Sunteți pe pagina 1din 13

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

Prof. univ. dr. Stan PANŢURU

COMPETENŢE PROFESIONALE VIZATE


 COMPETENŢE DE CUNOAŞTERE ŞI ÎNŢELEGERE:
 caracterizarea statutului epistemologic al FP şi determinarea poziţiei acesteia în sistemul ştiinţelor educaţiei;
 definirea şi analiza principalelor categorii de concepte specifice domeniului;
 Integrarea conceptelor într-un limbaj ştiinţific şi utilizarea lui în activitatea profesională.
 COMPETENŢE DE EXPLICARE ŞI INTERPRETARE:
 formarea unor modele de analiză, interpretare şi evaluare a paradigmelor educatiei ce definesc statutul
epistemologic al acestor ştiinţe;
 formarea unui mod modern de a gândi pedagogic problemele instruirii şi educaţiei din perspectiva specifică
domeniului fundamentelor pedagogiei;
 formarea abilităţii de analiză reflectiv-critică în evaluarea produselor fundamentelor educatiei;
 identificarea şi evaluarea direcţiilor şi tendinţelor reprezentative de evoluţie ale educatiei;
 COMPETENŢE APLICATIVE:
 structurarea fundamentelor teoretico-aplicative ale formării competenţelor de educatie, în consens cu noile
exigenţe ale reformei invatamantului din ţara noastră şi cu noile orientări existente pe plan european;
 Formarea unui set de abilităţi practice specifice educatiei.
 ATITUDINI:
 integrarea conceptelor , principiilor şi instrumentelor metodologiei educatiei în sistemul valorilor profesionale
ale cursantului;
 asumarea responsabilităţii statutului de profesor, prin formarea atitudinii şi a competenţelor de instruire şi
educatie;
 asimilarea şi practicarea consecventă a principiilor deontologice în educatia şcolară.
STRUCTURA CURSULUI

 1. SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

 2. CONCEPTUALIZAREA EDUCAŢIEI

 3. DIMENSIUNILE ŞI FORMELE EDUCAŢIEI

 4. MEDIILE EDUCAŢIONALE

 5. SISTEMUL DE EDUCAŢIE

 6. STATUTUL PROFESIONAL AL CADRULUI DIDACTIC.


COMPETENŢE ŞI CALITĂŢI
1. SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI
Obiective specifice
 Să interpreteze educaţia ca obiect de studiu al pedagogiei.
 Să diferenţieze specificitatea perspectivei pedagogice de abordare a
educaţiei.
 Să delimiteze etapele majore de evoluţie a pedagogiei şi ale parcursului
acestei ştiinţe de la pedagogie la ştiinţele educaţiei.
 Să poată opera cu criterii pertinente în analiza sistemului ştiinţelor educaţiei.
 Să identifice diverse perspective de analiză şi evaluare a concepţiilor asupra
educaţiei.
 Să coreleze problemele ştiinţifice şi metodologice ale abordării sistemului
ştiinţelor educaţiei.
Structura tematică
 1.1.Educaţia – obiectul de studiu al ştiinţelor educaţiei

 1.2.Disciplinele educaţionale şi relaţiile dintre ele

 1.3.Evoluţia concepţiilor despre educaţie

 1.4.Locul şi rolul fundamentelor pedagogiei în sistemul ştiinţelor educaţiei


COMPETENŢELE CADRULUI DIDACTIC
( D. Potolea)
I. Competenţe didactice (proiectarea, conducerea şi evaluarea procesului didactic):
 proiectarea unui demers didactic adaptat grupului ţintă;
 aplicarea adecvată la context a didacticii disciplinei;
 utilizarea functională a documentelor şcolare în proiectarea demersului didactic si în înregistrarea
elevului;
 aplicarea adecvata la context a didacticii disciplinei;
 focalizarea pe conexiunile structurale şi procesuale ale disciplinei;
 folosirea unei varietăţi de strategii educaţionale, înspecial, pe a celor centrate pe elev;
 crearea, facilitarea şi valorificarea de situaţii de învăţare în context nonformal şi informal;
 conceperea şi utilizarea de strategii diferenţiate;
 utilizarea adecvată a modelelor de comunicare si acţiune pentru accesibilizarea cunoştinţelor;
 valorificarea potenţialului pedagogic al diferitelor tipuri şi strategii de evaluare;
 integrarea eficientă în procesul didactic a metodelor şi instrumentelor de evaluare adecvate
contextului;
 elaborarea şi utilizarea unor probe de evaluarer care să satisfacă anumite condiţii tehnice;
 utilizarea în procesul didactic a noilor tehnologii informaţionale şi de comunicare.
II. Competenţe psihoeducaţionale:
 valorificarea metodelor de cunoaştere a personalităţii pentru identificarea profilurilor individuale ale
elevilor şi acordarea de sprijin adecvat pe parcursul dezvoltării lor în şcoală;
 identificarea nevoilor şi dificultăţilor de învăţare şi asistarea elevului în dezvoltarea propriilor proiecte
de depăşire a acestora;
 consilierea şi asistarea elevului în opţiunile sale şcolare şi profesionale;
 crearea de oportunităţi egale tuturor elevilor.
COMPETENŢELE CADRULUI DIDACTIC

III. Competenţe psihosociale, manageriale şi socioeducaţionale:


 Managementul clasei:
 organizarea şi conducerea socială a clasei;
 utilizarea metodelor de cunoaştere şi dezvoltare a grupurilor şcolare;
 asigurarea unui climat socio-afectiv securizant, bazat pe încredere şi cooperare;
 selectarea conţinuturilor şi a metodelor de natură să stimuleze interesul şi motivaţia elevilor.
 Dezvoltarea instituţională:
 colaborarea cu colegii de specialitate şi de alte specialităţi pentru a asigura o bună pregătire a
elevilor;
 participarea la procesul decizional în cadrul şcolii, în vederea construirii unei instituţii care învaţă;
 promovarea unui sistem de valori specifice unei societăţi democratice;
 stimularea comportamentelor prosociale şi de participare civică.
 Parteneriate educaţionale şi sociale:
 urmărirea şi îmbunătăţirea rezultatelor elevilor prin colaborarea cu familia;
 antrenarea comunităţii locale în sprijinirea unor activităţi şcolare şi extraşcolare;
 iniţierea de proiecte educaţionale de colaborare între diferite instituţii din comunitate şi din afara ei.
IV Dezvoltarea profesională:
 Manifestarea unei conduite reflexive şi utoevaluative privind activitatea didactică;
 Deschiderea spre tendinţele inovatoare din domeniul de specialitate, prin actualizarea
sistematică a cunoştinţelor din domeniul de profil şi din celpsihopedagogic;
 Proiectarea şi realizarea unui plan de dezvoltare profesională;
 Implicarea în cercetarea-acţiune.
1.1.EDUCAŢIA – OBIECTUL DE STUDIU AL
ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

Cine este educaţia?


 Educaţia (lat. educo-educere = a scoate din ..., a ridica, a înălţa, a modela într-un
sens determinat, a dirija pe cineva de la o stare spre alta) este o componentă a
existenţei socioumane şi, totodată, o activitate de esenţă psihosocială care vizează
formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane şi, prin aceasta, dezvolta-rea
şi perfecţionarea societăţii umane. Ca fenomen social, educaţia este un proces în
desfăşura-re, un dat nemijlocit, intrinsec existenţei socioumane, „un fenomen ontic ce
fiinţează în cadrul sistemului social” ( Nicola, I., 2000, p.16). Dar, educaţia nu se
„dizolvă” în celelate componente ale sistemului social, ci îşi păstrează relativa sa
autonomie şi se implică în transformarea şi evoluţia acestora. De aceea, într-o
accepţiune largă, educaţia poate fi concepută ca o „întâlnire” între individ şi societate,
întrega viaţă socială fiind marcată de acest schimb permanent (Chombart de Lauve,
P.H., 1982, p.75).
 În acelaşi spirit dar cu centrare pe individ, filosoful german I. Kant declara imperativ că
educaţia este una din cele mai măreţe invenţii ale geniului uman, invenţie care ascunde
în sine marele secret al perfecţiunii fiinţei umane. Propunându-şi să dezvolte în individ
toată perfecţionarea de care este capabil, educaţia este factorul fundamental al devenirii
şi perfecţionării acestuia, mai mult, este o dimensiune constitutivă a fiinţei umane
( Kant, I., 1992, p.17). „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, va spune acelaşi
autor, ceea ce înseamnă că prin simpla naştere omul nu este încă om, educaţia fiind
aceea care-l transformă dintr-o potenţialitate, ceea ce este la naştere, într-o
personalitate autentică şi eficientă, ca devenire prin educaţie.
1.1.EDUCAŢIA – OBIECTUL DE STUDIU AL
ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI (continuare)
 Formarea omului ca om, ca personalitate nu trebuie înţeleasă ca un scop în sine. Prin cunoştinţele,
capacităţile, aptitudinile şi potenţialul creator, omul se integrează eficient în societate, devenind astfel
factor important al vieţii sale, dar şi al construcţiei sociale, al progresului social. În această viziune, aşa
cum preciza G. Văideanu, „educaţia a devenit subsistemul social care însoţeşte şi alimentează
dezvoltarea tuturor celorlalte subsisteme. Întreaga dezvoltare trece prin educaţie: valorile ştiinţei şi ale
tehnicii, spiritul inventiv şi aplicativ, noile atitudini şi mentalităţi, ca şi modul de a fi şi deveni cerut de
societatea modernă se învaţă în interiorul subsistemelor educative şi al autoeducaţiei continue”
(Văideanu, G., 1988, p.19).
 Analiza educaţiei la nivel funcţional-structural presupune raportarea la trei niveluri
metodologice: un reper metodologic de ordin social, care priveşte educaţia în mod special ca produs:
un reper metodologic de ordin psihologic, care priveşte educaţia în mod special ca proces; un reper
metodologic integrator de ordin psihosocial, care priveşte educaţia în mod special ca activitate cu o
funcţionalitate şi o structură de acţiune specifică.

Cine este pedagogia?


 Pedagogie este o ştiinţă ce face parte din categoria ştiinţelor socio-umane, având ca obiect de studiu
educaţia. Ea s-a născut ca o interogaţie asupra fenomenului educaţional, ajungând să-l cerceteze din
diverse puncte de vedere şi să descopere legităţile care îl guvernează, devenind deopotrivă ştiinţă
explicativă şi normativ-prescriptivă.
 Numele acestei ştiinţe este derivat din cuvântul grecesc paidagogia (pais, paidos = copil şi agoge =
acţiune de a conduce) şi semnifică activitatea de creştere/conducere/educaţie a copilului. Dacă
aceasta a fost pedagogia la începuturile sale, odată cu evoluţia societăţii umane şi a cerinţelor de
formare-dezvoltare în spiritul acestora, nevoia de educaţie a crescut, ceea ce explică „deschiderea”
treptată a obiectului de studiu al acestei ştiinţe şi dincolo de vârsta copilăriei şi problematica acesteia,
ajungând în prezent să se ocupe de educaţia omului tuturor vârstelor şi categoriilor sociale (educaţia
permanentă/continuă), pe o arie problematică mult mai complexă şi diversificată.
 Această evoluţie coincide cu trecerea de la pedagogie la ştiinţa educaţiei, respectiv, la sistemul
ştiinţelor educaţiei.
1.1.EDUCAŢIA – OBIECTUL DE STUDIU AL
ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI (continuare)
Educaţia – obiectul de studiu al ştiinţelor educaţiei
 Fără a fi obiect exclusiv de cercetare al pedagogiei (fenomenul educaţional intrând în sfera de reflecţie şi a
altor ştiinţe – perspectiva interdisciplinară), educaţia este cel mai mult şi din unghiurile de vedere cele mai
reprezentative cercetată de ştiinţele educaţiei, motiv pentru care, pe bună dreptate, se poate afirma că ea
este obiectul de studiu al acestora. Pentru aceasta trebuie precizate unghiurile de vedere din care pedagogia
studiază educaţia şi valoarea teoretică şi practică a acestora.
 Perspectiva pedagogică de abordare a educaţiei se înscrie în limitele a trei coordonate fundamentale şi
complementare:
 cea a naturii, specificului şi esenţei educaţiei şi a determinanţilor acesteia;
 cea a finalităţilor acţiunii educative;
 cea a tehnologiei realizării sale.
 Referitor la prima coordonată, pedagogia vizează cercetarea educaţiei ca domeniu al existenţei socioumane,
a structurii sale interne, precum şi a relaţiilor cu alte fenomene, pentru a-i descoperi specificul, dimensiunile
şi legităţile care o guvernează şi a-i construi teoria, fundamentul ştiinţific care o întemeiază în formele noi
propuse. Este statutul de ştiinţă pozitivă a pedagogiei, cum ar preciza I. Nicola.
 Referitor la coordonata finalităţii, pedagogia vizează, dacă ne putem exprima aşa, transpunerea comenzii
sociale într-un sistem de norme şi principii pedagogice, prin respectarea cărora se va asigura formarea
acelui tip de personalitate solicitat de exigenţele prezente şi viitoare ale societăţii, dar şi de cele ale
aspiraţiilor omului. Este statutul de ştiinţă filosofică.
 În fine, referitor la coordonata tehnologie, pedagogia vizează modalităţile concrete de transpunere în practică
a ceea ce este implicat în normele şi principiile pedagogice elaborate. Aici este vorba de ingineria educaţiei
ca proces, ca activitate practică, ca program de lucru, care are la bază o strategie acţională ce selectează,
programează şi articulează componentele operaţionale, conferind pedagogiei statutul de ştiinţă
praxiologică.
1.2. DISCIPLINELE EDUCAŢIONALE ŞI RELAŢIILE DINTRE ELE

Pedagogia preşcolară

Istoria pedagogiei Pedagogie şcolară


Pedagogia Pedagogia
învăţământului superior comparată
Psihopedagogia
specială
Didacticile specia- PEDAGOGIA Metodologia
cercetării educaţionale
lităţilor (metodicile) GENERALĂ Antropologia
culturală a educaţiei
Pedagogie Sociologia
educaţiei
experimentală Psihologie educaţională
Management educaţional

Fig. 2.1. Evoluţiile externe ale pedagogiei ( D. Potolea)


1.2. DISCIPLINELE EDUCAŢIONALE ŞI RELAŢIILE DINTRE ELE

Fig. 2.2. Evoluţiile interne ale pedagogiei (D. Potolea)

FP TMC
TMI TME

1. FUNDAMENTE TEORETICE ŞI
INSTITUŢIONALE ALE EDUCAŢIEI/
FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

2. DISCIPL. PED. FUNDAM.

T.M.C. T.M.I T.P.E.

3. DISCIPL. 4. ŞT. 5. ŞT. ALE ED.


PED. PARTIC SPECIALIZATE INTERDISCIP
ALE ED. .

Fig. 4. Sistemul ştiinţelor educaţiei (grupare pe niveluri şi pe categorii)


1.3.EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR DESPRE EDUCAŢIE

Concepţia despre educaţie ca mod de înţelegere şi interpretare a acesteia, exprimată în forma


unui ansamblu de reprezentări şi idei unitare, împărtăşite de un număr reprezentativ de
specialişti, este condiţionată istoric, social, ideologic şi ştiinţific. De fapt, orice concepţie
pedagogică este elaborată în intersecţia mai multor perspective asupra educaţiei: istorică,
filosofică, teoretică, praxiologică. Aşa se explică faptul că ea s-a schimbat în timp, am putea
spune chiar că a evoluat, reflectând de fiecare dată atât nivelul de înţelegere şi interpretare al
educaţiei pe care îl permitea nivelul de dezvoltare a ştiinţei educaţiei şi a altor ştiinţe care
investighează acest domeniu, cât şi ideologia şi politica educaţională a timpului istoric şi tipului
de societate în care s-a elaborat.
 Analiza şi reflecţia asupra concepţiilor despre educaţie permit formularea câtorva concluzii
interesante:
 concepţiile despre educaţie sunt dependente de mai mulţi factori obiectivi şi subiectivi,
dintre care cei mai reprezentativi sunt cei social-istorici şi ştiinţifici;
 analiza şi evaluarea concepţiilor despre educaţie trebuie făcute simultan din mai multe
perspective (istorică, filosofică, teoretică, practică etc.), pentru a evita reducţionismul şi
concluziile insuficient fondate;
 evoluţia de la esenţial la existenţial este prezentă pe tot traseul formulării concepţiilor
despre educaţie;
 concepţia despre educaţie din antichitate şi până în zilele noastre este într-o evoluţie
evidentă sub aspect ştiinţific, uman şi moral, reflectând atât progresul cunoaşterii, cât şi pe
cel al societăţii în evoluţia sa spre democraţie;
 fiecare concepţie despre educaţie s-a fundamentat pe teorii şi modele de gândire
pedagogică, dar a determinat, la rândul său, noi soluţii practice şi noi căutări, noi idei şi noi
progrese în înţelegerea fenomenului educaţional;
 fiecare concepţie este o dezvoltare prin negare a precedentei/precedentelor.
1.4. LOCUL ŞI ROLUL FUNDAMENTELOR PEDAGOGICE ÎN
SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

 Fundamentele pedagogiei face parte din ştiinţele pedagogice fundamentale.

 De fapt, saltul de la pedagogie la ştiinţele pedagogice/educaţiei confirmă


importanţa acestui nucleu, în cadrul căruia fundamentele pedagogiei ocupă
prima poziţie ca semnificaţie şi valoare întemeietoare pentru celelalte
discipline pedagogice.

 Susţinută paradigmatic, metodologic şi practic de Teoria şi metodología


instruirii, Teoria şi metodología curriculum-ului şi Teoria şi metodología
evaluării, Fundamentele pedagogiei formează împreună cu acestea nucleul
epistemic tare al domeniului ştiinţelor educaţiei.

 Aşa cum se exprima S. Cristea, “disciplinele pedagogice fundamentale sunt la


originea tuturor ştiinţelor pedagogice/educaţiei , de ieri, de azi şi de mâine,
conferindu-le baza epistemologică, metodologică şi normativă, absolut
necesară în timp şi spaţiu”(2003, p.5)
Bibliografie

 Chombart de Lauve, P., H., (1982), Cultura şi puterea, Editura politică, Bucureşti

 Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera-Litera Internaţional, Chişinău–Bucureşti

 Cristea, S., (2003), Fundamentele ştiinţelor educaţie. Teoria generală a educaţiei, Grupul Editorial Litera, Bucureşti

 Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi

 De Jouvenal, B., (1983), Progresul în om, Editura Politică, Bucureşti

 Kant, I., (1992), Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Editura Agora, Iaşi

 Nicola, I. (1996), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti

 Panţuru, S., (1995), Fundamentele pedagogiei, Universitatea din Braşov

 Panţuru, S., Niculescu R. M., Voinea, M., Honcz, C. (2008), Findamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-
ului, Editura Universitîţii “Transilvania”, Braşov.

 Păun, E., Potolea, D.(coord.), (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Polirom, Iaşi

 Potolea, D., (2001), Fundamentele educaţiei – curs, Universitatea din Bucureşti