CUPRINS:

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE CONCEPTULUI DE COMUNICARE….....5

1.1. Conceptul de comunicare umană………………………………………............………….5
1.2. Etape în evoluția cercetărilor asupra comunicării…………………………………………6
1.3. Structura procesului comunicării………………………………………………………….8
1.4. Forme ale comunicării umane……………………………………………………………11
1.5. Concluzii la capitolul 1…………………………………………………………………..16

2. COMUNICAREA DIDACTICĂ – ELEMENTUL CHEIE ÎN PROCESUL

INSTRUCTIV-EDUCATIV…………………………………………………………………....18
2.1. Conceptul de comunicare didactică...................................................................................18
2.2. Tipurile comunicării didactice în procesul instructiv – educative……………….………21
2.3. Comunicarea scrisă…………………………………………………………............……25
2.4. Valoarea comunicării scrise în procesul educațional……………………………….……31
2.5. Concluzii la capitolul 2………………………………………………………............…..34

CONCLUZII GENERALE…………………………………………………...………..35
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………..………...36

2
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanța problemei abordate. Întregul proces de organizare şi

desfăşurare a activităţii şcolare a elevilor este reglementat de învăţător prin comunicare.
Urmărind fixarea comportamentelor dezirabile ale elevilor şi modificarea celor
indezirabile, prin comunicare învăţătorul vizează, în acelaşi timp şi cu precădere, formarea
capacităţilor comunicative ale educaţilor.
Activitatea principală a copilului şcolar este învăţarea. Învăţarea are loc prin comunicare.
Între cele două procese legătura este indisolubilă. Copilul învaţă comunicând cu învăţătorul şi cu
colegii şi învăţând comunică cu ei. Învăţătorul îi învaţă pe copii comunicând cu ei, iar copiii îi
comunică învăţătorului dacă ceea ce a vrut să-i înveţe i-a şi învăţat. Nu există act de învăţare al
elevului în care să nu fie implicată comunicarea: cu învăţătorul prin prezenţa lui fizică sau
simbolică, cu alte generaţii şi cu lumea prin conţinuturile cognitive, cu semenii prin
comportamente sociale, cu sine prin reflecţie asupra Eu-lui propriu.
Comunicarea interumană, în general şi pe domenii, diferitele ei aspecte, intră tot mai mult
în atenţia specialiştilor din ştiinţele comunicării, sociologilor, pedagogilor şi psihologilor.
Comunicarea didactică privită şi considerată ca model de formare a capacităţilor
comunicative ale elevilor de ciclu primar ocupă un loc central în demersul educaţional, dat fiind
faptul că în faţa şcolii stă sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă. Formarea
şi dezvoltarea competenţelor comunicative constă în extrapolarea cunoaşterii lingvistice la
situaţiile de comunicare concretă şi stă la baza oricărei intervenţii didactice.
Căutarea unor modalității eficiente de creare a procesului educațional eficient ne-a
condus la formularea problemei cercetării: Identitatea comunicării umane. Comunicarea scrisă.
Scopul cercetării constă în sporirea identității comunicării umane, în șpecial
comunicarea scrisă
Obiectivele cercetării:
- abordarea comunicarii din perspective diferite (lingvistică, psihologica, sociologica,
semiotică, teoria informaţiei);
- stabilirea etapelor de privind evoluția comunicării;
- dezvoltarea teoretică a termenului de comunicare didactică – elementul cheie în
procesul instructiv - educativ;
Metodologia cercetării. În cadrul cercetǎrilor întreprinse s-au folosit urmǎtoarele metode
de cercetare: analiza literaturii de specialitate; analiza documentelor procesului instructiv –
educativ; observaţia pedagogică;

3
 Epistemologia cercetării a inclus conceptele esenţiale oferite de pedagogie, psihologia
învăţării şi comunicării, taxonomia obiectivelor educaţionale, lingvistică, teoria educaţiei
didactică etc.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza este structurată în două compartimente respectiv
fiecare capitol în subcapitole și în final concluzii și bibliografie.

4
 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE CONCEPTULUI DE
COMUNICARE
1.1. Conceptul de comunicare umană
Cercetările din ultimii 50 de ani ai secolului XX au pus la punct o structură bine
organizată a fundamentelor teoretice privind comunicarea, iar preocupările în acest domeniu
continuă să producă rezultate remarcabile, fiind departe de a se considera încheiate.
În cercetările curente, definirea comunicării rămîne a fi în continuare ”un cîmp vast de
cercetare şi dezbateri controversate pentru specialiştii din diverse domenii”, subliniază Abric J.
[1, p.11], astfel îndreptăţind, în opinia lui Bougnoux D., fundamentarea ştiinţifică a sintagmei
ştiinţele comunicării [3, p.9].
Comunicarea constituie obiectul unei ştiinţe integrative, care-şi particularizează diferenţa
specifică prin „studierea circuitelor profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că această
informaţie este destinată publicului larg, fie că este destinată publicului specializat”, menţionează
Dafinoiu J. [8, p.177].
În concepţia lui Şoitu L. comunicarea umană în general înseamnă ştiinţa de a folosi
mijloacele de exprimare (cuvinte, gesturi, tehnici) şi abilitatea de a primi, descifra și valorifica
răspunsul (feed-back-ul), iar emiterea mesajului necesită voinţa şi capacitatea de a orienta
mesajul spre celălalt cu înţelegerea nevoii acestuia; cercetarea înţelegerii şi nevoia de a se face
înţeles [21, p.50].
Criteriile, valorile şi credinţele sînt trei elemente diferite pentru fiecare dintre parteneri pe
interferenţa cărora este întemeiată comunicarea. Aceste trei sisteme – procesul intern (cognitiv),
statutul intern (credinţele) şi comportamentul extern vor interacţiona permanent, deoarece
profesorul, comunicînd, poate stimula şi motiva pozitivarea acestora în raport cu exigenţele sale.
Promovarea acestei optici pedagogice ne obligă să operăm cu termenul ce desemnează
aceste aspecte inseparabil legate ale unui proces unic - educatorul: comunicînd, poate stimula,
motiva şi forma pozitivarea competenţelor elevilor în raport cu exigenţele şi valorile sale,
subliniază Şoitu L. [21, p.132].
În încercarea de a sintetiza mulţimea variabilelor identificate în definiţiile comunicării ne-
am focalizat demersul asupra comunicării cu funcţie didactică, interesul central fiind atribuit
componentelor prin care sursa (cadrul didactic) transmite un mesaj receptorului (elevului /
studentului) cu intenţia de a-i forma/dezvolta un comportament comunicativ utilizînd doar acele
elemente din aria comunicării ce oferă un plus de claritate şi concretizare specificului acestui
cîmp de cercetare. Această perspectivă generează oportunitatea reflecţiei didactice în legătură cu

5
viziunea asupra actului de comunicare drept cadru structurat instrumental, comunicarea
referindu-se la acţiunea de trimitere şi receptare a mesajelor care au loc într-un context,
presupune anumite efecte, pot fi deformate de zgomote şi furnizează oportunităţi de feed-back.
Ciobanu O., referindu-se la comunicarea umană ca un proces activ de identificare,
stabilire şi întreţinere de contacte sociale, consideră, că în învăţămînt se exprimă ca formă
particulară şi personalizată a instruirii, fiind numită comunicare didactică.
În accepţia autoarei comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării umane
indispensabilă în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare
sistematică şi asistată, ce presupune un raport bilateral profesor – elev şi vizează o interacţiune
de tip feed-back privind atât informaţiile explicite, cît şi cele adiacente intenţionate sau formate
în cursul comunicării.
Printre caracteristicile definitorii ale comunicării didactice sînt menţionate:
1) caracterul pronunţat explicativ (se acordă mare importanţă înţelegerii de către elevi a
mesajului);
2) structurarea conform logicii pedagogice a ştiinţei predate;
3) rolul activ al profesorului, ca emiţător şi receptor, în selectarea informaţiilor;
accesibilizându-le, organizându-le şi, mai ales, personalizându-le în funcţie de destinatar şi de
cadrul în care se transmit; evident se ghidează inclusiv după programă şi manual;
4) dominrea comunicării verbale iniţiată şi susţinută de profesori (60-70%) precum şi
tutelarea de către profesori a actului de comunicare;
5) funcţiile evaluativă şi autoevaluativă, în egală măsură pentru educat şi educator, ţintind
atingerea finalităţilor propuse, acoperirea nevoilor şi intereselor elevilor [5 p 18-19].
Comunicarea ca și componentă esențială a vieții a fost și este o problemă aflată
permanent în centrul preocupărilor multor specialiști:psihologi, filozofi, lingviști, cadre didactice
în scopul de a o realiza cât mai eficient și mai util în complexul proces de interdependență socio
– umană.

1.2. Etape în evoluția cercetărilor asupra comunicării

Cu 2500 de ani în urma, în Grecia antică, mai întîi în Siracuza și apoi în Atena, cetățenii
liberi răsturnau regimurile tiranice și stabileau primele reguli de conviețuire democratica. Legile
acelor vremuri prevedeau că fiecare cetățean să fie propriul său avocat și să-și pledeze singur
cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajați avocați
profesioniști, iar pledoariile trebuiau susținute în față a zeci sau sute de jurați.

6
 Cetățenii care stăpîneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai ușor în societate
și își apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni și chiar deveneau lideri militari, politici
sau religioși, dobîndind noi privilegii pe această cale.
Arta de a comunica convingător s-a numit atunci retorică. Interesul pentru însușirea
acestei arte și, în consecință, studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă,
alături de arta și știința războiului. Prima accepțiune a noțiunii de retorică, cuvînt de origine
greacă, a fost aceea de știință și arta de a convinge. Retorica viza cu precădere, comunicarea în
sfera juridică și politică.
Un secol mai tîrziu, Platon (427-347 i. H) a întrodus retorica în viața academică greacă,
așezînd-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o știință, pentru că nu urmărea
cunoașterea a ceea ce este corect sau incorect, rațional sau irațional, ci cunoașterea slăbiciunilor
umane pentru a le putea controla și folosi în atingerea scopurilor propuse.
Aristotel (384-322 i.H.), studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare "Rethorike" care
deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează
primul tratat de logică (Organon) în care descoperă silogismul și construiește tipul de
raționament și argumentație bazate pe silogism.
Urmează progresele înregistrate de filosofii români și distincția dintre teoria și practica
comunicării umane: teoria este retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii și marii
practicieni ai timpului rămîne Cicero (106-43 i.H.).
După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut progrese
considerabile timp de mai multe secole, pînă la Renaștere. Începînd cu anul 1600, în epoca
modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii
de gînditori: filosofi, lingvisti, psihologi, sociologi, epistemologi, stiliști și, în cele din urmă,
oameni de marketing, comunicătorii, animatorii, creatorii de publicitate, agenții publicitări,
moderatorii și, în general, agenții de relații publice și negociatorii contemporani cu noi.
În ultimele decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă. Apare și
se dezvoltă "Analiza tranzacțională" (Eric Berne, anii '60), "Programarea neuro-lingvistică"
(Richard Bandler si John Grinder, anii 70) și tehnicile școlii de psihologie și comunicare de la
Palo Alto [22, p 18-19].
În toate timpurile și, cu atît mai mult în lumea de azi, educația și învățarea nu pot exista
în afara comunicării umane. A comunica înseamnă a pune ceva în comun. Între oameni, a
comunica înseamnă a pune în comun idei, fapte, opinii, emoții și sentimente. Acestea circula de
la un partener la altul, sub forma de mesaje.

7
 În consecință, a comunica înseamnă a emite, transmite și receptiona mesaje. Odată emis
și recepționat, mesajul aparține, în comun, atît celui care a "dat" cît și celui care a "luat". Omul
emite mesaje atunci cînd vorbește, cînd scrie, cînd indică un obiect sau o imagine ca și atunci
cînd zîmbește, se încruntă sau răspîndește un anumit miros.
Cînd ascultă, citește, privește sau pipăie, el recepționează mesaje. Comunicarea umană
este un proces de predare-primire, adică unul de tip tranzacțional, prin care oamenii schimbă și
transferă semnificații de la un individ la altul, către un grup uman mai restrîns sau către publicul
larg.
Comunicarea există atunci cînd se emit și se recepționează semnale care poartă și cărora
li se confera semnificație.
Întotdeauna, comunicarea umană este deformată (distorsionată) de paraziți (zgomote), se
produce într-un anumit context, generează anumite efecte și comportă o anumita retroacțiune.
Studiul comunicării vizează trei obiective importante:
- explicarea teoriilor și conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;
- dezvoltarea abilităților și competentelor de comunicator, moderator, negociator,
orator și auditor;
- dezvoltarea spiritului critic și crearea de norme etice în materie de comunicare
pentru a proteja individul și comunicațiile umane de manipulare și de spalarea creierelor, posibile
prin comunicare subliminală, hipnoza, analiza tranzacțională, hipermediatizare, falsă publicitate
sau diverse alte forme de comunicare abuzivă.
După cum spunea Baron R., Comunicarea este procesul prin care o parte (numită
emițător) transmite informații (un mesaj) altei părți (numită receptor).

1.3. Structura procesului comunicării

J.S.Van Cuilenburg, O Scholter, G.W.Noomen definesc comunicarea "un proces prin care
un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
asupra receptorului anumite efecte"[22, p 18-19].
Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un
anume tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător-mesaj-receptor.
Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din
anul1934 de Karl Buhler, în lucrarea "Die Sprachtheorie"

mesaj
Emițător Receptor
Feed-back
8
 Figura nr.1
Ulterior, Roman Jakobson, urmărind schema lui Karl Buhler, dezvoltă structura
procesului de comunicare, adaugându-i încă trei componente:
- cod, canal, referent. Relaţia de comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un
mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului
ce i-a fost transmis. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor
doi parteneri aflaţi în contact.
Între emiţător (transmițător) şi receptor (ascultăror) are astfel loc un transfer care
realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia pleacă de la Emiţător şi devine informaţie
pentru Receptor. Atât Emiţătorul, cât şi Receptorul sunt entităţi orientate către un scop.
Emiţătorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi. Cum am mai spus, transmiterea
mesajului se realizează într-un anume cod [1, p. 11].
Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă. Astfel, în vreme ce mesajul se
caracterizează prin coerenţă, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea
psihică a Emiţătorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr destul de mic de
semne.
referent
Emițător mesaj Receptor
canal
Figura nr.2

Pentru citirea acestuia, autorii menţionaţi oferă următoarea explicaţie: dacă un emiţător
doreşte şi transmite informaţia unui receptor, informaţia trebuie să fie inteligibilă. Emiţătorul
trebuie să-şi găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el
trebuie să-şi codeze mesajul, să folosească coduri. Odată codat, mesajul este transpus în semnale
care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în
semnale şi să-l interpreteze [19, p.182].
În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus nerelevant de informaţie sau de
zgomotul de fond. Reuşita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre
receptorul care acordă mesajului o semnificaţie care e aceiaşi ca şi pentru emiţător. Acelaşi
model indică însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot
interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are cîteva elemente
ale capacității de emitere:

9
 - conţinutul mesajelor prin care sînt transmise informaţii, idei, opinii, îndemnuri,
recomandări, sfaturi, convingeri, motivaţii;
- modul de exprimare a mesajelor este caracterizat de indicatori ca: relevanţă, forţă,
intensitate, specificul exprimării verbale şi nonverbale, putere de convingere, capacitate de
inducere a unei stări dorite; metodologia emiterii mesajelor este exprimată de indicatorii
eficienţei metodelor: expunere, dezbatere euristică, problematizatoare;
- tactul comunicării solicită indicatori ca: limbaj adecvat, accesibil, pertinent, nuanţe
expresive (ton, pauze), captarea şi menţinerea atenţiei, trezirea interesului, crearea atmosferei
agreabile prin farmecul personal (gesturi, mimică, pantomimă) [15, p.112].
Procesul de comunicare ia astfel naștere ca urmare a relație de interdependență ce există
între elementele enumerate mai sus.
Altfel spus, aceasta relație de interdependenta ce se stabilește între elementele structural
face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiează
comunicarea, Emitentul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, Destinatarul.
Acest mesaj este o componenta complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că
presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existenta unor canale de
transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile
de comunicare ale Emitentului și Destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc
comunicarea.
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal. Se
impune o prezentare succintă a fiecăreia din aceste concepte.
Astfel, limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul
neverbal este limbajul care folosește altă modalitate de exprimare, decât cuvântul (gesturi,
mimica etc.).
Limbajul paraverbal este o forma a limbajului neverbal, o forma vocală reprezentată de
tonalitatea și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele
dintre cuvinte, ticurile verbale.
În cadrul procesului de comunicare realizat de fiecare individ, ponderea cea mai
importantă o deține, în mod surprinzător, limbajul neverbal, 55%, datorită faptului că acest tip de
comunicare este deosebit de subtil și de complex, având un grad redus de conștientizare.
Limbajul nonverbal este urmat de cel paraverbal cu 38% și de limbajul verbal cu numai
7%.
În cele ce urmează vom prezenta elementele componente ale procesului de comunicare:
- feed-back-ul,

10
 - canalele de comunicare,
- mediul comunicării,
- barierele comunicaționale.
Feed-backul este un mesaj specific prin care Emitentul primește de la Destinatar un
anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat. Canalele de comunicare reprezintă drumurile,
caile urmate de mesaje.
Există două tipuri de canale de comunicare:
1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor de raportare dintr-o
organizație;
2. canale neformale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal.
Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care
pot veni în sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-
video. Mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare; există mediu oral sau
mediu scris.
Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbațiile ce pot interveni în procesul de
comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate încât între acestea
și mesajul primit să existe diferențe vizibile. Perturbațiile pot fi de natură internă - factori
fiziologici, percepție, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali și de natură externă-
care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonica puternică, întreruperi
succesive ale procesului de comunicare).
În procesul de comunicare, bariera reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficiența transferului de mesaj. În funcție de caracteristicile pe care le au, barierele por fi
clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziției emitatorului și
receptorului, bariere de concepție.
Barierele în comunicare apar atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează
sau interpretează greşit sensul pe care emiţător a vrut să i-l dea. Scopul studierii comunicării este
acela de a reduce cauzele care provoacă aceste fenomene. Ele pot fi găsite în orice sistem
comunicaţional şi de aceea e mai corect să spunem că mesajul transmis nu e niciodată mesaj
receptat.

1.4. Forme ale comunicării umane

Comunicarea este un element esențial al vieții sociale. Ea nu este însă un dat, ci un
produs al vieții sociale. În societățile moderne cel puțin, asistăm la o diversificare deconcentrată
a sistemelor de comunicare umană, semn evident că facilitarea unei relații cît mai adecvate și cît

11
mai profitabile cu ceilalți se face prin intermediul sistemelor de semne [Sălăvăstraru D, 2004,
p.182].
În ceea ce priveşte clasificarea tipurilor de comunicare există mai multe criterii de
analizat:
1. După criteriul în care individual sau indivizii participă la procesul de comunicare
distingem următoarele forme:
- comunicarea intrapersonală (cu sine însuşi);
- comunicarea interpersonală (între două persoane);
- comunicarea în grup mic (în cazul unei relaţii grupale de tipul faţă în faţă).
2. După criteriul de realizare a procesului de comunicare avem următoarele forme:
- comunicare verticală (între parteneri cu status-uri inegale);
- comunicare orizontală (între parteneri cu status-uri egale).
3. În funcţie de relația dintre emițător și receptor distingem:
- comunicare unidirecţională (nu interesează feedback-ul);
- comunicare multidirecţională (cu feedback determinat de prezenţa interacţiunii Emiţător
– Receptor).
4. În funcţie de natura conţinutului:
- comunicare referenţială (vizează un anumit adevăr ştiinţific);
- comunicare operaţional-metodologică (vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în care
trebuie operat pentru ca acel adevăr să fie descifrat);
- comunicare atitudinală (valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul);
- comunicare verbală;
- comunicare nonverbală;
- comunicare mixtă;
- comunicare pareverbală.”
După Doina Sălăvăstru ”analiza unor interacţiuni sociale deosebit de diverse ca acte de
comunicare s-a dovedit extrem de fructuoasă şi le-a permis cercetătorilor ca, pe lângă rezultatele
de ordin medical, semiologic şi terapeutic, să formuleze câteva importante principii ale
comunicării umane, cunoscute şi sub numele de axiome ale comunicării” [19, p.179]:
1) Comunicarea este inevitabilă poate fi considerată formula-slogan a Şcolii de la
Palo Alto. Într-o situaţie de interacţiune, ea exprimă faptul că orice comportament are valoarea
unui mesaj, deci este o comunicare. Gesturile, mimica, poziţia corporală, chiar şi tăcerea sunt
acte de comunicare ce vehiculează o semnificaţie. Precizarea referitoare la necesitatea existenţei

12
unei situaţii de interacţiune este foarte importantă pentru a înţelege faptul că principiul
inevitabilităţii comunicării opereaza numai atunci când două persoane interacţionează.
Dacă admitem faptul că, în cadrul unei interacţiuni, orice comportament are valoare de
mesaj, adică reprezintă o comunicare, rezultă că, vrem, nu vrem, nu putem să nu comunicăm”
[19, p.182]. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, totul are valoare de mesaj. Aceste
comportamente îi influenţează pe ceilalţi, iar ceilalţi, în replică, nu pot să nu reacţioneze la
comunicarile respective şi de aceea comunică şi ei.
Comunicarea nu are loc numai atunci când este planificată sau conştientă. Comunicăm
numeroase mesaje chiar şi atunci când nu avem intenţia de a comunica şi nu suntem mereu
conştienţi de ceea ce comunicăm. Comunicăm în mod constant şi în mai multe moduri. Variaţiile
de ton, de ritm, accentuarea unor cuvinte, expresia feţei, gesturile etc. sunt componente ale
comportamentului de comunicare, având anumită semnificaţie. Ele accentuează şi precizează
mesajul comunicat sau, dimpotrivă, pot avea un efect perturbator (de exemplu, atunci când
semnele verbale şi ce neverbale vehiculează mesaje contradictorii).
2) Comunicarea este un proces ce se desfăşoară la două niveluri, informational şi
relaţional. Orice comunicare presupune vehicularea unui conţinut informaţional dar ea implică şi
o relaţie între persoanele care comunică. Nivelul relaţional conţine indici de interpretare a
conţinutului comunicării. El ne arată cum trebuie înţeles conţinutul şi care este natura relaţiei
dintre persoanele aflate în interacţiune comunicaţională.
Trebuie spus că relaţiile sunt rareori definite conştient şi explicit. Într-o comunicare,
oferim simultan informaţii asupra conţinutului şi asupra relaţiei sau asupra manierei în care
trebuie receptat mesajul. Relaţia poate fi exprimată verbal (de exemplu, atunci când spunem
„Acesta este un ordin"), dar mai ales nonverbal si paraverbal (prin mimică, gestică, postură,
vestimentaţie, ton, accent, ritm). Relaţia poate fi înţeleasă şi în funcţie de contextul în care se
efectuează comunicarea. Nivelul relaţional realizează o comunicare asupra comunicării (o
metacomunicare), iar aptitudinea de a metacomunica reprezintă o condiţie a unei bune
comunicări.
3) Comunicarea este un proces continuu. Comunicarea trebuie înţeleasă ca un flux
neîntrerupt de schimburi informaţionale între parteneri. Din păcate, cel mai adesea ea este văzută
ca un fenomen liniar de acţiune şi reacţie, de stimul şi răspuns, de cauză şi efect. În realitate,
ceea ce noi considerăm drept cauză a unui comportament poate să nu fie decât efectul unui
eveniment precedent [19, p.182]. Partenerii introduc întotdeauna în comunicare ceea ce se
numeşte punctarea secvenţei faptelor. Dezacordul privind modul de punctare a secvenţei faptelor
se află la originea a nenumărate conflicte care vizează o relaţie.

13
 4) Fiinţele umane folosesc două moduri de comunicare: digital şi analogic. În
comunicarea umană, obiectele, în sensul cel mai larg al termenului, pot fi desemnate în două
moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen, de exemplu) sau
le putem desemna printr-o denumire convenită, un nume.
În primul caz, vom vorbi de comunicare analogică, iar în al doilea, de comunicare
digitală. Atunci când ne servim de cuvinte pentru a denumi un lucru, relaţia dintre nume şi lucrul
numit este arbitrară. Comunicarea analogică are raporturi mai directe cu ceea ce exprimă.
Comunicarea analogică este o comunicare nonverbală, mai exact postura, gestualitatea, mimica,
inflexiunile vocii, succesiunea, ritmul şi intonaţia cuvintelor şi orice altă manifestare nonverbală
pe care o poate avea organismul, precum şi indicii cu valoare de comunicare, ce nu lipsesc
niciodată dintr-un context ce reprezintă teatrul unei interacţiuni[2, p.132].
Numai în ceea ce priveşte comunicarea interumană sunt posibile ambele tipuri. Altfel
spus, omul este singurul organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare, digital şi
analogic. Componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe
când cea relaţională e transmisă cu mijloace analogice. Cele două moduri de comunicare
coexistă şi se completează în orice mesaj.Limbajul digital are o sintaxă logică foarte complexă,
dar e lipsit de o semantică adecvată relaţiei. Limbajul analogic posedă semantica, dar nu şi
sintaxa corespunzătoare pentru o definire neechivocă a naturii relaţiilor.
5) Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, după cum se întemeiază
pe egalitate sau diferenţă. Relaţiile interumane se bazează fie pe egalitate, fie pe diferenţă. “În
relaţiile de la egal la egal, partenerii au tendinţa să adopte un comportament în oglindă,
interacţiunea lor fiind denumită simetrică. Simetrice sunt acele acte în care răspunsurile sunt de
acelaşi tip cu stimulul. Geloziei i se răspunde cu gelozie, agresivităţii i se răspunde cu
agresivitate, lăudăroşeniei i se răspunde cu lăudăroşenie. Alteori, comportamentul unuia dintre
parteneri îl poate completa pe al celuilalt, pentru alcătuirea unei configuraţii de alt tip”.
Există interacţiuni complementare în care partenerii adoptă comportamente contrastante,
neasemănătoare, dar care se armonizează, se solicită unul pe celălalt (acest lucru se întâmplă în
relaţiile mamă-copil, educator-elev). O interacţiune complementară apare şi în cazul în care, de
exemplu, unei atitudini autoritare i se răspunde cu un comportament de supunere, ce se poate
accentua în cazul amplificării atitudinii autoritare.
În această situaţie, interacţiunea complementară se bazează pe maximizarea diferenţei,
ceea ce poate conduce la un blocaj comunicaţional.
6) Comunicarea este ireversibilă. Orice act de comunicare este ireversibil, în sensul că,
odată produs, nu mai putem interveni asupra lui. Chiar dacă încercăm să atenuăm efectul unor

14
mesaje declarând că ne retragem cuvintele sau venind cu explicaţii, completări, precizări, efectul
spuselor noastre s-a produs. Să nu ne iluzionăm crezând că revenirea asupra mesajelor transmise
le-ar putea anihila efectele.
Acest principiu are implicaţii importante în actul comunicării. În relaţiile interpersonale,
trebuie să avem grijă să nu spunem niciodată lucruri pe care riscăm să le regretăm mai târziu. Şi
asta mai ales în situaţiile de conflict, când spunem lucruri pe care apoi am vrea să le retractăm.
De asemenea, în situaţia de comunicare publică sau de masă, atunci când mesajul este
recepţionat de mii sau chiar de milioane de persoane, este extrem de important să ţinem seama de
acest principiu al ireversibilităţii comunicării.
Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare. Eficacitatea comunicării
depinde în mare măsură şi de surprinderea exactă a sensului cuvintelor folosite de interlocutor.
Experienţa de viaţă a fiecăruia dintre noi, dar şi diferenţele culturale determină
necoincidenţa sensurilor pe care locutori diferiţi le conferă aceloraşi cuvinte. Pentru ca
înţelegerea să se realizeze, este necesar un proces de ajustare şi acomodare cu codurile de
exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice. De exemplu, reuşita într-o relaţie de
învăţare rezultă comportamentului comunicaţional al partenerului, atât sub aspect verbal, cât şi
nonverbal.
O analiză a comunicării în care accentul cade pe aspectele psihosociologice ne oferă
Jean-Claude Abric. Pentru psihologul francez, comunicarea reprezintă „ansamblul proceselor
prin care se efectuează schimbul de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o
situaţie socială dată[1, p.32].
Sub influenţa Şcolii de la Palo Alto, care a plasat fenomenul comunicării în categoria
fenomenelor relaţionale, Abric fixează câteva repere pentru analiza comunicării:
Ca fenomen de interacţiune, comunicarea implică o serie de raporturi în care partenerii
situaţiei de comunicare încearcă să se influenţeze reciproc. Nu mai vorbim de un emiţător şi de
un receptor, ci despre doi interlocutori. Comunicarea nu mai poate fi concepută ca un simplu
proces de transmisie. Actul comunicativ apare ca o relaţie de schimb între parteneri care au,
fiecare simultan, dublul statut de emiţător şi receptor.
Comunicarea este un act social. Acest act poate fi voluntar sau involuntar, conştient sau
nu. Prin interacţiune, orice comportament dobândeşte valoarea unui mesaj, deci este o
comunicare. Se regăseşte exprimată aici formula-slogan a Şcolii de la Palo Alto: „Este imposibil
să nu comunici".
Comunicarea nu se rezumă la expresia verbală.Ea este un sistem care utilizează canale
multiple. Gesturile, mimica, poziţia corporală, distanţa interpersonală, chiar şi tăcerea sunt acte

15
de comunicare ce vehiculează semnificaţii. Comunicarea are întotdeauna o finalitate, un obiectiv,
o intenţionalitate, care pot fi explicite sau implicite.
Comunicarea ca proces de interacţiune este direct influenţată de contextul social şi
cultural în care se derulează. Aceasta, deoarece mediul respectiv este purtătorul unor reguli şi
coduri care tind să îi confere o specificitate: nu comunicăm în acelaşi fel într-un birou, într-o sală
de cursuri, la o întâlnire amicală sau pe stradă.
Pentru a fi eficace, comunicarea trebuie să funcţioneze ca un sistem circular, trebuie să se
autoregleze. Elementul central al acestei reglări este feed-back-ul.
Fiecare situaţie de comunicare e unică, iar emiţătorul este un creator care furnizează prin
mesajul său un ansamblu de informaţii, în funcţie de viziunea sa asupra obiectului comunicării,
de structurile cognitive, de reprezentările situaţiei de comunicare şi ale interlocutorului, de
statutul său social şi, nu în ultimul rând, de prejudecăţile şi stereotipurile care vor determina
natura relaţiilor lui cu interlocutorul”[1, p.15].
Metafora orchestrei, propusă de Şcoala de la Palo Alto, face din comunicare un tot
integrat, un proces social permanent în care diverse sisteme de comportament concură la
producerea sensului: „Comunicarea nu poate fi concepută decât ca un sistem cu multe canale, la
care actorul social participă în fiecare moment, fie că vrea sau nu în calitate de membru al unei
anumite culturi, el face parte din fenomenul comunicării, aşa cum muzicianul face parte din
orchestră.
Dar în această vasta orchestră culturală nu este nici şef, nici partitură. Fiecare cântă
acordându-se la ceilalţi. Doar un observator extern, un cercetător al comunicării, poate să
identifice partitura ascunsă şi să o transcrie, fapt care, evident, se va dovedi extrem de complex şi
de dificil ”[ 6, p.40].
Felul în care este receptat mesajul depinde de atitudinea individului față de comunicare,
de exprimarea clară a ideilor, de folosirea cu acuratețe a expresiilor și cuvintelor, de sinceritatea,
relaxarea și apartenența, de asemenea de expresivitatea non-verbală, care constituie cîteva din
calitățile unui bun orator.

1.5. Concluzii la capitolul 1

O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă, ce afectează direct şi
imediat, dar şi indirect, pe termen nedeterminat, viaţa indivizilor, a colectivelor şi a societăţii în
ansamblu, este problema comunicării. Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul
indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a

16
omogenizării sub aspect psihosocial, asigurând funcţionarea normală a colectivului, indiferent de
mărimea şi natura sa.
Din cele relatate mai sus comunicarea este un proces de transfer de informaţii între
emiţător şi receptor printr-un anumit canal. Ea poate fi privită din perspectiva relaţiilor de
comunicare dintre indivizi - comunicare interpersonală, dar şi a relaţiilor din cadrul structurilor
organizatorice comunicare organizaţională care, desigur, include comunicarea dintre persoane.
Comunicarea, la rândul său, conţine prin ea însăşi potenţial educativ: transmitere de
cunoştinţe, formarea gândirii şi facilitarea operaţiilor intelectuale, autoreglarea activităţii
intelectuale, transmiterea codurilor caracteristice fiecărei ştiinţe, etc., între comunicare şi
educaţie existând un raport de interdependenţă. Personalitatea fiecăruia poate fi considerat un
factor decisiv în comunicare factorul uman fiind conştient de rolul său comunicativ cognitiv.

17
2. COMUNICAREA DIDACTICĂ – ELEMENTUL CHEIE ÎN PROCESUL
INSTRUCTIV-EDUCATIV

2.1. Conceptul de comunicare didactică

Procesul de predare-învăţare este o formă specifică de comunicare şi ca atare întruneşte
toate caracteristicile modelului oferit de teoria comunicării. Se consideră ca formă particulară a
comunicării cu aplicarea în învățămînt este comunicarea didiactică ce presupune un raport
bilateral profesor/elev.
Acest lucru ne-a determinat să revenim la accepțiunea cercetătoarei C.M.Mecu care
descrie o serie de comportamente, prin care se manifestă competența de comunicare a
profesorului:
Să știu să comunic adecvat dacă:
- manifest încredere în mine.
- manifest atitudini pozitive atît față de actul și locul comunicării, cît și de interlocutor.
- mă dezvălui pentru a stimula încrederea reciprocă și comunicarea.
- accept că trebuie să fac față în diferite situații. Cu toate meritele pe care le am, accept că
pot greși.
- îmi văd partenerul ca un egal[11, p.132]..
Comunicarea didactică în viziunea cercetătorului Cucoş C. (2002) este „un transfer
complex, multifazial şi prin mai multe canale a informaţiei între două entităţi (indivizi sau
grupuri) ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de emiţători şi receptori semnificând
conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ” [7, p.132].
Și în continuare:”Comunicarea pedagogică presupune o interacțiune de tip feedback,
privind atît informațiile explicite, cît și cele adiacente.
O definiție des citată în lucrările de specialitate o întîlnim la autoarea Iacob L., care
vorbește despre comunicarea didactică ca despre o comunicare instrmentală, direct implicată în
susținerea unui proces sistematic de învățare, specificul comunicării fiind determinat de cadrul
instituțional în care se efectuează și de logică specifică învățării[14, p.234].
Pornind de la definiția dată comunicării didactice, Iacob L., identifică unele caracteristici
importante ale fenomenului analizat:
a) astăzi actul comunicării este văzut ca o unitate a informație cu dimensiunea
relațională, aceasta din urmă fiind părtătoare de semnificații, contextualizînd informația de pildă,
o informație verbală imperativă (vino! Citește! etc) în funcție de situație și de relația dintre
actorii comunicării poate fi: poruncă, provocare, îndemn, sugestie ordin, sfat, rugăciune ș.a.

18
 b) perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv
care analizează actul comunicativ ca o relație de schimb între parteneri care au fiecare, simultan,
un statut dublu – de emițător și receptor, ca urmare atribuirea mai veche a rolului de emițător
profesorului și a celui de receptor elevilor devine discutabilă[12, p.421]..
În comunicarea didactică, din perspectiva demersului nostru, sunt prioritare analiza
emiţătorului/profesorului şi a mesajului. Astfel, dacă profesorul are prestigiu, tact pedagogic,
competenţe expresive şi elocuţionale, sau altfel spus, prin credibilitate şi atractivitate dă
veridicitate mesajului transmis, putem spune că actul comunicării a fost în mare parte realizat,
întrucât elevii/studenţii vor deveni şi ei actori ai acestui proces.
Mesajul, informaţia codificată şi emisă sub diverse forme, semne (lingvistice, gestuale) şi
imagini, poate fi analizat sub aspect: statistic, când se are în vedere doar informaţia cantitativă
transmisă între emiţător şi receptor, fără a se lua în considerare înţelesul acesteia şi semantic,
când accentul este pus pe calitatea informaţiei, conţinutul acesteia şi semnificaţia ei pentru
actorii comunicării.
Eficienţa receptării mesajului depinde de factori precum: complexitatea şi dificultatea
conţinutului informaţional, contextul în care se realizează comunicarea didactică, dar mai ales de
modul în care este structurat mesajul[6, p.190].
În această perspectivă, Ciobanu O. (2003) interpretează comunicarea didactică ca formă
particulară a comunicării umane, indispensabilă în vehicularea unor conţinuturi determinate,
specifice unui act de învăţare sistematică şi asistată[5, p.17].
Problematica comunicării didactice reprezintă una dintre componentele esenţiale ale
teoriei instruirii, iar realizarea eficace a demersurilor comunicative constituie una din atributele
culturii profesionale a cadrelor didactice.
Un aspect demn de luat în consideraţie în abordarea culturii profesionale a educatorului
grădiniței de copii este inteligenţa sa emoţională prin care se înţelege arta gestionării emoţiiilor
în relaţiile interpersonale.
Din această perspectivă apare semnificativ faptul că procesul de comunicare
mijloceşte/susţine interacţiunea dintre educator/profesor şi copii/elevi prin mesaje didactice cu
intenţia de a influenţa formarea la elevi a unui comportament comunicativ bazat pe cultură
emoţională pentru a asigura ascultarea optimă, înţelegerea, buna relaţionare a acestora şi
compatibilizarea educaţională între actorii educaţiei.
Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul cognitiv
predat-învăţat în procesul didactic şi influenţarea formativă (asupra capacităţilor operaţionale,
formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între profesor şi elev.

19
 În cercetările tradiţionale s-au tratat, de regulă, separat cele două roluri: pedagogul a fost
mereu considerat ca emiţător, transmiţător de informaţii, iar elevul ca receptor al
acestora. Orientările actuale pun accentul pe interacţiunea locutorilor. Chiar dacă în momente
reale comunicarea pare unidimensională, de la profesorul spre elev în predare şi de la elev spre
profesor în verificarea cunoştinţelor, aceasta se referă la un flux informaţional principal.
În acelaşi timp însă funcţionează o conexiune inversă prin care emiţătorul este informat
permanent despre efectele comunicării asupra partenerului: învăţătorul „citeşte” reacţiile elevilor,
iar elevii „citesc” atitudinea învăţătorului cu privire la reacţia lui (a elevului) şi fiecare dintre
locutori îşi adaptează conduita comunicaţională ulterioară în funcţie de ceea ce receptează.
Astfel, comunicarea didactică este bilaterală. Comunicarea didactică este în acelaşi timp
ierarhică şi reciprocă. Învăţătorul este cvasipermanent iniţiator al mesajului şi organizator,
conducător al actului comunicaţional.
Este şi firesc acest lucru de vreme ce el stabileşte obiectivele, conţinutul, metodele şi
canalele de transmitere a mesajului şi structurează/ordonează utilizarea timpului afectat
activităţii. Mesajul lui este codat după principiile ştiinţei şi ale legităţilor psihopedagogice, este
previzibil şi prescriptiv. Elevul este coparticipant la actul comunicării. Lui însă trebuie să i se
transmită/formeze nu numai informaţii, ci şi deprinderi şi capacităţi de însuşire a informaţiilor şi
de utilizare a acestora, nu atât pentru aplicarea în prezent a informaţiilor în contexte noi, cât, mai
ales, pentru a deveni în stare de formare şi autoformare ulterioară şi permanentă.
Elevul trebuie să-şi interiorizeze rostul actului de învăţare, să devină doritor de a învăţa şi
capabil de a o face. Pentru aceasta, fireşte, el are nevoie, indispensabil, de conducerea
educatorului/profesorului. Dar fără reciprocitate în comunicare, orice intervenţie a învăţătorului
are mici şanse de influenţare. Copilul „răspunde” oricum mesajului care i se adresează, dar în ce
constă acest „răspuns” rămâne problema esenţială. Şi indiferenţa, şi răspunsul nul sunt tot efecte
ale mesajului. Educatorul/profesorul, însă, urmăreşte un efect progresiv: un plus de informaţii,
un plus de capacităţi, un plus atitudinal.
Reciprocitatea relaţiei comunicaţionale didactice trebuie înţeleasă în primul rând, dar nu
exclusiv, în sensul că iniţiativa mesajului aparţine, într-o viziune interactivă asupra procesului
instructiv-educativ, şi elevului.
Elevul este, în egală măsură cu educatorul, agent al comunicării didactice, dar iniţierea
mesajului de către elev se referă mai puţin la conţinutul cognitiv al ştiinţei pe care trebuie să şi-l
însuşească şi mai mult la cum poate face acest lucru. El nu poate să ceară explicit „învaţă-mă
cum să pricep mai mult, mai bine”, dar întreabă „cum se rezolvă acest exerciţiu?”, „de ce (se
întâmplă acest fenomen)?” etc. Şi, mai ales fără voia lui şi deci nesupus vreunei cenzuri

20
conştiente, el, elevul emite o mulţime de semnale care-i spun învăţătorului în ce moment copilul
nu mai recepţionează, când face efort de înţelegere sau lasă să treacă „pe lângă el” mesajul.
Când învăţătorul recepţionează acest mesaj transmis de elev şi îl decodifică răspunzând
pentru sine întebării „de ce?”, atunci reciprocitatea comunicaţională este asigurată şi potenţează
eficienţa actului didactic. Comunicarea se perfecţionează şi se autogenerează pe tot parcursul
desfăşurării ei.
Activitatea celor doi termeni ai relaţiei pedagogice se centrează cu precădere pe educator
sau pe educaţi în funcţie de conţinutul ei, de metodele şi mijloacele didactice folosite de
învăţător, dar îi vizează în permanenţă şi pe unul şi pe ceilalţi.
Adaptarea comportamentului comunicaţional al fiecăruia dintre cei doi locutori este
permanentă, cu deosebirea că cea a învăţătorului este conştientă şi urmărită sistematic, în vreme
ce a elevului este în mare măsură spontană. Acest caracter spontan nu-i reduce, nici pe departe,
valoarea, ci, dimpotrivă, i-o sporeşte impunând educatorului o adaptare comportamentală, nu în
genere, ci la situaţia concretă manifestă.
Învăţarea în sensul cel mai larg este procesul de dobândire a experienţei individuale de
comportare, de noi competenţe şi noi forme de comportament. Ea presupune fie dobândirea de
comportamente noi, fie modificarea, restructurarea sau schimbarea celor existente cu scopul unei
adaptări cât mai adecvate la situaţii noi. Învăţarea cuprinde nu orice schimbare (accidentală) de
comportament, ci restructurările eficiente şi stabile care afectează întregul psihic uman şi nu sunt
efecte ale maturizării biopsihice şi neurofuncţionale ale organismului
În concluzie, performanţa profesorului în comunicarea didactică, este influenţată
semnificativ de următorii factori: cunoaşterea elevilor; alegerea unui context favorabil
desfăşurării lecţiilor; planificarea lecţiilor (conţinuturi, obiective operaţionale care trebuie să fie
specifice, măsurabile şi tangibile într-un interval de timp, strategii, evaluare); manifestarea unei
atitudini corespunzătoare comunicării directe; receptarea activă a răspunsurilor elevilor;
adaptarea permanentă la situaţiile de comunicare.

2.2. Tipurile comunicării didactice în procesul instructiv – educativ

Comunicarea interumană se realizează prin multiple şi variate modalităţi, verbale,
nonverbale, paraverbale, practic-operatorii. Dar indiferent de forma pe care o îmbracă, esenţa ei
este schimbul de semnificaţii.
Comunicarea verbală. Limbajul, ca formă specifică de comunicare verbală interumană,
este un sistem de comunicare cu ajutorul limbii şi este un fenomen individual. Limbajul se învaţă
în procesul de socializare a individului începând din familie şi continuând în procesul

21
multiplicării contactelor sociale ale copilului, spontane şi, de la o anumită vârstă, organizate în
instituţia preşcolară şi şcolară.
Comunicând între ei prin mijlocirea limbii, oamenii realizează schimburi de idei, se
înţeleg reciproc, îşi organizează şi coordonează activitatea comună, realizează cunoaşterea.
„Capacitatea individului de a folosi o limbă naturală în vederea comunicării cu semenii săi
este, în mod esenţial o achiziţie culturală, un proces social-istoric şi nu o simplă
disponibilitate biologică” [16, p.89].
Limbajul este rezultatul vieţii în societate, însuşirea lui însemnând însuşirea capacităţii de
utilizare a mijloacelor lingvistice. Principalul conţinut al comunicării verbale este gândirea. Cu
ajutorul unităţilor lingvistice – cuvinte, propoziţii, fraze etc. – prin limbaj sunt puse în circulaţie
noţiunile, judecăţile şi raţionamentele, respectiv conţinutul abstract şi generalizat al reflectării
realităţii obiective în creierul uman.
Funcţia principală a limbajului, aceea de comunicare, este în interdependenţă cu celelalte
funcţii ale sale: cognitivă, expresivă, de semnalizare/avertizare, persuasivă, practic-operaţională,
de reglaj şi autoreglaj, de control şi autocontrol.
Ca mijloc de comunicare, limbajul stă la baza cooperării dintre indivizi şi grupuri sociale,
a eficienţei activităţii comune, a generalizării experienţei sociale, a genezei diferitelor forme ale
conştiinţei sociale.
Prin limbaj se nominalizează obiectele şi fenomenele, se realizează predicţii, se realizează
transferul de informaţii între agenţii comunicării. Prin funcţia cognitivă limbajul este implicat în
toate procesele de cunoaştere, în mod special în procesul de învăţare. Funcţia expresivă a
limbajului semnifică faptul că el oferă posibilitatea redării, prin sisteme de semne şi mijloace
specifice, a stărilor, trăirilor, atitudinilor subiectului faţă de sine, faţă de alţii, faţă de realitate în
general, comunică evenimentele care au loc la nivelul vieţii psihice personale.
Comunicarea nonverbală este un sistem concret, perceptual sau imagistic menit să
sporească accesibilitatea şi operaţionalitatea decodificării mesajului. În acest sens, în
comunicarea pedagogică două categorii de limbaje au pondere mai însemnată: audio vizuală şi
limbajul trupului. Audio-vizualul, materializat în înregistrări audio, filme, planşe, ilustraţii etc.
ajută limbajul verbal aducând în faţa elevilor obiecte şi fenomene faţă de care ei nu au nici o
experienţă.
Informaţia este receptată direct, prin evidenţă, uşor, fără scriere şi lectură, fără
o conceptualizare propriu-zisă. Mesajul vizual are un aspect semantic şi unul ectosemantic.
Limbajul trupului acompaniază limbajul vorbit, întregeşte şi prelungeşte semnificaţia
cuvintelor. Este reprezentat de mimică, gestică, pantomimică, ţinuta fizică, mişcare, în general

22
orice gen de expresii corporale, motorii care pot fi percepute vizual şi care alternează, sunt
concomitente sau succesive mesajului verbal pentru a-l întări.
Astfel, jocul fizionomiei – mobilitatea şi expresivitatea feţei – informează despre trăirile
sufleteşti ce însoţesc mesajul verbal. Aceste mijloace de expresie sunt condiţionate socio-cultural
şi se dobândesc prin învăţare. De aceea, învăţătorul trebuie să se manifeste în aşa fel încât
limbajul său nonverbal să fie nu numai adecvat situaţiei, ci şi să constituie un model pentru elevi:
fără gesturi exagerate, teatrale, fără artificii periferice, care îndepărtează atenţia de la mesaj, pe
de o parte, şi sunt preluate de elevi prin imitaţie, pe de altă parte[2, p.122].
Comunicarea nonverbală trebuie să fie în concordanţă cu mesajele verbale. Deseori
învăţătorul simulează, conştient şi cu bune intenţii această concordanţă, mascându-şi anumite
stări sufleteşti pricinuite de cauze externe situaţiei educative (probleme personale, de familie)
pentru a nu induce la copii o stare sufletească apăsătoare, sau manifestă nemulţumire faţă de un
act reprobabil al elevului printr-o mimică ce amplifică efectele nemulţumirii sale reale.
Anumite date native sau de vârstă sunt favorabile sau nefavorabile comunicării
nonverbale. Conformaţia, dimensiunile anumitor părţi ale corpului şi armonizarea lor, anumite
particularităţi temperamentale exprimă graţie, farmec, distincţie sau, dimpotrivă, vulgaritate,
agresivitate, răutate.
Învăţătorul, conştient de propriile-i caracteristici îşi modelează comportamentul în aşa fel
încât să valorifice pe deplin datele favorabile şi să suplinească eventuale dezavantaje. Este ştiut
că şcolarii mici preferă învăţătoarele tinere şi frumoase, dar le îndrăgesc în egală măsură pe cele
mai în vârstă datorită blândeţii, bunătăţii şi generozităţii cu care îi tratează.
Un rol deosebit în comunicarea nonverbală îl au mâinile. Ele semnalizează, scriu, arată,
evidenţiază, modelează şi controlează. Un gest larg sau restrâns sugerează copilului dimensiuni,
o mişcare rapidă a mâinii îl îndeamnă să fie mai dinamic în ceea ce face sau spune (hai, hai mai
repede!), o palmă ridicată cu faţa spre copii poate stopa gălăgia, degetul arată punctul slab al
temei efectuate ş.a.m.d.
Comunicarea nonverbală, împreună cu cea verbală, este esenţială pentru
comunicarea afectiv-atitudinală şi mai ales pentru dimensiunea relaţională a actului
comunicării. Privirea (în ochii copiilor), orientarea corpului (permanent spre elevi, chiar şi atunci
când scrie la tablă învăţătorul este semiorientat spre clasă, nu numai pentru a nu acoperi tabla, ci
şi pentru a menţine contactul cu copiii), distanţa (mereu în apropierea băncilor, cât mai puţin la
catedră) etc. sunt esenţiale pentru începerea, susţinerea şi încetarea comunicării.
Prin caracteristicile reale, ale învăţătorului real cu care copilul vine în contact direct,
comunicarea nonverbală apropie sau distanţează cei doi termeni ai relaţiei interpersonale. Prin

23
imitaţie, copilul preia mare parte din comportamentul nonverbal al învăţătoarei. Pe de altă parte,
comportamentul nonverbal al învăţătorului are şi un rol de iniţiere a elevului în strategiile de
discurs, astfel încât elevul să devină capabil să sesizeze, să înţeleagă, să discearnă informaţia
parvenită pe mai multe căi. Astfel învăţătorul creează şi pe această cale condiţii pentru formarea
unor competenţe informaţionale, premisă a învăţării eficiente.
Comunicarea paraverbală însoţeşte comunicarea verbală şi se referă la modul cum sunt
rostite cuvintele, transformând dialogul obişnuit în instanţă expresivă modelatoare[7, p.120].
Intonaţia, accentul, debitul, ritmul, forţa şi stilul exprimării au puternice implicaţii
afective. Învăţătorul foloseşte aceste mijloace pentru a mişca, a emoţiona, a capta întreaga fiinţă
a copilului. Figurile de stil amplifică puterea mesajului, îi suplimentează semnificaţiile[7, p.135].
Principalele procese ale comunicării verbale sunt vorbirea şi scrierea, audierea şi citirea şi
se formează prin excelenţă în timpul şcolarităţii mici. Comunicarea orală este forma principală a
comunicării verbale şi este intens folosită în activitatea didactică. Prin vorbire are loc codarea
mesajelor şi producerea semnalelor verbale sonore. Cea mai simplă şi mai uşoară formă a
limbajului vorbit este dialogul.
Acesta presupune alternanţa de intervenţii, locutorii schimbându-şi continuu rolurile de
emiţător şi receptor. Are un caracter situativ, este susţinută de întrebările, răspunsurile,
completările interlocutorului şi este ajutat de mimică, intonaţie, gestică etc.
În comunicarea didactică, dialogul pretinde o exprimare precisă şi completă a ideilor şi
are loc numai dacă şi în măsura în care este organizat şi stimulat de învăţător. Limbajul
monologat se foloseşte relativ puţin în lucrul cu copiii mici. Desigur, pentru prezentarea unor
explicaţii detaliate este nevoie de „discursul” învăţătorului, dar copilul poate obosi şi pierde firul
explicaţiei. Forma cea mai intelectualizată a limbajului este productivă scrierea şi receptivă-
citirea, prin care se produc codarea şi decodarea în şi din semne grafice a conţinutului gândirii.
Scrierea trebuie dezvoltată într-o formă riguroasă, închegată, clară şi fără echivocuri, cu
respectaea strictă a regulilor gramaticale şi ortografice pentru a putea fi decodată corect.
Sub aspect funcţional, limbajul este activ şi pasiv.
Prin limbajul pasiv copilul înţelege ceea ce aude sau citeşte, fără a-şi putea exprima în
egală măsură ideile şi este mai bogat decât cel activ. În procesul didactic are loc îmbogăţirea
limbajului pasiv şi transformarea lui în limbaj activ, oral şi scris.
Deci, putem afirma că omenirea nu poate fi imaginată în absența comunicării, fie aceasta
verbală, nonverbală sau paraverbală. Putem a avea o comunicare efecientă trebuie să fim
conștienți de locul pe care îl ocupăm în cadrul situației de comunicare, dacă deținem toate

24
elementele constitutive ale comunicării și trebuie să înlăturăm factorii care ne pot perturba
comunicare.

2.3. Comunicarea scrisă

O modalitate eficientă prin care oamenii comunică este scrisul. Prin urmare, comunicarea
scrisă, reprezintă alături de comunicarea verbală şi cea nonverbală, tipuri de comunicare folosite
în viaţa de zi cu zi [13, p.40-43].
Specialiştii apreciază că trebuie respectate următoarele cerinţe pentru a putea afirma că o
comunicare scrisă este reuşită:
a) selectarea cuvintelor;
b) folosirea cuvintelor potrivite şi concrete;
c) utilizarea cuvintelor scurte;
d) folosirea unui mod de prezentare plăcut, capabil să atragă atenţia cititorului; de pildă
o scrisoare de afaceri trebuie să cuprindă: antetul, sigla, adresa expeditorului, data, referinţa,
punctuaţia, marginile, spaţierea etc.
Calităţile scrisului. Specialiştii în relaţii publice au încercat să stabilească cât mai precis
ce calităţi trebuie să aibă scrisul pentru a fi uşor de citit, înţeles şi însuşit, ajungând la concluzia
că secretul constă în lungimea propoziţiilor şi a cuvintelor.
Din punctul de vedere al lungimii propoziţiilor un text este considerat lizibil dacă
majoritatea frazelor sunt scurte. Frazele scurte dau posibilitatea cititorului să înţeleagă relaţiile
dintre cuvinte. Aceasta nu înseamnă că nu sunt acceptate şi frazele mai lungi, bine construite.
Recomandat este însă pentru lizibilitate ca lungimea frazelor să fie medie.
Gunning este de părere că o proză modernă agreată de cititori este aceea care are o
lungime medie a frazelor de aproximativ 16 cuvinte[9, p.111]. În situaţia în care o frază a fost
concepută ca foarte lungă, este bine ca printr-un punct, pus unde se pretează, să se rupă aceasta
în două propoziţii lizibile. Excesul de cuvinte într-o frază poate duce la redundantă. De pildă
cuvintele de tipul „ a pierde degeaba”, „copii tineri”, „bunicii bătrâni” sunt cuvinte redundante,
ce trebuie evitate. Experienţa a demonstrat că o propoziţie cu mai puţine cuvinte este mult mai
uşor de înţeles clar decât una cu un număr exagerat de mare de cuvinte.
Specialiştii apreciază că lungimea cuvintelor îngreunează foarte tare lectura, din
următoarele motive:
- tind să fie abstracte, ori cititorilor le plac de regulă cuvintele concrete (exemplu:
abstract-facilităţi de exploatare petrolieră; concret-instalaţie de foraj).

25
 - cuvintele lungi nu prea sunt cunoscute de cititor; aceste recunoaşte foarte repede cuvintele
scurte ( exemplu: cuvânt lung-renumeraţie; cuvânt scurt-plată).
Un text clar nu este valoros dacă nu este şi interesant. Principalul element care face
textul interesant îl reprezintă subiectul. Însă şi aici problemele sunt discutabile, deoarece un
subiect este interesant pentru un public-ţintă, pe când pentru alt public-ţintă, subiectul respectiv
nu este prea interesant. De aceea este bine ca atunci când se redactează un text, să se cunoască
foarte bine publicul căruia îi este adresat.
Un stil adecvat este acela care conduce la menţinerea interesului cititorului. Un text lipsit
de monotonie dă bine la cititor. De asemenea, un text unde se foloseşte o serie de cuvinte
personale ca dumneavoastră şi voi, accentuează dimensiunea umană.
Atunci când se scrie un text trebuie avută în vedere şi naturaleţea, adică evitarea frazelor
greu de citit. Frazele trebuie să sune firesc. Un rol important în acest sens revine formelor
contrase. Acestea sunt cuvinte prezentat prescurtat. De pildă în loc de „do not” se foloseşte „
don’t”.
Evitarea folosirii acestor forme duce la încetinirea citirii, fapt ce nu convine cititorului.
Şablonul şi monotonia pot afecta stilul de prezentare al unui text. De aceea se recomandă
varietatea în sensul de a căuta cuvinte diferite care să ajute la îmbogăţirea sensului şi la
facilitarea înţelegerii textului.
Varietatea nu înseamnă însă încălcarea regulilor. Ca urmare, într-o suită de fraze scurte se
pretează şi o frază mai lungă, ce are rolul dacă este alcătuită corect, să îmbogăţească naraţiunea.
Răsturnarea topicii, de asemenea, duce la reducerea monotoniei şi poate sublinia acţiunea
în frază. În elaborarea textelor trebuie avută în vedere eufonia, adică evitarea uniformităţii
frazelor şi repetarea cuvintelor.
Eufonia nu este uşor de însuşit de către un autor de teste. Pentru că acest mod de redactare a
textelor să fie însuşit, se recomandă ca atunci când descoperiţi un text elaborat într-un stil frumos,
imitaţi-l când elaboraţi propriul dumneavoastră text. În acest proces, trebuie avută grijă ca gândurile să
fie limpezi iar mesajul să încânte mintea şi apoi urechea.
Noi avem posibilitatea să scriem texte atât despre oameni, cât şi despre obiecte
neînsufleţite.
Când textul are ca subiect omul, este clar că acesta conţine elemente umane, deci are o
dimensiune umană. Se recomandă ca şi atunci când se scrie un text despre obiecte neînsufleţite
să i se atribuie o dimensiune umană, adică obiectul respectiv să-l raportăm la noi, ei, voi, dânşii
etc.

26
 Este interesant de reţinut că atunci când elaborăm un text să avem în vedere evitarea
expresiilor răsuflate. De pildă, expresii de tipul: „dozarea eforturilor”, „avântarea către noi culmi
de progres şi civilizaţie”, nu prea mai sunt recomandate pentru a fi incluse într-un text. Aceasta
este determinată de faptul că aceste expresii au fost aşa de des vehiculate, încât au devenit
învechite, şi nu mai spun mare lucru. Este nevoie de expresii noi, care duc la împrospătarea unui
clişeu.
Sunt situaţii în care elaborăm un text şi fără să ne dăm seama, prin cuvintele folosite
jignim pe cineva. De pildă, dacă într-un text folosim cuvântul profesorii, atragem supărarea
profesoarelor, care consideră că au fost excluse din textul respectiv. Pentru evitarea acestor
probleme este bine să folosim cuvintele „ cadrele didactice” sau „ dascălii” etc. Procedând aşa
înseamnă că am eliminat biasurile.
Conţinutul textelor. În comunicarea scrisă este nevoie de elaborarea de texte simple şi
foarte clare, pentru a fi uşor de citit şi de înţeles. Oricât de complicată ar fi o idee, ea poate fi
exprimată prin cuvinte simple şi înţeleasă de către publicul-ţintă. Mesajele de pe e-mail ajută
omul să-şi transmită gândurile pe toate meridianele şi paralelele pământului. Aceste mesaje dacă
sunt simple şi clare pot fi traduse şi interpretate în limbajul tuturor culturilor lumii.
Marele fizician Einstein a înţeles că textele simple, chiar şi dacă folosesc unii termeni
tehnici sunt accesibile marelui public, dacă sunt limpezi şi uşor de citit. Pentru a scrie ceva
simplu şi clar despre un eveniment, proces sau fenomen este obligatoriu să-l înţelegi foarte bine,
să şti foarte clar ce mesaj vrei să transmiţi publicului-ţintă şi să adopţi un stil eficient de
comunicare. Putem să ne aflăm în situaţia de a transmite publicului-ţintă mesaje privind
cercetare ştiinţifică.
Unii cercetători sunt de părere că nu este bine să ne implicăm într-o astfel de acţiune, alţii ne
sfătuiesc s-o facem fără probleme. De pildă, Rudolf Flesch ne sfătuieşte să nu ne apucăm să dăm
explicaţii ştiinţifice complete despre un proces, fenomen etc[13, p.114].
William Zinsser este de altă părere şi el apreciază că înşiruind o frază după alta putem să
facem accesibil un subiect complex atât pentru cei avizaţi, cât şi pentru cei mai puţin avizaţi.
Având în vedere aceste poziţii, este firesc să ne întrebăm: Cum este mai bine să procedăm?
Practica a demonstrat că sunt unii indivizi interesaţi de aceste probleme iar alţii nu sunt interesaţi
deloc sau sunt interesaţi foarte puţin. Din această perspectivă este important să-i identificăm pe
cei interesaţi şi să le transmitem mesaje uşor de înţeles, iar pe ceilalţi să nu-i stresăm cu mesaje
care nu-i interesează ci să le dăm numai informaţiile de care au nevoie.
În politica de zi cu zi, apar situaţii în care unele concepţii ştiinţifice contradictorii ajung
la publicuri, uneori neavizate. Oamenii sunt bulversaţi şi nu mai ştiu ce trebuie să mai creadă

27
despre un proces, fenomen etc. Cu toate că pe ei îi interesează adevărul în problema respectivă,
sunt neputincioşi să-l afle singuri. În aceste condiţii este recomandat ca organizaţia interesată să
adopte prin specialiştii săi un document de luare de poziţie.
Acest document va fi întocmit cu concursul celor mai importante compartimente
(compartimente avizate: juridic; de marketing; de relaţii publice etc.) şi el are rolul de a formula
un punct de vedere opus grupurilor de acţiune şi concurenţilor. Este recomandat ca acţiunea să
nu se oprească aici, ci luarea de poziţie să constituie mai departe o rampă de lansare pentru toate
declaraţiile publice vizând problema respectivă. Cei care o fac, trebuie să fie pregătiţi să
răspundă la întrebările tehnice, de care vor uza în special reporterii.
Necesitatea de a cunoaşte subiectul. Unii specialişti susţin că o persoană avizată poate
scrie ceva interesant despre un proces, fenomen etc. cu condiţia să cunoască foarte bine
subiectul. Dacă nu este în stare să înţeleagă singură subiectul respectiv, este nevoie să ceară
ajutorul unui expert şi numai apoi să conceapă şi să transmită un mesaj către publicul-ţintă, pe
înţelesul acestuia.
Viaţa a demonstrat că această regulă nu prea mai are valabilitate. Ideea că cel care trebuie
să cunoască foarte bine subiectul trebuie să fie numai tehnicianul este greşită. Nu mai este
valabilă formula după care tehnicianul întocmeşte textul, în termeni tehnici şi-l prezintă
specialistului în relaţii publice pentru a-l rescrie într-un limbaj accesibil publicului-ţintă, fără a
elimina informaţiile date de el.
Cu alte cuvinte, este greşită ideea potrivit căreia specialistul în relaţii publice nu ar mai
avea nevoie să ştie ceva despre subiectul respectiv, ci el ar trebui numai să stăpânească ştiinţa şi
arta de a scrie limpede despre acest subiect, adică pe înţelesul publicului-ţintă.
Calea normală de lucru pentru un specialist în relaţii publice o constituie studierea foarte
bine a subiectului, lămurirea problemelor mai puţin înţelese pe timpul studiului individual, cu
ajutorul experţilor, şi transmiterea unui mesaj la publicul-ţintă numai în cunoştinţă de cauză.
Mesajul transmis publicului-ţintă nu trebuie să cuprindă tot ceea ce ştiţi dumneavoastră despre
problema respectivă. Această conduită trebuie adoptată din două motive:
a) publicul-ţintă s-ar putea să nu fie interesat de toate detaliile;
b) existenţa unor zone de graniţă unde cunoştinţele pot fi nesigure şi unde se pot strecura
unele erori.
Folosirea limbajului simplu. Vorbirea de zi cu zi, caracterizată de folosirea cuvintelor
scurte şi fără o abundenţă de termeni tehnici este foarte eficientă pentru toate categoriile de
oameni.

28
 Aceasta nu înseamnă că limbajul mai complex, presărat cu jargonul din domeniu este mai
puţin eficient când se practică numai între specialişti. Din păcate unii specialişti scapă din vedere
nivelul de înţelegere al publicului-ţintă şi continuă să folosească jargonul din domeniu, când se
adresează acestuia.
Specialiştii recomandă să nu se folosească un limbaj ce conţine cuvinte cu sensuri pentru
iniţiaţi, mai ales pentru a înşela publicul-ţintă.
Acest limbaj înşelător este cunoscut în literatura de specialitate ca limbaj dublu. William
Lutz apreciază că pot fi identificate patru tipuri de limbaj dublu [9, p.123]: eufemistic; jargonul;
funcţionăresc; emfatic.
Eufemismele pot înşela în mod deliberat. De pildă a folosi cuvintele: „deposedarea de
viaţă în mod ilegal sau arbitrar” în loc „de omor” sau „ingineri sanitari” în loc de „gunoieri”
înseamnă a încerca fie să se protejeze sensibilitatea unor persoane, fie să se respecte unele
tabuuri culturale.
Jargonul este bine să fie folosit numai între specialişti întrucât pentru profani sună ca un
limbaj pompos.
Limbajul funcţionăresc este un fel de jargon. De pildă în tipografie se folosesc unele
cuvinte cum ar fi „zaţ” şi „capitală” cu un alt sens decât pentru majoritatea oamenilor. Totodată,
limbajul birocratic este un limbaj funcţionăresc.
Limbajul emfatic înseamnă folosirea de cuvinte neobişnuite pentru elaborarea de
concepte banale. Mai simplu spus, acest tip de limbaj înseamnă folosirea de termeni tehnici
numai cu intenţia de a suna mai impresionant. În acest sens, este edificator exemplul dat de Doug
Newson şi Boss Carrell: „Toate sistemele solar-termice trebuie să accepte tranzienţe diurne şi
tranzienţe rapide, datorate trecerii norilor, în funcţionarea din timpul zilei.” Prin acest exemplu,
autorii încearcă de fapt să spună că „noapte se face întuneric şi că norii acoperă uneori soarele”.
Sunt situaţii în care cuvintele obişnuite nu prea sunt potrivite pentru elaborarea unui
mesaj. În aceste condiţii este recomandată folosirea de cuvinte noi, cu condiţia să se explice
publicului-ţintă care este semnificaţia acestora. Nu se recomandă să se dea o definiţie pentru
cuvintele respective, ci mai eficientă este descrierea lor.
De pildă, în loc să spunem despre contorul de energie electrică aflat în fiecare locuinţă că
este un aparat standard de măsurarea consumului de curent electric, mai bine îl descriem ca pe un
instrument care are rolul de a ne ajuta să citim valorile energiei electrice consumate într-o
gospodărie, în vederea achitării de către gospodarul respectiv a contravalorii acestuia, periodic.

29
 Prezentarea mesajului de la simplu la complex. Viaţa ne pune în situaţia de a elabora şi
transmite fel de fel de mesaje către publicurile-ţintă avizate, sau mai puţin avizate. A încerca să
exprimaţi dintr-o dată prea multe, duce la punerea în încurcătură a publicului-ţintă.
De aceea, se recomandă ca pe timpul elaborării mesajului ideile să fie prezentate pe rând,
într-o succesiune logică, adică să se pornească de la ideea cea mai simplă şi să se ajungă încet,
încet la ideea cea mai complexă.
Pentru aceasta este recomandat ca autorul unui text să-şi formuleze foarte clar ideile
principale pentru a fi înţelese nu numai de către el, ci şi de către cei cărora le este adresat mesajul.
Din această perspectivă, mesajul trebuie fundamentat pe fapte, cifre, descrieri, explicaţii. Detaliile
deosebit de importante sau importante nu pot fi eludate.
Într-o înlănţuire de idei se recomandă să se aibă în vedere ca ideea principală să fie
vizibilă. În situaţia în care se eludează acest aspect, deşi mesajul ajunge la publicul-ţintă, acesta
nu-i va da importanţă.
Explicarea lucrurilor necunoscute cu ajutorul celor cunoscute şi transmiterea unui mesaj
accesibil. Sunt situaţii în care publicurile - ţintă nu înţeleg unele mesaje receptate. În acest
condiţii specialiştii recomandă analogiile, cu ajutorul cărora să se facă un public-ţintă să
înţeleagă mesajul receptat.
De asemenea, specialiştii recomandă folosirea cuvintelor concrete în locul abstracţiilor,
care sunt vagi şi deschise interpretărilor. Eludarea cuvintelor concrete, dă posibilitatea
publicului-ţintă să-şi pună în aplicare imaginaţia şi să distorsioneze mesajul.
Totodată, trebuie avut în vedere şi modul în care se prezintă mesajul, întrucât acesta
contribuie la simplificarea materialului.
Din această perspectivă, Tinkel ne recomandă nişte reguli, astfel [9, p.132]:
- scrierea cu caractere naturale şi cu spaţii mici;
- folosirea alineatului la primul rând dintr-un paragraf;
- evitarea contrastului mic şi a literelor prea mici dacă se precizează că publicul are
probleme cu vederea;
- evitarea desenelor cu linii foarte subţiri, cu cerneală colorată sau pe hârtie colorată
dacă există riscul ca lumina să fie insuficientă.
Comunicarea scrisă constituie un tip modern de comunicare. Cei care comunică în scris
trebuie să aibă în vedere că mesajul ajunge la publicuri-ţintă şi acestea trebuie să reţină o singură
idee principală.
Comunicarea scrisă trebui să ajute publicului - ţintă să înţeleagă mesajul transmis. Pentru
aceasta comunicatorii trebuie să ştie cu precizie ce vor să spună prin mesaj. Pentru aceasta

30
mesajul trebuie formulat în funcţie de public. Caracteristicile publicului şi ale media determină
modul de transmitere a mesajului.

2.4. Valoarea comunicării scrise în procesul educațional

Comunicarea „trebuie să uşureze învăţarea rolurilor sociale şi contactelor umane”, ceea
ce înseamnă asimilarea deprinderilor de dialogare civilizată, de a asculta şi a vorbi, de a pune
întrebări şi a răspunde, de a emite şi descifra mesajele verbale, paraverbale şi nonverbale.
Comunicarea didactică este „un transfer complex, prin mai multe canale ale informaţiilor,
între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv roluri de emiţători şi
receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului educativ – instructiv”.
Învăţătorul care informează adoptă o formă de comunicare ierarhică, iar cel care
comunică cu elevii îşi asumă poziţia de egalitate cu aceştia, schimbând mesaje reciproce. Între
învăţător şi elevi se „plimbă” mesajele fără inhibiţii, iniţiativa exprimării opiniilor este
încurajată, iar informaţiile pendulează între cei ce comunică pe principiul reciprocităţii.1
În Comunicarea şcolară un rol fundamental îl are comunicarea orală şi comunicarea
scrisă. Comunicarea orală sau verbală presupune schimbul de mesaje, prin dialog. Aceasta
presupune o serie de „artificii”: gesturi, mimică, mişcare şi alte elemente.
Abilitatea de exprimare orală se formează prin însuşirea capacităţii de conversaţie, de
comentare. Pentru aceasta se impune un exerciţiu permanent de îmbogăţire şi nuanţare a
vocabularului, de promovare şi provocare a comunicării orale pentru a înfrânge inhibiţiile şi a
disciplina dialogul.
Din perspectiva didactică, obiectivele comunicării scrise se realizează progresiv şi
presupune:
 învăţarea elementelor componente ale literelor;
 desenarea literelor;
 legarea acestora în cuvinte şi a cuvintelor în mesaje;
 cunoaşterea regulilor de ortografie, a normelor de punctuaţie, a corectitudinii
gramaticale;
 îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului;
 deprinderea de a folosi cuvintele metaforic;
 asigurarea unei logici în exprimarea scrisă.

1
Pânişoară Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Iaşi:Editura Polirom 2003,
p.75

31
 În clasele primare, se va urmări formarea capacităţii de comunicare prin dialog,
observare, pronunţare, interpretare de rol, povestire, denumire, memorare, alcătuire de mesaje,
ordonare, recunoaştere şi completare.
Pentru realizarea acestor performanţe, se pot folosi diferite strategii de organizare şi
desfăşurare a lecţiilor: observarea unei planşe, a unei ilustraţii sau a unui desen şi elaborarea
spontană a unor răspunsuri la întrebări; observarea unor ilustraţii care prezintă momente din
lumea poveştilor, a personajelor, pe baza cărora elevii vor relata, în ordine logică, întâmplările,
iar întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă” va completa lumea poveştilor, solicitând inventivitatea
copiilor; pentru formarea unei pronunţări corecte, se vor provoca segvenţe didactice de denumire
a lucrurilor şi fiinţelor, de folosire a cuvintelor în propoziţii orale; adresarea de întrebări
reciproce şi provocarea unui dialog între elevi este o formă importantă de asigurare a
comunicării orale; efectuarea jocurilor de rol constituie un procedeu important şi agreabil de a
încuraja capacitatea de comunicare reciprocă a elevilor.
Jocul de rol „nu este nici pe departe un antrenament pentru actorie, ci unul de participare
activă în comunicare”, astfel formându-se deprinderi precum descrierea, caracterizarea,
exprimarea opiniei, rezumarea, schimbarea punctului de vedere, interpretarea, care pot fi
provocate prin: relatarea textului prin adăugarea de noi detalii, relatarea conţinutului dintr-un alt
punct de vedere (inventarea de situaţii paralele); descrierea de situaţii şi exprimarea stărilor
afective; alcătuirea de propozişii cu ajutorul unor cuvinte date, cu acele cuvinte care încep cu
aceeaşi literă, schimbarea topicii în exprimare; memorarea unor poezii scurte, recitarea lor şi
comentarea unor cuvinte sau grupuri de cuvinte; adresarea reciprocă de întrebări în legătură cu
un text literar şi evidenţierea calităţii răspunsurilor date; exerciţiu de îmbogăţire şi nuanţare a
vocabularului, de înţelegere a cuvintelor, cum ar fi: foi, moi, joi, atribuire de însuşiri (om bun,
harnic, leneş, frumos, urât) [19, p.79].
Metoda de bază pentru realizarea obiectivelor comunicării este exerciţiul, iar procedeul
antrenament atitudinal şi o ocazie de învăţare a jocurilor sociale, cu toate consecinţele majore.
Asemenea jocuri pot avea diferite conţinuturi: imitarea unor sunete din natură, dramatizarea unor
texte literare, a unor scenete, recitarea dramatizată a unor fabule etc.
Orele de comunicare impun un alt fel de disciplină. Atmosfera din clasă este mult mai
agitată, copiii vorbesc, se mută, se agită. Astfel, ei se deprind cu o atmosferă socială normală, de
lucru, în care respectul pentru ceea ce spune partenerul de dialog este necesar, ca la rândul meu,
când spun ceva să fiu ascultat. Comunicarea ca exerciţiu didactic apropie formarea elevilor în
şcoală de conduita lor publică şi socială, de exersarea unor situaţii previzibile sau imprevizibile
pe care viaţa le oferă[22, p.138].

32
 Educaţia pentru comunicare va trebui să includă între obiectivele ei, sarcina de a-i învăţa
pe elevi:
1. Să folosească întreaga gamă a repertoriilor unei comunicări complete şi complexe prin:
a) însuşirea stilului oral de exprimare, adică iniţiere în arta conversaţiei; discutarea pe baza
lecturilor pe care le fac ei înşişi sau care le sunt făcute de învăţător; prezentarea unei lucrări oral;
înscrierea la cuvânt; ascultarea activă notându-şi pe caiet ideile interesante în timp ce sunt
expuse; atragerea în jocuri de dramatzare, jocuri de rol b) însuşirea scris- cititului prin:
focalizarea atenţiei copilului asupra unor elemente particulare; revenirea asupra unor expresii sau
cuvinte pentru a li se evidenţia frumuseţea; solicitarea alcătuirii unor liste de obiecte ori a
relatării unor situaţii pe baza informaţiilor oferite de text; legarea textului de unele experienţe ale
copilului; utilizarea comentariului moral care să activeze factorii emoţionali; adresarea unor
întrebări de interpretare „ce credeţi că....”, „ce părere aveţi despre ....” ; evidenţierea anumitor
caracteristici plăcute ale modului de realizare şi tipărire a cărţii; încurajarea copilului să
reacţioneze faţă de ceea ce citeşte; familiarizarea cu tehnica redactării unor scrisori şi a unor acte
oficiale; încurajarea producţiilor literare ale copiilor c) utilizarea şi valorificarea mesajului vizual
prin: descifrarea limbajului vizual convenţional ( orientarea pe hărţi, atlase, albume cu imagini);
încurajarea şi recompensarea realizării de către elevi a unor desene, planşe, hărţi cu funcţii
didactice; vizitarea unor expoziţii şi comentarea lor ulterioară; încurajarea preluării, interpretării
şi redării unor informaţii culese din mediile vizuale şi audio-vizuale de masă: tv., presă,
biblioteci, calculator etc.
2. Să-şi dezvolte atitudinile comunicative prin: solicitarea de explicaţii şi informaţţii
suplimentare; exprimarea opiniilor proprii cu privire la unele probleme şi situaţii generate de
sarcinile de învăţare şi contextul şcolar; receptivitate şi toleranţă faţă de interlocutori; depăşirea
şi eliminarea blocajelor psihologice şi psiho-sociale; aprecierea corectă a colegilor sau a
situaţiilor şcolare; controlul şi dirijarea comportamentului expresiv, gestica şi mimica generală,
dar şi pe aceea care îndeplineşte funcţiuni şcolare şi interpersonale: să înveţe să-şi anunţe
intervenţiile prin ridicarea mâinii, să păstreze linişte şi să asculte activ când colegii sau
educatorul îşi exprimă punctul de vedere, să adopte o atitudine de respect faţă de colegi şi cadre
didactice, să evite gesturile agresive sau obscene etc[2, p.99].
Atunci când educatorul şi elevul ştiu să comunice, câştigul va fi, pe lângă satisfacerea
scopurilor care-i duce laolaltă, acela că asigură şi o doză crescută de satisfacţie personală şi
interpersonală.
Evaluarea comunicării este o acţiune complicată pentru că această activitate este greu de
măsurat. Cu toate acestea, pentru evaluare se pot avea în vedere următoarele: mijloacele folosite

33
de elevi pentru transmiterea mesajelor, calitatea mesajului, adaptarea la condiţiile partenerului,
existenţa unei strategii clare în legătură cu realizarea comunicării, abilităţi în conducerea
discuţiei, puterea de a lua, pe parcursul convorbirii, decizii de schimbare, în funcţie de
evenimente etc.
A comunica este numai aparent uşor. Trebuie să cunoşti şi să stăpâneşti regulile fără de
care mesajul transmis nu este perceput sau nu produce efectele dorite. Comunicarea şcolară este
deosebit de importantă. Totul depinde de cel care conduce lecţia. Ea poate fi grea sau
plictisitoare dacă nu este bine organizată, cu obiective clare, nu se realizează în forme de
activitate variate şi atrăgătoare. În lecţia de comunicare nu se transmit reguli pe care elevii să le
înveţe, ci se consolodează deprinderi de comunicare[20, p.101].
Preocuparea cadrelor didactice de a dezvolta vocabularul elevilor nu este numai un
obiectiv lingvistic, ci unul cultural în general şi mai ales unul formativ – vizând perfecţionarea
comunicării, dar şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale, în mod deosebit, dezvoltarea gândirii:
„Gândirea există ca gândire umană numai prin creativitate”. (Immanuel Kant)

2.5. Concluzii la capitolul 2

A comunica înseamnă a împărtăși informații. Este o artă să comunici eficient.
Comunicarea, atît cea didactică cît și cea de la nivelul societății, rămîne a fi o problemă deschisă
pentru a fi cercetată, în privința posibilității de realizare a unei comunicării integrale, o
comunicare în care pierderea de informații să fie minimă, obținîndu-se o satisfacție pentru ambii
interlocutori, și în care ceea ce se recepționează să coincidă într-o mare măsură semnificativă cu
input-ul de la capătul emiterii.
La originea cuvîntului comunicare înseamnă: a face ca un lucru să fie împărțit, împărtășit.
Comunicarea are ca obiective desoperirea personalității o mai bună înțelegere a relațiilor umane.
Ea la rîndul său, conține prin ea însăși potențialul educativ, transmiterea de cunoștințe, formarea
gîndirii și facilitarea operațiilor intelectuale ș.a.

34
 CONCLUZII GENERALE

După cum spunea autorul Pânişoară Ioan-Ovidiu, Comunicarea reprezintă o modalitate

fundamentală de interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între indivizi, menit să realizeze
relaţii interpersonale durabile. De aceea, comunicarea este interpretată ca o interacţiune prin care
subiecţii schimbă mesaje, ating obiective, dirijează şi controlează activitatea unei persoane sau a
unui grup, se influenţează reciproc şi aşteaptă reacţii de răspuns (pozitive sau negative).
Comunicarea se referă la acţiunea uneia sau mai multor persoane de transmitere şi
receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune
anumite efecte şi furnizează oportunităţi de feed-back.
Pornind de la analiza şi sinteza datelor obţinute din studierea literaturii de specialitate şi a
datelor obţinute din cercetarea proprie, în lucrare am evidenţiat următoarele aspecte:
- necesitatea cunoaşterii de către învăţător a problematicii comunicării şi a importanţei
acesteia pentru îmbunătăţirea stilului comunicaţional propriu;
- dat fiind faptul că aceste competenţe se întemeiază pe o anumită disponibilitate
biopsihică primară, dar mai ales se dobândesc prin exerciţiu şi experienţă, prin efort şi voinţă,
învăţătorul îşi poate perfecţiona propriile-i capacităţi comunicaţionale şi urmări sistematic şi
conştient formarea acestora la elevi;
- de modul cum se realizează comunicarea educator-educaţi depinde nu numai eficienţa
actului comunicaţional concret în care aceştia interacţionează ci şi, mai ales, eficienţa pe termen
lung, aceea de a forma competenţele comunicative ale elevilor;
- în comunicarea învăţătorului cu elevii preponderentă este comunicarea verbală;
comunicarea nonverbală şi paraverbală trebuie să însoţească şi să sprijine mesajul verbal şi să
fie, totodată, model de comunicare;
Analiza definiţiilor date comunicării umane, comunicării didactice, stabilirea
corespondenţelor dintre acestea permite anumite precizări în cercetare la nivelul identificării,
conştientizării, operaţionalizării unor componente specifice competenţei de comunicare didactică
şi determinarea indicatorilor eficienţei comunicării didactice din perspectiva valorificării
situaţiilor de învăţare în contextual educaţiei universitare, având în vedere rolul deosebit de
important al competenţei de comunicare didactică în crearea potenţialului formativ al câmpului
educaţional prin intermediul comunicării educaţionale.

35
 BIBLIOGRAFIE

1. Abric, J.C. Psihologia comunicării. Iaşi: Editura Polirom, 2002.

2. Baghici Nicoleta, Eficiența comunicării sau competența terminologică, În: Revista
Științifică a Universității de Stat din Moldova, nr.4(54) 2012, p.99
3. Bougnoux D., Întroducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000.
4. Callo T., Educația comunicării verbale, Chișinău: Editura Litera, 2003
5. Ciobanu O., Comunicare didactica, Bucureşti: S.E., 2003.
6. Cosmovici A., Luminiţa Iacob, Psihologie şcolară, Polirom, 1999
7. Cucoș C., Pedagogie, Iași: Editura Polirom, Ediția a II-a, 2002.
8. Dafinoiu I., Personalitatea. Metode calitative de abordare. Iaşi: Ed. Polirom, 2002.
9. Doug Newson, Boss Carrell, Redactarea materialelor de relaţii publice, Editura Polirom
2004.
10. Ezechil L., Comunicarea educațională în context școlar, București: Editura Didacticii și
Pedagogică, 2002.
11. Guțu Vladimir, Comunicarea didactică, În: Materialele conferinței Științifice
internaționale, Școala modernă. Provocări și oportunități, 5-7 noiembrie, Chișinău, 2015.
12. Guțu Vladimir, Pedagogie, Chișinău 2013
13. Grif Anda, Olah Diana, ș.a Comunicarea ficțională și nonficțională, București: Diversitas,
2003
14. Iacob L., Comunicarea în context educativ şi didactic. În: Didactica Pro, 2004, nr.2 (24),
15. Macavei, El. Pedagogie. Teoria educaţiei. Aramis, Bucureşti, 2001.
16. Oprescu V., Fundamente psihologice ale pregătirii și formării didactice, Craiova:
Ed.Universitaria, 1996, p.89
17. Pînişoară I. O., Comunicarea eficientă, Iași: Ed.Polirom, 2004.
18. Pânişoară Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Iaşi:
Editura Polirom 2003.
19. Sălăvăstru Dorina, Psihologia educației, Iași: Editura Polirom, 2004.
20. Sălăvăstru, Dorina, Comunicare şi dezvoltare personală", Chişinău: Universitatea “Ion
Creangă", 2002.
21. Şoitu L., Pedagogia comunicării. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 2001.

36