https://pdfcoffee.

com/didactica-activitatilor-de-educatie-civica-in-invatamantul-primar-anul-
iiidocx-pdf-free.html

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE

EDUCAŢIEI DEPARTAMENTUL PENTRU FORMAREA PROFESORILOR – FILIALA
FOCȘANI DOMENIUL DE STUDII - ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI CICLUL DE STUDII -
LICENȚĂ PROGRAMUL DE STUDII - PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI
PREȘCOLAR

DIDACTICA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL

PRIMAR

Suport de curs

Prof. Grd. I Ion Stănel Anul III de studiu Semestrul al II - lea

I. INTRODUCERE Competenţe profesionale Structurarea temeinică a conceptelor

fundamentale ale educației civice în învățământul primar.  Transmiterea coerentă a datelor și
termenilor de educație civică în comunicare  Cunoașterea și aplicarea principiilor și
metodelor specifice în abordarea surselor educației civice  Abordarea interdisciplinară a
informațiilor specifice ariei curriculare „Om și societate” pentru realizarea transferului
cunoștințelor  Dezvoltarea gândirii și capacității de analiză și comparare prin intermediul
studiilor de caz  Operaționalizarea corectă a obiectivelor lecțiilor de educație civică 
Alegerea și utilizarea optimă a metodelor didactice specifice educației civice (expunerea,
conversația, ciorchinele, cubul, problematizarea, jocul didactic, știu, vreau să știu, am învățat,
breinstorming, explozia stelară, diagrama Venn)  Realizarea unor documente curriculare
pentru educație civică (proiect didactic, planificare calendaristică, proiectarea unei unități de
învățare) Competenţe transversale Autonomie: - Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de
sine și față de ceilalți - Formarea capacității de muncă în echipă, dezvoltarea unui spirit
tolerant și acceptarea diversității etno-culturale - Rezolvarea eficientă a situațiilor problemă
întâlnite - Dezvoltarea competențelor de comunicare în cadrul grupului - Formarea atitudinii
critice și a capacității de argumentare Responsabiliate şi interacţiune socială:
 respectarea principiilor etice, secretului profesional/confidenţialităţii, a legislaţiei în
vigoare, a principiilor de bune practici din aria de specialitate Dezvoltare personală şi
profesională:  cunoaşte sursele de formare profesională relevante în domeniul educației
civice,  cunoaşte şi utilizează sursele de documentare ştiinţifică relevante la cazurile de
rezolvat, Competențe instrumentale: capacitatea de analiză și sinteză, capacitatea de a
organiza și planifica, cunoștințele generale, cunoștințele de bază ale profesiei, exprimarea
orală și scrisă în limba maternă; Competențe interpersonale: abilități critice și autocritice,
munca în echipă, abilități de relaționare la nivel interpersonal, abilitatea de a lucra într-o
echipă interdisciplinară, prețuirea diversității și multiculturalității; Competențe sistemice:
capacitatea de a aplica cunoștințele în practică, abilități de cercetare, capacitatea de a învăța,
capacitatea de a te adapta noilor situații, capacitatea de a genera noi idei (creativitate),
abilitatea de a lucra autonom, preocuparea pentru calitate, dorința de a reuși. Obiectivele
disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate) Obiectivul general al
disciplinei  Acumularea unor abilități teoretice și practice pentru optimizarea activităților
didactice de educație civică în învățământul primar Obiectivele specifice operaționalizarea
corectă a obiectivelor lecțiilor de educație civică însușirea principalelor metode de predare-
învățare și a modalităților specifice de a le folosi în lecțiile de educație civică  realizarea de
documente școlare specifice activităților la educație civică (proiecte didactice, planificare
semestrială, proiectarea unității de învățare)  cunoașterea metodelor de evaluare a
rezultatelor școlare însușirea termenilor specifici educației civice în învățământul primar  

Conţinuturi 1. Introducere (prezentarea problematicii cursului și a temelor ce urmează a fi

studiate; precizarea obiectivelor ce trebuie atinse la finalul cursului, indicarea formei de
evaluare, menționarea bibliografiei) 2. Didactica activităților de educație civică: obiect și
tematică 3. Locul și rolul educației civice în curriculum-ul școlar din învățământul primar.
Documente curriculare (planul de învățământ, programa școlară, manualul, auxiliarele
didactice 4. Obiectivele activităților de educație civică în învățământul primar (obiective
cadru, obiective de referință, obiective operaționale) 5. Metode tradiționale în predarea
activităților de educație civică 6. Metode moderne în predarea activităților de educație civică
7. Metode tradiționale și moderne de evaluare a rezultatelor școlare la educație civică 8.
Proiectarea activității didactice la educație civică (proiectul didactic, planificarea
calendaristică, proiectarea unei unități de învățare) 9. Concepte și termeni specifici educației
civice I (omul ființă socială, grupurile sociale, principiile democrației și cetățenia, societate și
stat) 10. Concepte și termeni specifici educației civice II (comunitatea locală, națională,
internațională, drepturile omului, cetățeanului, copilului, popor, națiune, simboluri naționale,
instituții democratice ale statului român) Bibliografie: A. Suport de curs principal Dascălu,
Radu; Voinescu, Vasile; Didactica specialității. Educația și cultura civică, Editura Arves,
Craiova, 2006. Ștefănescu, Doina-Olga; Educație civică. Despre persoană. Ghidul
învățătoarei/învățătorului, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2003. B. Material de
aprofundare

Albulescu, Mirela; Albulescu, Ion; Cetățenia democratică – o provocare pentru educație,

Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2004. Leca, Corina (coord.); Evaluarea competențelor
civice ale elevilor. Exemple de bune practici, Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare
Umană, 2004. Miroiu, M.; Cultură civică. Democrație, drepturile omului, toleranță. Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1995. C. Alte surse utile Cerghit, I.; Metode de
învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997. Oprea, Crenguța -
Lăcrămioara.; Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, București,
2006. Planul-cadru de învățământ pentru clasa a III – a și a IV – a (www.edu.ro) Programa
școlară pentru clasa a III –a. Educație civică, București, 2004. (www.edu.ro) Programa
școlară pentru clasa a IV – a. Educație civică, București, 2005 (www.edu.ro) Tămaș, Sergiu;
Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultură civică, Editura Academiei Române,
București, 1993. II. DIDACTICA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ – OBIECT
ȘI TEMATICĂ Una din ramurile științelor educației este didactica – „arta de a preda”,
(etimologia ne trimite la cuvântul grecesc „didaskein”= a-i învăța pe alții), disciplină care s-a
născut și își justifică necesitatea\ teoretică și practică prin înarmarea celor care bat la porțile
profesiunii de profesor (educator, învățător) cu competențe și abilități în domeniul proiectării,
organizării și desfășurării procesului de instruire și educare a elevilor. Urmărind studiul
proiectării, organizării și desfășurării procesului de instruire, didactica investighează procesul
de învățământ și sistemul de învățământ, principiile didactice, conținuturile și metodele de
instruire, formele de organizare a procesului de învățământ și elementele arhitecturii lecției.
Deci didactica poate fi definită succint ca teorie a instruirii sau teorie a procesului de
învățământ. La nivelul fiecărei discipline de învățământ didactica proiectează o problematică
particularizată, ansamblul acestor discipline didactice particulare alcătuind grupul didacticilor
speciale care constituie câmpul didacticii aplicate. În rândul acestora întâlnim, desigur, și
didactica educației civice. Didactica educației civice are în centrul preocupărilor sale reflecția
asupra principalelor instrumente didactice care pot conduce pe profesor la formarea la elevi a
unei atitudini de preţuire a valorilor umaniste şi democratice, care să dezvolte adeziune liberă
faţă de ele şi să inspire comportamente prosociale, tolerante. Această orientare impune cu
necesitate programe educaţionale care să neutralizeze fenomenele de relativism moral
excesiv, de confuzie axiologică şi disoluţie, pe care mulţi analişti ai societăţii actuale le
subsumează paradigmei postmodernităţii. Drept urmare: - educaţia civică trebuie precedată
de educaţia prin şi pentru valori; - educaţia civică este un demers care începe de la vârste mici
şi se continuă pe tot parcursul vieţii şi pe toate traseele procesului de educaţie; - ea se
realizează la nivelul tuturor formelor educaţiei; - aceasta trebuie să ajute elevii să
interiorizeze reperele care-i pot orienta în distingerea binelui de rău şi pentru a obţine
răspunsuri la întrebări fundamentale de genul: „Cine doresc să devin?”, „Cum trebuie să-mi
trăiesc viaţa?” ş.a. - pe această bază ei pot decide care sunt valorile acceptabile, pot găsi
soluţiile dilemelor morale şi pot alege comportamentele dezirabile.

Modul în care funcţionează şcoala şi relaţiile existente între membrii comunităţii şcolare este
bazat pe valori civice. Printre instanțele chemate să dea satisfacție acestor deziderate se
numără și predarea disciplinei Educație civică. Principalele caracteristici ale acestei discipline
de studiu, oricare ar fi nivelul la care ea este propusă, decurg din calitatea sa de disciplină de
factură filozofică, respectiv de statutul său de disciplină socială sau socio-umană, în câmpul
căreia se întâlnesc sugestiile şi concluziile unui mare număr de ştiinţe socio-umane. Urmărind
obiectivele prezentate mai sus disciplina Educaţie civică le poate realiza numai raportând
specificul epistemologic al disciplinei la nivelul cognitiv şi atitudinal al elevilor, al copiilor.
Acest specific constă în următoarele particularităţi: a. Nivel înalt de generalitate şi
abstractizare, fapt de natură să genereze dificultăţi în procesul însuşirii cunoştinţelor şi
capacităţilor, acolo unde învăţătorul (educatorul) nu asigură o justă corelare între nivelul
cognitiv şi atitudinal al copilului, respectiv acumulările anterioare ale acestuia, pe de o parte
şi specificul predării sub multiple aspecte: cantitatea de informaţie care trebuie transmisă,
modalităţile de prezentare a acesteia, strategiile didactice şi tipurile de activitate didactică
cele mai adecvate etc. Neglijarea acumulărilor anterioare şi reluarea aceloraşi teme şi tipuri
de activitate pot conduce la scăderea interesului elevilor, la obişnuinţa acestora cu efortul
minim de participare. Dimpotrivă, situarea dascălului la un nivel cu mult deasupra
acumulărilor anterioare ale elevilor, expunerea excesivă de informaţii, la nivel academic,
obligarea elevilor la memorare şi ascultare întrun climat stresant sunt la fel de contraindicate
şi neproductive, conducând la generarea unei atmosfere artificiale, în care elevul se simte
stingherit şi izolat. Această particularitate aduce de asemenea în discuţie, necesitatea
asigurării unei continuităţi formative între etapa educaţiei preşcolare, ciclul primar şi cel
gimnazial, sub aspectul atât al informării copilului, cât şi, mai ales, sub aspectul realizării
activismului elevului şi motivaţia permanentă a acestuia pentru implicarea în dialog,
dezbateri, analize, în rezolvarea unor probleme de grup, pentru exersarea diverselor îndatoriri
civice. Continuitatea acestor etape presupune, de asemenea, atitudinea creatoare şi
competenţă a educatorului în ce priveşte organizarea şi desfăşurarea lecţiilor, astfel încât
elevul să se simtă adevăratul personaj principal al lecţiei sau activităţii, capabil să avanseze
păreri, idei, argumente, aprecieri laudative sau critice, asupra celorlalţi, dar şi asupra
propriilor fapte, pe care să le poată raporta la normele societăţii de drept, democratice. Deci,
accesul la idei generale şi norme abstracte se poate asigura numai prin exerciţiul practic al
îndeplinirii unor responsabilităţi sau practicarea unui dialog moral pe deplin adecvat
structurilor cognitive ale vârstei. b. O altă particularitate a acestei discipline o constituie
pronunţatul ei caracter axiologic, valoric, care-i conferă o valoare formativ-aplicativă
deosebită. Trăind într-un univers social, ale cărei structuri şi elemente se cer a fi favorizate,
elevul este invitat să adere la anumite valori (prin înţelegere şi acceptare), care îi vor motiva
anumite comportamente. Fiecare lecţie poate asigura funcţionarea optimă a circuitului:
cunoaştere

valorizare

acţiune

responsabilitate

Educaţia civică se referă la însuşirea şi practicarea virtuţilor civice, a unui comportament

dezirabil din punct de vedere social. Însuşirea valorilor şi normelor civismului şi moralei
condiţionează însăşi prezenţa activă în societate a copiilor şi tinerilor.

Educaţia pentru toleranţă, care constituie un suport curricular pentru tematica multietnică şi
multiculturală; Educarea comportamentului prosocial, care condiţionează sădirea şi
operaţionalizarea unor valori de genul activismului (implicarea în viaţa comunităţii),
voluntariatului, altruismului etc.; Rezolvarea conflictelor: activităţile se bazează pe exerciţiul
asumării de rol şi jocul de rol; prin aceste practici elevul îşi asumă un rol al unui caracter real
sau ficţional şi trăieşte experienţe noi, care-i devin familiare; Prezentarea şi discutarea
responsabilităţilor de ordin social şi moral. Ele permit elevilor (copiilor) aflarea drepturilor şi
responsabilităţilor pe care le au ca cetăţeni şi ca membri activi ai societăţii; Alfabetizarea
politică, prin care se dobândesc cunoştinţe cu privire la instituţiile statului şi funcţionarea lor
şi cu privire la drepturile şi îndatoririle în calitate de cetăţeni. În România, după 1989,
educația civică în școală își schimbă statutul, găsindu-și locul potrivit în planul de învățământ
și curriculum –ul școlar.Această etapă a fost profund marcată de evoluţiile pro-democratice
ale ţării noastre, pe care învăţământul nu s-a mulţumit doar să le reflecte, ci, într-o bună
măsură le-a devansat şi potenţat. Nu este deloc întâmplător faptul că reforma învăţământului
a început cu domeniul ştiinţelor socio-umane, prin depolitizarea şi dezideologizarea lor, prin
restructurarea sistemului de discipline şi prin orientarea lor consecventă spre valorile
umanismului şi democraţiei. Un element de noutate absolută l-a constituit introducerea în
planurile de învăţământ ale unităţilor din învăţământul preşcolar, primar şi gimnazial a unor
discipline vizând formarea şi dezvoltarea comportamentului civic al preşcolarilor şi elevilor:
Educaţie civică şi Cultură civică. Elaborarea programelor şi manualelor (pentru a favoriza
diversitatea au fost lansate şi manuale – alternativă) a urmărit împletirea experienţei didactice
româneşti cu experienţa occidentală în acest domeniu, fiind orientată nu numai pe obiectivele
cognitive, ci şi mai ales pe unele formative, educaţionale, vizând formarea gândirii logic-
critice a educabililor şi variate atitudini şi competenţe moral - civice. Finalitatea acestei
discipline o constituie prezentarea şi însuşirea valorilor democraţiei, a instituţiilor care le
asigură funcţionalitatea, a principiilor pe care se sprijină participarea activă şi responsabilă a
cetăţenilor la viaţa societăţii democratice. III. LOCUL ȘI ROLUL EDUCAȚIEI CIVICE ÎN
CURRICULUM – UL ȘCOLAR DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR În România, educaţia
civică în şcoală are rolul de a contribui la circulaţia ideilor şi practicilor care pot susţine
instaurarea unei mentalităţi democratice în cadrul societăţii. Democraţia nu este un bun
câştigat o dată pentru totdeauna. Ea este o construcţie fragilă, al cărei succes depinde de
implicarea şi de calitatea acţiunii publice a fiecărui cetăţean. Superioritatea democraţiei
rezidă şi în faptul că acest tip de regim politic conţine premisele şi mecanismele de corectare
paşnică a erorilor. Cetăţenilor le este permis exerciţiul critic şi controlul puterii, inclusiv prin
faptul că într-o democraţie autentică este acceptată şi stimulată reflecţia critică asupra
valorilor şi normelor sociale. Din această perspectivă, educaţia civică nu înseamnă doar
transmiterea valorilor, ci abilitatea elevilor de a se raporta critic la acestea – nu a nega sau
desfiinţa, ci a compara şi a căuta întemeieri. Educaţia civică explicită vizează dobândirea de
către elevi a cunoştinţelor (concepte, noţiuni, date) despre societate, transmiterea valorilor
sociale şi abilitatea elevilor pentru a se raporta critic la acestea, formarea şi dezvoltarea
atitudinilor şi comportamentelor democratice. Cunoştinţele sunt foarte importante în definirea
şi exersarea competenţelor asociate

cetăţeniei, dar un ,,bun cetăţean” nu este doar persoana care ştie multe. A fi cetăţean într-o
societate democratică înseamnă a te implica în viaţa comunităţii din care faci parte, a dori şi a
fi în măsură să influenţezi în mod competent decizia politică luată la diferite niveluri, a te
purta într-un anumit mod cu celelalte persoane pe baza unor atitudini precum respectul,
toleranţa, deschiderea către opiniile celorlalţi. Educaţia civică înseamnă educaţia persoanei
pentru a trăi alături de ceilalţi în societate, ceea ce include comportamentul politicos, normele
de igienă, de circulaţie publică, de pază contra incendiilor, etc. în sens restrâns, educaţia
civică înseamnă dobândirea de către elevi a cunoştinţelor şi competenţelor necesare unui
cetăţean pentru participarea la viaţa publică. Educaţia civică nu înseamnă moralizare ieftină,
inocularea de valori şi norme de pe poziţia de superioritate a adultului. Copiii judecă moral în
mod personal, fiecare în felul său, în funcţie de repere independente de un discurs exterior
lor. Dacă elevul nu este ajutat să progreseze în judecata morală şi să ajungă pe aceeaşi
lungime de undă cu adulţii care îi cer să se poarte frumos, discursul exteriormoralizantnu are
cum să-şi facă efectul.Educaţia civică nu trebuie să promoveze prejudecăţi, clişee,
stereotipuri, ci să sprijine dezvoltarea unei gândiri deschise şi flexibile.Deoarece educaţia
pentru democraţie este un proces lung şi complicat, este bine ca o acţiune în acest sens să
înceapă devreme. Elevii mici nu sunt izolaţi de lumea în care trăiesc, cu atât mai puţin de
viaţa ,,cetăţenească”. Ei sunt implicaţi în viaţa socială prin familiile lor, prin grupele de joacă
şi de învăţătură şi prin relaţii specifice pe care le au cu diferite instituţii (şcoala, biserica,
policlinica,poliţia,cluburi, organizaţii,etc.).La vârsta de 8 – 10 ani este foarte important ca
temele şi strategiile de lucru în cadrul educaţiei civice să fie alese ţinând cont de experienţa
socială a elevilor şi de posibilităţile existente în această perioadă de resemnificare prin
integrare a cunoştinţelor dobândite de elevi la alte discipline.Şcolii ca sistem social şi
educaţional îi este permis să reproducă în mic atmosfera democratică şi să contribuie la
dezvoltarea comportamentelor democratice. Documente curriculare Planul cadru stabilește
studierea educației civice la clasele a III – a și a IV –a câte o oră pe săptămână, însă există
abordări de educație moral civică și în învățământul preșcolar. Obiective generale ale
educației timpurii a copilului de la naștere la 6/7 ani: -

Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identități, a autonomiei si dezvoltarea unei

imagini de sine pozitive; Sprijinirea copilului în achiziționarea de cunoștințe, capacități,
deprinderi și atitudini necesare acestuia la intrarea în școală și pe tot parcursul vieții
Dezvoltare socială Dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții Dezvoltarea abilităților
de interacțiune cu copiii de vârstă apropiată Acceptarea si respectarea diversității Dezvoltarea
comportamentelor prosociale

Pentru intervalul de vârstă 19 – 36 luni se propun următoarele repere sau exemple de

comportament: - Să manifeste dorința de interacțiune cu alți copii și comportamente pozitive
față de copii diferiți - Să dovedească abilitatea de a coopera cu alți copii. - Să urmeze și să
respecte reguli simple (adecvate nivelului lui de înțelegere), cu sau fărăajutor/supraveghere

-
Să împartă cu alți copii jucării/obiectepersonale/dulciuri Să aleagă din multiple variante de
obiecte, acțiuni,persoane pe cea/cel pe care o/îl dorește la un momentdat.

Educaţia moral-civică a preşcolarilor reprezintă o componentă esenţială a procesului

instructiv-educativ şi totodată a acţiunii exercitate de familie, mediul social apropiat şi
colectivul de copii, având ca scop punerea bazelor conştiinţei şi conduitei civilizate a
preşcolarului, în conformitate cu comandamentele sociale şi cu particularităţile de vârstă.
Sarcinile educaţiei morale sunt: -însuşirea normelor, regulilor şi principiilor elementare de
convieţuire socială şi formarea unor reprezentări morale (elementul cognitiv al conştiinţei
morale), educarea sentimentelor morale (elementul afectiv); -educarea unor trăsături de
voinţă şi de caracter; -educarea unor comportamente şi deprinderi morale. Programa școlară
cuprinde următoarele elemente: Notă de prezentare Programa școlară pentru disciplina
Educație civică reprezintă o ofertă curriculară pentru clasele a III-a și a IV-a din învățământul
primar. Disciplina este prevăzută în planul-cadru de învățământ în aria curriculară Om și
societate, având un buget de timp de 1 oră/săptămână, pe durata unui an școlar. Ca disciplină
de studiu, Educația civică este prevăzută și în prezent la clasele a III-a și a IVa. În planul
dezvoltării curriculare, programa disciplinei Educație civică este elaborată potrivit unor noi
repere față de cele care structurează curriculumul școlar aplicat în prezent în învățământul
primar la aceste clase. În acest sens, menționăm aplicarea unui nou model de proiectare
curriculară centrat pe competențe, care înlocuiește modelul de proiectare bazat pe obiective.
Proiectarea curriculară centrată pe competențe răspunde cercetărilor din psihologia cognitivă,
conform cărora prin competență se realizează transferul și mobilizarea cunoștințelor și a
abilităților în situații noi. Din perspectiva disciplinei de studiu, orientarea demersului didactic
pornind de la competențe permite orientarea către latura pragmatică a aplicării programei
școlare prin accentuarea scopului pentru care se învață, precum și prin accentuarea
dimensiunii acționale în formarea personalității elevului. Prezenta programă școlară a fost
elaborată potrivit dezideratelor profilului de formare al elevului din ciclul primar. Structura
programei școlare include următoarele elemente: - Competențe generale - Competențe
specifice și exemple de activități de învățare - Conținuturi - Sugestii metodologice
Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate prin
învățare, care permit identificarea și rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a
unor probleme generale, în contexte particulare diverse. Competențele generale sunt
competențele dezvoltate prin disciplinele socio-umane studiate în învățământul primar.

Competențele specifice se formează pe parcursul unui an școlar, sunt derivate din

competențele generale și reprezintă etape în dobândirea acestora. Competențele specifice sunt
însoțite de exemple de activități de învățare, care constituie modalități de organizare a
activității didactice în scopul realizării competențelor. Programa școlară propune, cu caracter
de exemplu, diferite tipuri de activități de învățare, care integrează strategii didactice și care
valorifică experiența concretă a elevului.
Cadrul didactic are libertatea de a utiliza exemplele de activități de învățare pe care le
propune programa școlară, de a le completa sau de le înlocui, astfel încât acestea să asigure
un demers didactic adecvat situației concrete de la clasă. Se asigură, în acest fel, premisele
aplicării contextualizate a programei școlare și proiectării unor parcursuri de învățare
personalizate, pornind de la specificul dezvoltării elevilor.

Conținuturile învățării sunt organizate pe domenii și reprezintă achiziții de bază, mijloace

informaționale prin care se urmărește realizarea competențelor. Sugestiile metodologice
includ recomandări de strategii didactice care contribuie predominant la realizarea
competențelor generale, proiectarea activității didactice, precum și elemente de evaluare
continuă. Sugestiile metodologice au rolul de a orienta cadrul didactic în utilizarea programei
școlare pentru proiectarea demersului didactic și pentru realizarea activităților de predare-
învățare-evaluare, în concordanță cu specificul disciplinei și cu particularitățile de vârstă ale
elevilor.

Demersurile de educare civică propuse prin actuala programă sunt concordante cu spiritul și
cu recomandările cuprinse în: - Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului
Uniunii Europene privind competențele cheie din perspectiva învățării pe parcursul întregii
vieți (2006/962/EC);

- Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul al XXI-lea; -

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, 1989. Programa școlară a disciplinei
Educație civică are ca finalitate integrarea elevilor în comunitate, realizată prin: -
alfabetizarea moral-civică a copiilor; - dezvoltarea unor atitudini pozitive față de propria
persoană și față de ceilalți; - valorificarea experienței specifice vârstei, prin accentuarea
dimensiunilor afectivatitudinale asociate celei cognitive; - inițierea elevilor în practicarea
unui comportament moral-civic într-o societate democratică – un comportament activ, liber,
responsabil, tolerant, deschis, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ.

În acord cu finalitatea urmărită prin studiul acestei discipline, învățarea vizează interiorizarea
unor norme de conduită, manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic pornind
de la contextele firești de viață și de la grupurile din care fac parte elevii la această vârstă.
Educația prin și pentru democrație este un proces complex și de lungă durată. Școlarul mic
este implicat în viața socială prin apartenența sa la familie, la grupurile de prieteni și de
învățare, dar și prin relațiile specifice pe care el le poate stabili cu diverse instituții și
organizații din comunitatea în care trăiește (de exemplu școala, primăria, biserica, diferite
organizații nonguvernamentale etc.). De aceea, procesul de socializare poate și trebuie să
înceapă de timpuriu.

Programa școlară se adresează cadrelor didactice. Proiectarea activității didactice și

activitatea didactică propriu-zisă trebuie precedate de lectura integrală a programei școlare.
Elementele marcate prin asterisc (*) și corp de literă italic constituie recomandări pentru
cadrul didactic, pe care le poate utiliza în timpul aflat la dispoziția sa, din bugetul total de
timp alocat disciplinei.

Competențe generale 1. Aplicarea unor norme de conduită în viaţa cotidiană 2. Manifestarea

unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viaţă din mediul cunoscut 3.
Cooperarea cu ceilalţi pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru, manifestând
disponibilitate Competențe specifice și exemple de activități de învățare Clasa a III -a

1. Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană 1.1. Explorarea calității de persoană
pe care o are orice om 1.2. Identificarea unor trăsături morale definitorii ale persoanei 1.3.
Explorarea grupurilor mici și a regulilor grupului 2. Manifestarea unor deprinderi de
comportament moral-civic în contexte de viață din mediul cunoscut 2.1. Recunoașterea unor
atitudini în raport cu lucrurile, cu plantele și animalele 2.2. Manifestarea unor atitudini
pozitive în raport cu lucrurile, cu plantele și animalele 2.3. Explorarea unor relații existente
între oameni în cadrul grupului. 3. Cooperarea cu ceilalți pentru rezolvarea unor sarcini
simple de lucru, manifestând disponibilitate 3.1. Relaționarea pozitivă, în grupuri mici, pentru
rezolvarea unor sarcini simple de lucru 3.2. Participarea la acțiuni în grupuri mici, prin
asumarea de drepturi și îndatoriri *3.3. Participarea la proiecte simple cu conținut moral-
civic, în cadrul clasei, al școlii sau al comunității locale

Clasa a IV –a 1.

Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană 1.1. Recunoașterea locurilor de

apartenență (locală, națională, europeană) în care se integrează persoana

1.2. Identificarea unor elemente relevante pentru apartenența la diferite comunități (locală,
națională, europeană) 1.3. Explorarea unor norme morale care reglementează relațiile cu
ceilalți oameni 2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de
viață din mediul cunoscut 2.1. Explorarea unor valori morale care stau la baza relațiilor cu
ceilalți oameni 2.2. Recunoașterea unor comportamente moral-civice din viața cotidiană 2.3.
Deosebirea comportamentelor prosociale de cele antisociale 2.4. Identificarea drepturilor
universale ale copilului 3.

Cooperarea cu ceilalți pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru, manifestând

disponibilitate 3.1. Relaționarea pozitivă cu ceilalți, în rezolvarea unor sarcini simple de lucru
3.2. Participarea la activități care promovează drepturile universale ale copilului *3.3.
Participarea la proiecte cu conținut moral-civic, în cadrul clasei, al școlii sau al comunității
locale

Conținuturi Domenii Persoana

Raporturile noastre cu lucrurile și ființele

Clasa a III -a Noțiunea de persoană - Ce înseamnă să fim persoane? - Persoana mea -

Persoana lui/ei Trăsături morale ale persoanei - bunătatea opusă răutății - respectul opus
lipsei de respect - sinceritatea opusă nesincerității - curajul opus lașității - modestia opusă
lipsei de modestie - încrederea în sine și în ceilalți opuse neîncrederii în sine și în ceilalți
Raporturile noastre cu lucrurile - Ce sunt lucrurile? - Nevoia de lucruri - Lucrurile care ne
exprimă: îmbrăcăminte, jucării și jocuri, cărți, colecții, camera mea

Clasa a IV -a Locuri de apartenență Apartenența locală - Localitatea și domiciliul - Tradiții

locale Apartenența națională - Țara natală și, după caz, țara în care locuim - Însemnele țării:
drapelul, imnul, stema, ziua națională - Dragostea față de țară Apartenența europeană -
România, membră a Uniunii Europene - Însemnele Uniunii Europene: drapelul european,
imnul european, Ziua Europei Raporturile noastre cu ceilalți oameni. Valori, norme și
comportamente moral-civice Valori morale - bine/rău - altruism/egoism - cinste/necinste -
respect/lipsă de respect

- Relații și atitudini față de lucruri: proprietate, grijă/neglijență Raporturile noastre cu

animalele și plantele - Ce sunt animalele și plantele? - Nevoia de plante și animale - Atitudini
față de plante și animale: atenție/neatenție, grijă/nepăsare, delicatețe/brutalitate,
compasiune/lipsă de compasiune, curaj/frică, respect/lipsă de respect, iubire/ură Raporturile
noastre cu ceilalți oameni - Grupuri mici din care facem parte (familia, grupul de prieteni,
grupul de joacă, grupul de învățare) și relațiile dintre membrii acestora - Reguli ale grupului:
drepturi și îndatoriri în cadrul grupurilor mici

- responsabilitate/lipsă de responsabilitate - solidaritate/lipsă de solidaritate Norme morale -

exemplificări ale normelor morale - rolul normelor morale Comportamente moral-civice -
viața morală cotidiană: comportamentul în familie; comportamentul în școală;
comportamentul în grupul de prieteni; comportamentul în locuri publice - comportamente
prosociale (ajutorare, cooperare, competiție, toleranță, sprijin, voluntariat) și antisociale
(conflictuale, agresive) - schimbarea comportamentelor Drepturile universale ale copilului

Manualul școlar Daca programa școlară enumeră numai temele și subtemele care trebuie
transmise elevilor, în cazul manualului, conținuturile sunt prezentate în mod detaliat, astfel
încât, fiecare capitol este divizat în unități de conținut pentru ca elevii să nu întâmpine
dificultăți în înțelegerea cunoștințelor și informațiilor care fac obiectul activității de instruire.
Analizat din perspectiva pur structurala se poate menționa că manualul prezintă nu numai
conținuturile într-o formă detaliată și pedagogizată cum se exprimă unii autori, ci cuprinde și
alte elemente cum sunt exercițiile și problemele foarte variate, seturi de fișe sau teste prin
care elevii se pot autoevalua, aplicații cu ajutorul cărora elevii pot să exerseze asupra
conținuturilor asimilate, iar daca manualul este si mai elaborat, atunci el mai poate cuprinde
glosar de termeni pentru fiecare lecție sau capitol, referințe bibliografice pentru fiecare tema
abordata, rezumatul ideilor pentru fiecare capitol în parte. Cum ușor se poate anticipa, cu cat
prezentarea conținuturilor la nivelul manualului va fi mai bogata si mai diversificata, cu atât
asimilarea si înțelegerea cunoștințelor se vor face în condiții de mai mare eficienta. În viziune
modernă, manualul şcolar este unul din instrumentele de lucru pentru elevi, poate cel mai
important, care detaliază în mod sistemic temele recomandate de programele şcolare şi
contribuie la organizarea procesului de învăţământ.

Conceput astfel, manualul trebuie să fie mai puţin un depozitar de informaţii şi să conţină
într-o măsură mai mare modalităţi de lucru repede explicate în logica expunerii didactice,
fiind un prilej de dezvoltare a gândirii şi a altor capacităţi intelectuale, voluţionale, morale,
estetice, de realizare a transferului de la un învăţământ axat pe acumulare de cunoştinţe şi
capacităţi spre un învăţământ bazat mai mult pe acumulare de competenţe. Manualul şcolar
reprezintă un document oficial de politică a educaţiei, care asigură concretizarea programei
şcolare într-o formă care vizează prezentarea cunoştinţelor şi capacităţilor la nivel sistemic,
prin diferite unităţi didactice, operaţionalizabile, în special din perspectiva elevului. Noile
orientări curriculare, prefigurând schimbări fundamentale ale întregii activităţi sociale se pot
sesiza şi diferenţele esenţiale dintre manualele tradiţionale şi cele moderne. Este necesar ca
prin intermediul manualului să se introducă individualizare şi diversificare, respectând un stil
cognitiv adecvat vârstei, asigurându-i fiecărui elev instruire în propriul tempou, oferindu-i
posibilităţi de a continua studiul în cadrul unor activităţi extraşcolare sau asigurându-i un
program de activităţi în cadrul unui program compensatoriu după lecţii. Manualul trebuie să
permită ca elevul să fie tratat drept subiect al educaţiei sau drept propriul său educator,
deoarece prin el sunt finalizate toate eforturile instruirii. Elevul trebuie să fie obişnuit să
înveţe singur, să utilizeze în mod independent cartea, să fie considerat un partener activ şi
responsabil al procesului de învăţământ, cu care să coopereze într-un spirit de respect şi
ajutor reciproc. IV. OBIECTIVELE ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR Obiective cadru 1. Cunoaşterea şi utilizarea limbajului din
sfera valorilor civice privire la comportamentul civic în diferite situaţii 2. Cunoaşterea şi
respectarea drepturilor copilului, a normelor de comportare în societate 3. Dezvoltarea unor
comportamente relaţionale privind constituirea grupurilor sociale 4. Dezvoltarea şi
manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării opiniilor în ceea ce
priveşte activitatea grupurilor din care fac parte Obiective de referinţă la clasa a III -a 1.1. să
recunoască şi să folosească termeni specifici disciplinelor sociale 1.2. să-şi dezvolte
vocabularul, utilizând corect concepte specifice educaţiei civice *1.3. să-şi exprime oral sau
în scris, în cuvinte proprii, un punct de vedere personal cu 2.1. să compare situaţii care
privesc drepturi şi îndatoriri ale copilului 2.2. să identifice reguli şi norme de comportament
civic în diferite situaţii 3.1. să identifice locul şi rolul persoanelor familiare 3.2. să participe la
dezvoltarea climatului afectiv pozitiv în grup

*3.3. să descrie şi să compare tipuri de relaţii şi atitudini sociale (colaborare, competiţie,

solidaritate, toleranţă, intoleranţă) pornind de la situaţii concrete 4.1. să compare în termeni
simpli informaţiile necesare luării unor decizii *4.2. să formuleze şi să exprime opinii
personale în aprecierea unor situaţii cu conţinut civic Obiective de referinţă la clasa a IV – a
OBIECTIVE CADRU/Competențe generale: 1. Cunoaşterea şi utilizarea limbajului din sfera
valorilor civice 2. Cunoaşterea şi respectarea drepturilor copilului, a normelor de comportare
în societate 3. Dezvoltarea unor comportamente relaţionale privind constituirea grupurilor
sociale 4. Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării
opiniilor în ceea ce priveşte activitatea grupurilor din care fac parte OBIECTIVE DE
REFERINȚĂ/Competențe specifice: 1.1 Să recunoască şi să descrie înţelesul unor termeni
specifici limbajului civic 2.2 Să exprime oral şi în scris enunţuri simple cu referire la situaţii
diferite de viaţă cu conţinut civic 2.1 Să identifice drepturile universale ale copilului 2.2 Să
identifice reguli cu privire la raporturile persoanei cu „lucrurile”, cu „plantele şi animalele” şi
cu „ceilalţi oameni” 3.1 Să identifice grupurile sociale din care face parte: familie, grup de
prieteni, colegi, etc 3.2 Să descopere şi să descrie într-o manieră clară şi concisă diferite
relaţii sociale de grup 3.3 Să dovedească dorinţă de participare la activitatea unor grupuri 4.1
Să formuleze enunţuri simple pro şi contra în soluţionarea unor dileme Obiectivele
operaționale/Competențe derivate Elaboarea unui obiectiv pedagogic,se realizeaza in patru
timpi: - Actiuneaobservabila, prin care se vaexteririza comportamentul - obiectul (continutul
actiunii) - conditiilein care elevul va proba formarea comportamentului dorit - criteriiledupa
care se va aprecia semnificatia pedagogica a performantei probate

Primii doi timpi ai tehnicii se refera la precizarea comportamentului dorit a se forma prin
invatare. Ultimii doi timpi precizeaza modalitatile in care se va proba si evalua nivelul de
formare a comportamentului dorit. Prin reuniunea tuturor acestor timpi formularea obiectiv
elor devine operationala, motiv pentru care in unele lucrari de specialitate aceste obiective
pedagogice sunt denumite si obiective operationale. Pentru parcurgerea fiecarui timp este
necesar sa fie respectate urmatoarele reguli: a) formularea obiectivului sa exprime actiunea
observabila prin care elevul urmeaza a exterioriza comportamentul dorit ( Insusirea unor noi
cunostinte: a exprima a recunoaste, a defini, a identifica, a descrie)Formarea deprinderilor
intelectuale: a rezolva, a reprezenta, a interpreta, a diferentia, a calcula, a preciza,a
recunoaste, a efectua, a compara, a extrage, a interpola, a clasifica, a descrie, a aduna (date), a
sintetiza, a prezenta, a reuni, a evalua, a valida, a argumenta, a aprecia, a obtine (informatii),
a ordona, a demonstra, a explica, a completa, a stabili, a aplica, a determina, a observa, a
extrapola, a elabora, a analiza, a separa, a identifica, a deduce, a examina, a formula, a
caracteriza, a decide, a utiliza, a opera, a comenta, a înlocui. b) prin formularea obiectivului
sa se precizeze obiectul (continutul) actiunii prin care se va exterioriza comportamentul dorit
c) formularea obiectivului trebuie sa precizeze conditiile in care elevul va proba formarea
comportamentului dorit d) formularea obiectivului trebuie sa precizeze criteriile de realizare
dupa care performantele probate de elev vor capata o semnificatie pedagogica Se recomanda
evitarea utilizării unor verbe cu grad ridicat de abstractizare care nu indica ce va ști să facă
elevul la sfârșitul lecției. Astfel de verbe sunt: (verbe interzise) a ști, a cunoaște, a aprecia, a-
și însuși, a înțelege, a memora. În programele şcolare nu sunt precizate obiectivele
operaţionale, doar cele de referinţăsi cele generale. Astfel, profesorul este pus în situaţia să-si
formuleze singur obiectivele operaţionale pentru fiecare lecţie în concordanţăcu obiectivele
formulate în programa şcolară. De cele mai multe ori, acesta, confundăconţinutul învăţării cu
subiectul-tema lecţiei. V. METODE TRADIȚIONALE ÎN PREDAREA ACTIVITĂȚILOR
DE EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR Deși în ultima vreme se pune un
accent mai mare pe utilizarea metodelor moderne de predarea-învățarea-evaluare a educației
civice în învățământul primar, metodele tradiționale au încă un rol destul de important prin
prisma atingerii obiectivelor cadru, de referință sau operaționale din programa de clasa a III -
a și de clasa a IV –a. Cerinţele actuale ale predăriiînvăţării educației civice sunt o consecinţă
a evoluţiei conceptelor, noţiunilor, a ştiinţei sociale, în general, dar şi a evoluţiei metodelor de
predare-învăţare. Folosirea numai a metodelor moderne nu este posibilă, deoarece multe
conţinuturi nu se pretează decât la metode tradiţionale, neexistând posibilitatea implicării
elevului în procesul de predareînvăţare (lipsa documentelor). Din aceste considerente, lecţia
de educație civică este realizată întotdeauna printr-o îmbinare a metodelor clasice cu cele
moderne. Metodele cu rol pasiv sunt centrate pe activitatea profesorului, în procesul de
predareînvăţare, elevii fiind receptori pasivi. a) Expunerea sistematică a cunoștințelor

Metoda expunerii constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie, de

către educator către educaţi, în concordanţă cu prevederile programei şi cu cerinţele didactice
ale comunicării. (Constantin Cucoş (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare şi grade didactice, Bucureşti, Editura Polirom, 1998, p. 143). În funcţie de
obiectivele operaţionale, de stilul de predare a învăţătorului, de particularităţile de vârstă ale
elevilor, de concretitudinea limbajului folosit, expunerea poate fi realizată prin mai multe
variante ale sale: povestirea de 10-15 minute, mai ales la clasele mici; descrierea, explicaţia,
la toate clasele. 1) Povestirea Povestirea este o metodă expozitivă, care constă în nararea unor
fapte sau întâmplări, respectând ordinea în timp şi spaţiu a obiectelor, a faptelor,
evenimentelor autentice sau imaginare. (Maria Eliza Dulamă, Strategii Didactice, Editura
Clusium, 2000, p. 29). Prezentarea faptelor, evenimentelor se realizează cu ajutorul unui
limbaj expresiv, în care figurile de stil, intonaţia şi gestica adecvată ocupă un loc central, cu
scopul de a crea sentimente, atitudini. Povestirea poate fi însoţită de imagini, documente
istorice, hărţi, tablouri, care o fac să fie urmărită de elevi cu emoţie, încordare, participare
intensă la evenimentul istoric. Se poate alege tema povestirii în funcţie de conţinutul lecţiei,
de eveniment, pe baza unui obiectiv operaţional stabilit în proiectul didactic. Învățătorul
poate solicita elevilor să povestească folosind propriul limbaj. Momentul introducerii
povestirii în lecţia de educație civică, durata şi calitatea depind de competenţa învăţătorului.
Povestirea creează situaţii de învăţare care permit elevilor să redacteze o povestire, să dispună
de capacitatea de a povesti. 2) Descrierea Descrierea este o formă de expunere, prin care
prezentăm trăsături, detalii, caracteristici ale unui obiect sau eveniment, consemnând
rezultatele observaţiilor vizuale sub formă de reprezentări ale obiectelor, proceselor,
fenomenelor. Metodologia descrierii cuprinde: pregătirea descrierii ca un moment important
din lecţia de educație civică, prin formularea obiectivului urmărit, alegerea textului,
selectarea secvenţelor din text, exersarea prezentării descrierii, alegerea mijloacelor de
învăţământ pentru susţinerea descrierii. Descrierea propriu-zisă cuprinde: sarcini de lucru,
pregătirea afectivă a elevilor, citirea textului ştiinţific sau literar de către învăţător, descrierea
imaginilor (fotografii, diapozitive, CD), formularea unor întrebări referitoare la descriere,
evaluarea rezultatelor elevilor. Uneori se integrează în cadrul povestirii descrierea unor
personaje, zugrăvirea prin cuvinte a unor locuri, prezentarea unor obiecte, cu scopul de a
conferi culoare locală a epocii faptele relatate. Descrierea poate fi introdusă în orice moment
al lecţiei: în etapa dobândirii cunoştinţelor, în etapa fixării şi în procesul de evaluare. Pentru
că această metodă ocupă un loc foarte restrâns în economia lecţiilor de educație civică, este
mai eficient să-i punem pe elevi să observe, pe baza unor indicatori formulaţi de învăţător,
apoi să descrie ei oral sau în scris, faptele respective. 3) Explicaţia Explicaţia presupune o
argumentare raţională a termenelor de educație civică. Este forma expunerii care pune în
mişcare operaţiile gândirii logice în reconstituirea şi explicarea faptelor, dezvăluind adevărul
pe baza unei argumentaţii deductive. În procesul de predareînvăţare, se porneşte de la
definirea unui concept sau a unei noţiuni civice, după care se

analizează şi se argumentează cauzele, premisele, consecinţele, desfăşurarea evenimentului.

Explicaţia se bazează pe conţinutul ştiinţific al lecţiilor, care trebuie prezentat într-o
succesiune logică, pe baza unei scheme la tablă, ce cuprinde ideile principale ale lecţiei.
Pentru eficienţa explicaţiei, conţinutul trebuie să fie accesibil elevilor. Demersul explicativ
presupune un dialog cu elevii, întrebări pentru a evalua dacă şi-au însuşit conţinuturile
explicate anterior. Relaţionarea dintre evenimente, noţiuni, personalităţi, obiecte, monumente
se realizează prin întrebările: „de ce?”, „unde?”, „cum?”, „din ce cauză?”. Explicaţia este
într-o interdependenţă permanentă cu alte metode de învăţământ precum demonstraţia şi
conversaţia, cu rolul de a verifica dacă ideile expuse au fost înţelese şi însuşite de elevi.
Analizând aplicarea acestor metode putem desprinde anumite concluzii: se permite
prezentarea mai multor informații într-un timp relativ scurt, solicită gândirea, imaginația,
vorbirea elevilor; oferă posibilitatea elevilor de a adresa întrebări; elevul e un simplu receptor
care nu participă la obținerea informațiilor. B) CONVERSAŢIA Conversaţia este o metodă
interogativă ce presupune un dialog, pe baza întrebărilor bine şi oportun puse de învăţător
elevilor şi în răspunsurile acestora. Întrebarea este începutul cunoaşterii (Ioan Jinga, Elena
Istrate, Manual de pedagogie, p. 266), iar interacţiunile verbale învăţător-elev, elev-elev
realizează progresul, asimilarea de cunoştinţe „pas cu pas”. (Gheorghe Tanasă, op. cit., p. 72)
Adevărata cunoaştere nu constă în răspuns, cât în puterea permanentă a unor întrebări şi în
urmărirea răspunsurilor care vor da naştere unor noi întrebări. Conversaţia presupune o
interacţiune de tip feed-back, printr-un proces bilateral. Întrebările sunt clasificate, de
literatura de specialitate, în funcţie de procesul psihic: Întrebări reproductive, care solicită
memoria şi se aşteaptă un singur răspuns. Întrebări productive, care solicită gândirea şi permit
elaborarea mai multor răspunsuri. În procesul de predare-învăţare a istoriei aceste întrebări
sunt de două feluri: cauzale şi ipotetice. Întrebările cauzale se adresează factorilor care au
determinat apariţia unui eveniment istoric. Întrebări de clasificare. Întrebări de comparare.
Întrebări de ordonare cronologică. Întrebări cauzale. În funcţie de cui se adresează, întrebările
sunt frontale, întregii clase, întrebări individuale, unui elev, întrebări adresate de elev
învăţătorului (inversate), întrebări returnate, când la o întrebare a elevului învăţătorul
răspunde printr-o altă întrebare, sau de releu de comunicare, când la întrebarea unui elev,
învăţătorul o returnează clasei. Conversația, indiferent de forma ei, contribuie la
îmbunătățirea relației profesor-elev, stimulează interesul elevilor pentru formulări clare de
întrebări și răspunsuri. Deși metoda este frontală, participă la discuții doar o parte a elevilor și
duce la o fragmentare a lecției. 1) Conversaţia examinatoare (catehetică) Conversaţia
catehetică este utilizată după ce elevii au învăţat cunoştinţele prin activitatea frontală,
individuală sau pe grupe, cu scopul de a evalua în mod obiectiv şi exact în ce măsură au fost
realizate obiectivele stabilite. În cadrul acestei metode, obiectivele operaţionale, pe care le
transformăm în itemi, sunt criteriile evaluării. 2) Conversaţia euristică

Conversaţia euristică este o activitate comună învăţătorului şi elevilor, de gândire şi căutare,

de aflare a adevărului, de formare a unor noţiuni şi concepte. Se prezintă sub forma unor serii
legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau
noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării. Este o secvenţă a lecţiei de educație
civică, bazată pe cunoştinţele dobândite de elevi în lecţiile anterioare. Schimburile de idei
dintre cei doi poli ai educaţiei sunt condiţionate de structura şi profunzimea întrebărilor, de
integrarea lor în contextul conţinuturilor lecţiilor de educație civică. Întrebările şi răspunsurile
se încheagă în serii compacte, fiecare nouă întrebare avânduşi germenele sau punctul de
plecare în răspunsul anterior. 3) Conversaţia de consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor
Acest tip de conversaţie are drept scop certitudinea că lecţia predată a fost însuşită de către
elev, că a gândit şi a realizat conexiuni trainice cu informaţiile anterioare şi cu cunoştinţele
dobândite la celelalte discipline de învăţământ. 4) Discuţia Discuţia este un schimb reciproc
de idei şi informaţii, de impresii şi de păreri, de critici şi de propuneri în jurul unei teme cu
scopul de a examina, aprofunda, a se informa despre date, concepte, noţiuni, evenimente.
Discuţia poate fi folosită în activităţi şcolare şi extraşcolare, în scopul informării reciproce,
elucidării unui aspect legat de o activitate de învăţare, de organizare a unei activităţi cu o
temă de educație civică. Se poate discuta cu elevii despre un text, test, activităţi extrașcolare,
despre pregătirea unui concurs cu conţinut civic, despre organizarea unei excursii având
obiective turistice civice. Pentru realizarea metodei conversației este foarte important ca
întrebările să întrunească anumite condiții: să fie formulate corect gramatical și științific, să
nu solicite răspunsuri monosilabice sau să sugereze răspunsul, să lase elevilor timp de gândire
pentru a răspunde. De asemenea, răspunsurile trebuie să aibă anumite calități precum: să fie
corecte din punct de vedere gramatical și științific, să fie formulate în propoziții și fraze
întregi, să cuprindă întreaga sferă a întrebării. C) DEMONSTRAŢIA Demonstraţia este o
metodă de explorare indirectă, prin care se dovedeşte o realitate, un fenomen sau un proces
pe baza unui material concret, intuitiv sau în urma unor exemple, argumente logice şi acţiuni
practice ce favorizează cunoaşterea. A demonstra presupune: - a arăta elevilor obiecte şi
fenomene reale sau substitutele lor, pentru cunoaşterea realităţii civice şi explicarea lor; - a
provoca o percepţie activă, senzorială, intuitivă; - a oferi experienţe şi argumente pentru
cunoaşterea unor evenimente, noţiuni, concepte civice. Prin această metodă, cunoştinţele sunt
transmise elevilor cu ajutorul unui obiect (un vas de lut, o armă, un obiect de mobilier, un
tablou) sau substitutele lor; fotografii, hărţi, imagini video. Suportul material are caracter
ilustrativ, cu rol esenţial în demonstraţie (natural, obiectual, figurativ, simbolic). După
materialul intuitiv, se desprind tipuri diferite de demonstraţii (Ştefan Păun, op. cit., p. 76): -
demonstraţii pe viu, cu obiecte şi fenomene autentice (exponate de muzeu, materiale
arheologice); - demonstraţii prin acţiuni;

demonstraţii cu ajutorul reprezentărilor grafice, figurative; demonstraţia cu ajutorul

documentelor social - politice; demonstraţia pe baza unor desene sau scheme pentru
evidenţierea unor etape istorice, unor noţiuni şi conţinuturi; - demonstraţia cu ajutorul
mijloacelor audio-vizuale; - demonstraţia prin exemple; - demonstraţia cu ajutorul
simbolurilor. Este necesar ca demonstraţia să fie utilizată şi de către elevi. Învăţătorul îl ajută
pe elev cum să folosească demonstraţia pentru a susţine un adevăr istoric sau pentru a infirma
o teză cu ajutorul argumentelor, judecăţilor şi raţionamentelor. Observaţia să fie dirijată astfel
încât să-l pună pe elev în faţa unei probleme de cunoaştere, în raport cu care să intuiască
materialul. 1) Demonstraţiile logice Demonstraţiile logice se bazează pe raţionamente,
argumente, pe elemente specifice de cultură şi civilizaţie. Demonstraţia în funcţie de aceste
elemente poate fi directă sau indirectă. Ea devine un proces de cunoaştere a realităţii civice,
prin argumente şi raţionamente care mijlocesc legătura între evenimente, definiţii, teze de
demonstrat, concluzii şi idei. Demonstraţiile obiectuale se realizează numai cu obiecte
autentice. -

2) Demonstraţiile figurative Demonstraţia prin desene cu conţinut civic reprezintă

materializarea grafică sau cartografică a unor noţiuni, concepte şi conţinuturi de educație
civică. Desenele, graficele sunt efectuate numai dacă sunt absolut necesare însuşirii
cunoştinţelor, înţelegerii fenomenelor şi proceselor civice; nu trebuie să se înlocuiască
desenele din manual sau alte materiale didactice existente sau asemănătoare. Practica de a
neglija desenele şi reprezentările grafice din manual, prin efectuarea unor hărţi, scheme
îndepărtează pe elevi de la obiectivele demonstraţiei. Dintre tipurile de desene cu conţinut
civic efectuate pe tablă şi pe caiete, desenul schematic şi harta schematică sunt cel mai des
folosite în procesul de predare-învăţare. Prin desenarea hărţii pe caiet, elevii capătă deprinderi
de muncă individuală, asimilând astfel cunoştinţe teoretice, informaţii, noţiuni, conţinuturi. 3)
Demonstraţia cu ajutorul beletristicii Oferă un teren amplu învăţătorului pentru a-şi consolida
lecţiile cu extrase din operele literare, cu valoare artistică mare. La educație civică, elevii
sesizează imediat în timpul lecţiilor ce anume se potriveşte, ce are legătură cu literatura şi
invers. 4) Demonstraţia cu ajutorul schemei Este una dintre formele specifice ale metodei
demonstrative, ce are o mare aplicabilitate în predarea fiecărei lecţii de educație civică. Prin
schemă, învăţătorul îşi propune să extragă şi să prezinte elevilor (prin scriere la tablă,
expunere pe o planşă din timp pregătită) esenţialul unei lecţii. Schema trebuie din timp bine
gândită, logic expusă, capabilă să ordoneze şi să ierarhizeze categoriile de date şi evenimente,
să evidenţieze cadrul cronologic al desfăşurării istorice, să ofere posibilităţi clare de
înţelegere a cauzabilităţii producerii unor anumite fapte, situaţii. Schema ajută elevii în
asimilarea structurii educației civice, în înţelegerea esenţei acesteia şi contribuie la
dezvoltarea gândirii lor.

D) PROBLEMATIZAREA

Problematizarea este metoda de tip euristic care constă în crearea şi rezolvarea unor situaţii
problematice (întrebări-problemă) cu scopul de a activiza gândirea şi de a dezvolta
creativitatea elevilor. Urmărindu-se realizarea unor obiective formative, elevul este angajat în
căutarea unor răspunsuri variate, care implică fluenţă, originalitate, flexibilitate, elaborare.
Problematizarea conduce la rezolvarea unor situaţii conflictuale reale sau aparente între
cunoştinţele dobândite anterior de elevi şi noile informaţii despre fenomenul sau procesul
studiat. O întrebare devine o problemă numai în cazul în care trezeşte în mintea elevului o
contradicţie neaşteptată, o tensiune, o incertitudine, o uimire, necesitatea unor căutări, care le
stimulează interesul, le mobilizează capacităţile psihice şi îi determină la o atitudine activă
până la găsirea soluţiei. Sesizarea unei probleme noi sau înţelegerea unei probleme puse de
învăţător constituie punctul de plecare în procesul gândirii independente a elevilor, întrucât îi
mobilizează să-şi reamintească informaţiile necesare rezolvării situaţiei date şi să-şi
completeze cunoştinţele deja asimilate cu altele noi. Pentru ca problematizarea să fie reuşită,
în cadrul lecţiei, trebuie să se respecte câteva condiţii: - să ofere elevilor un minimum de
informaţii prezentate în anumite corelaţii, dependenţe, cerute de problema dată; - să le
prezinte în chip organizat, structurat, astfel încât să rezulte cu claritate întrebareaproblemă şi
să direcţioneze gândirea elevilor pe drumul cel bun spre rezolvarea dificultăţilor eventuale; -
să se apeleze şi la cunoştinţe anterior dobândite de elevi, cunoştinţe care să le netezească
drumul spre soluţionarea problemei date; - să fie astfel formulată întrebarea-problemă încât să
permită elevilor găsirea soluţiei, nu să-i încuie, punându-i în imposibilitatea de a ieşi din
hăţişurile intenţionate aşezate în calea rezolvării. E) COMPARAŢIA Comparaţia este o cale
prin care învăţătorul şi elevii reuşesc, cu ajutorul unor mijloace de învăţământ, să reconstituie
trecutul pe baza asemănărilor şi deosebirilor dintre evenimentele istorice. Prin conţinuturi,
evenimente, lecţiile de educație civică pot avea obiective operaţionale care să solicite metoda
comparaţiei. Faptele, fenomenele civice asemănătoare pot fi comparate după criterii
ştiinţifice, după cauze, efecte, probleme politice. Tipurile de comparaţie ce pot fi folosite la
educație civică sunt: Comparaţia concomitentă, constă în compararea, în funcţie de diferite
criterii ştiinţifice, a faptelor şi fenomenelor asemănătoare, petrecute în aceeaşi perioadă, în
condiţii istorico-geografice diferite. Comparaţia succesivă, constă în compararea progresivă a
etapelor aceluiaşi proces civic sau a diferitelor noţiuni de acelaşi fel care s-au succedat pe
scara timpului. Acest tip de comparaţie se poate folosi, în special, în lecţiile de recapitulare şi
sistematizare. F) STUDIUL DE CAZ Studiul de caz este o metodă des întâlnită în activităţile
didactice la educație civică. Este o situaţie care analizează un caz. Activitatea prin studiu de
caz constă în analiza individuală sau colectivă a unui eveniment istoric cu relevanţă
deosebită. Analiza poate fi orală sau scrisă. Sub îndrumarea învăţătorului, elevii examinează,
adună, selectează, valorifică

informaţii, îşi formează capacităţi de examinare critică, de a sesiza cauzabilitatea, evoluţia,

implicaţiile şi semnificaţia unor evenimente. Studiul de caz dezvoltă imaginaţia, activitatea
independentă, stimulează memoria şi conexiunile acesteia, este o metodă de instruire şi
învăţare activă. Ex: a) alegerea cazului b) lansarea cazului c) procurarea informaţiilor d)
sistematizarea materialului e) dezbatere asupra informaţiei culese f) stabilirea concluziilor VI.
METODE MODERNE ÎN PREDAREA ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR Programa de educație civică pentru clasele a III –a și a IV –a
propune următoarele strategii didactice: Strategiile didactice care permit formarea
competențelor la disciplina Educație civică au ca dominante: exemplul moral-civic ca reper
de comportament, inițiativa și voluntariatul, participarea/implicarea și activismul civic. Este
necesar ca activitățile de învățare să asigure continuitatea demersului explorare – valorizare –
acțiune – responsabilitate, contribuind astfel la formarea cetățeanului activ, responsabil și
capabil să trăiască împreună cu ceilalți. Strategiile didactice pot fi analizate pornind de la
competențele generale care urmează să fie dezvoltate la elevi în clasele a III-a și a IV-a.
Formarea la elevi a celor trei competențe generale presupune dobândirea de către elevi a
competențelor specifice care au o complexitate progresivă, în cei doi ani se studiu. Ținând
cont de specificul disciplinei Educație civică, este recomandată utilizarea unor strategii
didactice variate, aplicate într-un cadru educațional favorabil pentru manifestarea spiritului
tolerant, deschis către recunoașterea și interiorizarea valorilor și normelor morale, care
încurajează interacțiunea socială pozitivă, participarea/implicarea elevilor la propria formare,
exersarea unor comportamente moral-civice. Sunt recomandate strategiile didactice care
dezvoltă capacitatea de comunicare a elevilor, care stimulează explorarea și activitatea
independentă a acestora. Cadrele didactice pot utiliza diferite tipuri de strategii didactice,
precum: a) strategii inductive bazate pe utilizarea exemplelor - din povești, fabule, desene
animate sau din viața reală - pentru identificarea și recunoașterea trăsăturilor persoanei, a
grupurilor mici din care elevii fac parte; exemplele pot fi utilizate și pentru identificarea unor
norme morale, a unor situații de respectare/încălcare a unor reguli și norme, a rolului normei
morale ca model de acțiune; b) strategii analogice care utilizează modele - din povești sau din
experiența proprie - pentru caracterizarea persoanei, a grupurilor din care fac parte elevii,
pentru analizarea regulilor și a relațiilor din cadrul grupului; c) strategii euristice bazate, de
exemplu, pe: descoperire, dialog euristic, problematizare, pentru explorarea grupurilor mici;
realizarea unor povestiri, dramatizări privind aplicarea unor reguli simple de conduită în
familie, în grupul de joacă, în grupul de învățare; realizarea unor colaje cu imagini, fotografii
care prezintă elemente specifice ale localității, țării, ale spațiului european. Ca educație
pentru integrarea în colectivitate, disciplina are un accentuat caracter practicaplicativ și
presupune respectarea unor exigențe ale învățării durabile. Ca trasee metodice

adecvate pentru abordarea unor situații de învățare, strategiile didactice care pot fi dezvoltate
de către cadrele didactice presupun utilizarea metodelor didactice moderne, care permit
îmbinarea activităților individuale cu cele de grup și frontale, contribuind la dezvoltarea
atitudinilor activ-participative și la formarea spiritului civic, astfel: - implicarea elevilor în
învățarea prin acțiune (experiențială), în activități bazate pe sarcini concrete, în învățarea prin
descoperire, prin cooperare, prin confruntarea de idei; - utilizarea unor metode activ-
participative, interactive de învățare: discuții, dezbateri, tehnici și metode de gândire critică,
rezolvarea de probleme, simularea, jocurile de rol - care pun accent pe construcția progresivă
a cunoștințelor și a capacităților, pe dezvoltarea creativității elevilor; - utilizarea
calculatorului, ca mijloc modern de instruire, pentru creșterea gradului de atractivitate și a
dimensiunii interactive a activității de învățare; - valorificarea oportunităților oferite de
mediul electronic de instruire (filme didactice, prezentări cu ajutorul noilor tehnologii,
ilustrări audio/video ale unor situații); - implicarea elevilor în proiecte simple cu conținut
moral-civic în cadrul clasei, al școlii sau al comunității locale. Proiectele pot avea diferite
teme, adecvate vârstei elevilor. Astfel, la clasa a III-a, temele se pot referi la: - clasă, de
exemplu: „Jurnalul clasei”; „Regulamentul scris și ilustrat al clasei mele”; - școală, de
exemplu: „Școala mea verde”; - comportamente moral-civice, de exemplu: „Mâinile mici fac
fapte mari”; „Circulăm și ne purtăm responsabil pe stradă”; - tradiții locale, de exemplu:
„Târgul de Paște/Mărțișor”; „Obiceiuri de iarnă”. Rezultatele proiectelor pot fi: un jurnal care
prezintă diversele activități la care au participat elevii în cursul anului școlar; un regulament
al clasei ilustrat cu desene; un cod ilustrat privind comportamentul pe stradă; un album/un
portofoliu/un colaj (care prezintă: școala și activități de îngrijire a spațiilor verzi din școală;
implicarea elevilor în acțiuni de colectare de haine, jucării, rechizite pentru donații; tradiții
locale etc.). La clasa a IV-a, temele proiectelor se pot referi la: - clasă, de exemplu: „Cutia cu
fapte bune”; - școală, de exemplu: „Ziua porților deschise”; - comportamente moral-civice, de
exemplu, „Sunt un copil civilizat”, „Cunoaște-ți drepturile”, „Școala tuturor”; - tradiții locale,
de exemplu: „Târgul de Paște/Mărțișor”, „Obiceiuri de iarnă”; - monumente din România, din
alte țări europene, incluse în patrimoniul mondial UNESCO, de exemplu: „Călător în țara
mea”, „Călător în Europa”. Rezultatele proiectelor pot fi: o colecție de fapte bune realizate de
elevii clasei; un cod ilustrat al bunelor maniere, pe înțelesul copiilor; un album/un
portofoliu/un colaj/o pagină web (care prezintă activități organizate în școală, competiții între
clase pe diferite teme, tradiții locale; monumente UNESCO din România, din alte țări
europene etc.). Educația copiilor pentru integrarea în comunitate este un demers complex și
îndelungat. Este necesar ca acest demers derulat în context formal, în cadrul școlii, să fie
susținut prin activități complementare, realizate în contexte nonformale și informale (în
cadrul parteneriatului școală-familie-comunitate), care pot valorifica, în sens creativ și
constructiv, experiența copilului, precum: - acțiuni comunitare de ecologizare a spațiilor verzi
din apropierea unităților școlare; plantarea de flori și copaci; acțiuni de monitorizare a
evoluției unei mici zone/unui rond de flori/unui copac din școală și/sau din apropierea unității
școlare;

- realizarea, în spații publice din comunitate, a unor expoziții cu desene, pe tema

comportamentului civic; - organizarea de târguri cu produse realizate de copii în scopul
strângerii de fonduri pentru donații; - strângerea de haine, jucării, rechizite pentru grupuri
defavorizate; - vizite (la muzee, biblioteci, unități economice, primărie, poliție, judecătorie),
excursii tematice etc., întâlniri ale elevilor cu reprezentanți ai comunității locale, pentru
cunoașterea comunității (în sens restrâns sau mai larg), pentru conștientizarea rolului pe care
îl are fiecare persoană în viața și în funcționarea normală a comunității. Participarea părinților
la acțiunile organizate de școală conduce la întărirea relației părintecopil, la sporirea
comunicării școală-familie, dar și la valorizarea de către adulți a necesității de a oferi
exemple de implicare și comportament civic. 1. Turul galeriei Atunci când introduceţi un nou
concept, grupaţi elevii câte patru/cinci şi rugaţi fiecare grup să deseneze o matrice
conceptuală. Numerotaţi grupurile. Fiecare grup primeşte o foaie A3/A4 cu tabelul de mai jos
(completat în colţul din stânga sus cu denumirea conceptului) şi creioane colorate. Lăsaţi
elevii să lucreze 10-15 minute. Reamintiţi-le să înscrie pe afiş numărul grupului şi să îl
semneze.
Matricea conceptului

Conceptul (denumirea)

Definiţia elevilor

O propoziţie sau frază care include noul concept şi care O reprezentare reflectă înţelegerea
noului conceptului concept de către elevi

grafică

Atunci când au terminat afişele, ajutaţi-i să le expună pe pereţii sălii de clasă. Afişul grupului
nr. 1 va fi urmat de cel al grupului nr. 2, afişul grupului nr. 2 va fi urmat de cel al grupului nr.
3 şi aşa mai departe. Lipiţi lângă fiecare afiş o foaie goală de hârtie (A4) pe care se vor nota
comentariile. Asiguraţi-vă că posterele sunt afişate în locuri uşor accesibile şi sunt suficient
de distanţate ca să nu se creeze îmbulzeală. Rugaţi fiecare elev să ia un creion şi spuneţi-le că
pleacă într-un tur al galeriei. Pentru început, trimiteţi grupul 1 în faţa afişului 2, grupul 2 în
faţa afişului 3 şi aşa mai departe. Rugaţi-i să studieze matricea şi să o discute. Înainte de a
trece la afişul următor trebuie să îşi noteze concluziile discuţiilor pe coala albă de lângă afişul
pe care l-au examinat.

Atunci când au examinat fiecare afiş, se vor întoarce la cel desenat de ei, vor citi notele
(opinii, sugestii etc.) colegilor şi vor discuta cum pot acestea să îi ajute să îşi îmbunătăţească
munca. Dacă aveţi timp, puteţi organiza o discuţie cu întreaga clasă despre utilitatea
comentariilor şi a lucrurilor pe care elevii le-au observat în timpul turului galeriei. Este o
metodă foarte utilă şi pentru prezentarea / observarea produselor activităţii, de orice natură. 2.
Metoda cubului Metoda cubului poate fi folosită cu orice tip de subiect sau orice grupă de
vârstă. La elevii mici (ciclul primar) este recomandabil să folosiţi doar trei sau patru din cele
şase feţe ale cubului la o lecţie. Metoda cubului este o strategie care facilitează analiza unui
subiect din diferite puncte de vedere. Aceasta implică folosirea unui cub, ce poate fi obţinut
prin acoperirea unei cutii mici (15 până la 20 cm latură) cu hârtie sau prin confecţionare din
carton. Scrieţi câte unul dintre următoarele cuvinte pe fiecare faţă a cubului:  Descrieţi 
Comparaţi  Asociaţi  Analizaţi  Aplicaţi  Argumentaţi pro sau contra Cereţi elevilor să
scrie timp de 2-4 minute pe un subiect dat (subiectul lecţiei). Îndrumaţi-i să se gândească la
subiect şi să îl descrie, adică să îl privească şi să descrie ceea ce văd, inclusiv culori, forme şi
semne. Ţinând cont de aceste indicaţii, elevii scriu o perioadă de timp limitată. Procesul
continuă în mod similar pentru toate cele şase feţe ale cubului. Indicaţiile extinse pentru cele
şase feţe sunt următoarele: Descrieţi. Priviţi obiectul cu atenţie (poate doar în imaginaţie) şi
descrieţi cu atenţie ceea ce vedeţi, inclusiv culori, forme, mărimi. Comparaţi. Cu ce este
similar? De ce diferă? Asociaţi. La ce vă face să vă gândiţi? Ce vă inspiră? Pot fi lucruri
similare, sau lucruri diferite, locuri sau oameni. Eliberaţi-vă mintea şi căutaţi asociaţii pentru
acest obiect. Analizaţi. Spuneţi cum este făcut, din ce, ce părţi conţine. Aplicaţi. Cm poate fi
utilizat? Argumentaţi pro sau contra. Luaţi o poziţie. Folosiţi orice fel de argumente logice
pentru a pleda în favoarea sau împotriva subiectului. După perioada de scriere, rugaţi elevii să
„rostogolească” cubul şi să îşi împărtăşească răspunsurile pentru fiecare faţă a cubului. De
obicei această activitate are loc, la început, în perechi. Fiecare persoană alege trei părţi ale
cubului şi citeşte ceea ce a scris, apoi ascultă ce a scris partenerului său. 3. Mozaic Metoda
mozaic poate fi utilizată atunci când elevii citesc un text, ascultă o prezentare sau realizează
un studiu de grup, în orice domeniu din curriculum şi cu orice grupă de vârstă. Ca şi alte
activităţi de învăţare prin cooperare, metoda mozaic foloseşte grupuri casă şi grupuri de
experţi. Ei devin „experţi” pe măsură ce „predau” unul altuia părţi din materialul care trebuie
învăţat. Este bine ca grupurile să fie formate din patru-cinci membri. Aceste grupuri trebuie
să fie formate din elevi cât mai diferiţi. Poate fi utilizată pe parcursul unei singure lecţii, de
cincizeci de minute, sau pe parcursul mai multor lecţii.

Împărţiţi clasa în grupuri de patru (grupuri casă ca în tabelul de mai jos). În fiecare din
grupurile casă, elevii capătă câte un număr de la 1 la 4. Prezentaţi elevilor textul de studiat.
Toată lumea citeşte textul. Subliniaţi faptul că fiecare grup pe numere (1-4) va fi responsabil
de predarea unui pasaj din text, dar că fiecare elev trebuie să înveţe întregul text. Aduceţi
împreună grupurile de numere (elevi din grupuri casă diferite care au acelaşi număr) formând
astfel grupurile de experţi (1-4). Dacă grupurile sunt prea mari, împărţiţi-le în subgrupuri,
astfel încât să cuprindă nu mai mult de patru-cinci elevi. Dacă aţi pregătit materiale (fişe de
expert) pentru grupurile de experţi, distribuiţi-le. Grupurile de experţi studiază în profunzime
materialele din secţiunea lor de text. Apoi decid împreună care este cea mai bună modalitate
de a-i ajuta pe colegii lor din grupul casă să înveţe acea secţiune. Experţii se întorc la grupul
casă şi le predau celorlalţi conţinutul pasajului lor. Gruparea elevilor în Mozaic Gr Expert. 1
Gr. casă A Elev 1A Gr. casă B Elev 1B Gr. casă C Elev 1C Gr. casă D Elev 1D

Gr Expert. 2 Elev 2A Elev 2B Elev 2C Elev 2D

Gr Expert. 3 Elev 3A Elev 3B Elev 3C Elev 3D

Gr Expert. 4 Elev 4A Elev 4B Elev 4C Elev 4D

4. Ciorchinele Ca activitate de grup, el poate servi drept cadru pentru ideile grupului,
oferindu-le elevilor prilejul să cunoască asocierile şi relaţiile pe care alţi elevi le deduc din
îndrumări. Activitatea individuală de elaborare a ciorchinelui reprezintă o alternativă la
brainstroming, deoarece este rapidă şi permite tuturor elevilor să se implice activ în procesul
de gândire. Rugaţi-i pe elevi să scrie un cuvânt sau expresie nucleu în centrul unei foi de
hârtie. Spuneţi-le să scrie cuvinte sau expresii care le vin în minte despre subiectul selectat. În
timp ce ei îşi scriu ideile, rugaţi-i să facă legături între ele. Spuneţi-le să scrie cât mai multe
idei care le vin în minte fie până la expirarea timpului sau până la epuizarea tuturor ideilor.
După ce termină, ciorchinelerealizate pot fi comparate cu celelalte grupe. Există doar câteva
reguli de bază pe care trebuie să le arătaţi elevilor atunci când folosesc ciorchinele: Scrieţi tot
ce vă vine în minte. Nu faceţi nici o apreciere cu privire la gânduri, doar notaţi-le. Nu vă
preocupaţi de ortografie sau de alte reguli de scriere. Nu vă opriţi din scris până nu trece
suficient timp să vă adunaţi toate ideile. Construiţi cât mai multe legături. Nu vă limitaţi
volumul de idei sau fluxul de legături. 5. Metoda pălăriilor gânditoare Copiii se împart în şase
grupe – pentru şase pălării. Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roşu,
galben, verde, albastru şi negru. Rolurile se pot inversa, participanţii sunt liberi să spună ce
gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Culoarea pălăriei este cea care defineşte
rolul. Pentru succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat,
iar cele şase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi. - prezentarea problemei /
situaţiei - investigarea problemei pe baza caracteristicilor fiecărei pălării - prezentarea
argumentată a rezultatelor

Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul
discuţiilor, extrage concluzii – clarifică Pălăria albă – este povestitorul, cel ce redă pe scurt
conţinutul textului, exact cum s-a întâmplat acţiunea, este neutru – informează Pălăria roşie –
îşi exprimă emoţiile, sentimentele, supărarea, faţă de personajele întâlnite, nu se justifică –
spune ce simte Pălăria neagră – este criticul, prezintă aspectele negative a întâmplărilor,
exprimă doar judecăţi negative – identifică greşelile Pălăria verde – este gânditorul, care
oferă soluţii alternative, idei noi, dă frâu imaginaţiei {Ce trebuie făcut?} – generează idei noi
Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive şi constructive, explorează
optimist posibilităţile, creează finalul – efortul aduce beneficii 6. Explozia stelară Pasul 1 - Se
scrie problema în centrul unei steluţe cu 5 colţuri; Pasul 2 - În vârful fiecărui colţ al steluţei se
scriu întrebări de tipul: ce? cine ? unde? de ce? când? Pasul 3 - Se împarte clasa în grupuri;
Pasul 4 - Se lucrează la nivelul grupurilor pentru elaborarea unei liste cu întrebări multe si
diverse; Pasul 5 - Se comunică întregii clase rezultatele muncii de grup. Lista de întrebări
iniţiale poate genera altele, neaşteptate; Opţional, se poate proceda şi la elaborarea de
răspunsuri. 7. Jocul de rol Această metodă valorifică disponibilitatea elevilor de a interpreta
roluri în conformitate cu un anumit scenariu propus de profesor, inspirat de viața socială,
literatură sau film, sau propus de elevi. Evident, este de dorit crearea unor condiții cât mai
bune de desfășurare a „piesei”, stabilindu-se actorii, spectatorii, instructajul făcându-se
separat sau pe fișe de lucru;se asigură, eventual, chiar și decorul; se joacă, apoi piesa și se
asigură o dezbatere finală;în cele din urmă profesorul formulează concluziile. Posibile teme :
dialogul dintre un elev cu stimă înaltă de sine și unul cu stimă de sine scăzută; o discuție între
un bătăuș și cel agresat;o întâlnire a membrilor familiei la dejun sau cină;o masă rotundă la
care sunt invitate diverse rechizite școlare; un interviu luat de un reporter unui grup de elevi
pe o temă dată etc. VII. METODE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE DE EVALUARE A
REZULTATELOR ȘCOLARE LA EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
Programa școlară pentru educație civică la clasa a III –a și a IV –a sugerează următoarele
aspecte privind evaluarea:

„Evaluarea reprezintă o componentă organică a procesului de învățare. În acord cu finalitatea

urmărită prin studiul disciplinei Educație civică la clasele a III-a și a IV-a, evaluarea este utilă
și pentru elevi (prin înregistrarea progreselor pe care le fac în procesul de învățare), dar și
pentru cadrele didactice (prin contribuția la îmbunătățirea activității didactice); pe baza feed-
back-ului primit de la elevi, cadrele didactice pot să facă schimbări în procesul de învățare
pentru a-l îmbunătăți (atât din perspectiva proiectării, cât și a alegerii strategiilor didactice).
Este necesar să se acorde atenție evaluării sub cele trei forme cunoscute: evaluare inițială,
continuă sau formativă și sumativă, ca procese definitorii de cunoaștere a individualității
elevilor cuprinși în procesul educațional. Evaluarea trebuie să se realizeze în mod
preponderent ca evaluare continuă, formativă. Alături de formele și instrumentele clasice de
evaluare, recomandăm utilizarea unor forme și instrumente complementare, cum sunt:
proiectul, portofoliul, autoevaluarea/autoevaluarea activității în grupuri mici, observarea
sistematică a activității și comportamentului elevilor. Observarea comportamentului elevilor
este importantă în programele de educație centrate pe elev, constituie fundamentul evaluării
și constă în urmărirea atentă și sistematică a comportamentului unui copil fără a interveni, cu
scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice. Pentru a-l influența în mod optim, profesorul
trebuie să redescopere mereu copilul în dinamica ipostazelor inedite ale individualității lui.
Este necesar, de asemenea, ca evaluarea să se realizeze ca evaluare de competențe, respectiv,
să pună în evidență ceea ce au dobândit elevii în raport cu competențele vizate (care includ
cunoștințe, abilități, atitudini), fără să fie redusă exclusiv la ce și cât anume știu elevii.”
Evaluarea în învăţământul primar stă la baza modelarii şcolarului, a direcţionării acestuia spre
atingerea scopurilor propuse şi este mai mult decât o acţiune sau un procedeu, este o operaţie
complexă, un tot unitar format din intervenţii, acţiuni, atitudini, stări afective care conduc
spre identificarea unor aspecte variate: a) conţinuturile şi obiectivele ce trebuie evaluate; b)
care este menirea şi din ce perspectivă se efectuează evaluarea; c) momentul propice pentru a
realiza evaluarea (la început, pe parcurs, la final); d) modalitatea concretă de înfăptuire a
evaluării(cu ce instrumente, probe); e) în ce fel se prelucrează datele şi cum se valorifică
informațiile; f) pe baza căror criterii se evaluează. Stabilirea obiectivelor şi planificarea
cursului acţiunilor de urmat în cadrul procesului de evaluare în învăţământul primar are
valoare identică cu a determina când evaluezi, sub ce formă, cu ce metode şi mijloace, cum
valorifici informaţiile obţinute. Bineînţeles, la final, în funcţie de concluziile rezultate,
şcolarul îşi va modifica preferinţa de a folosi anumite stiluri şi strategii de învăţare (chiar
dacă nu le conştientizează în permanenţă), iar cadrul didactic îşi va schimba strategia de
planificare, de programare, de organizare, de coordonare a predării. Deoarece este un proces
ce implica o diversitate de acțiuni și procese, se pot identifica mai multe forme de evaluare:
I.Evaluarea iniţială sau predictivă se realizează la începutul unei activităţi de instruire în
scopul cunoaşterii capacităţilor de învăţare ale şcolarilor, a nivelului de pregătire de la care se
porneşte, a gradului în care sunt stăpânite cunoştinţele şi în scopul verificării existenței
capacităţilor necesare asimilării conţinutului etapei ce urmează. II. Evaluarea continuă sau
formativă se efectuează prin măsurarea şi aprecierea rezultatelor pe parcursul derulării unui
proces, din momentul începerii şi până la încheierea acestuia. Evaluarea formativă este un tip
de evaluare capital pentru învăţământul primar,

întrucât răspunde funcţiilor și satisface cerinţele pe care trebuie să le aibă actul de evaluare:
acela de ameliorare, de producere a unor schimbări imediate şi cu efecte pozitive în
pregătirea şcolarilor. Evaluarea se realizează pe secvenţe mici, treptat şi se centrează pe
elemente esenţiale, ceea ce face ca şcolarul să se afle în permanenţă „în priză”, fără să fie
suprasolicitat prin acumularea de informații fără valoare. Având scop de ameliorare,
evaluarea continuă nu priveşte cantitatea, ci calitatea şi nu conduce la ierarhizarea şcolarilor,
ci la stimularea dezvoltării lor. Principalele avantaje ale evaluării formative sunt: a) verifică
sistematic, pe secvenţe mici, toţi şcolarii, din toată materia; b) asigură ghidarea şcolarului în
învăţare, corectarea oportună a greşelilor, remedierea lor ori aprofundarea prin programe de
îmbogăţire a cunoştinţelor; c) evaluează nu numai rezultatul învăţării, ci şi procesul prin care
s-a ajuns la un anumit rezultat, permiţând ameliorarea lui, în viitor; d) întăreşte cooperarea
învăţător-şcolar şi capacitatea de autoeducare, pe baza cunoaşterii criteriilor de evaluare; e)
consumă mai puţin timp decât alte tipuri de evaluări. III. Evaluarea cumulativă sau sumativă
reprezintă modul tradiţional de evaluare a rezultatelor şcolare şi constă în verificarea şi
aprecierea periodică, încheiate prin control final asupra întregului produs al actului
pedagogic. Evaluarea sumativă se poate realiza în faza finală prin aprecierea rezultatelor la
sfârşitul unui semestru sau an şcolar, la sfârşitul unui ciclu de învăţământ. Ea se realizează
prin verificări punctuale pe parcursul programului şi o evaluare globală, de bilanţ la sfârşitul
unor perioade de activitate. Prin evaluarea sumativă se verifică nivelul unor capacităţi a căror
formare şi dezvoltare necesită o perioadă de timp mai mare. Rezultatele obţinute de şcolari la
sfârşitul unui an sau ciclu de învăţământ constituie elemente de referinţă unice, deci criterii
de clasificare şi promovare a lor, realizându-se astfel una din funcţiile evaluatorii. Metode
tradiționale de evaluare 1.Metoda de evaluare orală este una din cele mai răspândite şi
folosite metode, realizându-se printr-o alternanţă de întrebări şi răspunsuri, fiind folosită, cu
precădere, ca verificare curentă, parţială şi pe parcursul procesului de instruire. Evaluarea
orală este o acţiune proprie, particulară, specială situaţiilor în care performanţa trebuie
manifestată, exprimată prin comunicare orală. Ea implică iscusinţa, priceperea de a transmite
verbal mesajele, de a le recepta, de a formula întrebări şi răspunsuri, de a dialoga, de a
identifica sensul cuvintelor prin raportare la context, de a integra cuvinte noi învăţate în
enunţuri proprii, de a povesti, de a avea o pronunţie clară şi corectă. Verificarea orală se
realizează în multiple forme, utilizându-se diverse tehnici, cum ar fi: a) conversaţia de
verificare (prin întrebări şi răspunsuri); b) cu suport vizual (repovestire după imagini); c)
descrierea şi reconstituirea (prin piese de puzzle); e) completarea unor dialoguri incomplete.
Avantajul probelor orale constă în aceea că feed-back-ul se realizează imediat. 2.Metoda de
evaluare scrisă este un mijloc de înfăptuire a verificării unui număr mare de şcolari într-un
timp limitat, oferind acestora posibilitatea să gândească şi să lucreze în ritm propriu,
asigurând în același timp un grad mai mare de obiectivitate în notare. Evaluarea scrisă pune la
îndemâna şcolarilor mai emotivi sau a celor care gândesc mai lent instrumentul care le
permite să-şi prezinte toate cunoştinţele. În cadrul evaluării scrise toţi şcolarii sunt nevoiţi să

răspundă unor întrebări cu acelaşi grad de dificultate, ce verifică acelaşi conţinut, fapt ce
favorizează o mai bună comparare a rezultatelor. Metoda de evaluare scrisă este utilizată sub
diferite forme, cum ar fi: a) extemporalul (lucrarea scrisă neanunţată); b) activitatea de muncă
independentă în clasă; c) lucrarea de control (anunţată); d) tema pentru acasă; e) testul.
3.Metoda de evaluare practică pune la dispoziţia şcolarilor şansa de a opera cu cunoştinţele
teoretice însuşite, de a le aplica în diverse activităţi practice, realizând în acelaşi timp şi o
evaluare a gradului de însuşire a priceperilor şi a deprinderilor pe care le presupun activităţile
respective. Şi această metodă se realizează printr-o mare varietate de forme: a) confecţionarea
unor obiecte; b) executarea unor experienţe sau lucrări experimentale; c) întocmirea unor
desene, schiţe, grafice; d) interpretarea unui anumit rol. Metode moderne de evaluare Dintre
cele trei componente ale spiralei educaţiei, predare-învăţare-evaluare, cea din urmă este
considerată un subiect sensibil deoarece efectele acţiunilor evaluative se fac simţite nu numai
în interiorul sistemului educaţional, ci şi în afara lui, respectiv în plan cultural, social şi chiar
politic. Pe de altă parte, între instruire-învăţare-evaluare există o relaţie de intercondiţionare
reciprocă, fiecare dintre ele realizându-se prin raportare la celelalte. Nu este corect să
evaluăm ceea ce nu s-a predat, respectiv învăţat, dar nici nu are sens să se predea, respectiv
învăţa, ceea ce nu se evaluează. Cele mai frecvente metode de evaluare complementară sunt:
a) observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor b) investigaţia; c)
proiectul; d) portofoliul; e) autoevaluarea. a. Observaţia sistematicăa elevilor poate fi făcută
pentru a evalua performanţele elevilor dar mai ales pentru a evalua „comportamente afectiv-
atitudinale.” Caracteristici ce pot fi evaluate: - concepte şi capacităţi ; - organizarea şi
interpretarea datelor; - selectarea şi organizarea corespunzătoare a instrumentelor; -
descrierea şi generalizarea unor procedee, tehnici, relaţii; - atitudinea elevilor faţă de sarcină;
- implicarea activă în rezolvarea sarcinii; - punerea unor întrebări pertinente învăţătorului; -
completarea/ îndeplinirea sarcinii; De regulă practică observarea continuă. Pentru a evalua
copii în mod corect, cadrul didactic trebuie să efectueze observarea cu un scop specific.
Pentru a practica această metodă cadrul didactic are la dispoziţie trei modalităţi: fişa de
evaluare, scara de clasificare, lista de control. b. Investigaţia atât ca modalitate de învăţare cât
şi ca modalitate de evaluare, oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ
cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate, pe parcursul unui interval mai lung sau mai
scurt. Ea “constă în solicitarea de a rezolva o

problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să
întreprindă o investigaţie (documentare, observarea unor fenomene, experimentarea etc.) pe
un interval de timp stabilit.” (Radu. T.I.,Teorie şi practică în evaluarea învăţământului, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 226). Îndeplineşte mai multe funcţii: -
acumularea de cunoştinţe; - exersarea unor abilităţi de investigare a fenomenelor (de
proiectare a acţiunii, alegerea metodelor, emiterea unor ipoteze, culegerea şi prelucrarea
datelor, desprinderea concluziilor); - exersarea abilităţilor de evaluare a capacităţii de a
întreprinde asemenea demersuri; Activitatea didactică desfăşurată prin intermediul acestei
practici evaluative poate să fie organizată individual sau pe grupuri de lucru, iar aprecierea
modului de realizare a investigaţiei este de obicei, de tip holistic. Cu ajutorul acestei metode
cadrul didactic poate să aprecieze: - gradul în care elevii îşi definesc şi înţeleg problema
investigată; - capacitatea de a identifica şi a selecta procedeele de obţinere a informaţiilor, de
colectare şi organizare a datelor; - abilitatea de a formula şi testa ipotezele; - felul în care
elevul prezintă metodele de investigaţie folosite; - conciziunea şi validitatea raportului-
analiză a rezultatelor obţinute; Toate acestea, corelate cu gradul de complexitate al sarcinii de
lucru şi cu natura disciplinei de studiu fac din metoda investigaţiei un veritabil instrument de
analiză şi apreciere a cunoştinţelor, capacităţilor şi a personalităţii elevului. Aportul acestui
tip de activitate asupra dezvoltării capacităţilor de ordin aplicativ ale elevilor este
considerabil, mai ales în cazul rezolvării de probleme, al dezvoltării capacităţii de
argumentare, al gândirii logice etc. c. Proiectul este o activitate mai amplă decât investigaţia
care începe în clasă prin definirea şi înţelegerea sarcinii (eventual şi prin începerea rezolvării
acesteia), se continuă acasă pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni (timp în care elevul are
permanente consultări cu învăţătorul) şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa
colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi dacă este cazul, a produsului realizat.
Proiectul poate fi individual sau de grup iar titlul/ subiectul va fi ales de către cadrul didactic
sau elevi. Criterii de alegere a proiectului. Elevii trebuie: - să aibă un anumit interes pentru
subiectul respectiv; - să cunoască dinainte unde îşi pot găsi resursele materiale;
Capacităţile/competenţele care se evaluează în timpul realizării proiectului: - metodele de
lucru; - utilizarea corespunzătoare a bibliografiei; - utilizarea corespunzătoare a materialelor
şi echipamentului; - organizarea ideilor şi materialelor într-un raport; - calitatea prezentării;
Elementele de conţinut ale proiectului se pot organiza după următoarea structură: - pagina de
titlu; - cuprinsul; - introducerea; - dezvoltarea elementelor de conţinut.

De asemenea în realizarea proiectului , următorii paşi sunt important de reţinut: - stabilirea

domeniului de interes - stabilirea premiselor iniţiale; - identificarea şi selectarea resurselor
materiale; - precizarea elementelor de conţinut ale proiectului Avantajele folosirii acestei
metode: - oferă şansa de a analiza în ce măsură elevul foloseşte adecvat cunoştinţele,
instrumentele, materialele disponibile în atingerea finalităţilor propuse; - este o metodă
alternativă de evaluare care scoate elevii şi cadrul didactic din rutina zilnică; - pune elevii în
situaţia de a acţiona şi a rezolva sarcini în mod individual sau în grup, autotestându-şi
capacităţile cognitive, sociale şi practice; Desfăşurarea proiectului: 1. Faza iniţială: 2. Faza de
pregătire şi de concepere a proiectului: a) Documentarea din cărţi, reviste, emisiuni TV,
internet, enciclopedii, biblioteca şcolii ; b) Consultarea adulţilor (cadre didactice, părinţi, alţi
membrii ai familiei) ; c) Prezentarea şi prelucrarea primară a informaţiilor; d)Selectarea
informaţiilor şi alegerea formei de prezentare (sub formă de carte, pe suport de carton, pe o
singură pagină de hârtie) ; 3. Faza finală: a) Redactarea sub formă aleasă; b) Prezentarea
proiectului în faţa clasei ; d. Portofoliul reprezintă “cartea de vizită” a elevului, prin care
cadrul didactic poate săi urmărească progresul – în plan cognitiv, atitudinal şi
comportamental – la o anumită disciplină, de-a lungul unui interval mai lung de timp (un
semestru sau un an şcolar). Reprezintă un pact între elev şi cadrul didactic care trebuie să-l
ajute pe elev să se autoevalueze. Profesorul discută cu elevul despre ce trebuie să știe şi ce
trebuie să facă acesta de-a lungul procesului de învăţare. Portofoliul cuprinde: - lista
conţinutului acestuia, (sumarul, care include titlul fiecărei lucrări/fişe,etc. şi numărul paginii
la care se găseşte); - lucrările pe care le face elevul individual sau în grup; - rezumate; -
eseuri; - articole, referate, comunicări; - fişe individuale de studiu; - proiecte şi experimente; -
temele de zi de zi ; - teste şi lucrări semestriale; - înregistrări, fotografii care reflectă
activitatea desfăşurată de elev individual sau împreună cu colegii săi; - autoevaluări scrise de
elev sau de membrii grupului; - alte materiale, hărţi cognitive, contribuţii la activitate care
reflectă participarea elevului/ grupului la derularea şi soluţionarea temei date;

Portofoliul se compune în mod normal din materiale obligatorii şi opţionale, selectate de elev
şi/sau de cadrul didactic şi care fac referire la diverse obiective şi strategii cognitive.
Portofoliul cuprinde o selecţie dintre cele mai bune lucrări sau realizări personale ale
elevului, cele care îl reprezintă şi care pun în evidenţă progresele sale; care permit aprecierea
aptitudinilor, talentelor, pasiunilor, contribuţiilor personale. Alcătuirea portofoliului este o
ocazie unică pentru elev de a se autoevalua, de a-şi descoperi valoarea competenţelor şi
eventualele greşeli. În alţi termeni, portofoliul este un instrument care îmbină învăţarea cu
evaluarea continuă, progresivă şi multilaterală a procesului de activitate şi a produsului final.
Acesta sporeşte motivaţia învăţării. Această metodă alternativă de evaluare oferă fiecărui elev
posibilitatea de a lucra în ritm propriu, stimulând implicarea activă în sarcinile de lucru şi
dezvoltând capacitatea de autoevaluare. Avantajele folosirii portofoliului: - portofoliul este
un instrument flexibil, uşor adaptabil la specificul disciplinei, clasei şi condiţiilor concrete ale
activităţii; - permite aprecierea şi includerea în actul evaluării a unor produse ale activităţii
elevului care, în mod obişnuit, nu sunt avute în vedere; acest fapt încurajează exprimarea
personală a elevului, angajarea lui în activităţi de învăţare mai complexe şi mai creative,
diversificarea cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor exersate; - dezvoltă capacitatea
elevului de autoevaluare, aceştia devenind auto-reflexivi asupra propriei munci şi asupra
progreselor înregistrate; Dezavantajul portofoliului este acela că nu poate fi repede şi uşor de
evaluat. Este greu de apreciat conform unui barem strict deoarece reflectă creativitatea şi
originalitatea elevului. VIII. PROIECTAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE LA EDUCAȚIE
CIVICĂ Proiectarea activității didactice este astfel menționată în programa de educație civică
la clasele a III –a și a IV –a: ”Proiectarea demersului didactic pentru o unitate de învățare
începe cu lectura personalizată a programei școlare. Lectura se realizează în succesiunea
următoare: de la competențe generale, la competențe specifice, la conținuturi, de la acestea
din urmă la activități de învățare. Este necesar să se răspundă succesiv la următoarele
întrebări: - În ce scop voi face? (sunt identificate competențele specifice de format la elevi în
cadrul respectivei unități de învățare); - Ce conținuturi voi folosi? (sunt selectate conținuturi);
- Cum voi face? (sunt determinate activitățile de învățare); - Cu ce voi face? (sunt analizate
resursele, de exemplu, resurse materiale, de timp, forme de organizare a clasei de elevi); - Cât
s-a realizat? (se stabilesc instrumentele de evaluare). Exemplificând, proiectarea demersului
didactic pentru o unitate de învățare la clasa a III-a (Raporturile noastre cu animalele si
plantele) implică următoarele posibile răspunsuri la întrebările formulate: - În ce scop voi
face? – poate fi vizată competența specifică 2.2. Manifestarea unor atitudini pozitive în raport
cu lucrurile, cu plantele și animalele; - Ce conținuturi voi folosi? – pot fi selectate, de
exemplu, conținuturile: - Ce sunt animalele și plantele? - Nevoia de plante și animale

- Atitudini față de plante și animale: atenție/neatenție, grijă/nepăsare, delicatețe/brutalitate,

compasiune/lipsă de compasiune, curaj/frică, respect/lipsă de respect, iubire/ură - Cum voi
face? – pentru exemplul considerat, pot fi alese activitățile de învățare propuse de programa
școlară: imaginarea unor povestiri privind raporturile persoanei cu plantele și animalele, care
valorizează atitudini pozitive față de acestea; realizarea, în perechi, la alegerea elevilor, a
unor scurte compuneri, dialoguri, scheme, desene, referitoare la cum anume cred elevii că le-
ar plăcea plantelor și animalelor să se comporte oamenii cu acestea; punerea elevilor în
situația de a-și exprima gânduri, sentimente, atitudini față de lucruri, plante, animale și de a
susține nevoia de plante, animale (pornind, de exemplu, de la imagini, texte, desene animate,
filme adecvate vârstei elevilor); în măsura în care consideră necesar, cadrul didactic poate
modifica aceste activități de învățare sau poate propune alte activități de învățare (de
exemplu, cadrul didactic poate realiza cu elevii exerciții de alegere a animalului/plantei
simbol pentru sine/pentru colegul/pentru prietenul său și de motivare a alegerii făcute); - Cu
ce voi face? – pot fi, utilizate de exemplu, resurse materiale (povestiri, seturi de imagini);
resurse de timp (5 ore); forme de organizare a clasei de elevi (în perechi, pe grupe); - Cât s-a
realizat? – utilizarea, de exemplu, a unei probe orale ca instrument de evaluare.
PLANIFICARE CALENDARISTICĂ Aria curriculară: Om şi societate Disciplina: Educaţie
civică Clasa a III-a Nr. de ore pe săptămână: 1 Nr. de ore pe an: 34 Manual: Lorica Matei,
Alexandra Manea, Educaţie civică – manual pentru clasa a III-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2010 NR. CR T 1.

2.

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

OB. REF.

Persoana

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

Raporturile noastre cu lucrurile şi fiinţele

1.1, 1.2, 2.2, 4.1

CONŢINUTURI                  

Pentru tine – lecţie introductivă Să ne prezentăm! Ce înseamnă să fim persoane? Corpul

meu Persoane cu nevoi speciale Încrederea.Respectul Bunătate. Răutate Sinceritate.
Minciună Curajul. Frica Cunoaşte-te! Teste de autocunoaştere Evaluare Ce sunt lucrurile?
Lucrurile copiilor Lucrurile din jurul nostru Cum ne purtăm cu lucrurile? Nevoia de lucruri
Animale şi plante

NR. ORE

SĂPT

13

I-XIII

11

XIVXXIV

OBS.



3.

Raporturile noastre cu ceilalţi oameni

4.

Recapitulare finală

1.1, 1.2, 2.1, 3.1, 3.3, 3.4



Animale şi plante - simbol Cum ne purtăm cu animalele şi plantele? Nevoia de animale şi

plante Evaluare Grupuri din care facem parte Familia Grupul de joacă Clasa Grupul
religios Reguli ale grupului Drepturi şi îndatoriri în cadrul grupului Evaluare Persoana
Lucrurile Grupurile

XXVXXXI

XXXIIXXXIV

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ CLASA a IV-a ARIA CURRICULARĂ: om şi

societate DISCIPLINA: ed. civică CURRICULUM: nucleu NR. ORE PE SĂPTĂMÂNĂ: 1
NR. ORE PE AN: 35 AUTORII MANUALULUI: T. Piţilă, C. Mihăilescu, Ed. Aramis NR.
UNITĂŢI DE CRT. ÎNVĂŢARE 1 2 Raporturile 1 noastre cu ceilalţi oameni

OB. REF. 3

1.1., 1.2., 1.3.,

CONŢINUTURI 4 A) Relaţiile dintre oameni în cadrul grupului -Eu şi grupul din care fac
parte - Relaţiile mele cu familia şi rudele - Relaţiile mele cu prietenii - Relaţiile de colaborare
şi competiţie - Despre grup şi conducătorii grupului - Despre supunere şi revoltă - Despre
apreciere şi invidie - Despre admitere şi respingere în cadrul grupului

NR. ORE 5 11

SĂPT

OBS.

I-XI
XII-XVII

3.1., 3.2., 3.3., 4.1., 4.2.

Comunitatea

Societate şi stat

1.1., 1.2., 1.3., 3.1., 3.2., 3.3., 4.1., 4.2. 1.1., 1.2., 1.3., 4.1., 4.2

B) Manifestarea relaţiilor dintre oameni în diferite situaţii - Relaţiile dintre oameni în situaţii
obişnuite - Relaţiile dintre oameni în situaţii dificile - *Probleme personale sau de grup? C)
Drepturile copilului - Despre drepturile şi îndatoririle copilului - Despre respectarea şi
încălcarea drepturilor copilului - Comunitatea locală - Poporul - *Naţiunea. Comunitatea
internaţională - Mândria de a fi român

- *Statul- formă de organizare - *Instituţiile democratice ale statului român - Simbolurile

statului român

XVIIIXXIII

XXIVXXIX

XXXXXXV

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Raporturile noastre cu ceilalţi oameni. Relaţiile dintre oameni

în cadrul grupului NUMĂR DE ORE ALOCATE: 11 NR. CRT. 1.

CONŢINUTURI DETALIERI Eu şi grupul din care fac parte

2.

Relaţiile mele cu familia şi rudele

1.2., 3.1., 4.1.

3.

Relaţiile mele cu prietenii

2.1., 2.2., 3.1., 4.1.

4.

Relaţiile de colaborare şi de competiţie

1.1., 2.2., 3.2.,

OB. REF 1.2., 2.1., 2.2., 3.2.

ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE - Ex. de utilizare a termenilor specifici educaţiei civice; - Ex

de exprimare a opiniei proprii; - Exersarea unor roluri specifice prin activităţi pe grupe de
lucru; - Ex de elaborare a regulilor unui grup;

RESURSE

- observaţia dirijată, exerciţiul, conversaţia, jocul de rol, problematizarea -manualul,

fotografii cu grupuri diferite -act. frontală/ individuală -lucrul în pereche - 1 oră - Ex. de
descoperire a sensului unor termeni specifici - observaţia dirijată, şi de alcătuire a unui mini-
dicţionar de termeni civici; exerciţiul, conversaţia, jocul - Exersarea unor roluri specifice prin
activităţi de lucru de rol, problematizarea în grup/perechi; -manualul, fotografii cu - Ex de
valorificare a informaţiei sociale oferite de familia şi rudele mass-media -act. frontală/
individuală - 1 oră - Explicarea/înţelegerea/utilizarea termenilor: solidar, - exerciţiul,
conversaţia, jocul solidaritate; de rol, problematizarea - Ex de identificare a elementelor care
pot oferi cuiva -manualul, fotografii cu statutul de prieten; prietenii - Activităţi prin care să
deosebească relaţia de prietenie -act. frontală/ pe grupe de tovărăşiile ocazionale; - 1 oră -
exemple de diferenţiere între drepturi şi îndatoriri - Înţelegerea şi aplicarea noţiunilor de
colaborare şi - exerciţiul, conversaţia, jocul competiţie pe baza unor exemple şi situaţii
concrete; de rol, problematizarea

EVALUARE – INSTRUMENTE - observarea sistematică - chestionar oral

- observarea sistematică - temă de lucru în clasă

- observarea sistematică - temă de lucru în clasă

- observarea sistematică

OBS.

4.1.

- Deducerea avantajelor ambelor tipuri de relaţii când acestea au la bază cinstea,

corectitudinea, respectul, solidaritatea; - Participarea la stabilirea regulilor în cadrul
grupurilor din care fac parte elevii. - Exersarea unor roluri specifice prin activităţi pe grupe; -
Exprimarea opiniilor personale în legătură cu tipul de conducător pe care îl acceptă; -
Necesitatea acceptării poziţiei de condus; - Înţelegerea şi aplicarea corectă a termenilor de
autoritate - Exprimarea unor opinii personale în legătură cu situaţiile prezentate; - Ex de
diferenţiere între drepturi şi abuzuri, drepturi şi îndatoriri; - Luarea de decizii prin analiza
unor fapte simulate
5.

Despre grup şi conducătorul grupului

1.1., 2.2., 3.2., 4.1.

6.

Despre supunere şi revoltă

1.1., 2.2., 3.2., 4.1.

7.

Despre apreciere şi invidie

1.1., 2.2., 3.2., 4.1.

- Exersarea unor roluri specifice prin activităţi pe grupe; - Exprimarea opiniilor personale în
legătură cu situaţiile prezentate; - Ex de rezolvare a unor fapte şi situaţii din; viaţa personală,
literatură, viaţa cotidiană, mass-media

8.

Despre admitere şi respingere în cadrul grupului

2.2., 3.1.

- Ex de formulare a unor întrebări sau răspunsuri în legătură cu un comportament civic;

-materiale de analiză a rezultatelor elevilor -act. frontală/ pe grupe - 1 oră

- temă de lucru în clasă

- exerciţiul, conversaţia, jocul de rol, problematizarea -texte suport, imagini sugestive,

informaţii din mass-media -act. frontală/ pe grupe - 1 oră - exerciţiul, conversaţia, jocul de
rol, problematizarea -texte suport, imagini sugestive, informaţii din mass-media -act. frontală/
pe grupe - 1 oră - exerciţiul, conversaţia, jocul de rol, problematizarea, dezbaterea -texte
suport, imagini sugestive, informaţii din mass-media -act. frontală/ pe grupe - 1 oră -
exerciţiul, conversaţia, jocul de rol, problematizarea, dezbaterea

- observarea sistematică - temă de lucru în clasă

- observarea sistematică - temă de lucru în clasă

- observarea sistematică - temă de lucru în clasă

- observarea sistematică
9.

Recapitulare

10.

Evaluare

1.2., 3.2.

- Ex de exprimare a opiniilor personale în legătură cu excluderea din grup; - Descoperirea

legăturii dintre atitudinea grupului şi comportamentului cetăţeanului - Ex de exprimare a
opiniilor personale în legătură cu un comportament civic, în diferite situaţii; - Ex de analiză a
unui caz de încălcare a drepturilor de apartenenţă la un grup

-texte suport, imagini sugestive -act. frontală/ pe grupe - 1 oră - exerciţiul, conversaţia, jocul
de rol, problematizarea, dezbaterea -texte suport, imagini sugestive, manualul -act. frontală/
pe grupe - 2 ore

- temă de lucru în clasă

Activitate independentă

Probă scrisă

- observarea sistematică - temă de lucru în clasă

PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Persoana

NR. DE ORE ALOCAT: 7 ore Nr. crt. 1.

Detalieri de conţinut

Ob. ref..

Ce inseamna sa fim personae?

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

Activităţi de învăţare Convorbire introductiva de familiarizare cu noua disciplina de studio

Definirea termenului de persoana Explicarea faptului ca numai oamenii sunt personae
Exercitii de identificare a termenilor care denumesc persoana

Nr.ore data 1 ora

Demers didactic şi resurse -conversatia, explicatia, problematizarea -manualul, planse -

activitate individuala, in perechi, frontala

Evaluare -observarea sistematica a elevilor

Obs.
2.

Persoana mea

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

3.

Persoanele din jurul nostru

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

4.

Persoanele din lumea intreaga

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

5.

Corpul meu

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

6.

Persoanele cu nevoi speciale

1.1, 1.2,

Exercitii de aflare a sinonimelor pentru cuvantul “persoana” Exercitii de prezentare a propriei

personae, folosind un limbaj correct, din sfera vietii civile Exercitii de cunoastere a actelor de
identitate ale unui elev Exercitii de prezentare a actelor ce definesc o persoana Realizarea
unui portofoliu care sa cuprinda documente personale Exercitii de identificare a persoanelor
din jurul nostru Exercitii de identificare a trasaturilor commune ale acestor personae Exercitii
de identificare a trasaturilor morale ale persoanelor

Exercitii de identificare a persoanelor din lumea intreaga Exercitii de identificare a

trasaturilor commune ale acestor personae Exercitii de identificare a trasaturilor morale ale
persoanelor Exercitii de observare a corpului uman Exercitii de recunoastere a partilor
componente Exercitii de enumerare a regulilor de igiena corporala Exercitii de completare a
unor enunturi cu cuvintele care lipsesc Exercitii de identificare a persoanelor cu nevoi
speciale

1 ora

-conversatia, explicatia, problematizarea -manualul, acte de identitate -activitate individuala,

in perechi, frontala
-observarea sistematica a elevilor

1 ora

-conversatia, explicatia, problematizarea -manualul, planse -activitate individuala, in perechi,

frontala

-observarea sistematica a elevilor

1 ora

-conversatia, explicatia, problematizarea -manualul, planse -activitate individuala, in perechi,

frontala

-observarea sistematica a elevilor

1 ora

-conversatia, explicatia, problematizarea -manualul, planse -activitate individuala, in perechi,

frontala

-observarea sistematica a elevilor

1 ora

-conversatia, explicatia, problematizarea

-observarea sistematica a elevilor

2.1, 4.1

7.

Despre persoane

1.1, 1.2, 2.1, 4.1

Exercitii de exprimare a atitudinii fata de persoanele cu nevoi speciale Prezentarea unor

informatii despre aceste personae Exercitii de definire a persoanei Exercitii de aflare a actelor
care asigura identitatea Exercitii de identificare a trasaturilor fizice si morale ale unei
persoane

-manualul, planse -activitate individuala, in perechi, frontala 1 ora

-conversatia, explicatia, problematizarea -manualul, planse -activitate individuala, in perechi,

frontala

-observarea sistematica a elevilor

PROIECT DIDACTIC ARIA CURRICULARĂ: Om şi societate DISCIPLINA: Educaţie

civică UNITATEA DE ÎNVĂŢARE: Raporturile noastre cu ceilalţi oameni SUBIECTUL
LECŢIEI: Drepturile copilului TIPUL LECŢIEI: consolidare SCOPURI: o cunoaşterea şi
utilizarea limbajului din sfera valorilor civice o cunoaşterea şi respectarea drepturilor
copilului, a normelor de comportare în societate o dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini
favorabile luării deciziilor şi exprimării personale în ceea ce priveşte activitatea grupurilor
din care face parte o dezvoltarea gândirii logice, a operaţiilor gândirii ( analiza, sinteza,
comparaţia, generalizarea) şi a calităţilor sale ( flexibilitate, activism) OBIECTIVE
OPERAŢIONALE: 01 să recunoască drepturile copilului 02 să compare imagini care
reprezintă aspecte din viaţa copiilor 03 să analizeze un text narativ relevând mesajul privind
respectarea drepturilor copiilor 04 să exprime opinii personale în aprecierea unor situaţii cu
conţinut civic 05 să argumenteze necesitatea respectării drepturilor copiilor

RESURSE: a)MATERIALE: - imagini - fişe cu fragmente din texte narative - CD „Balonul

cu nacelă” - fişe cu enunţuri care exprimă idei referitoare la respectarea drepturilor copiilor -
carton, culori pentru realizarea afişelor - diplome b)PROCEDURALE - conversaţia -
observaţia - explicaţia - problematizarea - exerciţiul - Metoda predării – învăţării reciproce
c)BIBLIOGRAFICE



Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programa şcolară pentru educaţie civică. Clasa a IV-a,
Bucureşti, 2006 Marcela Peneş, Educaţie civică. Manual pentru clasa a IV-a, Editura Ana,
Bucureşti, 2006 Florica Chereja, Dezvoltarea gândirii critice în învăţământul primar, Editura
Humanitas Educaţional, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti,

2004

Bratu, G. (coord.), Aplicaţii ale metodelor de gândire critică la învăţământul primar, Editura
Humanitas Educaţional, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti, 2004



www.didactic.ro www.ro.vikipedia.org

NR OB. CRT OP.

SECVENŢELE LECŢIEI

1.

MOMENT ORGANIZATORIC

2.

VERIFICAREA TEMEI

3. O1
4.

5.

O2

O3

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

STRATEGII DIDACTICE

EVALUARE

Asigurarea unui climat adecvat bunei desfăşurări a lecţiei. Pregătirea materialelor necesare în
lecţie. Controlul cantitativ şi calitativ al temei elevilor

CAPTAREA ATENŢIEI

 observarea unor imagini  gruparea imaginilor în: „imagini care ne plac” şi „imagini care
nu ne plac”  discuţii referitoare la motivele pentru care au grupat astfel imaginile

ANUNŢAREA TEMEI

Elevii sunt anunţaţi că astăzi, prin activităţi variate vor afla mai multe despre ”Drepturile
copilului”. Se scrie titlul pe tablă.

DIRIJAREA ÎNVĂŢĂRII

frontală observaţia problematizarea conversaţia

frontală

1.Recunoaşterea drepturilor copiilor. Elevii sunt solicitaţi să exemplifice drepturi cunoscute

de ei.

conversaţia

frontală

2. Activitate pe grupe Fiecare grupă primeşte câte o fişă cu un text care prezintă o situaţie de
nerespectare a unui drept al copiilor.

Metoda predării-învăţării reciproce

observarea comportamentului elevilor

Fiecare dintre cei patru membri ai grupei are o atribuţie precisă: - Rezumatorul va formula
enunţuri despre text - Întrebătorul va formula întrebări despre text - Clarificatorul va căuta
explicaţiile cuvintelor noi - Prezicătorul va redacta o încheiere a textului Evaluarea activităţii
fiecărui elev se va realiza întâi în cadrul grupei, apoi fiecare grupă va prezenta rezultatul
activităţii.

O4

conversaţia problematizarea

observarea comportamentului elevilor

conversaţia explicaţia exerciţiul

observarea comportamentului elevilor

3. „Balonul cu nacelă” Pe baza unei prezentări Power Point, elevii vor comenta la ce drepturi
ale copiilor ar putea renunţa şi cum ar decurge viaţa lor după aceasta.

O1 O4 O5

ASIGURAREA RETENŢIEI ŞI TRANSFERULUI

Activitate pe grupe Fiecare grupă va avea de realizat câte un afiş prin care să promoveze unul
din drepturile copiilor în funcţie de materialele pe care le-au primit ( imagini, enunţuri).
Elevii vor fi informaţi asupra criteriilor de evaluare a lucrărilor ( recunoaşterea dreptului
copiilor prezentat în imagini şi enunţuri, completarea afişului şi cu imagini şi enunţuri
originale, realizarea artistică).

ÎNCHEIEREA LECŢIEI

Se vor face aprecieri asupra comportamentului elevilor în lecţie.

TEMA PENTRU ACASĂ

Se indică tema pentru acasă şi se fac recomandări asupra rezolvării ei.

IX. CONCEPTE ȘI TERMENI SPECIFICI EDUCAȚIEI CIVICE (I) Omul ființă socială
Concepțiile filosofice asupra naturii umane susțin că omul din natură este o ființă socială sau
susțin că, originar omul a trăit într-o stare de natură și a dobândit sociabilitatea la un anumit
moment dat al existenței sale prin încheierea unui contract social cu semenii. Încă din cele
mai vechi timpuri, s-a considerat că omul, prin natura sa, este o ființă socială dotată cu grai
articulat și stări morale „prin simțirea binelui și a răului a dreptului și a nedreptului.” Aristotel
(384-322 î. Hr.)) – a fost un filosof și savant grec, elev al lui Platon de care s-a distanțat și
profesor al lui Alexandru Macedon. Teoria lui Aristotel despre natura umană, este influențată
de concepția sa teleologica, conform căreia natura nu creează nimic fără scop. În lucrarea
Politica, Aristotel identifica statul ca instituție naturală și omul ca ființă socială. Astfel,
concepția de la care pleacă este că oamenii nu sunt indivizi izolați, ci dimpotrivă omul este
din natură un animal social, iar omul antisocial ar fi, prin urmare, un supraom. Aristotel
evidențiază superioritatea ființei sociale generată de stările morale prin simțirea binelui și a
răului, a dreptului și a nedreptului. Așa cum spunem despre o stea ca are proprietatea de a fi
corp ceresc, tot așa spunem despre om că e sociabil. Prin urmare, statul e anterior individului
care își manifestă adevărata natura învățând virtuțile individuale (cumpătarea) și sociale
(dreptatea). Din punct de vedere al genezei, statul este o consecință a trăirii laolaltă a
indivizilor, mai întâi în familii și grup. Natura umană este una socială, întrucât în fiecare din
noi există instincte pentru formarea comunităților și pentru că abia în stat existența își află
împlinirea, desăvârșindu-și astfel posibilitățile proprii. Omul are în zestrea sa genetică
instinctul pentru comunitate. Numai în comunitate poate fi practicată dreptatea, căci e o
virtute socială. Statul poate asigura fericirea cetățenilor săi, dar cu o condiție, ca statul să aibă
legi drepte. Lipsit de legi și de dreptate, omul devine ființa cea mai rea. Plecând de aici,
spunem că statul are o finalitate morală: realizarea dreptății în vederea binelui, rezultând
anterioritatea statului. Omul, ca să supraviețuiască trebuie sa-și satisfacă anumite nevoi de
bază: hrană, apă, adăpost, să doarmă, să-și păstreze sănătatea în condiții optime, să
procreeze.Aristotel mai spunea că omulprin natura lui e un animal social, născut nu numai
pentru o existență biologică ci și pentru bine șifericire, că suntem diferiți de toate celelalte
creaturi pentru că Dumnezeu ne-a dat putere spirituală și o conștiință;societatea este ceva ce
precede individul. Omul nu poate să trăiască singur, trebuie să relaționeze cu semenii lui,
pentru a evolua, ași păstra sănătatea fizică și mentală,oamenii sunt dependenți unii de alții,
începând de la relațiile care fac parte din procesul vieții, relațiile părinți - copii, biologic omul
poate trăi numai prin cooperarea dinte social și economic și este forțat săadere la aceste
procese ca să poată supraviețui. Omul este o fiinţă socială şi în sensul că „are nevoie de
celălalt om”. Dinamica acestor necesităţiorientează şi reglează relaţiile dintre persoane.Multe
necesităţi individuale sunt satisfăcute în relaţiiledintre persoane: suport psihologic, dragoste,
stimă, reducere a incertitudinii şi anxietăţii, afiliere,securitate, statut,sunt relaţii constituite în
primul rând pentru satisfacereanecesităţilor de sociabilitate: relaţiile de prietenie, distracţia în
comun, relaţiile de dragoste. Şi înrelaţiile sociale (relaţiile de muncă,politice)componenta
interpersonală este puternică. Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un
individ aparţine unuia sau mai multorgrupuri sociale, în funcție de interacțiunea și
dependența cu membrii grupului, valorile, scopurile și activitățile comune. Orice persoană
aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea națională și statusul social
ceea ce reprezintă o constantă universală a oricărei culturi. Motivele asocierii în grup sunt
diverse:atingerea unui obiectiv

este mai ușor de realizat în grup decât singur, simpatiapentru membrii grupului pe baza
atracțieiinterpersonale, satisfacerea nevoilor emoționale. Omul în stareaizolată nu are
posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-și compara abilitățile, calitățile în raport cu
ceilalți. Grupurile sociale Grupurile sunt formațiuni sociale în care indivizii interacționează
direct, pe baza unor reguli acceptate și se recunosc ca membri ai unor entități distincte, într-
un anumit moment și loc. Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puțin numeros de
persoane. Termenul grup provine din limba italiana (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru
prima dată în bele-arte, desemnând mai mulți indivizi, pictați sau sculptați, ce formează un
subiect. Termenul de grup este regăsit ca reuniune de persoane încă din secolul al XVIII-lea.
Cuvântul a pătruns târziu în limba română, din franceză, dar el a circulat și înainte de acest
moment însemnând ceata, trupa, echipa. În sens larg, grupurile sociale sunt ansambluri de
persoane, diferite ca mărime, care au un grad mai înalt sau mai redus de structurare și o
durată mai mare sau mai mică a interacțiunii și influenței interpersonale. Familia ca grup
social In societate, familia are drept functie esentiala asigurarea securitatii membrilor sai si
educarea copiilor. Acestia dobandesc aici limbajul, obiceiurile si traditiile grupului. Prin jocul
imitarii si identificarii cu parintii, ei isi elaboreaza personalitatea, isi formeaza caracterul si
trec de la egoism la altruism. Fenomenul familial se impune prin statornicie si caracterul
timpuriu al interventiilor sale, oferind atelierul primelor ucenicii ale copilului si ii formeaza
personalitatea deoarece nu copilul, respectiv individul se naste cu ea, personalitatea trebuie
construita. Familia functioneaza triadic, intre urmatorii poli: tatal-principiul autoritatii,
mamaprincipiul afectivitatii, fratii si surorile-principiul rivalitatii. Desi actioneaza de regula
empiric, unilateral si sporadic, familia influenteaza nu numai formarea personalitatii
copilului, sub diversitatea aspectelor sale, dar si calitatea si valoarea fondului sau cultural.
Daca la varsta prescolara copilul trebuie sa beneficieze de o ambianta riguros structurata si un
stil oarecum imperativ de conducere din partea familiei, in perioada scolaritatii mici
raporturile isi indulcesc contururile, devenind prioritar in consiliere si ajutor, pentru ca la
varsta gimnaziala, individul sa preia treptat o serie de responsabilitati iar in final, incepand cu
adolescenta si tineretea misiunea familiei se eclipseaza treptat. Este foarte important nivelul
cultural al membrilor familiei care este de dorit sa fie cel putin mediu.S-a constatat ca
mamele copiilor superior inzestrati sunt mai cultivate, mai permisive, cu aspiratii care
depasesc rolul de simple casnice, deci copiii superior dotati provin din familii cu studii medii
si superioare unde au acces la mai multe si diverse informatii. Un rol important il are si
numarul membriilor familiei deoarece creativitatea este dependenta de acest lucru, prezenta
competitie fraterne dovedindu-se stimulativa. Efecte salutare are si plasarea cat mai timpurie
a copilului intr-o forma de invatamint prescolara, datorita completarilor si retusarilor pe care
le aduce educatiei din familie. Parintii trebuie sa stie ca nici un copil, indiferent de
capacitatile sale, nu reprezinta o ,, procura ,, prin care ei sa-si recupereze visele ce le-au
ramas susdpendate. De aceea, fiecare parinte trebuie sa aiba o profesiune care sa-i confere o
relativa independenta fata de casnicie,

in general, si fata de celalalt partener, in particular iar aceasta elasticitate de structura a

cuplului nu trebuie sa primejduiasca securitatea psihologica fara de care copilul nu se poate
dezvolta corespunzator. Multe studii atesta rolul decisiv al mamei, in compania careia copilul
descopera cele dintai experiente de viata. Astfel, mama are un rol decisiv si in achizitionarea
limbajului iar deschoiderea spre lume si increderea in fortele proprii depind in mare masura
de ralatiile tandre dintre mama si copil in primii ani. Mama este cea care intretine o atmosfera
toleranta, calda, dar nu sufocanta prin afectiune si care se abtine sa-i regizeze fiecare pas
copilului, lasandu-i o marja de initiativa. Ea trebuie sa stimuleze inca de la cea mai frageda
varsta initiativa si independenta intelectuala a copilului, mama fiind primul dascal al
copilului, respectiv al individului. In concluzie, familia este grupul cel mai important dintre
toate grupurile sociale deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana. Familia se
preocupa de dezvoltarea fizica a copiilor, dezvoltarea intelectuala, educatia morala a
copiilor,contribuind si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza
contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor,
verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.). Daca familia este
completa si climatul moral din ea nu lasa de dorit, ea este un bun mediu educativ care va da
societatii un individ cu valoare. Clasa de elevi ca grup social Clasa de elevi este un grup
social supus in mod constant influentelor educative exercitate de scoala. Ansamblul de elevi
ce o compune este un grup social specific, in cadrul caruia exista o varietate de relatii
educative. Aceste relatii au ca suport raporturile interpersonale din cadrul clasei si relatia
pedagogica educator-educat. Desi relatia profesor-elev are un pronuntat caracter didactic, ea
este influentata de pluralitatea de relatii interindividuale pe care le are elevul in clasa si in
afara ei. De aceea este necesar ca profesorul sa cunoasca grupul ca ansamblu dinamic de
relatii interumane. Clasa de elevi este un grup social, cu un inalt grad de socializare, de
instruire, dezvoltare si formare a personalitatii elevilor, liderii actionand pentru realizarea
scopurilor si asigurarea coeziunii grupului. In ceea ce priveste tematica fundamentala a clasei
de elevi ca grup social, structura, sintalitatea si problematica liderilor sunt cateva din ariile de
preocupare ale investigatiilor de tip sociologic in clasa de elevi. Caracteristicile clasei ca grup
social sunt urmatoarele : intinderea clasei (marimea) are in vedere numarul de elevi care
compun grupul (de obicei 25-30, in cazurile cele mai frecvente, 30-40 in cazurile cele mai
inoportune si 20-22 in cazurile cele mai fericite) si pune in discutie extensia numerica optima
a acesteia ; - interactiunea membrilor clasei, vizate fiind interactiunile directe, nemijlocite si
multivariante ; scopurile atat cele pe termen scurt cat si cele pe termen lung, sunt comune
grupului clasa si, prin intermediul constientizarii acestora de catre elevi, pot deveni motorul
dezvoltarii grupului pe perioada scolaritatii ; arta cadrului didactic, ca manager in clasa
consta in fixarea, pe langa obiectivele scolare formale si a unei serii de obiective
socialafective pentru grupul de elevi, care vor determina consolidarea coeziunii acestuia ;
structura grupului poate fi analizata dual in ceea ce priveste grupurile mici si implicit clasa de
elevi, atat ca modalitate de legatura a membrilor grupului in plan interpersonal, cat si ca
ierarhie interna a grupului ;

compozitia si organizarea sunt rezultatul interactiunii tuturor celorlalte caracteristici ale

grupului, definitoriu din punctul de vedere al acesteia fiind gradul de omogenitate sau de
eterogenitate a clasei ; din acelasi indicator de dinamica grupului clasa, mai poate fi derivata
si o alta caracteristica a acesteia, coeziunea acceptata ca fiind gradientul de unitate al
grupului, denumita uneori « sanatatea grupului ». Toate demersurile anterioare pot capata o
relevanta deosebita pentru clasa de elevi in masura in care cadrul didactic le cunoaste si
probeaza capacitati manageriale stralucite in planul aplicarii lor practice. La nivelul
conducerii concrete a colectivului de elevi dinamica permanenta a grupului clasa poate
constitui un remediu atat impotriva rutinei pedagogice cat si impotriva deficientelor de climat
scolar. In legatura cu aceasta diversificare procesuala, obiect de studiu al managementului
clasei de elevi, modurile de instruire se prezinta sub trei asemenea forme : frontal, grupal,
individual. Modul de instruire frontal porneste de la perspectiva tratarii clasei de elevi ca si
cum toti elevii ar fi egali intre ei. Aceasta forma organizatorica predispune la utilizarea
metodei expunerii si a conversatiei. Pot fi introduse anumite diferentieri la nivelul tipului de
intrebari formulate si la nivelul timpului de organizare a raspunsurilor. Modul de instruire
grupal presupune organizarea elevilor (de la 2 la mai multi elevi) pe echipe in functie de
anumite criterii (astfel rezulta) : grup omogen (elevii sunt inclusi in functie de interese,
capacitati, rezultate scolare comune si dispun de sarcini de instruire distribuite diferentiat,
indrumarea permanenta a cadrului didactic, timp de instruire distribuit neuniform), grup
eterogen : elevii sunt inclusi posedand interese, capacitati, rezultate scolare diferentiate si
dispun de sarcini de instruire diferentiate sau comune. Din punct de vedere pedagogic se
recomanda echilibrarea celor doua forme. Grupul omogen este mai profitabil din punct de
vedere intelectual, in timp ce grupul eterogen este mai adecvat integrarii sociale a elevilor.
Modul de instruire individual presupune respectarea individualitatii elevilor, adoptanduse
sarcini de instruire in concordanta cu nevoile si posibilitatile fiecarui elev in parte. Principiile
democrației Putere a poporului, conducerea poporului de către popor, cuvântul democraţie
provine din limba greacă. Din punct de vedere etimologic, această noţiune este formată din
două cuvinte: demos care înseamnă popor şi kratos care înseamnă putere. Ca regim politic,
democraţia se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanţi, a poporului la viaţa
politică.Pentru a exista un regim democratic este necesară existenţa unor valori de bază:
libertatea, dreptatea şi egalitatea în faţa legii, transparenţă, toleranţă, competiţia dreaptă,
egalitatea şanselor, egalitatea în drepturi. (principii scrise pe frontispiciul revoluţiei franceze
din 1789). Aceste valori ale societăţii democratice reprezintă ideile de bază ale unei anumite
comunităţi. Pentru membrii comunităţii, acestea devin practici, tocmai prin comportamentul
cetăţenilor şi al autorităţilor publice. Orice stat democratic promovează şi garantează
libertăţile personale ale cetăţenilor, în limitele stabilite de legea fiecărui stat.Astfel, cetăţenii
trebuie să aibă dreptul la conduită şi opinie proprie, să se bucure de securitatea domiciliului, a
bunurilor pe care le posedă. Este necesar ca indivizii unui stat democratic să-şi poată exprima
liber punctul de vedere, să aibă libertatea de a-şi alege conducătorii şi de a decide în
probleme de interes public. Caracteristicele unui regim democratic sunt următoarele: —
Statul trebuie să funcţioneze pe baza unui ansamblu de reguli şi proceduri. Acestea stabilesc
cu exactitate care sunt persoanele care iau decizii de interes public şi cum sunt adoptate
aceste decizii;

— Este necesar garantarea participării unui număr cât mai mare de persoane, de organizaţii şi
instituţii la luarea deciziilor în stat; — Trebuie ca drepturile şi libertăţile oamenilor să fie
protejate:libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul de
asociere, libertatea întrunirilor, drepturile electorale. Cetăţenii sunt egali în drepturi şi în faţa
legii. Singura deosebire dintre oameni este aceea legată de capacităţi, educaţie, preferinţe sau
priceperi. O societate democrată, dreaptă trebuie să asigure tuturor cetăţenilor ei şanse egale
de reuşită în viaţa, fără nici un fel de discriminare. Ca regim politic, democraţia se
caracterizează prin următoarele principii: a) Pluralismul politic. Acest principiu se referă la
existenţa mai multor centre efective de putere. Astfel, oamenii sunt diferiţi, au nevoi, interese,
opinii, valori şi aspiraţii diferite. Pentru ca aspiraţiile şi interesele lor să fie luate în
considerare, la momentul adoptării deciziilor, cetăţenii se grupează în sindicate, partide
politice precum şi alte organizaţii nonguvernamentale. Formele pluralismului în societăţile
democratice sunt: — pluralismul politic=existenţa mai multor partide politice cu ideologii
diferite (pluripartidism) (în România s-a realizat după 1990). Existenţa mai multor partide
politice reprezintă o condiţie importantă a democraţiei, însă, nu este suficientă pentru ca un
aceasta să poată fi garantată. De aceea este nevoie de alegeri libere. Prin alegerile libere care
se desfăşoară periodic, cetăţenii îşi aleg reprezentanţii, ce urmează să ia în numele lor decizii
politice. — pluralismul religios=existenţa mai multor culte, biserici. b)Reprezentativitatea
(suveranitatea poporului), se referă la faptul că deciziile politice sunt luate în numele
cetăţenilor, de către reprezentanţii aleşi ai acestora, investiţi prin vot cu încrederea lor. În
situaţii excepţionale, cum este cazul referendumului, cetăţenii pot decide în mod direct. Deci
o guvernare democratică se realizează prin intermediul reprezentanţilor. Conducătorii statului
obţin şi exercită puterea doar cu acordul celor conduşi, acord care este asigurat prin
intermediul alegerilor. c) Domnia legii. Într-o societate democratică, toţi cetăţenii se supun
legilor, indiferent de apartenenţă etnică, religioasă, politică situaţie materială, vârstă şi sex.
Astfel, nimeni nu este mai presus de lege. De aceea, toţi cetăţenii unui stat democratic trebuie
să cunoască legea. Pentru a se putea respecta acest principiu de drept, statul trebuie să asigure
funcţionarea justiţiei. Cei care consideră că le-au fost încălcate drepturile sau lezate
interesele, se pot adresa justiţiei, solicitând rezolvarea problemelor şi sancţionarea celor
vinovaţi. d) Separarea puterilor în stat. Un guvern democrat presupune separarea celor trei
puteri: executivă, legislativă şi judecătorească, fiecare dintre acestea având organizare şi
atribuţii proprii. Deşi sunt separate, cele trei puteri se întrepătrund şi se controlează reciproc.
e) Libertatea şi responsabilitatea. O persoană este liberă atunci când acţionează după propria
voinţă, nefiind constrânsă de alte persoane, dar se supune unor legi şi norme identice pentru
toate celelalte persoane din stat.Cetăţeanul liber îşi poate exprima liber propria voinţă într-un
cadru social determinat de legi. Această problemă a libertăţii umane a fost ridicată încă din
timpul anticilor atenieni: cetăţeanul liber era cel care putea participa la adoptarea hotărârilor,
la condamnarea vinovaţilor, la discutarea problemelor legate de adoptarea anumitor legi.
Ulterior, în anul 1215, baronii englezi au impus regelui Ioan, primul document al libertăţii:
Magna Charta. Acest înscris politic conţinea o serie de drepturi şi libertăţi, pe care regele
Ioan a promis că nu le va încălca. De-a lungul timpului, noţiunea de libertate şi egalitate au
fost pe larg dezbătute atât din punct de vedere teoretic cât şi practic. Nimeni nu poate fi liber
fără a fi şi responsabil de acţiunile sale.

În ansamblul său, libertatea poate fi politică, economică şi personală. Libertatea personală se

referă la dreptul unei persoane de a acţiona din proprie iniţiativă neputând fi constrânsă să
facă sau să nu facă ceva; orice persoană poate dispune de propriul său corp, se poate mişca
liber fără ca nimeni să o poată reţine; într-un stat democrat, orice persoană are libertate de
gândire şi credinţă, având dreptul să judece ea însăşi, să formuleze opinii şi aprecieri proprii.
Nu în ultimul rând, oamenii au dreptul la o viață privată şi la intimitate. Libertatea politică
reprezintă dreptul cetăţenilor de avea şi de a exercita drepturi politice. În Grecia Antică, erau
liberi cei care aveau dreptul să participe la conducerea cetăţii. În România, prin constituţie,
sunt garantate tuturor cetăţenilor statului următoarele drepturi şi libertăţi politice: dreptul la
asociere, la întrunire, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a participa la viaţa politică a
ţării. Libertatea economică presupune dreptul cetăţenilor de a consuma acele bunuri şi
servicii, care le satisfac cel mai bine trebuinţele personale. Consumatorii sunt cei care pot
decide cât şi ce vor să cumpere, funcţie de veniturile lor şi de educaţia lor. În vederea apărării
drepturilor consumatorilor şi a protejării acestora, a fost reglementat prin lege Oficiul pentru
Protectia Consumatorului. Consumatorii care se considera a fi lezaţi, se pot adresa cu
reclamaţii, Oficiului pentru Protectia Consumatorului. În urma reclamaţiilor primite, această
instituţie verifica dacă a fost încălcată libertatea de consum a cetăţeanului. e) Proprietatea. În
codul civil român, în cuprinsul art. 480, se arată că „proprietatea este dreptul pe care îl are
cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege.“ Dacă într-un stat democratic, proprietatea, ca principiu fundamental al
democraţiei este recunoscut şi garantat de către stat, în cadrul regimurilor totalitare(cum a
fost cazul României, în perioada comunistă) acest drept nu era nici măcar recunoscut
indivizilor. Proprietatea poate fi privată atunci când ne referim la bunurile pe care le posedăm
ca şi persoane fizice sau juridice. Pe de altă parte există şi proprietatea publică. Aceasta din
urmă, nu are un caracter personal, ci presupune folosirea bunurilor în comun. În România,
proprietatea publică s-a dezvoltat sub forma proprietăţii statului. Exemple ale proprietăţilor
statului sunt zăcămintele naturale, terenurile şi clădirile fără proprietari, pădurile şi apele ce
curg la suprafaţa sau în interiorul teritoriului românesc. Formele de proprietate au existat încă
din timpul societăţilor primitive, atunci când oamenii foloseau pământul, uneltele şi
animalele în comun; iar bunurile obţinute erau folosite tot în comun, de cei care le foloseau.
În antichitate, grecii şi romanii aveau drept de proprietate atât asupra bunurilor cât şi asupra
oamenilor. În perioada Evului Mediu, proprietarii pământului, seniorii, primeau de la supuşii
lor diferite produse pentru a fi protejaţi. Această noţiune a proprietăţii a avut o evoluţie
spectaculoasă în decursul timpului. Având în vedere că în timpul copilăriei şi adolescenţei
mele, nu exista un stat democratic, la putere fiind regimul comunist al lui Ceauşescu, iar în
prezent guvernul democrat al României mi-a arătat care sunt valorile şi principiile
democratice, apreciez că este necesar ca toţi indivizii să cunoască aceste idealuri şi principii.
Aceasta deoarece este important să ne respectăm între noi, indiferent de opiniile politice ori
de alte diferenţe. Cetățenia Cetățenia este apartenența legală a unei persoane fizice la un stat.
Regulile care sunt legate de cetățenie, se aplică pe cât posibil asupra persoanelor juridice.
Cetățenia reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturi sociale

grupate în jurul necesității de a asigura plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de

constituție și legi acelor persoane care, prin sentimentele și interesele lor, sunt strâns legate de
destinele statului respectiv. Articolul 5 al Constituției României menționează:
Cetateniaromanasedobandeste,se pastreazasausepierdeinconditiileprevazutedelegeaorganica.
(2)Cetateniaromananupoatefire trasa aceluiacarea dobandit-o prin nastere. Dobândirea
cetăţeniei române In conformitate cu prevederile art. 4 din Legea 21/1991 cu modificarile si
completarile ulterioare, cetatenia romana se dobandeste prin:  nastere;  adoptie;  acordare
la cerere. In cazul in care se solicita dobandirea cetateniei romane la cerere, persoana
interesata trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: a) s-a nascut si domiciliaza, la data
cererii, pe teritoriul Romaniei sau, desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, domiciliaza in
condiţiile legii pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau, in cazul in care este casatorit
si convietuieste cu un cetatean roman, de cel putin 5 ani de la data casatoriei; b) dovedeste,
prin comportament, actiuni si atitudine, loialitate fata de statul roman si declara ca nu
intreprinde sau sprijina, si nici in trecut nu a intreprins si nu a sprijinit actiuni impotriva
ordinii de drept ori a sigurantei nationale; c) a implinit varsta de 18 ani; d) are asigurate in
Romania mijloacele legale pentru o existenta decenta, in conditiile stabilite de legislatia
privind regimul strainilor; e) este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat, in
tara sau in strainatate, pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman; f)
cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie romaneasca, in
masura suficienta pentru a se integra in viata sociala; g) cunoaste prevederile Constitutiei
Romaniei si imnul national. Termenele prevazute la lit. a) pot fi reduse pana la jumatate in
cazul in care solicitantul este o personalitate recunoscuta pe plan international ori a investit in
Romania sume care depasesc 500.000 Euro. Daca cetateanul strain sau persoana fara
cetatenie, care a solicitat sa i se acorde cetatenia romana se afla in afara teritoriului statului
roman o perioada mai mare de 6 luni in cursul unui an, anul respectiv nu se ia in calcul la
stabilirea perioadei prevazute la lit. a) Art. 24 Cetatenia română se pierde prin: a) retragerea
cetățeniei române; b) aprobarea renunțării la cetățenia română; c) în alte cazuri prevăzute de
lege. A. Prin retragerea cetățeniei române Art. 25 (1) Cetatenia română se poate retrage
persoanei care: a) aflata in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama
interesele statului roman sau lezeaza prestigiul României;

b) aflata in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care România a rupt
relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi; c) a obtinut cetatenia română prin
mijloace frauduloase; d) este cunoscuta ca avand legaturi cu grupari teroriste sau le-a
sprijinit, sub orice forma, ori a savarsit alte fapte care pun in pericol siguranta nationala. (2)
Cetatenia română nu poate fi retrasa persoanei care a dobandit-o prin nastere. Art. 26
Retragerea cetateniei române nu produce efecte asupra cetateniei sotului sau copiilor
persoanei careia i s-a retras cetatenia. Societate și stat Statul este organizația care deține
monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere. Statul este titular al
suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea. Din punct de vedere social,
statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte
mai mult sau mai puțin interesele societății. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu
există nici în acest moment, dezbateri despre natura, formele, funcțiile statului existând și
astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie)
care cercetează și analizează viața socială. Din punct de vedere organizațional, statul este
privit ca o sumă de instituțiide guvernare și are cinci caracteristici principale, enumerate mai
jos. Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate statele, mai ales dacă avem în vedere
diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un alt aspect care trebuie menționat este
că prin definirile organizaționale nu este urmărită aprecierea legitimității statului sau a
instituțiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor despre o eventuală legitimitate a
statului. Statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere
publice și sfere private. Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și
suverană, precum și legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste
forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra forței. Statul își exercită puterea
printr-un aparat birocratic. Statul ca entitate se distinge de funcționariicare ocupă anumite
funcții la un moment dat în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are
suveranitate și asupra acestora. Prin funcționari se înțelege orice demnitar, inclusiv
președintele, prim-ministrul, miniștrii, etc. Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe
de la populație. Studierea mai ampla a institutiilor si structurilor constitutionale implica
anumite clasificari si delimitari ale categoriilor si termenilor cu care se opereaza. In acest
sens voi incerca sa dezvalui notiunea unui element esential si prim principal al statului,
element fara de care acesta pur si simplu nu ar exista. Statul este o organizare politica, si
pentru realizarea functiilor sale statul isi organizeaza un sistem de institutii de organe care
dau expresie concreta puterilor publice. Astfel facanduse o organizare politica a societatii.
Prin urmare organizarea politica a societatii poate fi conceputa ca un ansamblu sistemic de
organe si organizatii sociale, care intr-o forma sau alta participa la realizarea si la conducerea
societatii. Deci societatea este o parte care este prezenta in viata unui stat fara de care acesta
nu ar functiona si in lipsa societatii nu ar putea sa fie vorba de stat de-a dreptul in sensul sau
actual. Termenul de „societate” are multiple sensuri si intrebuintari. In mod deosebit ne

intereseaza categoria societate umana in sensul ce i se da de ansamblu unitar, complex

sistematic, de relatii intre oameni. istoriceste determinate, conditie si rezultat al activitatii
acestora de creare a bunurilor materiale si valorilor spirituale necesare traiului lor individual
si colectiv. Societatea umana nu este o suma aritmetica ci un complex de oameni, grupuri,
clase, stari, realitati (economice, politice). Societatea umana se deosebeste de societatea
animala nu numai prin calitatile fiintei umane (ratiune si constiinta) ci si prin caracterul sau
organizat rezultat din exigentele existentei si dezvoltarii, din dorinta de perfectiune. Categoria
societate umana nu poate fi straina categoriilor de stat, drept, politica si morala. In ea si
pentru ea s-au creat si exista acestea. Societatea umana determina sensurile si scopurile
celorlalte categorii, numite deseori, generos dar si de revenire pentru toate constitutiile
sociale, politice si morale. Societatile umane se caracterizeaza ca primitive, subdezvoltate,
dezvoltate, ele sunt leaganul civilizatiilor, religiilor, culturilor, sperantelor dar si al razboaelor
, neimplinirilor si dezamagirilor. Este de retinut ca o societate umana poate sa existe, sa se
dezvolte si sa impuna numai in structuri organizate iar structura care s-a impus, a rezistat si
rezista fiind practic de neabandonat este statul. X. CONCEPTE ȘI TERMENI SPECIFICI
EDUCAȚIEI CIVICE (II) Comunitatea locală Comunitatea este un grup de oameni cu
interese,credinte si norme de viata comune. Comunitatile pot fi: mici (clanul, satul, tribul ),
sau mari (poporul si natiunea).Principalele diviziuniadministrativ teritoriale din Romania
sunt: comunele, orasele, municipiile si judetele.Comunitatile locale sunt conduse de
primar,consiliul local si consiliul judetean. Cand vorbim despre noi sau cand ne prezentam
cuiva, ne declinam propria identitate, spunandu-ne in primul rand numele. Uneori mentionam
si regiunea sau localitatea de unde suntem sau, daca ne aflam in strainatate, tara de unde
venim. Facem acest lucru pentru ca viata fiecaruia dintre noi este legata de cea a altor
oameni, alaturi de care traim, ca si de spatiul in care ne-am nascut, am copilarit si traim in
prezent. Legaturile pe care le avem cu ceilalti adauga trasaturi foarte importante identitatii
noastre. In comunitatile in care traim ne bucuram de anumite drepturi si avem
responsabilitati. La lectiile de istorie v-ati intalnit cu diferite forme de comunitate:popor,
natiune si comunitate internationala. Comunitatea cea mai apropiata de fiecare dintre noi este
insa comunitatea locala. In cadrul ei, oamenii au experiente comune. Oamenii din satul,
cartierul sau orasul in care traim ne sunt, in multe cazuri, cunoscuti Cu cat legaturile dintre
membrii ei sunt mai complexe si mai solidare, cu atat comunitatea este mai puternica. Intr-o
comunitate, oamenii se intereseaza unii de altii, doresc sa se organizeze, astfel incat sa se
ajute intre ei si doresc sa se organizeze, astfel incat sa se ajute intre ei si fiecare sa contribuie
la deciziile care ii privesc pe toti.

Comunitatea natională Popoarele au luat nastere in Antichitate. Ele se deosebeau prin limba,
obiceiuri, port si prin teritoriul pe care il ocupau. Incepand cu secolul al XVII-lea, se
formeaza statele- natiune si natiunile moderne. Natiunile sunt comunitati in sensul politic. Ele
au anumite trasaturi in
comun cu popoarele: comunitatea de teritoriu, limba, obiceiuri, traditii. Statele- natiune
moderne au facut posibila, in plus, o unificare a pietei, a legilor si a institutiilor. Uneori,
pentru popor si natiune se foloseste acelasi cuvant, "natiune". Unele natiuni (in sens de
popor) nu traiesc in garnitele unui singur stat; altele nu au avut un stat mult timp (ca poporul
evreu) sau niciodata (ca romii). Natiunea romana s-a format in secolul al XVIII-lea si al XIX-
lea. Statul national unitar roman a aparut dupa primul razboi mondial in 1918, in urma unirii
Transilvaniei cu Romania. In Romania traiesc mai multe minoritati etnice: maghiarii,
germanii, romii, sarbi, bulgarii, grecii s.a. Convietuirea armonioasa dintre minoritatile etnice
si populatia majoritara este un principiu important al democratiei, pus in practica in
numeroase taru ale Europei. Natiunea este comunitatea stabila de oameni constituita si
aparuta pe baza unitatii de limba ,de teritoriu,de viata economica si de factura
psihica,manifestate in particularitatile culturii.O partedintre caracteristicile unei natiuni sunt
unitatea de teritoriu, limba comuna,constiinta nationala si datini comune.Constiinta nationala
reprezinta totalitatea aspiratiilor,sentimentelor prin care membrii unei comunitati isi afirma
identitatea comuna. Oameni foarte diferiti ca rasa, origine, cultura,pot sa apartina aceleiasi
natiuni.Natiunea este aceea de care fiecare ne simtim atasati din nastere.Se spune ca patria
este numele sentimental al natiunii . Comunitatea internațională Organizația Națiunilor Unite
(abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în
1945, după al Doilea Război Mondial, are astăzi 194 de state membre. Întemeierea ei a
constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții Organizației Națiunilor Unite.
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea
drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”.
Sediul central al organizației este la New York. Organizația Națiunilor Unite este compusă
din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite,
Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și
Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în
1994, atunci când Palau a devenit stat independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în
New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte
agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva, Biroul Națiunilor Unite de la
Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi. În baza Convenției legată de privilegii și
imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în
care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de
țările gazdă și statele membre. Adunarea Generală a Națiunilor Unite - discută recomandări
sau sugestii date statelor membre sau Consiliului de securitate al ONU - decide admiterea de
noi membri, conform propunerilor date de Consiliul de Securitate al ONU - adoptă bugetul -
fiecare țară are un vot. Secretariatul Națiunilor Unite -

susține alte agenții specializate

președintele - Secretarul General al Națiunilor Unite - este votat de Adunarea Generală a

Națiunilor Unite și are un mandat de 5 ani.

Curtea Internațională de Justiție ia decizii cu privire la disputele dintre state și emite decizii
cu valoare legală. cei 15 judecători sunt aleși de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și au
mandate pe 9 ani. Consiliul de Securitate al ONU -

responsabil pentru menținerea păcii la nivel internațional poate adopta rezoluții ale
Consiliului de Securitate al ONU are 15 membri: membrii permanenți ai Consiliului de
Securitate al ONU cu putere de veto (China, Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite) și
10 membri aleși ai Consiliului de Securitate al ONU Consiliul Economic și Social al
Națiunilor Unite -

responsabil pentru comunicarea dintre state pe domeniile economic și social coordonează

cooperarea dintre agențiile specializate

Consiliul de Tutelă al ONU -

la început avea rolul de a administra domeniile coloniale care erau sub mandatul Societății
Națiunilor și-a sistat activitatea în 1994, când statul Palau a devenit independent

Consiliul Europei Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și

regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii
Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea
Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul
Consiliului Europei este la Strasbourg. Consiliul Europei are două dimensiuni: una
federalistă, reprezentată de "Adunarea Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din
parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul
Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor
reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei. România a deținut președinția
Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2005 - mai 2006.
Obiective: - Protejarea drepturilor omului - Protejarea democrației pluraliste - Protejarea
supremației dreptului - Favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și a
diversității culturale a Europei - Dezvoltarea stabilității democratice în Europa prin susținerea
reformelor politice, legislative și constituționale - Căutarea soluțiilor pentru problemele cu
care se confruntă societatea europeană

NATO Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este o alianţă formată din 28 de state
din Europa şi America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic. Scopul esenţial al
NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace
politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta
reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al
Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea
individuală sau colectivă. Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru
stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale
democraţiei,drepturilor omului şi statului de drept. Principiul fundamental care stă la baza
Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe
indivizibilitatea securităţii acestora. Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt
principii care statuează implicarea tuturor Aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre
se confruntă cu apariţia unor ameninţări pentru securitatea sa. Fără a priva statele membre de
drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, NATO
facilitează atingerea obiectivelor de securitate naţională, în urma unui efort colectiv. Pe scurt,
Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin
garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.
OSCE OSCE există sub acest nume din anul 1994, originile sale regăsindu-se în Conferința
privind Securitatea și Cooperarea în Europa (CSCE). În anul 1973, CSCE a lansat un dialog
multilateral Est-Vest în domeniul cooperării și securității europene. Acest proces (denumit și
„Procesul Helsinki”) a marcat debutul dezghețării relațiilor dintre Europa Occidentală și
statele din blocul comunist. Conferința s-a finalizat cu adoptarea, în 1975, a Actului Final de
la Helsinki. În perioada 1975 – 1990, Conferința privind Securitatea și Cooperarea în Europa
(CSCE) a funcționat sub forma unei serii de conferințe și reuniuni, în cadrul cărora au fost
negociate noi angajamente, implementarea lor fiind evaluată periodic. Summit-ul de la Paris
din 1990 a marcat debutul procesului de ”instituționalizare” a CSCE, în contextul noilor
provocări, dar și oportunități oferite de încheierea Războiului Rece. În marja Summit-ului de
la Paris este semnat Tratatul CFE. Anii 1990 sunt marcaţi de noi provocări, precum
dezintegrarea URSS și a Iugoslaviei, care generează accelerarea procesului de
instituționalizare şi crearea unor noi mecanisme. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă
(1990) marchează încheierea Războiului Rece şi stabilește o infrastructură administrativă
permanentă: un Secretariat şi un Centru pentru Prevenirea Conflictelor, un Birou pentru
Instituții Democratice și Drepturile Omului, precum şi capacităţi operaţionale. În 1992 au fost
create Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, Forumul Economic şi de Mediu şi
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale. Primele Prezențe în teren au fost Misiunile din
Kosovo, Voivodina și Skopje. În 1994, în cadrul Summit-ului de la Budapesta, CSCE devine
OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În 1996 are loc Summit-ul de
la Lisabona, iar în 1999 are loc Summit-ul de la Istanbul, în cadrul căruia este adoptată Carta
OSCE pentru Securitatea Europeană, document care constituie cadrul pentru îmbunătățirea
capacităților operaționale ale OSCE și

întărirea cooperării cu partenerii OSCE. Totodată, este semnat Tratatul CFE Adaptat (de către
30 dintre Statele participante OSCE). Drepturile omului Declarația drepturilor omului și ale
cetățeanului (august 1789)

Preambul „Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Naționalǎ, considerând

cǎ ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor
populare și ale corupției guvernelor, au decis sǎ expunǎ, într-o declarație solemnǎ, drepturile
naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât aceastǎ declarație, prezentǎ permanent la
toți membrii corpului social, sǎ le aminteascǎ fǎrǎ încetare drepturile și îndatoririle lor; astfel
încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu
scopul oricǎrei instituții politice, sǎ fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile
cetǎțenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, sǎ se fondeze pe
respectarea Constituției și a fericirii tuturor. În consecințǎ, Adunarea Naționalǎ recunoaște și
declarǎ, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile urmǎtoare ale omului și
cetǎțeanului.” Articolul I „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile
sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.” Articolul II „Scopul fiecărei asociații
politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt
libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune.” Articolul III
„Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ
nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.” Articolul IV „Libertatea
este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu
excepția acelora care asigură la ceilalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi.
Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.” Articolul V „Legea poate interzice numai
acțiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi
împiedicat, și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut.” Articolul VI
„Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau
prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea,
indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel
de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor
și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.” Articolul VII
„Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după
formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine
arbitrare

trebuie pedepsiți; dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună
imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.” Articolul VIII „Legea nu trebuie să
stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în
virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.” Articolul IX
„Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se
consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru
reținerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.” Articolul X „Nimeni nu poate fi tras la
răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură
ordinea publică stabilită prin lege.” Articolul XI „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor
este unul din drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să
scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă
de folosirea abuzivă a acestei libertăți.” Articolul XII „Garantarea drepturilor omului și ale
cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în avantajul tuturor și nu în
folosul personal al acelora cărora le este încredințată.” Articolul XIII „Pentru întreținerea
forței publice și pentru cheltuielile administrative, o contribuție comună este indispensabilă.
Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toți cetățenii, en raison de leurs facultés.” Articolul
XIV „Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea
contribuției publice și s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i
determine cuantumul, bazele, perceperea și durata.” Articolul XV „Societatea are dreptul să
ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.”
Articolul XVI „Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește
separarea puterilor este lipsită de constituție.” Articolul XVII „Proprietatea fiind un drept
inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția cazurilor în care necesitatea
publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste
despăgubiri prealabile.” Declarația universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948)
Preambul Considerând ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane
si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii în
lume, Considerând ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie
care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi în care fiintele umane se vor bucura
de libertatea cuvântului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost
proclamata drept cea mai înalta aspiratie a oamenilor,

Considerând ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca
omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta împotriva tiraniei si asupririi,
Considerând ca este esential a se încuraja dezvoltarea relatiilor prietensti între natiuni,
Considerând ca în Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou
credinta lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea si în valoarea persoanei
umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarât sa favorizeze progresul social si
îmbunatatirea conditiilor de viata în cadrul unei libertati mai mari, Considerând ca statele
membre s-au angajat sa promoveze în colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul
universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea
lor universala si efectiva, Considerând ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si
libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament,
Adunarea Generala proclama Prezenta Declaratie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal
comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele
si toate organele societatii sa se straduiasca, având aceasta declaratie permanent în minte, ca
prin învatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure
prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor
universala si efectiva atât în sânul popoarelor statelor membre, cât si al celor din teritoriile
aflate sub jurisdictia lor. Articolul 1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate
si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata
de altele în spiritul fraternitatii. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si
libertatile proclamate în prezenta declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda,
deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine
nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte împrejurari. În afara de aceasta, nu se va
face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de
care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu sunt independente, sub tutela,
neautonome sau supuse vreunei alte limitari de suveranitate. Articolul 3. Orice fiinta umana
are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale. Articolul 4. Nimeni nu va fi
tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate
formele lor. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degrandante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni
personalitatea juridica. Articolul 7. Toti oamenii sunt egali în fata legii si au, fara nicio
deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala
împotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta declaratie si împotriva oricarei
provocari la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoana are dreptul la satisfactia
efectiva din partea instantelor juridice nationale competente împotriva actelor care violeaza
drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constitutie sau lege. Articolul 9.

Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice
persoana are dreptul în deplina egalitate de a fi audiata în mod echitabil si public de catre un
tribunal independent si impartial care va hotarî fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricarei acuzari în materie penala îndreptata împotriva sa. Articolul 11
Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa
nevinovata pâna când vinovatia sa va fi stabilita în mod legal în cursul unui proces public în
care i-au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale. Nimeni nu va fi condamnat
pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu
caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici
o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cu
caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viata sa personala,
în familia sa, în domiciliul sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei
sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau
atingeri. Articolul 13. Orice persoana are dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege
resedinta în interiorul granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara,
inclusiv a sa, si de a reveni în tara sa. Articolul 14. În caz de persecutie, orice persoana are
dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil în alte tari. Acest drept nu poate fi invocat în
caz de urmarire ce rezulta în mod real dintr-o crima de drept comun sau din actiuni contrare
scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 15. Orice persoana are
dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul
de a-si schimba cetatenia. Articolul 16. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, barbatul si
femeia, fara nici o restrictie în ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se
casatori si de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei, în decursul
casatoriei si la desfacerea ei. Casatoria nu poate fi încheiata decât cu consimtamântul liber si
deplin al viitorilor soti. Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are
dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului. Articolul 17. Orice persoana are dreptul la
proprietate, atât singura, cât si în asociatie cu altii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de
proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de constiinta si
religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si
libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau împreuna cu altii, atât în mod
public, cât sl privat, prin învataturi, practici religioase, cult si îndeplinirea ritualurilor.
Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include
libertatea de a avea opniii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi
si de a raspândi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.
Articolul 20.

Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere pasnica. Nimeni nu poate fi
silit sa faca parte dintr-o asociatie. Articolul 21. Orice persoana are dreptul de a lua parte la
conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi. Orice
persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa. Vointa poporului trebuie sa
constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata prin alegeri
nefalsificate, care sa aiba loc perioadic prin sufragiu universal, egal si exprimat prin vot
secret sau urmând o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului. Articolul 22.
Orice persoana, în calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea
este îndreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinându-se seama de
organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si
culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.
Articolul 23. Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii
echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea împotriva somajului. Toti
oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala. Orice om care
munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atât lui, cât si
familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte
mijloace de protectie sociala. Orice persoana are dreptul de a întemeia sindicate si de a se
afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoana are dreptul la
odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice
platite. Articolul 25. Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si
bunastarea lui si a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbracamintea, locuinta, îngrijirea
medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de somaj,
boala, invaliditate, vaduvie, batrânete sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de
subzistenta, în urma unor împrejurari independente de vointa sa. Mama si copilul au dreptul
la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sunt nascuti în cadrul unei casatorii sau în
afara acesteia, se bucura de aceeasi protectie sociala. Articolul 26. Orice persoana are dreptul
la învatatura. Învatamântul trebuie sa fie gratuit, cel putin în ceea ce priveste învatamântul
elementar si general. Învatamântul tehnic si profesional trebuie sa fie la îndemâna tuturor, iar
învatamântul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit.
Învatamântul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si întarirea
respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze
întelegerea, toleranta, prietenia între toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase,
precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învatamânt pentru copiii lor minori.
Articolul 27. Orice persoana are dreptul de a lua parte în mod liber la viata culturala a
colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile
lui. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice
lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.

Articolul 28. Orice persoana are dreptul la o orânduire sociala si internationala în care
drepturile si libertatile expuse în prezenta declaratie pot fi pe deplin înfaptuite. Articolul 29.
Orice persoana are îndatoriri fata de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este
posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale. În exercitarea drepturilor si
libertatilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngradirilor stabilite prin lege, exclusiv
în scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si
ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale într-o
societate democratica. Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi în nici un caz exercitate
contrar scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 30. Nicio dispozitie
a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicând pentru vreun stat, grupare sau
persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savârsi vreun act îndreptat spre
desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate în prezenta declaratie.

Drepturile copilului La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat

Conventia Drepturilor Copilului. Conventia privind Drepturile Copilului incorporeaza, mai
mult decat oricare alt document, intreg spectrul drepturilor omului – civile, politice,
economice, sociale si culturale si prevede o dezvoltare completa a potentialului copilului într-
o atmosfera de libertate, demnitate si justitie. În Romania autoritatile publice, organismele
private autorizate, precum si persoanele fizice si persoanele juridice responsabile de protectia
copilului sunt obligate sa respecte si sa garanteze drepturile copilului stabilite prin Constitutie
si lege, in concordanta cu prevederile Conventiei Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la
drepturile copilului, ratificata prin Legea nr.18/1990, republicata, si ale celorlalte acte
internationale in materie, la care Romania este parte. . 1. Copilul are dreptul la stabilirea si
pastrarea identitatii sale. 2. Copilul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte
directe cu parintii, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi
de atasament. 3. Copilul care a fost separat de ambii parinti sau de unul dintre acestia, printr-
o masura dispusa in conditiile legii are dreptul de a mentine relatii personale si contacte
directe cu ambii parinti, cu exceptia situatiei in care acest lucru contravine interesului
superior al copilului. 4. Copilul ai carui parinti locuiesc in state diferite are dreptul de a
intretine relatii personale si contacte directe cu acestia, cu exceptia situatiei in care acest lucru
contravine interesului superior al copilului. 5. Copilul are dreptul de a primi o educatie care
sa ii permita dezvoltarea, in conditii nediscriminatorii, a aptitudinilor si personalitatii sale. 6.
Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai buna stare de sanatate pe care o poate atinge si
de a beneficia de serviciile medicale si de recuperare necesare pentru asigurarea realizarii
efective a acestui drept. 7. Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva exploatarii si nu poate
fi constrans la o munca ce comporta un risc potential sau care este susceptibila sa ii
compromita educatia

ori sa ii dauneze sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. 8.
Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permita dezvoltarea sa fizica,
mentala, spirituala, morala si sociala. 9. Copilul are dreptul de a beneficia de asistenta sociala
si de asigurari sociale, in functie de resursele si de situatia in care se afla acesta si persoanele
in intretinerea carora se gaseste. 10. Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva folosirii
ilicite de stupefiante si substante psihotrope, asa cum sunt acestea definite de tratatele
internationale in materie. 11. Copilul are dreptul la protectie impotriva oricarei forme de
exploatare; 12. Copilul cu handicap are dreptul la ingrijire speciala, adaptata nevoilor sale.
13. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice si a vietii sale intime, private si
familiale. Este interzisa orice actiune de natura sa afecteze imaginea publica a copilului sau
dreptul acestuia la viata intima, privata si familiala. 14. Copilul are dreptul la libertate de
exprimare. Parintii sau dupa caz alti reprezentanti legali ai copilului, persoanele care au in
plasament copii precum si persoanele care prin natura functiei promoveaza si asigura
respectarea drepturilor copiilor au obligatia de a le asigura informatii, explicatii si sfaturi in
functie de varsta si gradul de intelegere al acestora precum si de a le permite sa-si exprime
punctul de vedere, ideile si opiniile. 15. Copilul capabil de discernamant are dreptul de a-si
exprima liber opinia sa asupra oricarei probleme care il priveste; In orice procedura judiciara
sau administrativa care il priveste, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie
ascultarea copilului care a implinit varsta de 10 ani. Cu toate acestea poate fi ascultat si
copilul care nu a implinit varsta de 10 ani daca autoritatea competenta apreciaza ca audierea
lui este necesara pentru solutionarea cauzei. 16. Copilul are dreptul la libertate de gandire, de
constiinta si religie. Religia copilului care a implinit 14 ani nu poate fi schimbata fara
consimtamantul acestuia; copilul care a implinit varsta de 16 ani are dreptul sa-si aleaga
singur religia. 17. Copilul are dreptul la libertate de asociere, in structuri formale si informale,
precum si dreptul la libertatea de intrunire pasnica, in limitele prevazute de lege. 18. Copilul
apartinand unei minoritati etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viata culturala
proprie, la declararea apartenentei sale religioase, la practicarea propriei sale religii, precum
si dreptul de a folosi limba proprie in comun cu alti membrii ai comunitatii din care face
parte. 19. Copilul are dreptul la respectarea personalitatii si individualitatii sale si nu poate fi
supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradande. 20. Copilul are dreptul
la odihna si vacanta. 21. Copilul are dreptul de a fi protejat impotriva oricaror forme de
violenta, neglijenta, abuz sau rele-tratamente. 22. Copilul are dreptul sa creasca alaturi de
parintii sai. Copilul are dreptul sa fie crescut intr-o atmosfera de afectiune si de securitate
materiala si morala. 23. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea
parintilor sai sau care, in vederea protejarii intereselor sale, nu poate fi lasat in grija acestora,
are dreptul la protectie alternativa. 24 . Copilul are dreptul sa depuna singur plangeri
referitoare la incalcarea drepturilor sale fundamentale; Copilul este informat asupra
drepturilor sale precum si asupra modalitatilor de exercitare a acestora.

Simboluri naționale Conform Constituţiei României cele mai importante simboluri naţionale
sunt drapelul, imnul naţional şi ziua naţională. Drapelul Deşi prin Legea nr. 96 din 20 mai
1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național, vizibilitatea acestuia nu
este limitată la sărbătoarea care îi este dedicată. Relevanţa tricolorului rezidă în capacitatea de
a induce cetăţenilor sentimentul de identificare şi de apartenenţă. În forma pe care o are şi
astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I: albastrul apare lângă
hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară. Totuși istoria steagului naţional începe în
anul 1834, atunci când Alexandru Ghica Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, cere şi obţine
permisiunea otomanilor de a arbora steagul românesc pe vasele comerciale şi în armată.
Tricolorul ca simbol al națiunii românești poate fi văzut în picturile de pe pânza drapelului
răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară
semnificația: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul
sângelui). În timpul revoluţiei de la 1848, în ziua abdicării domnitorului Gheorghe Bibescu,
guvernul provizoriu instaurat la Bucureşti promulga decretul cu numărul 1, de instituire a
drapelului naţional. Un alt moment important pentru istoria drapelului naţional a fost anul
1859 marcat de dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în acea perioadă
tricolorul având culorile dispuse orizontal. În prima parte a domniei acestuia fâşia albastră s-a
aflat în partea superioară, pentru ca mai târziu acolo să fie dispusă cea roşie. După venirea la
conducerea statului a principelui Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, a avut loc alinierea la
standardele europene, optându-se pentru dispunerea verticală a celor trei culori. Tricolorul
românesc îi însoţeşte pe ostaşii care aduc independenţa României în 1877. Spre el vor privi
cu speranţă românii în lupta pentru unitate, încununată la 1918. Imnul naţional “Deşteaptă-te,
române” a fost instituit în anul 1990 ca imn naţional al României, având la bază poemul “Un
răsunet” al lui Andrei Mureşanu. Poemul fusese redactat şi publicat în timpul revoluţiei de la
1848, fiind cântat pentru prima oară la Braşov. Deşi Anton Pann este considerat autorul
melodiei, asupra acestui aspect planează incertitudinea, datorită faptului că în epocă, această
melodie se bucura de o mare popularitate. Instaurarea regimului comunist, după anul 1947 a
pus capăt tradiţiei de aproape un secol de a intona imnul, din acel moment fredonarea sau
cântarea acestuia sau a altor marşuri şi cântece naţionale fiind interzisă. Imnul va fi însă
intonat de către muncitorii de la uzinele de Autocamioane de la Braşov care protestau în
noiembrie 1987. Deasemenea, va fi cântat de manifestanţii care au ieşit în stradă în timpul
revoluţiei din decembrie 1989, după prăbuşirea regimului comunist existând o presiune a
populaţiei în direcţia instaurării cântecului “Deşteaptă-te, române” ca imn naţional. De la
constituirea statului român modern, s-au succedat o serie de imnuri, ilustrând regimul politic
în timpul căruia au fost concepute şi intonate. Astfel, în perioada 1862-1884 a fost intonat
“Marşul triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”, urmând ca din anul
1884 până la instaurarea regimului comunist să se intoneze imnul regal „Trăiască Regele”. În
perioada comunistă au fost adoptate trei imnuri distincte „Zdrobite

cătuşe” (1948-1953), „Te slăvim, Românie” (1953-1977) şi „Trei culori cunosc pe lume”
(1977-1989). Ziua naţională Simbol al unităţii naţionale, ziua naţională este investită cu un
potenţial identitar semnificativ, anexând atât valoarea drapelului cât şi a imnului naţional. De-
a lungul timpului, ziua naţională a României a cunoscut fluctuaţii, fiind stabilită la date
diferite, în raport cu regimul politic şi cu contextul istoric existent. Prima dată investită cu
valoarea zilei naţionale a fost cea de 10 mai. Până la finele primului război mondial, data de
10 mai a coincis cu trei dintre cele mai importante momente ale formării şi modernizării
statului român. Astfel, la 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern ajungea în
Bucureşti, la 10 mai 1877, în contextul războiului ruso-turc, Mihail Kogălniceanu proclama
independenţa statală a României, pentru ca la 10 mai 1881, România să se proclame Regat. O
altă dată asimilată zilei naţionale a fost cea de 1 decembrie. Celebrând Adunarea Naţională de
la Alba Iulia, care a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu Regatul
României, acest moment, precedat de proclamaţiile de unire ale Basarabiei şi Bucovinei, a
reprezentat formarea României Mari. O ultimă dată la care s-a sărbătorit ziua naţională a fost
23 august. Marcând desprinderea României de puterile Axei, şi colaborarea cu tabăra
Aliaţilor, 23 august va fi prezentată de propaganda comunistă ca o mişcare de “eliberare
socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”, sărbătorită anual prin ample manifestaţii
şi parade. Instituții democratice ale statului român După evenimentele din 1989, când regimul
comunist a fost abolit, societatea românească a evoluat spre democraţie. Constituţia din 1991
reprezintă cadrul legal fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii
româneşti pe baze democratice. Constituţia a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21
noiembrie 1991, iar la 8 decembrie 1991, românii au votat-o în cadrul unui referendum. Art.
1 România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sunt garantate; Art. 2 „forma de guvernământ a statului român
este republica”; principiul suveranităţii naţionale este menţionat la art. 2: „Suveranitatea
naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum”; Constituţia, pe lângă faptul că reintroduce principiile de bază ale funcţionării
statului democratic, prevede o serie de drepturi noi: - libertatea circulaţiei (art.25) - iniţiativa
legislativă a electoratului (art. 73) Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vârsta de
18 ani şi este universal, egal şi direct, secret şi liber exprimat (art. 59); Dorinţa de a marca
diferenţe vizibile faţă de precedentele constituţii liberale, pe care, de fapt, le urma, avea în
vedere adaptare unor instituţii precum Curtea Constituţională sau Avocatul Poporului.
Documentele O.N.U. reprezentau sursa unor drepturi sociale şi economice de asemenea
introduse pentru prima oară; Reactivarea societăţii civile reprezenta cea mai bună garanţie a
restabilirii democraţiei; Principalele instituţii ale republicii sunt: - Parlamentul – organ
reprezentativ suprem al poporului român;

- unica autoritate legiuitoare a ţării; - Preşedintele – reprezintă statul român - este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale; - Guvernul – exercită
conducerea generală a administraţiei publice; Această Constituţie a fost revizuită în
octombrie 2003 (prin referendum) cu scopul adaptării acesteia la noile realităţi politice,
economice, sociale şi culturale din societatea românească, în perspectiva aderării României la
Uniunea Europeană. Una dintre cele mai importante modificări se referă la alegerea
preşedintelui pe o durată de 5 ani (în loc de 4 ani, cum era în Constituţia din 1991).