare,
de aflare a adevărului, de formare a unor noţiuni şi concepte. Se prezintă sub forma unor
serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau
noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării.
Este o secvenţă a lecţiei de educație civică, bazată pe cunoştinţele dobândite de elevi în
lecţiile anterioare. Schimburile de idei dintre cei doi poli ai educaţiei sunt condiţionate de
structura şi profunzimea întrebărilor, de integrarea lor în contextul conţinuturilor lecţiilor
de educație civică.
Întrebările şi răspunsurile se încheagă în serii compacte, fiecare nouă întrebare avându-
şi germenele sau punctul de plecare în răspunsul anterior.

3) Conversaţia de consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor

Acest tip de conversaţie are drept scop certitudinea că lecţia predată a fost însuşită de
către elev, că a gândit şi a realizat conexiuni trainice cu informaţiile anterioare şi cu
cunoştinţele dobândite la celelalte discipline de învăţământ.

4) Discuţia
Discuţia este un schimb reciproc de idei şi informaţii, de impresii şi de păreri, de critici
şi de propuneri în jurul unei teme cu scopul de a examina, aprofunda, a se informa despre
date, concepte, noţiuni, evenimente. Discuţia poate fi folosită în activităţi şcolare şi
extraşcolare, în scopul informării reciproce, elucidării unui aspect legat de o activitate de
învăţare, de organizare a unei activităţi cu o temă de educație civică. Se poate discuta cu
elevii despre un text, test, activităţi extrașcolare, despre pregătirea unui concurs cu conţinut
civic, despre organizarea unei excursii având obiective turistice civice.
Pentru realizarea metodei conversației este foarte important ca întrebările să întrunească
anumite condiții: să fie formulate corect gramatical și științific, să nu solicite răspunsuri
monosilabice sau să sugereze răspunsul, să lase elevilor timp de gândire pentru a răspunde.
De asemenea, răspunsurile trebuie să aibă anumite calități precum: să fie corecte din punct
de vedere gramatical și științific, să fie formulate în propoziții și fraze întregi, să cuprindă
întreaga sferă a întrebării.

C) DEMONSTRAŢIA

Demonstraţia este o metodă de explorare indirectă, prin care se dovedeşte o realitate, un

fenomen sau un proces pe baza unui material concret, intuitiv sau în urma unor exemple,
argumente logice şi acţiuni practice ce favorizează cunoaşterea.
A demonstra presupune:
- a arăta elevilor obiecte şi fenomene reale sau substitutele lor, pentru cunoaşterea
realităţii civice şi explicarea lor;
- a provoca o percepţie activă, senzorială, intuitivă;
- a oferi experienţe şi argumente pentru cunoaşterea unor evenimente, noţiuni,
concepte civice.
Prin această metodă, cunoştinţele sunt transmise elevilor cu ajutorul unui obiect (un vas
de lut, o armă, un obiect de mobilier, un tablou) sau substitutele lor; fotografii, hărţi, imagini
video. Suportul material are caracter ilustrativ, cu rol esenţial în demonstraţie (natural,
obiectual, figurativ, simbolic). După materialul intuitiv, se desprind tipuri diferite de
demonstraţii (Ştefan Păun, op. cit., p. 76):
- demonstraţii pe viu, cu obiecte şi fenomene autentice (exponate de muzeu, materiale
arheologice);
- demonstraţii prin acţiuni;
 - demonstraţii cu ajutorul reprezentărilor grafice, figurative;
- demonstraţia cu ajutorul documentelor social - politice;
- demonstraţia pe baza unor desene sau scheme pentru evidenţierea unor etape
istorice, unor noţiuni şi conţinuturi;
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale;
- demonstraţia prin exemple;
- demonstraţia cu ajutorul simbolurilor.
Este necesar ca demonstraţia să fie utilizată şi de către elevi. Învăţătorul îl ajută pe elev
cum să folosească demonstraţia pentru a susţine un adevăr istoric sau pentru a infirma o teză
cu ajutorul argumentelor, judecăţilor şi raţionamentelor. Observaţia să fie dirijată astfel
încât să-l pună pe elev în faţa unei probleme de cunoaştere, în raport cu care să intuiască
materialul.
1) Demonstraţiile logice
Demonstraţiile logice se bazează pe raţionamente, argumente, pe elemente specifice de
cultură şi civilizaţie. Demonstraţia în funcţie de aceste elemente poate fi directă sau
indirectă. Ea devine un proces de cunoaştere a realităţii civice, prin argumente şi
raţionamente care mijlocesc legătura între evenimente, definiţii, teze de demonstrat,
concluzii şi idei.
Demonstraţiile obiectuale se realizează numai cu obiecte autentice.

2) Demonstraţiile figurative
Demonstraţia prin desene cu conţinut civic reprezintă materializarea grafică sau
cartografică a unor noţiuni, concepte şi conţinuturi de educație civică. Desenele, graficele
sunt efectuate numai dacă sunt absolut necesare însuşirii cunoştinţelor, înţelegerii
fenomenelor şi proceselor civice; nu trebuie să se înlocuiască desenele din manual sau alte
materiale didactice existente sau asemănătoare. Practica de a neglija desenele şi
reprezentările grafice din manual, prin efectuarea unor hărţi, scheme îndepărtează pe elevi
de la obiectivele demonstraţiei.
Dintre tipurile de desene cu conţinut civic efectuate pe tablă şi pe caiete, desenul schematic
şi harta schematică sunt cel mai des folosite în procesul de predare-învăţare. Prin desenarea
hărţii pe caiet, elevii capătă deprinderi de muncă individuală, asimilând astfel cunoştinţe
teoretice, informaţii, noţiuni, conţinuturi.

3) Demonstraţia cu ajutorul beletristicii

Oferă un teren amplu învăţătorului pentru a-şi consolida lecţiile cu extrase din operele
literare, cu valoare artistică mare. La educație civică, elevii sesizează imediat în timpul
lecţiilor ce anume se potriveşte, ce are legătură cu literatura şi invers.

4) Demonstraţia cu ajutorul schemei

Este una dintre formele specifice ale metodei demonstrative, ce are o mare aplicabilitate
în predarea fiecărei lecţii de educație civică. Prin schemă, învăţătorul îşi propune să extragă
şi să prezinte elevilor (prin scriere la tablă, expunere pe o planşă din timp pregătită)
esenţialul unei lecţii. Schema trebuie din timp bine gândită, logic expusă, capabilă să
ordoneze şi să ierarhizeze categoriile de date şi evenimente, să evidenţieze cadrul
cronologic al desfăşurării istorice, să ofere posibilităţi clare de înţelegere a cauzabilităţii
producerii unor anumite fapte, situaţii. Schema ajută elevii în asimilarea structurii educației
civice, în înţelegerea esenţei acesteia şi contribuie la dezvoltarea gândirii lor.

D) PROBLEMATIZAREA
 Problematizarea este metoda de tip euristic care constă în crearea şi rezolvarea unor
situaţii problematice (întrebări-problemă) cu scopul de a activiza gândirea şi de a dezvolta
creativitatea elevilor. Urmărindu-se realizarea unor obiective formative, elevul este angajat
în căutarea unor răspunsuri variate, care implică fluenţă, originalitate, flexibilitate,
elaborare. Problematizarea conduce la rezolvarea unor situaţii conflictuale reale sau
aparente între cunoştinţele dobândite anterior de elevi şi noile informaţii despre fenomenul
sau procesul studiat.
O întrebare devine o problemă numai în cazul în care trezeşte în mintea elevului o
contradicţie neaşteptată, o tensiune, o incertitudine, o uimire, necesitatea unor căutări, care
le stimulează interesul, le mobilizează capacităţile psihice şi îi determină la o atitudine
activă până la găsirea soluţiei. Sesizarea unei probleme noi sau înţelegerea unei probleme
puse de învăţător constituie punctul de plecare în procesul gândirii independente a elevilor,
întrucât îi mobilizează să-şi reamintească informaţiile necesare rezolvării situaţiei date şi
să-şi completeze cunoştinţele deja asimilate cu altele noi.
Pentru ca problematizarea să fie reuşită, în cadrul lecţiei, trebuie să se respecte câteva
condiţii:
- să ofere elevilor un minimum de informaţii prezentate în anumite corelaţii, dependenţe,
cerute de problema dată;
- să le prezinte în chip organizat, structurat, astfel încât să rezulte cu claritate întrebarea-
problemă şi să direcţioneze gândirea elevilor pe drumul cel bun spre rezolvarea dificultăţilor
eventuale;
- să se apeleze şi la cunoştinţe anterior dobândite de elevi, cunoştinţe care să le netezească
drumul spre soluţionarea problemei date;
- să fie astfel formulată întrebarea-problemă încât să permită elevilor găsirea soluţiei, nu
să-i încuie, punându-i în imposibilitatea de a ieşi din hăţişurile intenţionate aşezate în calea
rezolvării.

E) COMPARAŢIA

Comparaţia este o cale prin care învăţătorul şi elevii reuşesc, cu ajutorul unor mijloace
de învăţământ, să reconstituie trecutul pe baza asemănărilor şi deosebirilor dintre
evenimentele istorice. Prin conţinuturi, evenimente, lecţiile de educație civică pot avea
obiective operaţionale care să solicite metoda comparaţiei. Faptele, fenomenele civice
asemănătoare pot fi comparate după criterii ştiinţifice, după cauze, efecte, probleme
politice.
Tipurile de comparaţie ce pot fi folosite la educație civică sunt:
Comparaţia concomitentă, constă în compararea, în funcţie de diferite criterii
ştiinţifice, a faptelor şi fenomenelor asemănătoare, petrecute în aceeaşi perioadă, în condiţii
istorico-geografice diferite.
Comparaţia succesivă, constă în compararea progresivă a etapelor aceluiaşi proces civic
sau a diferitelor noţiuni de acelaşi fel care s-au succedat pe scara timpului. Acest tip de
comparaţie se poate folosi, în special, în lecţiile de recapitulare şi sistematizare.

F) STUDIUL DE CAZ

Studiul de caz este o metodă des întâlnită în activităţile didactice la educație civică. Este
o situaţie care analizează un caz. Activitatea prin studiu de caz constă în analiza individuală
sau colectivă a unui eveniment istoric cu relevanţă deosebită. Analiza poate fi orală sau
scrisă. Sub îndrumarea învăţătorului, elevii examinează, adună, selectează, valorifică
informaţii, îşi formează capacităţi de examinare critică, de a sesiza cauzabilitatea, evoluţia,
implicaţiile şi semnificaţia unor evenimente.
Studiul de caz dezvoltă imaginaţia, activitatea independentă, stimulează memoria şi
conexiunile acesteia, este o metodă de instruire şi învăţare activă.
Ex: a) alegerea cazului
b) lansarea cazului
c) procurarea informaţiilor
d) sistematizarea materialului
e) dezbatere asupra informaţiei culese
f) stabilirea concluziilor

VI. METODE MODERNE ÎN PREDAREA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ

ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Programa de educație civică pentru clasele a III –a și a IV –a propune următoarele strategii

didactice:
Strategiile didactice care permit formarea competențelor la disciplina Educație civică au ca
dominante: exemplul moral-civic ca reper de comportament, inițiativa și voluntariatul,
participarea/implicarea și activismul civic. Este necesar ca activitățile de învățare să asigure
continuitatea demersului explorare – valorizare – acțiune – responsabilitate, contribuind
astfel la formarea cetățeanului activ, responsabil și capabil să trăiască împreună cu ceilalți.
Strategiile didactice pot fi analizate pornind de la competențele generale care urmează să
fie dezvoltate la elevi în clasele a III-a și a IV-a. Formarea la elevi a celor trei competențe
generale presupune dobândirea de către elevi a competențelor specifice care au o
complexitate progresivă, în cei doi ani se studiu. Ținând cont de specificul disciplinei
Educație civică, este recomandată utilizarea unor strategii didactice variate, aplicate într-un
cadru educațional favorabil pentru manifestarea spiritului tolerant, deschis către
recunoașterea și interiorizarea valorilor și normelor morale, care încurajează interacțiunea
socială pozitivă, participarea/implicarea elevilor la propria formare, exersarea unor
comportamente moral-civice. Sunt recomandate strategiile didactice care dezvoltă
capacitatea de comunicare a elevilor, care stimulează explorarea și activitatea independentă
a acestora.
Cadrele didactice pot utiliza diferite tipuri de strategii didactice, precum:
a) strategii inductive bazate pe utilizarea exemplelor - din povești, fabule, desene animate
sau din viața reală - pentru identificarea și recunoașterea trăsăturilor persoanei, a grupurilor
mici din care elevii fac parte; exemplele pot fi utilizate și pentru identificarea unor norme
morale, a unor situații de respectare/încălcare a unor reguli și norme, a rolului normei
morale ca model de acțiune;
b) strategii analogice care utilizează modele - din povești sau din experiența proprie - pentru
caracterizarea persoanei, a grupurilor din care fac parte elevii, pentru analizarea regulilor și
a relațiilor din cadrul grupului;
c) strategii euristice bazate, de exemplu, pe: descoperire, dialog euristic, problematizare,
pentru explorarea grupurilor mici; realizarea unor povestiri, dramatizări privind aplicarea
unor reguli simple de conduită în familie, în grupul de joacă, în grupul de învățare; realizarea
unor colaje cu imagini, fotografii care prezintă elemente specifice ale localității, țării, ale
spațiului european.

Ca educație pentru integrarea în colectivitate, disciplina are un accentuat caracter practic-

aplicativ și presupune respectarea unor exigențe ale învățării durabile. Ca trasee metodice
adecvate pentru abordarea unor situații de învățare, strategiile didactice care pot fi
dezvoltate de către cadrele didactice presupun utilizarea metodelor didactice moderne, care
permit îmbinarea activităților individuale cu cele de grup și frontale, contribuind la
dezvoltarea atitudinilor activ-participative și la formarea spiritului civic, astfel:
- implicarea elevilor în învățarea prin acțiune (experiențială), în activități bazate pe sarcini
concrete, în învățarea prin descoperire, prin cooperare, prin confruntarea de idei;
- utilizarea unor metode activ-participative, interactive de învățare: discuții, dezbateri,
tehnici și metode de gândire critică, rezolvarea de probleme, simularea, jocurile de rol - care
pun accent pe construcția progresivă a cunoștințelor și a capacităților, pe dezvoltarea
creativității elevilor;
- utilizarea calculatorului, ca mijloc modern de instruire, pentru creșterea gradului de
atractivitate și a dimensiunii interactive a activității de învățare;
- valorificarea oportunităților oferite de mediul electronic de instruire (filme didactice,
prezentări cu ajutorul noilor tehnologii, ilustrări audio/video ale unor situații);
- implicarea elevilor în proiecte simple cu conținut moral-civic în cadrul clasei, al școlii sau
al comunității locale.
Proiectele pot avea diferite teme, adecvate vârstei elevilor. Astfel, la clasa a III-a, temele se
pot referi la:
- clasă, de exemplu: „Jurnalul clasei”; „Regulamentul scris și ilustrat al clasei mele”;
- școală, de exemplu: „Școala mea verde”;
- comportamente moral-civice, de exemplu: „Mâinile mici fac fapte mari”; „Circulăm și ne
purtăm responsabil pe stradă”;
- tradiții locale, de exemplu: „Târgul de Paște/Mărțișor”; „Obiceiuri de iarnă”.

Rezultatele proiectelor pot fi: un jurnal care prezintă diversele activități la care au participat
elevii în cursul anului școlar; un regulament al clasei ilustrat cu desene; un cod ilustrat
privind comportamentul pe stradă; un album/un portofoliu/un colaj (care prezintă: școala și
activități de îngrijire a spațiilor verzi din școală; implicarea elevilor în acțiuni de colectare
de haine, jucării, rechizite pentru donații; tradiții locale etc.).
La clasa a IV-a, temele proiectelor se pot referi la:
- clasă, de exemplu: „Cutia cu fapte bune”;
- școală, de exemplu: „Ziua porților deschise”;
- comportamente moral-civice, de exemplu, „Sunt un copil civilizat”, „Cunoaște-ți
drepturile”, „Școala tuturor”;
- tradiții locale, de exemplu: „Târgul de Paște/Mărțișor”, „Obiceiuri de iarnă”;
- monumente din România, din alte țări europene, incluse în patrimoniul mondial UNESCO,
de exemplu: „Călător în țara mea”, „Călător în Europa”.

Rezultatele proiectelor pot fi: o colecție de fapte bune realizate de elevii clasei; un cod
ilustrat al bunelor maniere, pe înțelesul copiilor; un album/un portofoliu/un colaj/o pagină
web (care prezintă activități organizate în școală, competiții între clase pe diferite teme,
tradiții locale; monumente UNESCO din România, din alte țări europene etc.).
Educația copiilor pentru integrarea în comunitate este un demers complex și îndelungat.
Este necesar ca acest demers derulat în context formal, în cadrul școlii, să fie susținut prin
activități complementare, realizate în contexte nonformale și informale (în cadrul
parteneriatului școală-familie-comunitate), care pot valorifica, în sens creativ și constructiv,
experiența copilului, precum:
- acțiuni comunitare de ecologizare a spațiilor verzi din apropierea unităților școlare;
plantarea de flori și copaci; acțiuni de monitorizare a evoluției unei mici zone/unui rond de
flori/unui copac din școală și/sau din apropierea unității școlare;
 - realizarea, în spații publice din comunitate, a unor expoziții cu desene, pe tema
comportamentului civic;
- organizarea de târguri cu produse realizate de copii în scopul strângerii de fonduri pentru
donații;
- strângerea de haine, jucării, rechizite pentru grupuri defavorizate;
- vizite (la muzee, biblioteci, unități economice, primărie, poliție, judecătorie), excursii
tematice etc., întâlniri ale elevilor cu reprezentanți ai comunității locale, pentru cunoașterea
comunității (în sens restrâns sau mai larg), pentru conștientizarea rolului pe care îl are
fiecare persoană în viața și în funcționarea normală a comunității.

Participarea părinților la acțiunile organizate de școală conduce la întărirea relației părinte-

copil, la sporirea comunicării școală-familie, dar și la valorizarea de către adulți a necesității
de a oferi exemple de implicare și comportament civic.

1. Turul galeriei

Atunci când introduceţi un nou concept, grupaţi elevii câte patru/cinci şi rugaţi fiecare
grup să deseneze o matrice conceptuală.
Numerotaţi grupurile.
Fiecare grup primeşte o foaie A3/A4 cu tabelul de mai jos (completat în colţul din stânga
sus cu denumirea conceptului) şi creioane colorate.
Lăsaţi elevii să lucreze 10-15 minute. Reamintiţi-le să înscrie pe afiş numărul grupului
şi să îl semneze.

Matricea conceptului

Conceptul Definiţia elevilor

(denumirea)

O propoziţie sau frază care

include noul concept şi care O reprezentare grafică a
reflectă înţelegerea noului conceptului
concept de către elevi

Atunci când au terminat afişele, ajutaţi-i să le expună pe pereţii sălii de clasă. Afişul
grupului nr. 1 va fi urmat de cel al grupului nr. 2, afişul grupului nr. 2 va fi urmat de cel al
grupului nr. 3 şi aşa mai departe. Lipiţi lângă fiecare afiş o foaie goală de hârtie (A4) pe care se
vor nota comentariile. Asiguraţi-vă că posterele sunt afişate în locuri uşor accesibile şi sunt
suficient de distanţate ca să nu se creeze îmbulzeală.
Rugaţi fiecare elev să ia un creion şi spuneţi-le că pleacă într-un tur al galeriei.
Pentru început, trimiteţi grupul 1 în faţa afişului 2, grupul 2 în faţa afişului 3 şi aşa mai
departe.
Rugaţi-i să studieze matricea şi să o discute. Înainte de a trece la afişul următor trebuie
să îşi noteze concluziile discuţiilor pe coala albă de lângă afişul pe care l-au examinat.
 Atunci când au examinat fiecare afiş, se vor întoarce la cel desenat de ei, vor citi notele
(opinii, sugestii etc.) colegilor şi vor discuta cum pot acestea să îi ajute să îşi îmbunătăţească
munca.
Dacă aveţi timp, puteţi organiza o discuţie cu întreaga clasă despre utilitatea
comentariilor şi a lucrurilor pe care elevii le-au observat în timpul turului galeriei.
Este o metodă foarte utilă şi pentru prezentarea / observarea produselor activităţii, de
orice natură.
2. Metoda cubului
Metoda cubului poate fi folosită cu orice tip de subiect sau orice grupă de vârstă. La
elevii mici (ciclul primar) este recomandabil să folosiţi doar trei sau patru din cele şase feţe ale
cubului la o lecţie.
Metoda cubului este o strategie care facilitează analiza unui subiect din diferite puncte
de vedere. Aceasta implică folosirea unui cub, ce poate fi obţinut prin acoperirea unei cutii mici
(15 până la 20 cm latură) cu hârtie sau prin confecţionare din carton.
Scrieţi câte unul dintre următoarele cuvinte pe fiecare faţă a cubului:
 Descrieţi
 Comparaţi
 Asociaţi
 Analizaţi
 Aplicaţi
 Argumentaţi pro sau contra
Cereţi elevilor să scrie timp de 2-4 minute pe un subiect dat (subiectul lecţiei).
Îndrumaţi-i să se gândească la subiect şi să îl descrie, adică să îl privească şi să descrie ceea ce
văd, inclusiv culori, forme şi semne.
Ţinând cont de aceste indicaţii, elevii scriu o perioadă de timp limitată. Procesul
continuă în mod similar pentru toate cele şase feţe ale cubului.
Indicaţiile extinse pentru cele şase feţe sunt următoarele:
Descrieţi. Priviţi obiectul cu atenţie (poate doar în imaginaţie) şi descrieţi cu atenţie ceea
ce vedeţi, inclusiv culori, forme, mărimi.
Comparaţi. Cu ce este similar? De ce diferă?
Asociaţi. La ce vă face să vă gândiţi? Ce vă inspiră? Pot fi lucruri similare, sau lucruri
diferite, locuri sau oameni. Eliberaţi-vă mintea şi căutaţi asociaţii pentru acest obiect.
Analizaţi. Spuneţi cum este făcut, din ce, ce părţi conţine.
Aplicaţi. Cm poate fi utilizat?
Argumentaţi pro sau contra. Luaţi o poziţie. Folosiţi orice fel de argumente logice pentru
a pleda în favoarea sau împotriva subiectului.
După perioada de scriere, rugaţi elevii să „rostogolească” cubul şi să îşi împărtăşească
răspunsurile pentru fiecare faţă a cubului. De obicei această activitate are loc, la început, în
perechi. Fiecare persoană alege trei părţi ale cubului şi citeşte ceea ce a scris, apoi ascultă ce a
scris partenerului său.

3. Mozaic

Metoda mozaic poate fi utilizată atunci când elevii citesc un text, ascultă o prezentare sau
realizează un studiu de grup, în orice domeniu din curriculum şi cu orice grupă de vârstă. Ca şi alte
activităţi de învăţare prin cooperare, metoda mozaic foloseşte grupuri casă şi grupuri de experţi. Ei
devin „experţi” pe măsură ce „predau” unul altuia părţi din materialul care trebuie învăţat. Este bine
ca grupurile să fie formate din patru-cinci membri. Aceste grupuri trebuie să fie formate din elevi cât
mai diferiţi. Poate fi utilizată pe parcursul unei singure lecţii, de cincizeci de minute, sau pe parcursul
mai multor lecţii.
 Împărţiţi clasa în grupuri de patru (grupuri casă ca în tabelul de mai jos).
În fiecare din grupurile casă, elevii capătă câte un număr de la 1 la 4.
Prezentaţi elevilor textul de studiat. Toată lumea citeşte textul.
Subliniaţi faptul că fiecare grup pe numere (1-4) va fi responsabil de predarea unui pasaj din
text, dar că fiecare elev trebuie să înveţe întregul text.
Aduceţi împreună grupurile de numere (elevi din grupuri casă diferite care au
acelaşi număr) formând astfel grupurile de experţi (1-4). Dacă grupurile sunt prea mari, împărţiţi-le
în subgrupuri, astfel încât să cuprindă nu mai mult de patru-cinci elevi. Dacă aţi pregătit materiale
(fişe de expert) pentru grupurile de experţi, distribuiţi-le.
Grupurile de experţi studiază în profunzime materialele din secţiunea lor de text. Apoi decid
împreună care este cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe colegii lor din grupul casă să înveţe acea
secţiune.
Experţii se întorc la grupul casă şi le predau celorlalţi conţinutul pasajului lor.

Gruparea elevilor în Mozaic

Gr Expert. 1 Gr Expert. 2 Gr Expert. 3 Gr Expert. 4
Gr. casă A Elev 1A Elev 2A Elev 3A Elev 4A
Gr. casă B Elev 1B Elev 2B Elev 3B Elev 4B
Gr. casă C Elev 1C Elev 2C Elev 3C Elev 4C
Gr. casă D Elev 1D Elev 2D Elev 3D Elev 4D

4. Ciorchinele
Ca activitate de grup, el poate servi drept cadru pentru ideile grupului, oferindu-le
elevilor prilejul să cunoască asocierile şi relaţiile pe care alţi elevi le deduc din îndrumări.
Activitatea individuală de elaborare a ciorchinelui reprezintă o alternativă la brainstroming,
deoarece este rapidă şi permite tuturor elevilor să se implice activ în procesul de gândire.
Rugaţi-i pe elevi să scrie un cuvânt sau expresie nucleu în centrul unei foi de hârtie.
Spuneţi-le să scrie cuvinte sau expresii care le vin în minte despre subiectul selectat.
În timp ce ei îşi scriu ideile, rugaţi-i să facă legături între ele.
Spuneţi-le să scrie cât mai multe idei care le vin în minte fie până la expirarea timpului
sau până la epuizarea tuturor ideilor.
După ce termină, ciorchinelerealizate pot fi comparate cu celelalte grupe.
Există doar câteva reguli de bază pe care trebuie să le arătaţi elevilor atunci când
folosesc ciorchinele:
Scrieţi tot ce vă vine în minte. Nu faceţi nici o apreciere cu privire la gânduri, doar
notaţi-le.
Nu vă preocupaţi de ortografie sau de alte reguli de scriere.
Nu vă opriţi din scris până nu trece suficient timp să vă adunaţi toate ideile.
Construiţi cât mai multe legături. Nu vă limitaţi volumul de idei sau fluxul de legături.

5. Metoda pălăriilor gânditoare

Copiii se împart în şase grupe – pentru şase pălării. Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare
având câte o culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. Rolurile se pot inversa,
participanţii sunt liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Culoarea
pălăriei este cea care defineşte rolul. Pentru succesul acestei metode este important însă ca
materialul didactic să fie bogat, iar cele şase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi.
- prezentarea problemei / situaţiei
- investigarea problemei pe baza caracteristicilor fiecărei pălării
- prezentarea argumentată a rezultatelor
 Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul
discuţiilor, extrage concluzii – clarifică
Pălăria albă – este povestitorul, cel ce redă pe scurt conţinutul textului, exact cum s-a
întâmplat acţiunea, este neutru – informează
Pălăria roşie – îşi exprimă emoţiile, sentimentele, supărarea, faţă de personajele
întâlnite, nu se justifică – spune ce simte
Pălăria neagră – este criticul, prezintă aspectele negative a întâmplărilor, exprimă doar
judecăţi negative – identifică greşelile
Pălăria verde – este gânditorul, care oferă soluţii alternative, idei noi, dă frâu imaginaţiei
{Ce trebuie făcut?} – generează idei noi
Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive şi constructive, explorează optimist
posibilităţile, creează finalul – efortul aduce beneficii

6. Explozia stelară

Pasul 1 - Se scrie problema în centrul unei steluţe cu 5 colţuri;

Pasul 2 - În vârful fiecărui colţ al steluţei se scriu întrebări de tipul: ce? cine ? unde? de ce?
când?

Pasul 3 - Se împarte clasa în grupuri;

Pasul 4 - Se lucrează la nivelul grupurilor pentru elaborarea unei liste cu întrebări multe si
diverse;

Pasul 5 - Se comunică întregii clase rezultatele muncii de grup.

Lista de întrebări iniţiale poate genera altele, neaşteptate;

Opţional, se poate proceda şi la elaborarea de răspunsuri.

7. Jocul de rol

Această metodă valorifică disponibilitatea elevilor de a interpreta roluri în conformitate cu

un anumit scenariu propus de profesor, inspirat de viața socială, literatură sau film, sau
propus de elevi. Evident, este de dorit crearea unor condiții cât mai bune de desfășurare a
„piesei”, stabilindu-se actorii, spectatorii, instructajul făcându-se separat sau pe fișe de
lucru;se asigură, eventual, chiar și decorul; se joacă, apoi piesa și se asigură o dezbatere
finală;în cele din urmă profesorul formulează concluziile. Posibile teme : dialogul dintre
un elev cu stimă înaltă de sine și unul cu stimă de sine scăzută; o discuție între un bătăuș și
cel agresat;o întâlnire a membrilor familiei la dejun sau cină;o masă rotundă la care sunt
invitate diverse rechizite școlare; un interviu luat de un reporter unui grup de elevi pe o temă
dată etc.

VII. METODE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE DE EVALUARE A REZULTATELOR

ȘCOLARE LA EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Programa școlară pentru educație civică la clasa a III –a și a IV –a sugerează următoarele

aspecte privind evaluarea:
 „Evaluarea reprezintă o componentă organică a procesului de învățare. În acord cu
finalitatea urmărită prin studiul disciplinei Educație civică la clasele a III-a și a IV-a,
evaluarea este utilă și pentru elevi (prin înregistrarea progreselor pe care le fac în procesul
de învățare), dar și pentru cadrele didactice (prin contribuția la îmbunătățirea activității
didactice); pe baza feed-back-ului primit de la elevi, cadrele didactice pot să facă schimbări
în procesul de învățare pentru a-l îmbunătăți (atât din perspectiva proiectării, cât și a alegerii
strategiilor didactice). Este necesar să se acorde atenție evaluării sub cele trei forme
cunoscute: evaluare inițială, continuă sau formativă și sumativă, ca procese definitorii de
cunoaștere a individualității elevilor cuprinși în procesul educațional.
Evaluarea trebuie să se realizeze în mod preponderent ca evaluare continuă, formativă.
Alături de formele și instrumentele clasice de evaluare, recomandăm utilizarea unor forme
și instrumente complementare, cum sunt: proiectul, portofoliul,
autoevaluarea/autoevaluarea activității în grupuri mici, observarea sistematică a activității
și comportamentului elevilor. Observarea comportamentului elevilor este importantă în
programele de educație centrate pe elev, constituie fundamentul evaluării și constă în
urmărirea atentă și sistematică a comportamentului unui copil fără a interveni, cu scopul de
a sesiza aspectele sale caracteristice. Pentru a-l influența în mod optim, profesorul trebuie
să redescopere mereu copilul în dinamica ipostazelor inedite ale individualității lui.
Este necesar, de asemenea, ca evaluarea să se realizeze ca evaluare de competențe,
respectiv, să pună în evidență ceea ce au dobândit elevii în raport cu competențele vizate
(care includ cunoștințe, abilități, atitudini), fără să fie redusă exclusiv la ce și cât anume știu
elevii.”

Evaluarea în învăţământul primar stă la baza modelarii şcolarului, a direcţionării

acestuia spre atingerea scopurilor propuse şi este mai mult decât o acţiune sau un procedeu, este
o operaţie complexă, un tot unitar format din intervenţii, acţiuni, atitudini, stări afective care
conduc spre identificarea unor aspecte variate:
a) conţinuturile şi obiectivele ce trebuie evaluate;
b) care este menirea şi din ce perspectivă se efectuează evaluarea;
c) momentul propice pentru a realiza evaluarea (la început, pe parcurs, la final);
d) modalitatea concretă de înfăptuire a evaluării(cu ce instrumente, probe);
e) în ce fel se prelucrează datele şi cum se valorifică informațiile;
f) pe baza căror criterii se evaluează.

Stabilirea obiectivelor şi planificarea cursului acţiunilor de urmat în cadrul procesului

de evaluare în învăţământul primar are valoare identică cu a determina când evaluezi, sub ce
formă, cu ce metode şi mijloace, cum valorifici informaţiile obţinute. Bineînţeles, la final, în
funcţie de concluziile rezultate, şcolarul îşi va modifica preferinţa de a folosi anumite stiluri şi
strategii de învăţare (chiar dacă nu le conştientizează în permanenţă), iar cadrul didactic îşi va
schimba strategia de planificare, de programare, de organizare, de coordonare a predării.
Deoarece este un proces ce implica o diversitate de acțiuni și procese, se pot identifica
mai multe forme de evaluare:
I.Evaluarea iniţială sau predictivă se realizează la începutul unei activităţi de instruire
în scopul cunoaşterii capacităţilor de învăţare ale şcolarilor, a nivelului de pregătire de la care
se porneşte, a gradului în care sunt stăpânite cunoştinţele şi în scopul verificării existenței
capacităţilor necesare asimilării conţinutului etapei ce urmează.

II. Evaluarea continuă sau formativă se efectuează prin măsurarea şi aprecierea

rezultatelor pe parcursul derulării unui proces, din momentul începerii şi până la încheierea
acestuia. Evaluarea formativă este un tip de evaluare capital pentru învăţământul primar,
întrucât răspunde funcţiilor și satisface cerinţele pe care trebuie să le aibă actul de evaluare:
acela de ameliorare, de producere a unor schimbări imediate şi cu efecte pozitive în pregătirea
şcolarilor. Evaluarea se realizează pe secvenţe mici, treptat şi se centrează pe elemente
esenţiale, ceea ce face ca şcolarul să se afle în permanenţă „în priză”, fără să fie suprasolicitat
prin acumularea de informații fără valoare. Având scop de ameliorare, evaluarea continuă nu
priveşte cantitatea, ci calitatea şi nu conduce la ierarhizarea şcolarilor, ci la stimularea
dezvoltării lor.

Principalele avantaje ale evaluării formative sunt:

a) verifică sistematic, pe secvenţe mici, toţi şcolarii, din toată materia;
b) asigură ghidarea şcolarului în învăţare, corectarea oportună a greşelilor, remedierea
lor ori aprofundarea prin programe de îmbogăţire a cunoştinţelor;
c) evaluează nu numai rezultatul învăţării, ci şi procesul prin care s-a ajuns la un anumit
rezultat, permiţând ameliorarea lui, în viitor;
d) întăreşte cooperarea învăţător-şcolar şi capacitatea de autoeducare, pe baza
cunoaşterii criteriilor de evaluare;
e) consumă mai puţin timp decât alte tipuri de evaluări.

III. Evaluarea cumulativă sau sumativă reprezintă modul tradiţional de evaluare a

rezultatelor şcolare şi constă în verificarea şi aprecierea periodică, încheiate prin control final
asupra întregului produs al actului pedagogic. Evaluarea sumativă se poate realiza în faza finală
prin aprecierea rezultatelor la sfârşitul unui semestru sau an şcolar, la sfârşitul unui ciclu de
învăţământ. Ea se realizează prin verificări punctuale pe parcursul programului şi o evaluare
globală, de bilanţ la sfârşitul unor perioade de activitate. Prin evaluarea sumativă se verifică
nivelul unor capacităţi a căror formare şi dezvoltare necesită o perioadă de timp mai mare.
Rezultatele obţinute de şcolari la sfârşitul unui an sau ciclu de învăţământ constituie elemente
de referinţă unice, deci criterii de clasificare şi promovare a lor, realizându-se astfel una din
funcţiile evaluatorii.

Metode tradiționale de evaluare

1.Metoda de evaluare orală este una din cele mai răspândite şi folosite metode,
realizându-se printr-o alternanţă de întrebări şi răspunsuri, fiind folosită, cu precădere, ca
verificare curentă, parţială şi pe parcursul procesului de instruire. Evaluarea orală este o acţiune
proprie, particulară, specială situaţiilor în care performanţa trebuie manifestată, exprimată prin
comunicare orală. Ea implică iscusinţa, priceperea de a transmite verbal mesajele, de a le
recepta, de a formula întrebări şi răspunsuri, de a dialoga, de a identifica sensul cuvintelor prin
raportare la context, de a integra cuvinte noi învăţate în enunţuri proprii, de a povesti, de a avea
o pronunţie clară şi corectă.
Verificarea orală se realizează în multiple forme, utilizându-se diverse tehnici, cum ar
fi: a) conversaţia de verificare (prin întrebări şi răspunsuri); b) cu suport vizual (repovestire
după imagini); c) descrierea şi reconstituirea (prin piese de puzzle); e) completarea unor
dialoguri incomplete.
Avantajul probelor orale constă în aceea că feed-back-ul se realizează imediat.

2.Metoda de evaluare scrisă este un mijloc de înfăptuire a verificării unui număr mare
de şcolari într-un timp limitat, oferind acestora posibilitatea să gândească şi să lucreze în ritm
propriu, asigurând în același timp un grad mai mare de obiectivitate în notare. Evaluarea scrisă
pune la îndemâna şcolarilor mai emotivi sau a celor care gândesc mai lent instrumentul care le
permite să-şi prezinte toate cunoştinţele. În cadrul evaluării scrise toţi şcolarii sunt nevoiţi să
răspundă unor întrebări cu acelaşi grad de dificultate, ce verifică acelaşi conţinut, fapt ce
favorizează o mai bună comparare a rezultatelor.
Metoda de evaluare scrisă este utilizată sub diferite forme, cum ar fi: a) extemporalul
(lucrarea scrisă neanunţată); b) activitatea de muncă independentă în clasă; c) lucrarea de
control (anunţată); d) tema pentru acasă; e) testul.

3.Metoda de evaluare practică pune la dispoziţia şcolarilor şansa de a opera cu

cunoştinţele teoretice însuşite, de a le aplica în diverse activităţi practice, realizând în acelaşi
timp şi o evaluare a gradului de însuşire a priceperilor şi a deprinderilor pe care le presupun
activităţile respective. Şi această metodă se realizează printr-o mare varietate de forme:
a) confecţionarea unor obiecte;
b) executarea unor experienţe sau lucrări experimentale;
c) întocmirea unor desene, schiţe, grafice;
d) interpretarea unui anumit rol.

Metode moderne de evaluare

Dintre cele trei componente ale spiralei educaţiei, predare-învăţare-evaluare, cea din
urmă este considerată un subiect sensibil deoarece efectele acţiunilor evaluative se fac simţite
nu numai în interiorul sistemului educaţional, ci şi în afara lui, respectiv în plan cultural, social
şi chiar politic.
Pe de altă parte, între instruire-învăţare-evaluare există o relaţie de intercondiţionare
reciprocă, fiecare dintre ele realizându-se prin raportare la celelalte. Nu este corect să evaluăm
ceea ce nu s-a predat, respectiv învăţat, dar nici nu are sens să se predea, respectiv învăţa, ceea
ce nu se evaluează.
Cele mai frecvente metode de evaluare complementară sunt:

a) observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor

b) investigaţia;
c) proiectul;
d) portofoliul;
e) autoevaluarea.

a. Observaţia sistematicăa elevilor poate fi făcută pentru a evalua performanţele

elevilor dar mai ales pentru a evalua „comportamente afectiv-atitudinale.”
Caracteristici ce pot fi evaluate:
- concepte şi capacităţi ;
- organizarea şi interpretarea datelor;
- selectarea şi organizarea corespunzătoare a instrumentelor;
- descrierea şi generalizarea unor procedee, tehnici, relaţii;
- atitudinea elevilor faţă de sarcină;
- implicarea activă în rezolvarea sarcinii;
- punerea unor întrebări pertinente învăţătorului;
- completarea/ îndeplinirea sarcinii;
De regulă practică observarea continuă. Pentru a evalua copii în mod corect, cadrul
didactic trebuie să efectueze observarea cu un scop specific. Pentru a practica această metodă
cadrul didactic are la dispoziţie trei modalităţi: fişa de evaluare, scara de clasificare, lista de
control.
b. Investigaţia atât ca modalitate de învăţare cât şi ca modalitate de evaluare, oferă
posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate,
pe parcursul unui interval mai lung sau mai scurt. Ea “constă în solicitarea de a rezolva o
problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să
întreprindă o investigaţie (documentare, observarea unor fenomene, experimentarea etc.) pe un
interval de timp stabilit.” (Radu. T.I.,Teorie şi practică în evaluarea învăţământului, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 226).
Îndeplineşte mai multe funcţii:
- acumularea de cunoştinţe;
- exersarea unor abilităţi de investigare a fenomenelor (de proiectare a acţiunii,
alegerea metodelor, emiterea unor ipoteze, culegerea şi prelucrarea datelor,
desprinderea concluziilor);
- exersarea abilităţilor de evaluare a capacităţii de a întreprinde asemenea demersuri;
Activitatea didactică desfăşurată prin intermediul acestei practici evaluative poate să fie
organizată individual sau pe grupuri de lucru, iar aprecierea modului de realizare a investigaţiei
este de obicei, de tip holistic.
Cu ajutorul acestei metode cadrul didactic poate să aprecieze:
- gradul în care elevii îşi definesc şi înţeleg problema investigată;
- capacitatea de a identifica şi a selecta procedeele de obţinere a informaţiilor, de
colectare şi organizare a datelor;
- abilitatea de a formula şi testa ipotezele;
- felul în care elevul prezintă metodele de investigaţie folosite;
- conciziunea şi validitatea raportului-analiză a rezultatelor obţinute;
Toate acestea, corelate cu gradul de complexitate al sarcinii de lucru şi cu natura
disciplinei de studiu fac din metoda investigaţiei un veritabil instrument de analiză şi apreciere
a cunoştinţelor, capacităţilor şi a personalităţii elevului.
Aportul acestui tip de activitate asupra dezvoltării capacităţilor de ordin aplicativ ale
elevilor este considerabil, mai ales în cazul rezolvării de probleme, al dezvoltării capacităţii de
argumentare, al gândirii logice etc.
c. Proiectul este o activitate mai amplă decât investigaţia care începe în clasă prin
definirea şi înţelegerea sarcinii (eventual şi prin începerea rezolvării acesteia), se continuă acasă
pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni (timp în care elevul are permanente consultări cu
învăţătorul) şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra
rezultatelor obţinute şi dacă este cazul, a produsului realizat.
Proiectul poate fi individual sau de grup iar titlul/ subiectul va fi ales de către cadrul
didactic sau elevi.
Criterii de alegere a proiectului.
Elevii trebuie:
- să aibă un anumit interes pentru subiectul respectiv;
- să cunoască dinainte unde îşi pot găsi resursele materiale;

Capacităţile/competenţele care se evaluează în timpul realizării proiectului:

- metodele de lucru;
- utilizarea corespunzătoare a bibliografiei;
- utilizarea corespunzătoare a materialelor şi echipamentului;
- organizarea ideilor şi materialelor într-un raport;
- calitatea prezentării;

Elementele de conţinut ale proiectului se pot organiza după următoarea structură:

- pagina de titlu;
- cuprinsul;
- introducerea;
- dezvoltarea elementelor de conţinut.
 De asemenea în realizarea proiectului , următorii paşi sunt important de reţinut:
- stabilirea domeniului de interes
- stabilirea premiselor iniţiale;
- identificarea şi selectarea resurselor materiale;
- precizarea elementelor de conţinut ale proiectului

Avantajele folosirii acestei metode:

- oferă şansa de a analiza în ce măsură elevul foloseşte adecvat cunoştinţele,
instrumentele, materialele disponibile în atingerea finalităţilor propuse;
- este o metodă alternativă de evaluare care scoate elevii şi cadrul didactic din rutina
zilnică;
- pune elevii în situaţia de a acţiona şi a rezolva sarcini în mod individual sau în grup,
autotestându-şi capacităţile cognitive, sociale şi practice;

Desfăşurarea proiectului:
1. Faza iniţială:

2. Faza de pregătire şi de concepere a proiectului:

a) Documentarea din cărţi, reviste, emisiuni TV, internet, enciclopedii, biblioteca şcolii ;
b) Consultarea adulţilor (cadre didactice, părinţi, alţi membrii ai familiei) ;
c) Prezentarea şi prelucrarea primară a informaţiilor;
d)Selectarea informaţiilor şi alegerea formei de prezentare (sub formă de carte, pe suport
de carton, pe o singură pagină de hârtie) ;
3. Faza finală:
a) Redactarea sub formă aleasă;
b) Prezentarea proiectului în faţa clasei ;

d. Portofoliul reprezintă “cartea de vizită” a elevului, prin care cadrul didactic poate să-
i urmărească progresul – în plan cognitiv, atitudinal şi comportamental – la o anumită disciplină,
de-a lungul unui interval mai lung de timp (un semestru sau un an şcolar).
Reprezintă un pact între elev şi cadrul didactic care trebuie să-l ajute pe elev să se
autoevalueze. Profesorul discută cu elevul despre ce trebuie să știe şi ce trebuie să facă acesta
de-a lungul procesului de învăţare.
Portofoliul cuprinde:
- lista conţinutului acestuia, (sumarul, care include titlul fiecărei lucrări/fişe,etc. şi
numărul paginii la care se găseşte);
- lucrările pe care le face elevul individual sau în grup;
- rezumate;
- eseuri;
- articole, referate, comunicări;
- fişe individuale de studiu;
- proiecte şi experimente;
- temele de zi de zi ;
- teste şi lucrări semestriale;
- înregistrări, fotografii care reflectă activitatea desfăşurată de elev individual sau
împreună cu colegii săi;
- autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului;
- alte materiale, hărţi cognitive, contribuţii la activitate care reflectă participarea
elevului/ grupului la derularea şi soluţionarea temei date;
 Portofoliul se compune în mod normal din materiale obligatorii şi opţionale, selectate
de elev şi/sau de cadrul didactic şi care fac referire la diverse obiective şi strategii cognitive.
Portofoliul cuprinde o selecţie dintre cele mai bune lucrări sau realizări personale ale
elevului, cele care îl reprezintă şi care pun în evidenţă progresele sale; care permit aprecierea
aptitudinilor, talentelor, pasiunilor, contribuţiilor personale. Alcătuirea portofoliului este o
ocazie unică pentru elev de a se autoevalua, de a-şi descoperi valoarea competenţelor şi
eventualele greşeli.
În alţi termeni, portofoliul este un instrument care îmbină învăţarea cu evaluarea
continuă, progresivă şi multilaterală a procesului de activitate şi a produsului final. Acesta
sporeşte motivaţia învăţării.
Această metodă alternativă de evaluare oferă fiecărui elev posibilitatea de a lucra în ritm
propriu, stimulând implicarea activă în sarcinile de lucru şi dezvoltând capacitatea de
autoevaluare.
Avantajele folosirii portofoliului:
- portofoliul este un instrument flexibil, uşor adaptabil la specificul disciplinei, clasei
şi condiţiilor concrete ale activităţii;
- permite aprecierea şi includerea în actul evaluării a unor produse ale activităţii
elevului care, în mod obişnuit, nu sunt avute în vedere; acest fapt încurajează
exprimarea personală a elevului, angajarea lui în activităţi de învăţare mai complexe
şi mai creative, diversificarea cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor exersate;
- dezvoltă capacitatea elevului de autoevaluare, aceştia devenind auto-reflexivi asupra
propriei munci şi asupra progreselor înregistrate;

Dezavantajul portofoliului este acela că nu poate fi repede şi uşor de evaluat. Este greu
de apreciat conform unui barem strict deoarece reflectă creativitatea şi originalitatea elevului.

VIII. PROIECTAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE LA EDUCAȚIE CIVICĂ

Proiectarea activității didactice este astfel menționată în programa de educație civică la

clasele a III –a și a IV –a:
”Proiectarea demersului didactic pentru o unitate de învățare începe cu lectura personalizată
a programei școlare. Lectura se realizează în succesiunea următoare: de la competențe
generale, la competențe specifice, la conținuturi, de la acestea din urmă la activități de
învățare. Este necesar să se răspundă succesiv la următoarele întrebări:
- În ce scop voi face? (sunt identificate competențele specifice de format la elevi în cadrul
respectivei unități de învățare);
- Ce conținuturi voi folosi? (sunt selectate conținuturi);
- Cum voi face? (sunt determinate activitățile de învățare);
- Cu ce voi face? (sunt analizate resursele, de exemplu, resurse materiale, de timp, forme de
organizare a clasei de elevi);
- Cât s-a realizat? (se stabilesc instrumentele de evaluare).
Exemplificând, proiectarea demersului didactic pentru o unitate de învățare la clasa a III-a
(Raporturile noastre cu animalele si plantele) implică următoarele posibile răspunsuri la
întrebările formulate:
- În ce scop voi face? – poate fi vizată competența specifică 2.2. Manifestarea unor atitudini
pozitive în raport cu lucrurile, cu plantele și animalele;
- Ce conținuturi voi folosi? – pot fi selectate, de exemplu, conținuturile:
- Ce sunt animalele și plantele?
- Nevoia de plante și animale
 - Atitudini față de plante și animale: atenție/neatenție, grijă/nepăsare, delicatețe/brutalitate,
compasiune/lipsă de compasiune, curaj/frică, respect/lipsă de respect, iubire/ură
- Cum voi face? – pentru exemplul considerat, pot fi alese activitățile de învățare propuse
de programa școlară: imaginarea unor povestiri privind raporturile persoanei cu plantele și
animalele, care valorizează atitudini pozitive față de acestea; realizarea, în perechi, la
alegerea elevilor, a unor scurte compuneri, dialoguri, scheme, desene, referitoare la cum
anume cred elevii că le-ar plăcea plantelor și animalelor să se comporte oamenii cu acestea;
punerea elevilor în situația de a-și exprima gânduri, sentimente, atitudini față de lucruri,
plante, animale și de a susține nevoia de plante, animale (pornind, de exemplu, de la imagini,
texte, desene animate, filme adecvate vârstei elevilor); în măsura în care consideră necesar,
cadrul didactic poate modifica aceste activități de învățare sau poate propune alte activități
de învățare (de exemplu, cadrul didactic poate realiza cu elevii exerciții de alegere a
animalului/plantei simbol pentru sine/pentru colegul/pentru prietenul său și de motivare a
alegerii făcute);
- Cu ce voi face? – pot fi, utilizate de exemplu, resurse materiale (povestiri, seturi de
imagini); resurse de timp (5 ore); forme de organizare a clasei de elevi (în perechi, pe grupe);
- Cât s-a realizat? – utilizarea, de exemplu, a unei probe orale ca instrument de evaluare.

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

Aria curriculară: Om şi societate

Disciplina: Educaţie civică
Clasa a III-a
Nr. de ore pe săptămână: 1
Nr. de ore pe an: 34
Manual: Lorica Matei, Alexandra Manea, Educaţie civică – manual pentru clasa a III-a,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010

NR. UNITĂŢI DE OB. CONŢINUTURI NR. SĂPT OBS.

CR ÎNVĂŢARE REF. ORE
T
1. Persoana 1.1,  Pentru tine – lecţie introductivă 13 I-XIII
1.2,  Să ne prezentăm!
2.1, 4.1  Ce înseamnă să fim persoane?
 Corpul meu
 Persoane cu nevoi speciale
 Încrederea.Respectul
 Bunătate. Răutate
 Sinceritate. Minciună
 Curajul. Frica
 Cunoaşte-te!
 Teste de autocunoaştere
 Evaluare
2. Raporturile 1.1,  Ce sunt lucrurile? 11 XIV-
noastre cu 1.2,  Lucrurile copiilor XXIV
lucrurile şi 2.2, 4.1  Lucrurile din jurul nostru
fiinţele  Cum ne purtăm cu lucrurile?
 Nevoia de lucruri
 Animale şi plante
  Animale şi plante - simbol
 Cum ne purtăm cu animalele şi
plantele?
 Nevoia de animale şi plante
 Evaluare
3. Raporturile 1.1,  Grupuri din care facem parte 7 XXV-
noastre cu 1.2,  Familia XXXI
ceilalţi oameni 2.1,  Grupul de joacă
3.1,  Clasa
3.3, 3.4  Grupul religios
 Reguli ale grupului
 Drepturi şi îndatoriri în cadrul
grupului
 Evaluare
4. Recapitulare  Persoana 3 XXXII-
finală  Lucrurile XXXIV
 Grupurile

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

CLASA a IV-a
ARIA CURRICULARĂ: om şi societate
DISCIPLINA: ed. civică
CURRICULUM: nucleu
NR. ORE PE SĂPTĂMÂNĂ: 1
NR. ORE PE AN: 35
AUTORII MANUALULUI: T. Piţilă, C. Mihăilescu, Ed. Aramis

NR. UNITĂŢI DE OB. CONŢINUTURI NR. SĂPT OBS.

CRT. ÎNVĂŢARE REF. ORE
1 2 3 4 5 6 7
1 Raporturile A) Relaţiile dintre oameni în cadrul 11 I-XI
noastre cu grupului
ceilalţi oameni -Eu şi grupul din care fac parte
- Relaţiile mele cu familia şi rudele
- Relaţiile mele cu prietenii
- Relaţiile de colaborare şi competiţie
- Despre grup şi conducătorii grupului
- Despre supunere şi revoltă
- Despre apreciere şi invidie
1.1., - Despre admitere şi respingere în cadrul
1.2., grupului
1.3., 6 XII-XVII
 3.1., B) Manifestarea relaţiilor dintre oameni în
3.2., diferite situaţii
3.3., - Relaţiile dintre oameni în situaţii obişnuite
4.1., - Relaţiile dintre oameni în situaţii dificile XVIII-
4.2. - *Probleme personale sau de grup? 6 XXIII
C) Drepturile copilului
- Despre drepturile şi îndatoririle copilului
- Despre respectarea şi încălcarea drepturilor
copilului
2 Comunitatea 1.1., - Comunitatea locală 6 XXIV-
1.2., - Poporul XXIX
1.3., - *Naţiunea. Comunitatea internaţională
3.1., - Mândria de a fi român
3.2.,
3.3.,
4.1.,
4.2.
3 Societate şi 1.1., - *Statul- formă de organizare 6 XXX-
stat 1.2., - *Instituţiile democratice ale statului român XXXV
1.3., - Simbolurile statului român
4.1.,
4.2
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Raporturile noastre cu ceilalţi oameni. Relaţiile dintre oameni în cadrul grupului
NUMĂR DE ORE ALOCATE: 11

NR. CONŢINUTURI - OB. ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE RESURSE EVALUARE – OBS.

CRT. DETALIERI REF INSTRUMENTE
1. Eu şi grupul din care 1.2., - Ex. de utilizare a termenilor specifici educaţiei - observaţia dirijată, - observarea
fac parte 2.1., civice; exerciţiul, conversaţia, jocul sistematică
2.2.,
3.2.
- Ex de exprimare a opiniei proprii; de rol, problematizarea - chestionar oral
- Exersarea unor roluri specifice prin activităţi pe -manualul, fotografii cu
grupe de lucru; grupuri diferite
- Ex de elaborare a regulilor unui grup; -act. frontală/ individuală
-lucrul în pereche
- 1 oră
2. Relaţiile mele cu 1.2., - Ex. de descoperire a sensului unor termeni specifici - observaţia dirijată, - observarea
familia şi rudele 3.1., şi de alcătuire a unui mini-dicţionar de termeni civici; exerciţiul, conversaţia, jocul sistematică
4.1.
- Exersarea unor roluri specifice prin activităţi de lucru de rol, problematizarea - temă de lucru în
în grup/perechi; -manualul, fotografii cu clasă
- Ex de valorificare a informaţiei sociale oferite de familia şi rudele
mass-media -act. frontală/ individuală
- 1 oră
3. Relaţiile mele cu 2.1., - Explicarea/înţelegerea/utilizarea termenilor: solidar, - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
prietenii 2.2., solidaritate; de rol, problematizarea sistematică
3.1.,
4.1.
- Ex de identificare a elementelor care pot oferi cuiva -manualul, fotografii cu - temă de lucru în
statutul de prieten; prietenii clasă
- Activităţi prin care să deosebească relaţia de prietenie -act. frontală/ pe grupe
de tovărăşiile ocazionale; - 1 oră
- exemple de diferenţiere între drepturi şi îndatoriri
4. Relaţiile de colaborare 1.1., - Înţelegerea şi aplicarea noţiunilor de colaborare şi - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
şi de competiţie 2.2., competiţie pe baza unor exemple şi situaţii concrete; de rol, problematizarea sistematică
3.2.,
 4.1. - Deducerea avantajelor ambelor tipuri de relaţii când -materiale de analiză a - temă de lucru în
acestea au la bază cinstea, corectitudinea, respectul, rezultatelor elevilor clasă
solidaritatea; -act. frontală/ pe grupe
- Participarea la stabilirea regulilor în cadrul grupurilor - 1 oră
din care fac parte elevii.
5. Despre grup şi 1.1., - Exersarea unor roluri specifice prin activităţi pe - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
conducătorul grupului 2.2., grupe; de rol, problematizarea sistematică
3.2.,
4.1.
- Exprimarea opiniilor personale în legătură cu tipul de -texte suport, imagini - temă de lucru în
conducător pe care îl acceptă; sugestive, informaţii din clasă
- Necesitatea acceptării poziţiei de condus; mass-media
- Înţelegerea şi aplicarea corectă a termenilor de -act. frontală/ pe grupe
autoritate - 1 oră
6. Despre supunere şi 1.1., - Exprimarea unor opinii personale în legătură cu - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
revoltă 2.2., situaţiile prezentate; de rol, problematizarea sistematică
3.2.,
4.1.
- Ex de diferenţiere între drepturi şi abuzuri, drepturi şi -texte suport, imagini - temă de lucru în
îndatoriri; sugestive, informaţii din clasă
- Luarea de decizii prin analiza unor fapte simulate mass-media
-act. frontală/ pe grupe
- 1 oră
7. Despre apreciere şi 1.1., - Exersarea unor roluri specifice prin activităţi pe - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
invidie 2.2., grupe; de rol, problematizarea, sistematică
3.2.,
4.1.
- Exprimarea opiniilor personale în legătură cu dezbaterea - temă de lucru în
situaţiile prezentate; -texte suport, imagini clasă
- Ex de rezolvare a unor fapte şi situaţii din; viaţa sugestive, informaţii din
personală, literatură, viaţa cotidiană, mass-media mass-media
-act. frontală/ pe grupe
- 1 oră
8. Despre admitere şi 2.2., - Ex de formulare a unor întrebări sau răspunsuri în - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
respingere în cadrul 3.1. legătură cu un comportament civic; de rol, problematizarea, sistematică
grupului dezbaterea
 - Ex de exprimare a opiniilor personale în legătură cu -texte suport, imagini - temă de lucru în
excluderea din grup; sugestive clasă
- Descoperirea legăturii dintre atitudinea grupului şi -act. frontală/ pe grupe
comportamentului cetăţeanului - 1 oră
9. Recapitulare 1.2., - Ex de exprimare a opiniilor personale în legătură cu - exerciţiul, conversaţia, jocul - observarea
3.2. un comportament civic, în diferite situaţii; de rol, problematizarea, sistematică
- Ex de analiză a unui caz de încălcare a drepturilor de dezbaterea - temă de lucru în
apartenenţă la un grup -texte suport, imagini clasă
sugestive, manualul
-act. frontală/ pe grupe
- 2 ore
10. Evaluare Activitate independentă Probă scrisă

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Persoana

NR. DE ORE ALOCAT: 7 ore

Nr. Nr.ore
Detalieri de Ob.
crt. Activităţi de învăţare data Demers didactic şi resurse Evaluare Obs.
conţinut ref..
1. Ce inseamna sa 1.1, Convorbire introductiva de familiarizare cu noua 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
fim personae? 1.2, disciplina de studio problematizarea elevilor
2.1, Definirea termenului de persoana -manualul, planse
4.1 Explicarea faptului ca numai oamenii sunt -activitate individuala, in perechi,
personae frontala
Exercitii de identificare a termenilor care
denumesc persoana
 Exercitii de aflare a sinonimelor pentru cuvantul
“persoana”
2. Persoana mea 1.1, Exercitii de prezentare a propriei personae, 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
1.2, folosind un limbaj correct, din sfera vietii civile problematizarea elevilor
2.1, Exercitii de cunoastere a actelor de identitate ale -manualul, acte de identitate
4.1 unui elev -activitate individuala, in perechi,
Exercitii de prezentare a actelor ce definesc o frontala
persoana
Realizarea unui portofoliu care sa cuprinda
documente personale
3. Persoanele din 1.1, Exercitii de identificare a persoanelor din jurul 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
jurul nostru 1.2, nostru problematizarea elevilor
2.1, Exercitii de identificare a trasaturilor commune -manualul, planse
4.1 ale acestor personae -activitate individuala, in perechi,
Exercitii de identificare a trasaturilor morale ale frontala
persoanelor

4. Persoanele din 1.1, Exercitii de identificare a persoanelor din lumea 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
lumea intreaga 1.2, intreaga problematizarea elevilor
2.1, Exercitii de identificare a trasaturilor commune -manualul, planse
4.1 ale acestor personae -activitate individuala, in perechi,
Exercitii de identificare a trasaturilor morale ale frontala
persoanelor
5. Corpul meu 1.1, Exercitii de observare a corpului uman 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
1.2, Exercitii de recunoastere a partilor componente problematizarea elevilor
2.1, Exercitii de enumerare a regulilor de igiena -manualul, planse
4.1 corporala -activitate individuala, in perechi,
Exercitii de completare a unor enunturi cu frontala
cuvintele care lipsesc
6. Persoanele cu 1.1, Exercitii de identificare a persoanelor cu nevoi 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
nevoi speciale 1.2, speciale problematizarea elevilor
 2.1, Exercitii de exprimare a atitudinii fata de -manualul, planse
4.1 persoanele cu nevoi speciale -activitate individuala, in perechi,
Prezentarea unor informatii despre aceste frontala
personae
7. Despre persoane 1.1, Exercitii de definire a persoanei 1 ora -conversatia, explicatia, -observarea sistematica a
1.2, Exercitii de aflare a actelor care asigura problematizarea elevilor
2.1, identitatea -manualul, planse
4.1 Exercitii de identificare a trasaturilor fizice si -activitate individuala, in perechi,
morale ale unei persoane frontala

PROIECT DIDACTIC

ARIA CURRICULARĂ: Om şi societate

DISCIPLINA: Educaţie civică
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Raporturile noastre cu ceilalţi oameni
SUBIECTUL LECŢIEI: Drepturile copilului
TIPUL LECŢIEI: consolidare
SCOPURI:
o cunoaşterea şi utilizarea limbajului din sfera valorilor civice
o cunoaşterea şi respectarea drepturilor copilului, a normelor de comportare în societate
o dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării personale în ceea ce priveşte activitatea
grupurilor din care face parte
o dezvoltarea gândirii logice, a operaţiilor gândirii ( analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea) şi a calităţilor sale ( flexibilitate,
activism)
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
01 să recunoască drepturile copilului
02 să compare imagini care reprezintă aspecte din viaţa copiilor
03 să analizeze un text narativ relevând mesajul privind respectarea drepturilor copiilor
04 să exprime opinii personale în aprecierea unor situaţii cu conţinut civic
05 să argumenteze necesitatea respectării drepturilor copiilor
RESURSE:
a)MATERIALE:
- imagini
- fişe cu fragmente din texte narative
- CD „Balonul cu nacelă”
- fişe cu enunţuri care exprimă idei referitoare la respectarea drepturilor copiilor
- carton, culori pentru realizarea afişelor
- diplome
b)PROCEDURALE
- conversaţia
- observaţia
- explicaţia
- problematizarea
- exerciţiul
- Metoda predării – învăţării reciproce
c)BIBLIOGRAFICE
 Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programa şcolară pentru educaţie civică. Clasa a IV-a, Bucureşti, 2006
 Marcela Peneş, Educaţie civică. Manual pentru clasa a IV-a, Editura Ana, Bucureşti, 2006
 Florica Chereja, Dezvoltarea gândirii critice în învăţământul primar, Editura Humanitas Educaţional, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti,
2004
 Bratu, G. (coord.), Aplicaţii ale metodelor de gândire critică la învăţământul primar, Editura Humanitas Educaţional, Centrul Educaţia
2000+, Bucureşti, 2004
 www.didactic.ro
 www.ro.vikipedia.org
NR OB. SECVENŢELE STRATEGII
CRT OP. LECŢIEI CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII DIDACTICE EVALUARE

1. MOMENT Asigurarea unui climat adecvat bunei desfăşurări

ORGANIZATORIC a lecţiei.
Pregătirea materialelor necesare în lecţie.

2. VERIFICAREA Controlul cantitativ şi calitativ al temei elevilor frontală

TEMEI

3. CAPTAREA  observarea unor imagini observaţia frontală

O1 ATENŢIEI  gruparea imaginilor în: „imagini care ne problematizarea
plac” şi „imagini care nu ne plac” conversaţia
 discuţii referitoare la motivele pentru care
au grupat astfel imaginile

4. ANUNŢAREA TEMEI Elevii sunt anunţaţi că astăzi, prin activităţi variate

vor afla mai multe despre ”Drepturile copilului”.
Se scrie titlul pe tablă.

5. O2 DIRIJAREA 1.Recunoaşterea drepturilor copiilor. Elevii

ÎNVĂŢĂRII sunt solicitaţi să exemplifice drepturi cunoscute conversaţia frontală
de ei.

2. Activitate pe grupe
O3 Fiecare grupă primeşte câte o fişă cu un text Metoda predării-învăţării observarea
care prezintă o situaţie de nerespectare a unui reciproce comportamentului
drept al copiilor. elevilor
 Fiecare dintre cei patru membri ai grupei are o
atribuţie precisă:
- Rezumatorul va formula enunţuri despre
text
- Întrebătorul va formula întrebări despre
text
- Clarificatorul va căuta explicaţiile
cuvintelor noi
- Prezicătorul va redacta o încheiere a
textului
Evaluarea activităţii fiecărui elev se va realiza
O4 întâi în cadrul grupei, apoi fiecare grupă va observarea
prezenta rezultatul activităţii. conversaţia comportamentului
problematizarea elevilor
3. „Balonul cu nacelă”
Pe baza unei prezentări Power Point, elevii vor
comenta la ce drepturi ale copiilor ar putea
renunţa şi cum ar decurge viaţa lor după aceasta.

O1 ASIGURAREA Activitate pe grupe conversaţia observarea

O4 RETENŢIEI ŞI Fiecare grupă va avea de realizat câte un afiş explicaţia comportamentului
O5 TRANSFERULUI prin care să promoveze unul din drepturile exerciţiul elevilor
copiilor în funcţie de materialele pe care le-au
primit ( imagini, enunţuri).
Elevii vor fi informaţi asupra criteriilor de
evaluare a lucrărilor ( recunoaşterea
dreptului copiilor prezentat în imagini şi enunţuri,
completarea afişului şi cu imagini şi enunţuri
originale, realizarea artistică).
ÎNCHEIEREA Se vor face aprecieri asupra comportamentului
LECŢIEI elevilor în lecţie.

TEMA PENTRU Se indică tema pentru acasă şi se fac recomandări

ACASĂ asupra rezolvării ei.
IX. CONCEPTE ȘI TERMENI SPECIFICI EDUCAȚIEI CIVICE (I)

Omul ființă socială

Concepțiile filosofice asupra naturii umane susțin că omul din natură este o ființă socială
sau susțin că, originar omul a trăit într-o stare de natură și a dobândit sociabilitatea la un
anumit moment dat al existenței sale prin încheierea unui contract social cu semenii. Încă
din cele mai vechi timpuri, s-a considerat că omul, prin natura sa, este o ființă socială dotată
cu grai articulat și stări morale „prin simțirea binelui și a răului a dreptului și a nedreptului.”
Aristotel (384-322 î. Hr.)) – a fost un filosof și savant grec, elev al lui Platon de care s-a
distanțat și profesor al lui Alexandru Macedon. Teoria lui Aristotel despre natura umană,
este influențată de concepția sa teleologica, conform căreia natura nu creează nimic fără
scop. În lucrarea Politica, Aristotel identifica statul ca instituție naturală și omul ca ființă
socială. Astfel, concepția de la care pleacă este că oamenii nu sunt indivizi izolați, ci
dimpotrivă omul este din natură un animal social, iar omul antisocial ar fi, prin urmare, un
supraom. Aristotel evidențiază superioritatea ființei sociale generată de stările morale prin
simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului. Așa cum spunem despre o stea ca
are proprietatea de a fi corp ceresc, tot așa spunem despre om că e sociabil. Prin urmare,
statul e anterior individului care își manifestă adevărata natura învățând virtuțile individuale
(cumpătarea) și sociale (dreptatea). Din punct de vedere al genezei, statul este o consecință
a trăirii laolaltă a indivizilor, mai întâi în familii și grup. Natura umană este una socială,
întrucât în fiecare din noi există instincte pentru formarea comunităților și pentru că abia în
stat existența își află împlinirea, desăvârșindu-și astfel posibilitățile proprii. Omul are în
zestrea sa genetică instinctul pentru comunitate. Numai în comunitate poate fi practicată
dreptatea, căci e o virtute socială. Statul poate asigura fericirea cetățenilor săi, dar cu o
condiție, ca statul să aibă legi drepte. Lipsit de legi și de dreptate, omul devine ființa cea
mai rea. Plecând de aici, spunem că statul are o finalitate morală: realizarea dreptății în
vederea binelui, rezultând anterioritatea statului.
Omul, ca să supraviețuiască trebuie sa-și satisfacă anumite nevoi de bază: hrană, apă,
adăpost, să doarmă, să-și păstreze sănătatea în condiții optime, să procreeze.Aristotel mai
spunea că omulprin natura lui e un animal social, născut nu numai pentru o existență
biologică ci și pentru bine șifericire, că suntem diferiți de toate celelalte creaturi pentru că
Dumnezeu ne-a dat putere spirituală și o conștiință;societatea este ceva ce precede individul.
Omul nu poate să trăiască singur, trebuie să relaționeze cu semenii lui, pentru a evolua, a-
și păstra sănătatea fizică și mentală,oamenii sunt dependenți unii de alții, începând de la
relațiile care fac parte din procesul vieții, relațiile părinți - copii, biologic omul poate trăi
numai prin cooperarea dinte social și economic și este forțat săadere la aceste procese ca să
poată supraviețui.
Omul este o fiinţă socială şi în sensul că „are nevoie de celălalt om”. Dinamica acestor
necesităţiorientează şi reglează relaţiile dintre persoane.Multe necesităţi individuale sunt
satisfăcute în relaţiiledintre persoane: suport psihologic, dragoste, stimă, reducere a
incertitudinii şi anxietăţii, afiliere,securitate, statut,sunt relaţii constituite în primul rând
pentru satisfacereanecesităţilor de sociabilitate: relaţiile de prietenie, distracţia în comun,
relaţiile de dragoste. Şi înrelaţiile sociale (relaţiile de muncă,politice)componenta
interpersonală este puternică.
Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un individ aparţine unuia sau
mai multorgrupuri sociale, în funcție de interacțiunea și dependența cu membrii grupului,
valorile, scopurile și activitățile comune. Orice persoană aspiră să devină membru al unui
grup indiferent de comunitatea națională și statusul social ceea ce reprezintă o constantă
universală a oricărei culturi. Motivele asocierii în grup sunt diverse:atingerea unui obiectiv
este mai ușor de realizat în grup decât singur, simpatiapentru membrii grupului pe baza
atracțieiinterpersonale, satisfacerea nevoilor emoționale. Omul în stareaizolată nu are
posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-și compara abilitățile, calitățile în raport cu
ceilalți.

Grupurile sociale

Grupurile sunt formațiuni sociale în care indivizii interacționează direct, pe baza unor
reguli acceptate și se recunosc ca membri ai unor entități distincte, într-un anumit moment
și loc.
Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puțin numeros de persoane.
Termenul grup provine din limba italiana (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru prima
dată în bele-arte, desemnând mai mulți indivizi, pictați sau sculptați, ce formează un subiect.
Termenul de grup este regăsit ca reuniune de persoane încă din secolul al XVIII-lea.
Cuvântul a pătruns târziu în limba română, din franceză, dar el a circulat și înainte de acest
moment însemnând ceata, trupa, echipa.
În sens larg, grupurile sociale sunt ansambluri de persoane, diferite ca mărime, care au un
grad mai înalt sau mai redus de structurare și o durată mai mare sau mai mică a interacțiunii
și influenței interpersonale.

Familia ca grup social

In societate, familia are drept functie esentiala asigurarea securitatii membrilor sai si
educarea copiilor. Acestia dobandesc aici limbajul, obiceiurile si traditiile grupului. Prin
jocul imitarii si identificarii cu parintii, ei isi elaboreaza personalitatea, isi formeaza
caracterul si trec de la egoism la altruism.
Fenomenul familial se impune prin statornicie si caracterul timpuriu al interventiilor sale,
oferind atelierul primelor ucenicii ale copilului si ii formeaza personalitatea deoarece nu
copilul, respectiv individul se naste cu ea, personalitatea trebuie construita.
Familia functioneaza triadic, intre urmatorii poli: tatal-principiul autoritatii, mama-
principiul afectivitatii, fratii si surorile-principiul rivalitatii. Desi actioneaza de regula
empiric, unilateral si sporadic, familia influenteaza nu numai formarea personalitatii
copilului, sub diversitatea aspectelor sale, dar si calitatea si valoarea fondului sau cultural.
Daca la varsta prescolara copilul trebuie sa beneficieze de o ambianta riguros structurata si
un stil oarecum imperativ de conducere din partea familiei, in perioada scolaritatii mici
raporturile isi indulcesc contururile, devenind prioritar in consiliere si ajutor, pentru ca la
varsta gimnaziala, individul sa preia treptat o serie de responsabilitati iar in final, incepand
cu adolescenta si tineretea misiunea familiei se eclipseaza treptat.
Este foarte important nivelul cultural al membrilor familiei care este de dorit sa fie cel
putin mediu.S-a constatat ca mamele copiilor superior inzestrati sunt mai cultivate, mai
permisive, cu aspiratii care depasesc rolul de simple casnice, deci copiii superior dotati
provin din familii cu studii medii si superioare unde au acces la mai multe si diverse
informatii.
Un rol important il are si numarul membriilor familiei deoarece creativitatea este
dependenta de acest lucru, prezenta competitie fraterne dovedindu-se stimulativa.
Efecte salutare are si plasarea cat mai timpurie a copilului intr-o forma de invatamint
prescolara, datorita completarilor si retusarilor pe care le aduce educatiei din familie.
Parintii trebuie sa stie ca nici un copil, indiferent de capacitatile sale, nu reprezinta o ,,
procura ,, prin care ei sa-si recupereze visele ce le-au ramas susdpendate. De aceea, fiecare
parinte trebuie sa aiba o profesiune care sa-i confere o relativa independenta fata de casnicie,
in general, si fata de celalalt partener, in particular iar aceasta elasticitate de structura a
cuplului nu trebuie sa primejduiasca securitatea psihologica fara de care copilul nu se poate
dezvolta corespunzator.
Multe studii atesta rolul decisiv al mamei, in compania careia copilul descopera cele dintai
experiente de viata. Astfel, mama are un rol decisiv si in achizitionarea limbajului iar
deschoiderea spre lume si increderea in fortele proprii depind in mare masura de ralatiile
tandre dintre mama si copil in primii ani. Mama este cea care intretine o atmosfera toleranta,
calda, dar nu sufocanta prin afectiune si care se abtine sa-i regizeze fiecare pas copilului,
lasandu-i o marja de initiativa. Ea trebuie sa stimuleze inca de la cea mai frageda varsta
initiativa si independenta intelectuala a copilului, mama fiind primul dascal al copilului,
respectiv al individului.
In concluzie, familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece
ea influienteaza si modeleaza persoana umana. Familia se preocupa de dezvoltarea fizica a
copiilor, dezvoltarea intelectuala, educatia morala a copiilor,contribuind si la educatia
estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii
(culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala
(traditii, obiceiuri stravechi etc.).
Daca familia este completa si climatul moral din ea nu lasa de dorit, ea este un bun mediu
educativ care va da societatii un individ cu valoare.

Clasa de elevi ca grup social

Clasa de elevi este un grup social supus in mod constant influentelor educative exercitate
de scoala. Ansamblul de elevi ce o compune este un grup social specific, in cadrul caruia
exista o varietate de relatii educative. Aceste relatii au ca suport raporturile interpersonale
din cadrul clasei si relatia pedagogica educator-educat. Desi relatia profesor-elev are un
pronuntat caracter didactic, ea este influentata de pluralitatea de relatii interindividuale pe
care le are elevul in clasa si in afara ei. De aceea este necesar ca profesorul sa cunoasca
grupul ca ansamblu dinamic de relatii interumane.
Clasa de elevi este un grup social, cu un inalt grad de socializare, de instruire,
dezvoltare si formare a personalitatii elevilor, liderii actionand pentru realizarea scopurilor
si asigurarea coeziunii grupului.
In ceea ce priveste tematica fundamentala a clasei de elevi ca grup social, structura,
sintalitatea si problematica liderilor sunt cateva din ariile de preocupare ale investigatiilor
de tip sociologic in clasa de elevi.
Caracteristicile clasei ca grup social sunt urmatoarele :
- intinderea clasei (marimea) are in vedere numarul de elevi care compun grupul (de
obicei 25-30, in cazurile cele mai frecvente, 30-40 in cazurile cele mai inoportune si 20-22
in cazurile cele mai fericite) si pune in discutie extensia numerica optima a acesteia ;
- interactiunea membrilor clasei, vizate fiind interactiunile directe, nemijlocite si
multivariante ;
- scopurile atat cele pe termen scurt cat si cele pe termen lung, sunt comune grupului
clasa si, prin intermediul constientizarii acestora de catre elevi, pot deveni motorul
dezvoltarii grupului pe perioada scolaritatii ; arta cadrului didactic, ca manager in clasa
consta in fixarea, pe langa obiectivele scolare formale si a unei serii de obiective social-
afective pentru grupul de elevi, care vor determina consolidarea coeziunii acestuia ;
- structura grupului poate fi analizata dual in ceea ce priveste grupurile mici si implicit
clasa de elevi, atat ca modalitate de legatura a membrilor grupului in plan interpersonal, cat
si ca ierarhie interna a grupului ;
- compozitia si organizarea sunt rezultatul interactiunii tuturor celorlalte caracteristici
ale grupului, definitoriu din punctul de vedere al acesteia fiind gradul de omogenitate sau
de eterogenitate a clasei ; din acelasi indicator de dinamica grupului clasa, mai poate fi
derivata si o alta caracteristica a acesteia, coeziunea acceptata ca fiind gradientul de unitate
al grupului, denumita uneori « sanatatea grupului ».
Toate demersurile anterioare pot capata o relevanta deosebita pentru clasa de elevi in
masura in care cadrul didactic le cunoaste si probeaza capacitati manageriale stralucite in
planul aplicarii lor practice. La nivelul conducerii concrete a colectivului de elevi dinamica
permanenta a grupului clasa poate constitui un remediu atat impotriva rutinei pedagogice
cat si impotriva deficientelor de climat scolar.
In legatura cu aceasta diversificare procesuala, obiect de studiu al managementului
clasei de elevi, modurile de instruire se prezinta sub trei asemenea forme : frontal, grupal,
individual.
Modul de instruire frontal porneste de la perspectiva tratarii clasei de elevi ca si cum
toti elevii ar fi egali intre ei. Aceasta forma organizatorica predispune la utilizarea metodei
expunerii si a conversatiei. Pot fi introduse anumite diferentieri la nivelul tipului de intrebari
formulate si la nivelul timpului de organizare a raspunsurilor.
Modul de instruire grupal presupune organizarea elevilor (de la 2 la mai multi elevi) pe
echipe in functie de anumite criterii (astfel rezulta) : grup omogen (elevii sunt inclusi in
functie de interese, capacitati, rezultate scolare comune si dispun de sarcini de instruire
distribuite diferentiat, indrumarea permanenta a cadrului didactic, timp de instruire
distribuit neuniform), grup eterogen : elevii sunt inclusi posedand interese, capacitati,
rezultate scolare diferentiate si dispun de sarcini de instruire diferentiate sau comune. Din
punct de vedere pedagogic se recomanda echilibrarea celor doua forme. Grupul omogen
este mai profitabil din punct de vedere intelectual, in timp ce grupul eterogen este mai
adecvat integrarii sociale a elevilor.
Modul de instruire individual presupune respectarea individualitatii elevilor, adoptandu-
se sarcini de instruire in concordanta cu nevoile si posibilitatile fiecarui elev in parte.

Principiile democrației

Putere a poporului, conducerea poporului de către popor, cuvântul democraţie provine din
limba greacă. Din punct de vedere etimologic, această noţiune este formată din două
cuvinte: demos care înseamnă popor şi kratos care înseamnă putere.
Ca regim politic, democraţia se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanţi, a
poporului la viaţa politică.Pentru a exista un regim democratic este necesară existenţa unor
valori de bază: libertatea, dreptatea şi egalitatea în faţa legii, transparenţă, toleranţă,
competiţia dreaptă, egalitatea şanselor, egalitatea în drepturi. (principii scrise pe
frontispiciul revoluţiei franceze din 1789). Aceste valori ale societăţii democratice
reprezintă ideile de bază ale unei anumite comunităţi. Pentru membrii comunităţii, acestea
devin practici, tocmai prin comportamentul cetăţenilor şi al autorităţilor publice.
Orice stat democratic promovează şi garantează libertăţile personale ale cetăţenilor, în
limitele stabilite de legea fiecărui stat.Astfel, cetăţenii trebuie să aibă dreptul la conduită şi
opinie proprie, să se bucure de securitatea domiciliului, a bunurilor pe care le posedă. Este
necesar ca indivizii unui stat democratic să-şi poată exprima liber punctul de vedere, să aibă
libertatea de a-şi alege conducătorii şi de a decide în probleme de interes public.
Caracteristicele unui regim democratic sunt următoarele:
— Statul trebuie să funcţioneze pe baza unui ansamblu de reguli şi proceduri. Acestea
stabilesc cu exactitate care sunt persoanele care iau decizii de interes public şi cum sunt
adoptate aceste decizii;
— Este necesar garantarea participării unui număr cât mai mare de persoane, de organizaţii
şi instituţii la luarea deciziilor în stat;
— Trebuie ca drepturile şi libertăţile oamenilor să fie protejate:libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor,
drepturile electorale. Cetăţenii sunt egali în drepturi şi în faţa legii. Singura deosebire dintre
oameni este aceea legată de capacităţi, educaţie, preferinţe sau priceperi. O societate
democrată, dreaptă trebuie să asigure tuturor cetăţenilor ei şanse egale de reuşită în viaţa,
fără nici un fel de discriminare.

Ca regim politic, democraţia se caracterizează prin următoarele principii:

a) Pluralismul politic. Acest principiu se referă la existenţa mai multor centre efective de
putere. Astfel, oamenii sunt diferiţi, au nevoi, interese, opinii, valori şi aspiraţii diferite.
Pentru ca aspiraţiile şi interesele lor să fie luate în considerare, la momentul adoptării
deciziilor, cetăţenii se grupează în sindicate, partide politice precum şi alte organizaţii
nonguvernamentale.
Formele pluralismului în societăţile democratice sunt:
— pluralismul politic=existenţa mai multor partide politice cu ideologii diferite
(pluripartidism) (în România s-a realizat după 1990). Existenţa mai multor partide politice
reprezintă o condiţie importantă a democraţiei, însă, nu este suficientă pentru ca un aceasta
să poată fi garantată. De aceea este nevoie de alegeri libere. Prin alegerile libere care se
desfăşoară periodic, cetăţenii îşi aleg reprezentanţii, ce urmează să ia în numele lor decizii
politice.
— pluralismul religios=existenţa mai multor culte, biserici.
b)Reprezentativitatea (suveranitatea poporului), se referă la faptul că deciziile politice
sunt luate în numele cetăţenilor, de către reprezentanţii aleşi ai acestora, investiţi prin vot
cu încrederea lor. În situaţii excepţionale, cum este cazul referendumului, cetăţenii pot
decide în mod direct. Deci o guvernare democratică se realizează prin intermediul
reprezentanţilor. Conducătorii statului obţin şi exercită puterea doar cu acordul celor
conduşi, acord care este asigurat prin intermediul alegerilor.
c) Domnia legii. Într-o societate democratică, toţi cetăţenii se supun legilor, indiferent de
apartenenţă etnică, religioasă, politică situaţie materială, vârstă şi sex. Astfel, nimeni nu este
mai presus de lege. De aceea, toţi cetăţenii unui stat democratic trebuie să cunoască legea.
Pentru a se putea respecta acest principiu de drept, statul trebuie să asigure funcţionarea
justiţiei. Cei care consideră că le-au fost încălcate drepturile sau lezate interesele, se pot
adresa justiţiei, solicitând rezolvarea problemelor şi sancţionarea celor vinovaţi.
d) Separarea puterilor în stat. Un guvern democrat presupune separarea celor trei puteri:
executivă, legislativă şi judecătorească, fiecare dintre acestea având organizare şi atribuţii
proprii. Deşi sunt separate, cele trei puteri se întrepătrund şi se controlează reciproc.
e) Libertatea şi responsabilitatea. O persoană este liberă atunci când acţionează după
propria voinţă, nefiind constrânsă de alte persoane, dar se supune unor legi şi norme identice
pentru toate celelalte persoane din stat.Cetăţeanul liber îşi poate exprima liber propria voinţă
într-un cadru social determinat de legi. Această problemă a libertăţii umane a fost ridicată
încă din timpul anticilor atenieni: cetăţeanul liber era cel care putea participa la adoptarea
hotărârilor, la condamnarea vinovaţilor, la discutarea problemelor legate de adoptarea
anumitor legi. Ulterior, în anul 1215, baronii englezi au impus regelui Ioan, primul
document al libertăţii: Magna Charta. Acest înscris politic conţinea o serie de drepturi şi
libertăţi, pe care regele Ioan a promis că nu le va încălca. De-a lungul timpului, noţiunea de
libertate şi egalitate au fost pe larg dezbătute atât din punct de vedere teoretic cât şi practic.
Nimeni nu poate fi liber fără a fi şi responsabil de acţiunile sale.
În ansamblul său, libertatea poate fi politică, economică şi personală. Libertatea personală
se referă la dreptul unei persoane de a acţiona din proprie iniţiativă neputând fi constrânsă
să facă sau să nu facă ceva; orice persoană poate dispune de propriul său corp, se poate
mişca liber fără ca nimeni să o poată reţine; într-un stat democrat, orice persoană are
libertate de gândire şi credinţă, având dreptul să judece ea însăşi, să formuleze opinii şi
aprecieri proprii. Nu în ultimul rând, oamenii au dreptul la o viață privată şi la intimitate.
Libertatea politică reprezintă dreptul cetăţenilor de avea şi de a exercita drepturi politice. În
Grecia Antică, erau liberi cei care aveau dreptul să participe la conducerea cetăţii.
În România, prin constituţie, sunt garantate tuturor cetăţenilor statului următoarele
drepturi şi libertăţi politice: dreptul la asociere, la întrunire, dreptul de a alege şi de a fi ales,
dreptul de a participa la viaţa politică a ţării.
Libertatea economică presupune dreptul cetăţenilor de a consuma acele bunuri şi servicii,
care le satisfac cel mai bine trebuinţele personale. Consumatorii sunt cei care pot decide cât
şi ce vor să cumpere, funcţie de veniturile lor şi de educaţia lor.
În vederea apărării drepturilor consumatorilor şi a protejării acestora, a fost reglementat
prin lege Oficiul pentru Protectia Consumatorului. Consumatorii care se considera a fi
lezaţi, se pot adresa cu reclamaţii, Oficiului pentru Protectia Consumatorului. În urma
reclamaţiilor primite, această instituţie verifica dacă a fost încălcată libertatea de consum a
cetăţeanului.
e) Proprietatea. În codul civil român, în cuprinsul art. 480, se arată că „proprietatea
este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege.“
Dacă într-un stat democratic, proprietatea, ca principiu fundamental al democraţiei este
recunoscut şi garantat de către stat, în cadrul regimurilor totalitare(cum a fost cazul
României, în perioada comunistă) acest drept nu era nici măcar recunoscut indivizilor.
Proprietatea poate fi privată atunci când ne referim la bunurile pe care le posedăm ca şi
persoane fizice sau juridice. Pe de altă parte există şi proprietatea publică. Aceasta din urmă,
nu are un caracter personal, ci presupune folosirea bunurilor în comun. În România,
proprietatea publică s-a dezvoltat sub forma proprietăţii statului. Exemple ale proprietăţilor
statului sunt zăcămintele naturale, terenurile şi clădirile fără proprietari, pădurile şi apele ce
curg la suprafaţa sau în interiorul teritoriului românesc.
Formele de proprietate au existat încă din timpul societăţilor primitive, atunci când
oamenii foloseau pământul, uneltele şi animalele în comun; iar bunurile obţinute erau
folosite tot în comun, de cei care le foloseau. În antichitate, grecii şi romanii aveau drept de
proprietate atât asupra bunurilor cât şi asupra oamenilor. În perioada Evului Mediu,
proprietarii pământului, seniorii, primeau de la supuşii lor diferite produse pentru a fi
protejaţi. Această noţiune a proprietăţii a avut o evoluţie spectaculoasă în decursul timpului.
Având în vedere că în timpul copilăriei şi adolescenţei mele, nu exista un stat democratic,
la putere fiind regimul comunist al lui Ceauşescu, iar în prezent guvernul democrat al
României mi-a arătat care sunt valorile şi principiile democratice, apreciez că este necesar
ca toţi indivizii să cunoască aceste idealuri şi principii. Aceasta deoarece este important să
ne respectăm între noi, indiferent de opiniile politice ori de alte diferenţe.

Cetățenia

Cetățenia este apartenența legală a unei persoane fizice la un stat. Regulile care sunt legate
de cetățenie, se aplică pe cât posibil asupra persoanelor juridice.
Cetățenia reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturi sociale
 grupate în jurul necesității de a asigura plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de
constituție și legi acelor persoane care, prin sentimentele și interesele lor, sunt strâns legate
de destinele statului respectiv.
Articolul 5 al Constituției României menționează: Cetateniaromanasedobandeste,se
pastreazasausepierdeinconditiileprevazutedelegeaorganica.(2)Cetateniaromananupoatefire
trasa aceluiacarea dobandit-o prin nastere.

Dobândirea cetăţeniei române

In conformitate cu prevederile art. 4 din Legea 21/1991 cu modificarile si completarile

ulterioare, cetatenia romana se dobandeste prin:
 nastere;
 adoptie;
 acordare la cerere.

In cazul in care se solicita dobandirea cetateniei romane la cerere, persoana interesata

trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe teritoriul Romaniei sau, desi nu s-a nascut pe
acest teritoriu, domiciliaza in condiţiile legii pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani
sau, in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean roman, de cel putin 5 ani
de la data casatoriei;
b) dovedeste, prin comportament, actiuni si atitudine, loialitate fata de statul roman si
declara ca nu intreprinde sau sprijina, si nici in trecut nu a intreprins si nu a sprijinit actiuni
impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;
c) a implinit varsta de 18 ani;
d) are asigurate in Romania mijloacele legale pentru o existenta decenta, in conditiile
stabilite de legislatia privind regimul strainilor;
e) este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat, in tara sau in strainatate,
pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;
f) cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie romaneasca,
in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;
g) cunoaste prevederile Constitutiei Romaniei si imnul national.
Termenele prevazute la lit. a) pot fi reduse pana la jumatate in cazul in care solicitantul este
o personalitate recunoscuta pe plan international ori a investit in Romania sume care
depasesc 500.000 Euro.
Daca cetateanul strain sau persoana fara cetatenie, care a solicitat sa i se acorde cetatenia
romana se afla in afara teritoriului statului roman o perioada mai mare de 6 luni in cursul
unui an, anul respectiv nu se ia in calcul la stabilirea perioadei prevazute la lit. a) Art. 24

Cetatenia română se pierde prin:

a) retragerea cetățeniei române;
b) aprobarea renunțării la cetățenia română;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.

A. Prin retragerea cetățeniei române

Art. 25
(1) Cetatenia română se poate retrage persoanei care:
a) aflata in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama interesele statului
roman sau lezeaza prestigiul României;
b) aflata in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care România a rupt
relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi;
c) a obtinut cetatenia română prin mijloace frauduloase;
d) este cunoscuta ca avand legaturi cu grupari teroriste sau le-a sprijinit, sub orice forma, ori a
savarsit alte fapte care pun in pericol siguranta nationala.
(2) Cetatenia română nu poate fi retrasa persoanei care a dobandit-o prin nastere.
Art. 26
Retragerea cetateniei române nu produce efecte asupra cetateniei sotului sau copiilor
persoanei careia i s-a retras cetatenia.

Societate și stat

Statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat
de frontiere. Statul este titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea.
Din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată
care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății. O teorie pe deplin
satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele,
funcțiile statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii (politologie,
drept, sociologie, filozofie) care cercetează și analizează viața socială.

Din punct de vedere organizațional, statul este privit ca o sumă de instituțiide guvernare
și are cinci caracteristici principale, enumerate mai jos. Aceste caracteristici nu sunt prezente
în toate statele, mai ales dacă avem în vedere diversele forme statale anterioare statelor
moderne. Un alt aspect care trebuie menționat este că prin definirile organizaționale nu este
urmărită aprecierea legitimității statului sau a instituțiilor care îl compun, precum nici opinia
indivizilor despre o eventuală legitimitate a statului.
Statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice
și sfere private.
Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și suverană, precum și
legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste forme de manifestare a
puterii, statul are monopolul asupra forței.
Statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic.
Statul ca entitate se distinge de funcționariicare ocupă anumite funcții la un moment dat
în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora.
Prin funcționari se înțelege orice demnitar, inclusiv președintele, prim-ministrul, miniștrii, etc.
Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație.
Studierea mai ampla a institutiilor si structurilor constitutionale implica anumite clasificari
si delimitari ale categoriilor si termenilor cu care se opereaza. In acest sens voi incerca sa
dezvalui notiunea unui element esential si prim principal al statului, element fara de care acesta
pur si simplu nu ar exista.
Statul este o organizare politica, si pentru realizarea functiilor sale statul isi organizeaza
un sistem de institutii de organe care dau expresie concreta puterilor publice. Astfel facanduse
o organizare politica a societatii. Prin urmare organizarea politica a societatii poate fi conceputa
ca un ansamblu sistemic de organe si organizatii sociale, care intr-o forma sau alta participa la
realizarea si la conducerea societatii.
Deci societatea este o parte care este prezenta in viata unui stat fara de care acesta nu ar
functiona si in lipsa societatii nu ar putea sa fie vorba de stat de-a dreptul in sensul sau actual.
Termenul de „societate” are multiple sensuri si intrebuintari. In mod deosebit ne
intereseaza categoria societate umana in sensul ce i se da de ansamblu unitar, complex
sistematic, de relatii intre oameni. istoriceste determinate, conditie si rezultat al activitatii
acestora de creare a bunurilor materiale si valorilor spirituale necesare traiului lor individual si
colectiv. Societatea umana nu este o suma aritmetica ci un complex de oameni, grupuri, clase,
stari, realitati (economice, politice).
Societatea umana se deosebeste de societatea animala nu numai prin calitatile fiintei
umane (ratiune si constiinta) ci si prin caracterul sau organizat rezultat din exigentele existentei
si dezvoltarii, din dorinta de perfectiune. Categoria societate umana nu poate fi straina
categoriilor de stat, drept, politica si morala. In ea si pentru ea s-au creat si exista acestea.
Societatea umana determina sensurile si scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos
dar si de revenire pentru toate constitutiile sociale, politice si morale. Societatile umane se
caracterizeaza ca primitive, subdezvoltate, dezvoltate, ele sunt leaganul civilizatiilor, religiilor,
culturilor, sperantelor dar si al razboaelor , neimplinirilor si dezamagirilor.
Este de retinut ca o societate umana poate sa existe, sa se dezvolte si sa impuna numai in
structuri organizate iar structura care s-a impus, a rezistat si rezista fiind practic de neabandonat
este statul.

X. CONCEPTE ȘI TERMENI SPECIFICI EDUCAȚIEI CIVICE (II)

Comunitatea locală

Comunitatea este un grup de oameni cu interese,credinte si norme de viata comune.

Comunitatile pot fi: mici (clanul, satul, tribul ), sau mari (poporul si natiunea).Principalele
diviziuniadministrativ teritoriale din Romania sunt: comunele, orasele,
municipiile si judetele.Comunitatile locale sunt conduse de primar,consiliul local si consiliul
judetean.
Cand vorbim despre noi sau cand ne prezentam cuiva, ne declinam propria identitate,
spunandu-ne in primul rand numele. Uneori mentionam si regiunea sau localitatea de unde
suntem sau, daca ne aflam in strainatate, tara de unde venim. Facem acest lucru pentru ca viata
fiecaruia dintre noi este legata de cea a altor oameni, alaturi de care traim, ca si de spatiul in
care ne-am nascut, am copilarit si traim in prezent. Legaturile pe care le avem cu ceilalti adauga
trasaturi foarte importante identitatii noastre. In comunitatile in care traim ne bucuram de
anumite drepturi si avem responsabilitati.
La lectiile de istorie v-ati intalnit cu diferite forme de comunitate:popor, natiune si
comunitate internationala. Comunitatea cea mai apropiata de fiecare dintre noi este insa
comunitatea locala. In cadrul ei, oamenii au experiente comune. Oamenii din satul, cartierul sau
orasul in care traim ne sunt, in multe cazuri, cunoscuti
Cu cat legaturile dintre membrii ei sunt mai complexe si mai solidare, cu atat comunitatea
este mai puternica. Intr-o comunitate, oamenii se intereseaza unii de altii, doresc sa se
organizeze, astfel incat sa se ajute intre ei si doresc sa se organizeze, astfel incat sa se ajute intre
ei si fiecare sa contribuie la deciziile care ii privesc pe toti.

Comunitatea natională

Popoarele au luat nastere in Antichitate. Ele se deosebeau prin limba, obiceiuri, port si
prin teritoriul pe care il ocupau. Incepand cu secolul al XVII-lea, se formeaza statele- natiune
si natiunile moderne. Natiunile sunt comunitati in sensul politic. Ele au anumite trasaturi in
comun cu popoarele: comunitatea de teritoriu, limba, obiceiuri, traditii. Statele- natiune
moderne au facut posibila, in plus, o unificare a pietei, a legilor si a institutiilor.
Uneori, pentru popor si natiune se foloseste acelasi cuvant, "natiune".
Unele natiuni (in sens de popor) nu traiesc in garnitele unui singur stat; altele nu au avut
un stat mult timp (ca poporul evreu) sau niciodata (ca romii).
Natiunea romana s-a format in secolul al XVIII-lea si al XIX- lea. Statul national unitar
roman a aparut dupa primul razboi mondial in 1918, in urma unirii Transilvaniei cu Romania.
In Romania traiesc mai multe minoritati etnice: maghiarii, germanii, romii, sarbi, bulgarii,
grecii s.a. Convietuirea armonioasa dintre minoritatile etnice si populatia majoritara este un
principiu important al democratiei, pus in practica in numeroase taru ale Europei.
Natiunea este comunitatea stabila de oameni constituita si aparuta pe baza unitatii de
limba ,de teritoriu,de viata economica si de factura psihica,manifestate in particularitatile
culturii.O partedintre caracteristicile unei natiuni sunt unitatea de teritoriu, limba
comuna,constiinta nationala si datini comune.Constiinta nationala reprezinta totalitatea
aspiratiilor,sentimentelor prin care membrii unei comunitati isi afirma identitatea comuna.
Oameni foarte diferiti ca rasa, origine, cultura,pot sa apartina aceleiasi natiuni.Natiunea este
aceea de care fiecare ne simtim atasati din nastere.Se spune ca patria este numele sentimental
al natiunii .

Comunitatea internațională

Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație
internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial, are astăzi 194 de
state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții
Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura
„pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și
„respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a
Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul
de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate,
Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat
independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de
justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul
Națiunilor Unite de la Geneva, Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor
Unite de la Nairobi. În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite,
ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea,
menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite

- discută recomandări sau sugestii date statelor membre sau Consiliului de securitate
al ONU
- decide admiterea de noi membri, conform propunerilor date de Consiliul de
Securitate al ONU
- adoptă bugetul
- fiecare țară are un vot.

Secretariatul Națiunilor Unite

- susține alte agenții specializate

 - președintele - Secretarul General al Națiunilor Unite - este votat de Adunarea
Generală a Națiunilor Unite și are un mandat de 5 ani.

Curtea Internațională de Justiție

- ia decizii cu privire la disputele dintre state și emite decizii cu valoare legală.

- cei 15 judecători sunt aleși de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și au mandate
pe 9 ani.
Consiliul de Securitate al ONU

- responsabil pentru menținerea păcii la nivel internațional

- poate adopta rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU
- are 15 membri: membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU cu putere
de veto (China, Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite) și 10 membri aleși ai
Consiliului de Securitate al ONU
Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite

- responsabil pentru comunicarea dintre state pe domeniile economic și social

- coordonează cooperarea dintre agențiile specializate

Consiliul de Tutelă al ONU

- la început avea rolul de a administra domeniile coloniale care erau sub mandatul
Societății Națiunilor
- și-a sistat activitatea în 1994, când statul Palau a devenit independent

Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A

luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și
alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și
de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la
Strasbourg.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea
Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă,
interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de externe
ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului
Europei.
România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada
noiembrie 2005 - mai 2006.
Obiective:
- Protejarea drepturilor omului
- Protejarea democrației pluraliste
- Protejarea supremației dreptului
- Favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și a diversității
culturale a Europei
- Dezvoltarea stabilității democratice în Europa prin susținerea reformelor politice,
legislative și constituționale
- Căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană
 NATO

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianţă formată din 28 de state din
Europa şi America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor
săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta
reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei
Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea
individuală sau colectivă.
Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi
durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei,drepturilor omului şi
statului de drept.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de
cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt principii care statuează implicarea
tuturor Aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariţia unor
ameninţări pentru securitatea sa. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi
asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea
obiectivelor de securitate naţională, în urma unui efort colectiv.
Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine
securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.

OSCE

OSCE există sub acest nume din anul 1994, originile sale regăsindu-se în Conferința
privind Securitatea și Cooperarea în Europa (CSCE). În anul 1973, CSCE a lansat un dialog
multilateral Est-Vest în domeniul cooperării și securității europene. Acest proces (denumit și
„Procesul Helsinki”) a marcat debutul dezghețării relațiilor dintre Europa Occidentală și statele
din blocul comunist. Conferința s-a finalizat cu adoptarea, în 1975, a Actului Final de la
Helsinki. În perioada 1975 – 1990, Conferința privind Securitatea și Cooperarea în Europa
(CSCE) a funcționat sub forma unei serii de conferințe și reuniuni, în cadrul cărora au fost
negociate noi angajamente, implementarea lor fiind evaluată periodic. Summit-ul de la Paris
din 1990 a marcat debutul procesului de ”instituționalizare” a CSCE, în contextul noilor
provocări, dar și oportunități oferite de încheierea Războiului Rece. În marja Summit-ului de la
Paris este semnat Tratatul CFE.
Anii 1990 sunt marcaţi de noi provocări, precum dezintegrarea URSS și a Iugoslaviei,
care generează accelerarea procesului de instituționalizare şi crearea unor noi mecanisme. Carta
de la Paris pentru o Nouă Europă (1990) marchează încheierea Războiului Rece şi stabilește o
infrastructură administrativă permanentă: un Secretariat şi un Centru pentru Prevenirea
Conflictelor, un Birou pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, precum şi capacităţi
operaţionale. În 1992 au fost create Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, Forumul
Economic şi de Mediu şi Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale.
Primele Prezențe în teren au fost Misiunile din Kosovo, Voivodina și Skopje. În 1994, în
cadrul Summit-ului de la Budapesta, CSCE devine OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa. În 1996 are loc Summit-ul de la Lisabona, iar în 1999 are loc Summit-ul
de la Istanbul, în cadrul căruia este adoptată Carta OSCE pentru Securitatea Europeană,
document care constituie cadrul pentru îmbunătățirea capacităților operaționale ale OSCE și
întărirea cooperării cu partenerii OSCE. Totodată, este semnat Tratatul CFE Adaptat (de către
30 dintre Statele participante OSCE).

Drepturile omului

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (august 1789)

Preambul

„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Naționalǎ, considerând cǎ

ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor
populare și ale corupției guvernelor, au decis sǎ expunǎ, într-o declarație solemnǎ, drepturile
naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât aceastǎ declarație, prezentǎ permanent
la toți membrii corpului social, sǎ le aminteascǎ fǎrǎ încetare drepturile și îndatoririle lor;
astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate
cu scopul oricǎrei instituții politice, sǎ fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile
cetǎțenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, sǎ se fondeze pe
respectarea Constituției și a fericirii tuturor.

În consecințǎ, Adunarea Naționalǎ recunoaște și declarǎ, în prezența și sub auspiciile

Ființei Supreme, drepturile urmǎtoare ale omului și cetǎțeanului.”
Articolul I
„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate
decât pe utilitate publică.”
Articolul II
„Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale
omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la
opresiune.”
Articolul III
„Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu
pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.”
Articolul IV
„Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite,
cu excepția acelora care asigură la ceilalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi.
Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”
Articolul V
„Legea poate interzice numai acțiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este
interzis prin lege nu poate fi împiedicat, și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este
prevăzut.”
Articolul VI
„Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau
prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea,
indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de
eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor și
fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.”
Articolul VII
„Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după
formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare
trebuie pedepsiți; dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună
imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.”
Articolul VIII
„Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi
pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.”
Articolul IX
„Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se
consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru
reținerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.”
Articolul X
„Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă
manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”
Articolul XI
„Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale
omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor
prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”
Articolul XII
„Garantarea drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este
instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.”
Articolul XIII
„Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile administrative, o contribuție comună
este indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toți cetățenii, en raison de leurs
facultés.”
Articolul XIV
„Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției
publice și s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine
cuantumul, bazele, perceperea și durata.”
Articolul XV
„Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își
îndeplinește funcția.”
Articolul XVI
„Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este
lipsită de constituție.”
Articolul XVII
„Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția
cazurilor în care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu
condiția unei juste despăgubiri prealabile.”

Declarația universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948)

Preambul

Considerând ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a

drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii în
lume,
Considerând ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care
revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi în care fiintele umane se vor bucura de
libertatea cuvântului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata
drept cea mai înalta aspiratie a oamenilor,
 Considerând ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru
ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta împotriva tiraniei si asupririi,
Considerând ca este esential a se încuraja dezvoltarea relatiilor prietensti între natiuni,
Considerând ca în Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou
credinta lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea si în valoarea persoanei
umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarât sa favorizeze progresul social si
îmbunatatirea conditiilor de viata în cadrul unei libertati mai mari,
Considerând ca statele membre s-au angajat sa promoveze în colaborare cu Organizatia
Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile
fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva,
Considerând ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare
importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament,
Adunarea Generala proclama
Prezenta Declaratie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie sa
tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa
se straduiasca, având aceasta declaratie permanent în minte, ca prin învatatura si educatie sa
dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de
ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva atât în sânul
popoarelor statelor membre, cât si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor.

Articolul 1.
Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate
cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.
Articolul 2.
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate în prezenta
declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba,
religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere
sau orice alte împrejurari.
În afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau
international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu
sunt independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari de suveranitate.
Articolul 3.
Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.
Articolul 4.
Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt
interzise sub toate formele lor.
Articolul 5.
Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degrandante.
Articolul 6.
Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica.
Articolul 7.
Toti oamenii sunt egali în fata legii si au, fara nicio deosebire, dreptul la o egala protectie a
legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala împotriva oricarei discriminari care ar
viola prezenta declaratie si împotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.
Articolul 8.
Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale
competente împotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute
prin constitutie sau lege.
Articolul 9.
Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10.
Orice persoana are dreptul în deplina egalitate de a fi audiata în mod echitabil si public de
catre un tribunal independent si impartial care va hotarî fie asupra drepturilor si obligatiilor
sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari în materie penala îndreptata împotriva sa.
Articolul 11
Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa
nevinovata pâna când vinovatia sa va fi stabilita în mod legal în cursul unui proces public
în care i-au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul
când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national.
De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în
momentul când a fost savârsit actul cu caracter penal.
Articolul 12.
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viata sa personala, în familia sa, în domiciliul
sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are
dreptul la protectia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13.
Orice persoana are dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege resedinta în interiorul
granitelor unui stat.
Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni în tara sa.
Articolul 14.
În caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil în
alte tari.
Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmarire ce rezulta în mod real dintr-o crima de
drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 15.
Orice persoana are dreptul la o cetatenie.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba
cetatenia.
Articolul 16.
Cu începere de la împlinirea vârstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie în ce
priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a întemeia o familie.
Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei, în decursul casatoriei si la desfacerea ei.
Casatoria nu poate fi încheiata decât cu consimtamântul liber si deplin al viitorilor soti.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din
partea societatii si a statului.
Articolul 17.
Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura, cât si în asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18.
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de constiinta si religie; acest drept include
libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta
religia sau convingerea, singur sau împreuna cu altii, atât în mod public, cât sl privat, prin
învataturi, practici religioase, cult si îndeplinirea ritualurilor.
Articolul 19.
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a
avea opniii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a
raspândi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.
Articolul 20.
Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere pasnica.
Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie.
Articolul 21.
Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie
direct, fie prin reprezentanti liber alesi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.
Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie
exprimata prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc perioadic prin sufragiu universal, egal
si exprimat prin vot secret sau urmând o procedura echivalenta care sa asigure libertatea
votului.
Articolul 22.
Orice persoana, în calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea
este îndreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinându-se seama de
organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si
culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.
Articolul 23.
Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si
satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea împotriva somajului.
Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i
asigure atât lui, cât si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata,
la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala.
Orice persoana are dreptul de a întemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru
apararea intereselor sale.
Articolul 24.
Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de
munca si la concedii periodice platite.
Articolul 25.
Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si a
familiei sale, cuprinzând hrana, îmbracamintea, locuinta, îngrijirea medicala, precum si
serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de somaj, boala, invaliditate,
vaduvie, batrânete sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, în urma
unor împrejurari independente de vointa sa.
Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sunt nascuti în
cadrul unei casatorii sau în afara acesteia, se bucura de aceeasi protectie sociala.
Articolul 26.
Orice persoana are dreptul la învatatura. Învatamântul trebuie sa fie gratuit, cel putin în ceea
ce priveste învatamântul elementar si general. Învatamântul tehnic si profesional trebuie sa
fie la îndemâna tuturor, iar învatamântul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil
tuturora, pe baza de merit.
Învatamântul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si întarirea
respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze
întelegerea, toleranta, prietenia între toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase,
precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învatamânt pentru copiii lor minori.
Articolul 27.
Orice persoana are dreptul de a lua parte în mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a
se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice
lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.
 Articolul 28.
Orice persoana are dreptul la o orânduire sociala si internationala în care drepturile si
libertatile expuse în prezenta declaratie pot fi pe deplin înfaptuite.
Articolul 29.
Orice persoana are îndatoriri fata de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este
posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
În exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decât numai
îngradirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoastere si
respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei,
ordinii publice si bunastarii generale într-o societate democratica.
Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor si
principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 30.
Nicio dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicând pentru vreun
stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savârsi vreun act
îndreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate în prezenta declaratie.

Drepturile copilului

La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat Conventia

Drepturilor Copilului.
Conventia privind Drepturile Copilului incorporeaza, mai mult decat oricare alt
document, intreg spectrul drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale si
culturale si prevede o dezvoltare completa a potentialului copilului într-o atmosfera de
libertate, demnitate si justitie.
În Romania autoritatile publice, organismele private autorizate, precum si persoanele
fizice si persoanele juridice responsabile de protectia copilului sunt obligate sa respecte si
sa garanteze drepturile copilului stabilite prin Constitutie si lege, in concordanta cu
prevederile Conventiei Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului,
ratificata prin Legea nr.18/1990, republicata, si ale celorlalte acte internationale in
materie, la care Romania este parte. .

1. Copilul are dreptul la stabilirea si pastrarea identitatii sale.

2. Copilul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu parintii, rudele,
precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament.
3. Copilul care a fost separat de ambii parinti sau de unul dintre acestia, printr-o masura
dispusa in conditiile legii are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu
ambii parinti, cu exceptia situatiei in care acest lucru contravine interesului superior al
copilului.
4. Copilul ai carui parinti locuiesc in state diferite are dreptul de a intretine relatii
personale si contacte directe cu acestia, cu exceptia situatiei in care acest lucru contravine
interesului superior al copilului.
5. Copilul are dreptul de a primi o educatie care sa ii permita dezvoltarea, in conditii
nediscriminatorii, a aptitudinilor si personalitatii sale.
6. Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai buna stare de sanatate pe care o poate
atinge si de a beneficia de serviciile medicale si de recuperare necesare pentru asigurarea
realizarii efective a acestui drept.
7. Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva exploatarii si nu poate fi constrans la o
munca ce comporta un risc potential sau care este susceptibila sa ii compromita educatia
ori sa ii dauneze sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
8. Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permita dezvoltarea sa
fizica, mentala, spirituala, morala si sociala.
9. Copilul are dreptul de a beneficia de asistenta sociala si de asigurari sociale, in functie
de resursele si de situatia in care se afla acesta si persoanele in intretinerea carora se
gaseste.
10. Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva folosirii ilicite de stupefiante si substante
psihotrope, asa cum sunt acestea definite de tratatele internationale in materie.
11. Copilul are dreptul la protectie impotriva oricarei forme de exploatare;
12. Copilul cu handicap are dreptul la ingrijire speciala, adaptata nevoilor sale.
13. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice si a vietii sale intime, private si
familiale. Este interzisa orice actiune de natura sa afecteze imaginea publica a copilului
sau dreptul acestuia la viata intima, privata si familiala.
14. Copilul are dreptul la libertate de exprimare.
Parintii sau dupa caz alti reprezentanti legali ai copilului, persoanele care au in plasament
copii precum si persoanele care prin natura functiei promoveaza si asigura respectarea
drepturilor copiilor au obligatia de a le asigura informatii, explicatii si sfaturi in functie de
varsta si gradul de intelegere al acestora precum si de a le permite sa-si exprime punctul
de vedere, ideile si opiniile.
15. Copilul capabil de discernamant are dreptul de a-si exprima liber opinia sa asupra
oricarei probleme care il priveste;
In orice procedura judiciara sau administrativa care il priveste, copilul are dreptul de a fi
ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a implinit varsta de 10 ani. Cu toate
acestea poate fi ascultat si copilul care nu a implinit varsta de 10 ani daca autoritatea
competenta apreciaza ca audierea lui este necesara pentru solutionarea cauzei.
16. Copilul are dreptul la libertate de gandire, de constiinta si religie.
Religia copilului care a implinit 14 ani nu poate fi schimbata fara consimtamantul
acestuia; copilul care a implinit varsta de 16 ani are dreptul sa-si aleaga singur religia.
17. Copilul are dreptul la libertate de asociere, in structuri formale si informale, precum si
dreptul la libertatea de intrunire pasnica, in limitele prevazute de lege.
18. Copilul apartinand unei minoritati etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viata
culturala proprie, la declararea apartenentei sale religioase, la practicarea propriei sale
religii, precum si dreptul de a folosi limba proprie in comun cu alti membrii ai comunitatii
din care face parte.
19. Copilul are dreptul la respectarea personalitatii si individualitatii sale si nu poate fi
supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradande.
20. Copilul are dreptul la odihna si vacanta.
21. Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva oricaror forme de violenta, neglijenta,
abuz sau rele-tratamente.
22. Copilul are dreptul sa creasca alaturi de parintii sai.
Copilul are dreptul sa fie crescut intr-o atmosfera de afectiune si de securitate materiala si
morala.
23. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea parintilor sai sau care,
in vederea protejarii intereselor sale, nu poate fi lasat in grija acestora, are dreptul la
protectie alternativa.
24 . Copilul are dreptul sa depuna singur plangeri referitoare la incalcarea drepturilor sale
fundamentale;
Copilul este informat asupra drepturilor sale precum si asupra modalitatilor de exercitare a
acestora.
Simboluri naționale

Conform Constituţiei României cele mai importante simboluri naţionale sunt drapelul,
imnul naţional şi ziua naţională.

Drapelul

Deşi prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua
Drapelului Național, vizibilitatea acestuia nu este limitată la sărbătoarea care îi este
dedicată. Relevanţa tricolorului rezidă în capacitatea de a induce cetăţenilor sentimentul de
identificare şi de apartenenţă. În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în
1867, în timpul domniei lui Carol I: albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în
partea exterioară.
Totuși istoria steagului naţional începe în anul 1834, atunci când Alexandru Ghica
Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, cere şi obţine permisiunea otomanilor de a arbora
steagul românesc pe vasele comerciale şi în armată. Tricolorul ca simbol al națiunii
românești poate fi văzut în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor
Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: Libertate
(albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui). În timpul
revoluţiei de la 1848, în ziua abdicării domnitorului Gheorghe Bibescu, guvernul provizoriu
instaurat la Bucureşti promulga decretul cu numărul 1, de instituire a drapelului naţional.
Un alt moment important pentru istoria drapelului naţional a fost anul 1859 marcat de
dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în acea perioadă tricolorul având
culorile dispuse orizontal. În prima parte a domniei acestuia fâşia albastră s-a aflat în partea
superioară, pentru ca mai târziu acolo să fie dispusă cea roşie. După venirea la conducerea
statului a principelui Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, a avut loc alinierea la
standardele europene, optându-se pentru dispunerea verticală a celor trei culori.
Tricolorul românesc îi însoţeşte pe ostaşii care aduc independenţa României în 1877.
Spre el vor privi cu speranţă românii în lupta pentru unitate, încununată la 1918.

Imnul naţional

“Deşteaptă-te, române” a fost instituit în anul 1990 ca imn naţional al României, având la
bază poemul “Un răsunet” al lui Andrei Mureşanu. Poemul fusese redactat şi publicat în
timpul revoluţiei de la 1848, fiind cântat pentru prima oară la Braşov. Deşi Anton Pann este
considerat autorul melodiei, asupra acestui aspect planează incertitudinea, datorită faptului
că în epocă, această melodie se bucura de o mare popularitate.
Instaurarea regimului comunist, după anul 1947 a pus capăt tradiţiei de aproape un secol
de a intona imnul, din acel moment fredonarea sau cântarea acestuia sau a altor marşuri şi
cântece naţionale fiind interzisă. Imnul va fi însă intonat de către muncitorii de la uzinele
de Autocamioane de la Braşov care protestau în noiembrie 1987. Deasemenea, va fi cântat
de manifestanţii care au ieşit în stradă în timpul revoluţiei din decembrie 1989, după
prăbuşirea regimului comunist existând o presiune a populaţiei în direcţia instaurării
cântecului “Deşteaptă-te, române” ca imn naţional.
De la constituirea statului român modern, s-au succedat o serie de imnuri, ilustrând
regimul politic în timpul căruia au fost concepute şi intonate. Astfel, în perioada 1862-1884
a fost intonat “Marşul triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”,
urmând ca din anul 1884 până la instaurarea regimului comunist să se intoneze imnul regal
„Trăiască Regele”. În perioada comunistă au fost adoptate trei imnuri distincte „Zdrobite
cătuşe” (1948-1953), „Te slăvim, Românie” (1953-1977) şi „Trei culori cunosc pe lume”
(1977-1989).

Ziua naţională

Simbol al unităţii naţionale, ziua naţională este investită cu un potenţial identitar

semnificativ, anexând atât valoarea drapelului cât şi a imnului naţional.

De-a lungul timpului, ziua naţională a României a cunoscut fluctuaţii, fiind stabilită la
date diferite, în raport cu regimul politic şi cu contextul istoric existent. Prima dată investită
cu valoarea zilei naţionale a fost cea de 10 mai. Până la finele primului război mondial, data
de 10 mai a coincis cu trei dintre cele mai importante momente ale formării şi modernizării
statului român. Astfel, la 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern ajungea în
Bucureşti, la 10 mai 1877, în contextul războiului ruso-turc, Mihail Kogălniceanu proclama
independenţa statală a României, pentru ca la 10 mai 1881, România să se proclame Regat.
O altă dată asimilată zilei naţionale a fost cea de 1 decembrie. Celebrând Adunarea
Naţională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania şi
Banat cu Regatul României, acest moment, precedat de proclamaţiile de unire ale Basarabiei
şi Bucovinei, a reprezentat formarea României Mari.
O ultimă dată la care s-a sărbătorit ziua naţională a fost 23 august. Marcând desprinderea
României de puterile Axei, şi colaborarea cu tabăra Aliaţilor, 23 august va fi prezentată de
propaganda comunistă ca o mişcare de “eliberare socială şi naţională antifascistă şi
antiimperialistă”, sărbătorită anual prin ample manifestaţii şi parade.

Instituții democratice ale statului român

După evenimentele din 1989, când regimul comunist a fost abolit, societatea românească a
evoluat spre democraţie. Constituţia din 1991 reprezintă cadrul legal fundamental pentru
organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice.
Constituţia a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991, iar la 8
decembrie 1991, românii au votat-o în cadrul unui referendum.
Art. 1 România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate;
Art. 2 „forma de guvernământ a statului român este republica”;
principiul suveranităţii naţionale este menţionat la art. 2: „Suveranitatea naţională aparţine
poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”;
Constituţia, pe lângă faptul că reintroduce principiile de bază ale funcţionării statului
democratic, prevede o serie de drepturi noi: - libertatea circulaţiei (art.25)
- iniţiativa legislativă a electoratului (art. 73)
Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este universal, egal şi
direct, secret şi liber exprimat (art. 59);
Dorinţa de a marca diferenţe vizibile faţă de precedentele constituţii liberale, pe care, de
fapt, le urma, avea în vedere adaptare unor instituţii precum Curtea Constituţională sau
Avocatul Poporului. Documentele O.N.U. reprezentau sursa unor drepturi sociale şi
economice de asemenea introduse pentru prima oară;
Reactivarea societăţii civile reprezenta cea mai bună garanţie a restabilirii democraţiei;
Principalele instituţii ale republicii sunt:
- Parlamentul – organ reprezentativ suprem al poporului român;
 - unica autoritate legiuitoare a ţării;
- Preşedintele – reprezintă statul român
- este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale;
- Guvernul – exercită conducerea generală a administraţiei publice;
Această Constituţie a fost revizuită în octombrie 2003 (prin referendum) cu scopul
adaptării acesteia la noile realităţi politice, economice, sociale şi culturale din societatea
românească, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. Una dintre cele mai
importante modificări se referă la alegerea preşedintelui pe o durată de 5 ani (în loc de 4
ani, cum era în Constituţia din 1991).