SUPORT DE CURS

Politici educaționale și sociale

Program de studii:

Pedagogia învățământului preșcolar și primar

Psihopedagogie specială

Licență, Învăţământ cu frecvenţă (IF), an 3

An universitar 2022-2023, Semestrul I

Obiectivul general al disciplinei:

Cunoașterea și abordarea comparativă a politicilor educaționale și sociale, în materie de
educație la nivelul învățământului preșcolar și primar;

Obiective specifice

 Dezvoltarea abilităţilor de interpretare a politicilor educaţionale și sociale cât şi a

prevederilor legislative în domeniul educaţiei și formării inițiale;
 Valorificarea principiilor de politici educaţionale și sociale în activitatea instructiv educativă
din învățământul preșcolar și primar;
 Identificarea modalităţilor care asigură aplicarea mijloacelor de realizare a educaţiei
continue prin implementarea unor politici educaționale de succes;
 Conştientizarea importanţei promovării principiilor europene în educaţie;
 Formarea deprinderilor şi abilităţilor de abordare a procesului instructiv -educativ, conform
politicilor educaţionale și sociale europene;
 Valorificarea principiilor educaţionale și sociale în contextul european actual;
 Utilizarea tehnologiei informației ca instrument de învățare și cunoaștere în procesul
educațional;
 Dezvoltarea abilităţilor de proiectare şi realizare eficientă a unor programe și strategii
educaționale și sociale;

Standarde de performanţă:
 La sfârşitul activităţilor didactice:

• Studenţii formulează cu uşurinţă explicaţii ale fenomenelor/strategiilor ce apar în spaţiul

educaţional privind politicile educaționale și sociale la nivel național și la nivelul Uniunii
Europene;
• Studenţii aplică conceptele studiate pentru identificarea și formularea unor strategii/ politici
în mediul educațional și social;

Modalități de evaluare:
 - Realizarea a minim cinci sarcini de lucru pe parcursul activităţilor didactice (curs şi
seminar);
- Realizarea portofoliului de formare individuală (5 teme) care să conțină:
- prezentarea a 2 sisteme educaționale din Europa;
-1 prezentare în format PPT privind modalități de egalizare a șanselor în sistemul
educațional din România;
-1 proiect care să conțină o minicercetare privind integrarea/incluziunea elevilor cu
CES și 1 studiu privind direcții și priorități de dezvoltare a sistemului educațional
românesc din perspectiva politicilor educaționale și sociale;

- Evaluare scrisă : itemi obiectivi (itemi cu alegere duală /itemi de tip pereche/
itemi cu alegere multiplă) și itemi semiobiectivi (itemi cu răspuns scurt de
completare/întrebări structurate)

Conținut tematic:
 Delimitări conceptuale
Definirea conceptelor de politici educaționale și sociale
Modalități de implementare a politicior educaționale și sociale în domeniul
educațional;
 Politicile educaționale și sociale în contextul politicilor publice
Radiografie a sistemului educațional din România
Aspecte de ordin politic
Aspecte de ordin legislativ
Sisteme educaționale din Europa (Finlanda, Germania, Ungaria, Portugalia, Italia etc.)
 Politici educaționale privind managementul și marketing-ul educațional
 Politici educaționale privind curriculum-ul și competențele educaționale
 Politici educaționale privind formarea continuă a resursei umane din sistemul
educațional românesc
 Politici sociale în domeniul educațional din România
 Reforme în derulare și evoluție a politicilor educaționale și sociale în sistemul
educațional românesc
 Bibliografie:
Anghelache, V. (2012) – Managementul schimbărilor educaționale. Principii,
politici, strategii, Editura Polirom, Iași
Cojocariu, V-M, (2003). Educaţia pentru schimbare şi creativitate, Bucureşti
Creţu, C. (2011). Politici educaţionale în spaţiul universitar. Disponibil on-line pe
http://old.uefiscdi.ro/Upload/d7b55dd0-a877-46ed-8ec3-f9a3b7602e61.pdf
Marino, A., (2005). Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte metodologice şi
culturale, ed. II, Iaşi
Nicu, A. (2013). Politici educaţionale. Repere teoretice şi pragmatice. Editura
ASCR, Cluj-Napoca Prodi, R., (2001). O viziune asupra Europei, trad. Dana
Zămosteanu, Iaşi
Siebert, H., (2001). Pedagogie constructivistă, Iaşi
Şoitu L., Cherciu R.D. (coord.), (2006). Strategii educaţionale centrate pe elev,
Bucureşti
Toderici O. -Suport de curs Politici educaționale și sociale- format PDF, Platforma
UAV, 2021
Toderici O. -Egalitatea de șanse -studiu de caz în sistemul educațional
preuniversitar din Regiunea V Vest, Ed. Prouniversitaria, (2018), București
QualForm- Asigurarea CALității educației prin FORMare profesională continuă
https://www.qualform.snsh.ro/campanie-online/rolul-marketingului-si-serviciile-
educationale-ce-pot-fi-oferite-de-scoala
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/ongoing-reforms-and-
policy-developments-56_ro
https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2020/
Transparenta/Stare%20invatamant/Stare%20preuniversitar_rev_5.07.2021.pdf
https://cpedu.ro/
https://www.ipp.ro/
https://www.erasmusplus.ro/

Prezentul suport de curs reunește o serie de materiale elaborate în cadrul unor

instituții de specialitate, de către cadre didactice, cercetători și studenți menționați în
bibliografie!
 Delimitări conceptuale
Definirea conceptelor de politici educaționale și sociale

Termenul de politică poate fi înțeles în mai multe accepțiuni. Pe de o parte prin

politică înțelegem implicarea în conducerea statului sau a cetății (polis) dar și arta de a
guverna oamenii ce trăiesc într-o societate.
În sens restrâns, din punct de vedere tehnic, termenul de politică pate fi înțeles ca fiind
un ansamblu de intenții și decizii ce funcționează într-un cadru instituțional delimitat prin
competențe profesionale specifice ( politica educației, a sănătății, a relațiilor internaționale
etc.) (Crețu, 2013)
Cea mai nouă tendință de a definii politica, în sensul de ceea ce fac
organizațiile/instituțiile și care sunt cauzele aceslor activități (Reimers, 1997).
C. Petrovici, remarcă despre conceptul de politică că acesta desemnează atât scopurile
pe care deținătorii puterii le fixează cât și modelul concret, organizat, în care acțiunile sunt
întreprinse pentru atingerea acestor scopuri. Limba engleză conține două cuvinte care permit
diferențierea clară a celor două aspecte: politics pentru primul și policy pentru al doilea.
Trecerea de la un termen la altul nu este ușoară și de multe ori depinde de context.
Acestea sunt aspectele care marchează definiția dată de Girod politicii educaționale
,,ansamblu coerent de decizii și de mijloace prin care o putere (și în mod special, o putere
guvernamentală) asigură pe parcursul unei perioade date compatibilitatea între opțiunile
educaționale fundamentale și constrâgerile caracteristice câmpului social în care acestea se
aplică ”(Girod R., 1981).
Politica într-un limbaj comun are multiple conotații, ea este un concept container,
incluzând aproape toate realitățile determinate direct sau intermediat, de guverne sau de alte
organisme de conducere instituite la nivele național sau internațional.
Pe lângă termenul de politică întâlnim și termenul de politologie (gr. Polis, stat, cetate
și logos,, știință”) și desemnează știința politică. Primele consemnări ale apariției termenului
sunt în Germania. Termenul de politologie a fost utilizat inițial de E. F. Baling și preluat apoi
de Gert von Eyneren într-o lucrare din 1954, utilizat apoi și în Franța de către A. Therive.
Apărută inițial ca demers în cadrul filosofiei politice, politologia s-a focusat ulterior pe
diferite areale ale investigației politicului.
În literatura de specialitate întâlnim ca ramuri tradiționale ale științei politice: Teoria
politică, Sociologia politică, Administrația publică sau politicile publice, Relațiile
internaționale;
Obiectul de studiu al disciplinei politica educației

,,A studia politicile educației presupune a aborda modalitatea în care distribuția

puterii și luarea deciziilor afectează rezultatele educației” ( Husen , T., 1985,1995). Acțiunea
politică în educației este un proces în care se pun întrebări, se prezintă probleme, se oferă
explicații și se sugerează soluții (Reich,1993).
Politica educației poate fi imaginată în sens de acțiune a grupărilor sau a personlităților
politice. Un set de principii, proceduri și procese acționale stabilite în statut, cod administrativ
și reglementări instituționale care determină starea și orientarea de educabilitate a populației.
Educația reprezintă un scop strategic al tuturor națiunilor, iar politica educației reflectă
orientarea evoluției societății în ansamblu.
În sens restrâns, cu referire la demersurile central-guvernamentale, politica
educațională se întreprinde prin decizii obiectivate în documente oficiale (legi, hotărâri de
guvern, regulamente, metodologii etc.).
În sens larg, cu referire la transferarea și multiplicarea deciziei prin descentralizare,
până la nivelul instituțional, politica educațională poate fi asimilată cu planurile sau
programele educaționale (politicile), concepute și apicate global sau sectorial, inclusiv la
nivelele de politici ale universității, ale școlii, ale clasei. (Cretu, C)

Modalități de implementare a politicior educaționale și sociale în domeniul educațional

În ultimii anii, ţãrile europene au realizat necesitatea de a răspunde noilor provocãri

din domeniul educațional și social, prin elaborarea și implementarea unor reforme la scarã
naţionalã, cãutînd un echilibru just între principiile de calitate, eficacitate, diversitate, echitate,
precum şi între competenţele administraţiei centrale şi celei locale şi autonomia fiecãrei
instituţii de învãţãmînt.

Toate aceste reforme s-au axat pe câteva direcţii specifice, care se pot rezuma la
urmãtoarele:

 reorientarea programelor şi obiectivelor educaţiei spre rezultatele aşteptate în cadrul

diverselor procese educative, în termeni de cunoştinţe, competenţe şi atitudini;
  egalitatea de şanse în materie de acces la educaţie şi inserţia activã în sistemul
educativ;
 descentralizarea şi autonomia instituţiilor educative; orientarea instituţiilor educative
cãtre exigenţele mediului lor specific;
 ameliorarea calitãţii educaţiei, elaborarea modalitãţilor de evaluare a fiecãrui elev sau
student, cadru didactic, a instituţiei de învãţãmînt, precum şi a sistemului în ansamblu
(la scarã naţionalã) şi redefinirea rolului inspecţiei;
 statutul şi formarea cadrelor didactice, avînd în vedere cã acestea sunt factorii esenţiali
ai promovãrii reformelor;
 finanţarea educaţiei şi instruirii sub diferitele sale forme;

Politicile educaţionale reprezintă direcţiile strategice de dezvoltare a sistemului

educaţional şi cuprind legi şi normative aplicate în practică prin metodologii, controlate şi
monitorizate, iar în final evaluate prin studiu de impact.

Politicile educaţionale sunt strategii coerente, realizate pe baza unor studii de analiză,
sinteză, diagnoză şi prognoză specifice mediului educaţional de la toate nivelele. Multe din
politicile educaţionale adoptate de Ministerul Educaţiei, se înscriu în programe de anvergură
europeană sau mondială, înscriind ţara noastră pe coordonatele globalizării, mai ales după
aderarea României la Uniunea Europeană. Din 2007 şi până în prezent, Ministerul Educaţiei a
implementat mai multe tipuri de politici educaţionale, cum sunt:

strategia postaderare,
implementarea strategiilor de educaţie permanentă,
strategia privind dezvoltarea învătământului preuniversitar în perioada , cu
replanificarea prospectivă până în 2010,
strategia privind dezvoltarea învătământului universitar;
strategia de descentralizare a învăţământului şi altele.

Aceste documente de politici au fost dezbătute în şedinţe de guvern, adoptate prin

ordine de ministru, au fost implementate prin documente strategice şi aplicate sub formă de
planuri de acţiune pe termen mediu sau lung. Cadrul legislativ este esenţial atât pentru
adoptarea acestor direcţii de dezvoltare ale sistemului, cât şi pentru implementarea şi
corelarea cu altele aflate deja în derulare. La nivelul Ministerului Educaţiei există organisme
care au ca obiect de activitate aceste politici educaţionale: Direcţia de Politici şi Strategii
Educaţionale, Direcţia Generală de Management a Învăţământului Preuniversitar şi Institutul
de Ştiinţe ale Educaţiei, care are următoarele domenii de expertiză strategii de stimulare a
participării la educaţie, strategii de dezvoltare a resurselor umane, evaluarea sistemului de
educaţie, educaţia grupurilor dezavantajate şi educaţia în mediul rural. Pentru ca impactul
acestor politici educaţionale să fie cât mai bun, adunând astfel informaţii privind reacţia la
implementare, s-a decis ca pentru unele strategii să se acţioneze doar în anumite zone sau
unităţi şcolare, astfel au fost selecţionate judeţele pilot şi şcolile pilot.

Orice document de politică educaţională cuprinde, obligatoriu de expus în descrierea

stategiei:

obiectivele specifice,
principiile care stau la baza sa,
direcţiile de acţiune,
rezultatele preconizate,
instituţiile responsabile de implementarea acestor demersuri,
indicatorii de performanţă formulaţi în aşa fel încât rezultatele să poată fi uşor
măsurabile sau cuantificate,
politicile de diminuare a riscurilor implementării strategiei,
descrierea mecanismului de implementare,
monitorizarea şi evaluarea startegiei

Sarcină de lucru:

Pornind de la informațiile prezentate în suportul de curs operaționalizați conceptele de politici

educaționale și sociale.

 Politicile educaționale și sociale în contextul politicilor publice.

 Radiografie a sistemului educațional din România
Aspecte de ordin politic

Strategia descentralizării învăţământului preuniversitar - adoptată prin Memorandum

al Guvernului României în decembrie 2005 şi actualizată în martie 2007 prevede că aceast
demers să fie conceput ca instrument pentru asigurarea calităţii în educaţie si pentru utilizarea
mai eficientă a resurselor, iar actualizarea a fost realizată prin raportare prioritară la
următoarele documente de referinţă:

- Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 a stabilit principiile, regulile si cadrul

instituţional, care reglementează procesul de descentralizare administrativă si
financiară în toate sectoarele administraţiei şi instituţiilor publice;
- Legea finanţelor publice locale nr.273/2006 a stabilit cadrul general si prevederile
privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice locale,
precum si responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale si ale instituţiilor
publice implicate în domeniul finanţelor publice locale;
- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările si completările
ulterioare; - OUG nr. 75/2005, privind asigurarea calităţii în educaţie, aprobată prin
Legea nr. 87/2006;
- Strategia post-aderare 2007 2013 a Ministerul Educaţiei

Descentralizarea în sistemul educaţional este un proces etapizat, care debutează cu

crearea cadrului legislativ şi instituţional, si cu pregătirea, din punct de vedere managerial, a
personalului de conducere si de specialitate de la nivelul unităţii de învăţământ si a celui de la
nivelul administraţiei publice locale.

Toate instituţiile si organizaţiile care participă la realizarea serviciilor educaţionale,

indiferent de statutul lor juridic, vor fi răspunzătoare, în mod public, pentru calitatea
serviciilor educaţionale oferite, în raport cu funcţiile si cu responsabilităţile care le revin.
Descentralizarea va urmări dezvoltarea autonomiei instituţionale a şcolii, a capacităţii acesteia
de a lua, responsabil, decizii pertinente. Apropierea centrului de decizie de locul actului de
educaţie va conferi consistenţă deciziei si va responsabiliza actorii de la nivel local.
Transparenţa actului decizional va consta în accesul cetăţenilor la informaţia publică şi
participarea acestora la luarea deciziei. Cadrele didactice trebuie să fie recunoscute ca factori
esenţiali ai dezvoltării comunitare. Prin urmare, se va urmări acordarea unei atenţii deosebite
formării iniţiale şi continue, precum şi dezvoltării profesionale a cadrelor didactice.
Managementul educaţional la nivelul instituţiei scolare trebuie profesionalizat progresiv.
Subsidiaritatea presupune complementaritate în transferul si asumarea responsabilităţii
decizionale la nivel local, pentru a apropia decizia de factorii direct influenţaţi / interesaţi de
aceasta. La nivelul instituţiilor educaţionale va fi stimulată exprimarea elementelor identitare
ale diverselor grupuri socio-culturale care fac parte din comunitatea respectivă. Abordarea
etică a serviciului educaţional, prin adoptarea si aplicarea codurilor deontologice pentru
personalul didactic, precum si pentru cel din sistemele de control, de asigurare a calităţii si de
management.

Administraţia publică locală va fi implicată în luarea deciziilor privind:

- reţeaua şcolară: structurată pe filiere, profiluri, specializări si calificări profesionale, în

funcţie de nevoile educaţionale locale;
- constituire, reorganizare, monitorizare; înfiinţarea si desfiinţarea unităţilor de
învăţământ;
- dezvoltarea patrimoniului;
- dezvoltarea organizaţională. asigurarea de condiţii de studiu optime pentru elevi.

Aspecte de ordin legislativ

Ministerul Educaţiei, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale,

elaborează şi implementează politica naţională în domeniul învăţământului preuniversitar.
Ministerul Educaţiei are drept de iniţiativă şi de execuţie în domeniul politicii financiare şi al
resurselor umane din sfera educaţiei. Potrivit Legii Educaţiei Naţionale Nr. 1/2011, sistemul
naţional de învăţământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri:

- educaţia timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreşcolar (0-3 ani) şi învăţământul
preşcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie şi grupa mare;
- învăţământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I-IV;
- învăţământul secundar, care cuprinde: o învăţământul secundar inferior sau gimnazial,
care cuprinde clasele V-IX;
 - o învăţământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu X-XII/XIII,
cu următoarele filiere: teoretică, vocaţională şi tehnologică;
- învăţământul profesional, cu durată între 6 luni şi 2 ani;
- învăţământul terţiar non-universitar, care cuprinde învăţământul postliceal.

Învăţământul liceal, vocaţional şi tehnologic, învăţământul profesional şi învăţământul

postliceal se organizează pentru specializări şi calificări stabilite de Ministerul Educaţiei, în
conformitate cu Registrul Naţional al Calificărilor.

Învăţământul general obligatoriu este format din învăţământul primar şi învăţământul

secundar inferior. Învăţământul tehnic cuprinde clasele a XII-a şi a XIII-a din învăţământul
liceal, filiera tehnologică. Învăţământul profesional şi tehnic este format din: învăţământ
profesional, învăţământ tehnic şi învăţământ postliceal.

Formele de organizare a învăţământului preuniversitar sunt: învăţământ cu frecvenţă şi

învăţământ cu frecvenţă redusă. Învăţământul obligatoriu este învăţământ cu frecvenţă.

În învăţământul preuniversitar se aplică Curriculumul Naţional elaborat în

conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale şi nevoile pieţei forţei de muncă şi ale
fiecărei comunităţi, în baza principiului subsidiarităţii. Curriculumul Naţional reprezintă
ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ şi al programelor şcolare din
învăţământul preuniversitar.

Planurile-cadru de învăţământ cuprind disciplinele, domeniile de studiu, respectiv

modulele de pregătire obligatorii şi opţionale, precum şi numărul minim şi maxim de ore
aferente acestora.

Trunchiul comun se constituie din disciplinele/domeniile de studiu/modulele de

pregătire obligatorii, iar curriculumul la decizia şcolii se constituie din disciplinele / domeniile
de studiu/modulele de pregătire opţionale.

Programele şcolare stabilesc, pentru fiecare disciplină, domeniul de studiu / modul de

pregătire din planul de învăţământ, finalităţile urmărite şi evidenţiază conţinuturile
fundamentale de ordin teoretic, experimental şi aplicativ, oferind orientări metodologice
generale pentru realizarea şi evaluarea acestora.
 Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu,
respectiv modulele de pregătire obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate de
către instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerului Educaţiei şi se aprobă prin ordin al
ministrului educaţiei. Curriculumul la decizia şcolii se constituie atât din pachete disciplinare
opţionale ofertate la nivel naţional, regional şi local, cât şi din pachete disciplinare opţionale
ofertate la nivelul unităţii de învăţământ. Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ,
în urma consultării elevilor, părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculumul
la decizia şcolii. Programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv
modulele de pregătire opţionale se elaborează la nivelul unităţilor de învăţământ, cu
consultarea consiliului profesoral, consiliului consultativ al elevilor, structurii asociative a
părinţilor, precum şi a reprezentanţilor comunităţii locale şi, după caz, a operatorilor
economici cu care unitatea de învăţământ are relaţii pentru pregătirea practică a elevilor.
Programele şcolare sunt aprobate de consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ.

În cazul alternativelor educaţionale, planurile-cadru şi programele şcolare sunt

elaborate, în proiect, de reprezentanţi ai acestora şi sunt aprobate de Ministerul Educaţiei.
Curriculumul Naţional pentru învăţământul primar şi gimnazial se axează pe 8 domenii de
competenţe-cheie care determină profilul de formare a elevului:

- competenţe de comunicare în limba română şi în limba maternă, în cazul minorităţilor

naţionale;
- competenţe de comunicare în limbi străine;
- competenţe de bază de matematică, ştiinţe şi tehnologie;
- competenţe digitale de utilizare a tehnologiei informaţiei ca instrument de învăţare şi
cunoaştere;
- competenţe sociale şi civice;
- competenţe antreprenoriale;
- competenţe de sensibilizare şi de expresie culturală;
- competenţa de a învăţa să înveţi.

Educaţia fizică şi sportul în învăţământul preuniversitar sunt cuprinse în trunchiul

comun al planurilor de învăţământ. Disciplina Tehnologia informaţiei şi comunicării
constituie o disciplină opţională pentru elevii din clasele I-IV şi este disciplină obligatorie în
învăţământul gimnazial şi liceal.
 Curriculumul pentru clasele pregătitoare urmăreşte dezvoltarea fizică, socio-
emoţională, cognitivă a limbajului şi comunicării, precum şi dezvoltarea capacităţilor şi a
atitudinilor în învăţare, asigurând, totodată, punţile către dezvoltarea celor 8 competenţe-
cheie.

Învăţământul liceal este centrat pe dezvoltarea şi diversificarea competenţelor-cheie şi

formarea competenţelor specifice în funcţie de filieră, profil, specializare sau calificare.
Potrivit LEN, scopul evaluării devine orientarea şi optimizarea învăţarea. Toate evaluările se
realizează pe baza standardelor naţionale de evaluare pentru fiecare disciplină, domeniul de
studiu, respectiv modul de pregătire. Evaluarea se centrează pe competenţe, oferă feed-
back real elevilor şi stă la baza planurilor individuale de învăţare. În acest scop, se va crea o
bancă de instrumente de evaluare unică, având funcţie orientativă, pentru a-i ajuta pe profesori
în notarea la clasă. Un elev cu deficienţe de învăţare beneficiază, în mod obligatoriu, de
educaţie remedială.

Portofoliul educaţional cuprinde totalitatea diplomelor, a certificatelor sau a altor

înscrisuri obţinute în urma evaluării competenţelor dobândite sau a participării la activităţi de
învăţare, în diferite contexte, precum şi produse sau rezultate ale acestor activităţi, în contexte
de învăţare formale, nonformale şi informale. Portofoliul educaţional este elementul central al
evaluării învăţării. Utilizarea lui debutează începând cu clasa pregătitoare şi reprezintă cartea
de identitate educaţională a elevului.

Principalii beneficiari ai educaţiei şi ai învăţământului preuniversitar în România sunt:

- antepreşcolarii, preşcolarii şi elevii;

- familiile antepreşcolarilor, ale preşcolarilor şi ale elevilor;
- comunitatea locală şi societatea, în general.

Învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari. Toate deciziile majore sunt

luate prin consultarea reprezentanţilor beneficiarilor primari, respectiv a consiliului naţional al
elevilor sau a altor asociaţii reprezentative ale elevilor şi prin consultarea obligatorie a
reprezentanţilor beneficiarilor secundari şi terţiari, respectiv a structurilor asociative
representative ale părinţilor, a reprezentanţilor mediului de afaceri, a autorităţilor
administraţiei publice locale şi a societăţii civile. Ministerul Educaţiei, împreună cu Consiliul
Naţional al Elevilor şi organizaţiile guvernamentale şi nonguvernamentale reprezentative,
elaborează un statut în care sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle elevilor, care se aprobă
prin ordin al ministrului educaţiei. În baza acestui statut, fiecare unitate de învăţământ îşi
elaborează regulamentul şcolar propriu. Potrivit LEN, unităţile de învăţământ încheie cu
părinţii, în momentul înscrierii antepreşcolarilor, respectiv a preşcolarilor sau a elevilor, în
Registrul Unic Matricol, un contract educaţional, în care sunt înscrise drepturile şi obligaţiile
reciproce ale părţilor. Contractul educaţional-tip este aprobat prin ordin al ministrului
educaţiei şi este particularizat, la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ, prin decizia consiliului
de administraţie.

Sistemul de învăţământ din România este condus de Ministerul Educaţiei (ME), ca

organ de specialitate al administraţiei publice centrale, elaborează şi implementează politica
naţională în domeniul învăţământului preuniversitar. El are drept de iniţiativă şi de execuţie în
domeniul politicii financiare şi al resurselor umane din sfera educaţiei.

Instrumentele de aplicare în teritoriu a politicilor educaţionale, a activităţilor educative

şi de instruire ale ME sunt Inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Şcolar al
Municipiului Bucureşti care devin servicii publice deconcentrate, cu personalitate juridică.

Unităţile de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică sunt conduse de

consiliile de administraţie, de directori şi de directori adjuncţi, după caz. În exercitarea
atribuţiilor ce le revin, consiliile de administraţie şi directorii conlucrează cu consiliul
profesoral, cu comitetul de părinţi şi cu autorităţile administraţiei publice locale. Directorul
exercită conducerea executivă a unităţii de învăţământ, ajutat de Consiliul profesoral şi de
Consiliul de administraţie din şcoală.

 STATUTUL PERSONALULUI DIDACTIC din învăţământul preuniversitar

reglementează:

- funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile specifice

personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale celui de conducere, de
îndrumare şi de control;
- formarea iniţială şi continuă a personalului didactic şi a personalului de conducere, de
îndrumare şi de control;
- condiţiile şi modalităţile de ocupare a posturilor şi a funcţiilor didactice, didactice
auxiliare, a funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control, precum şi condiţiile şi
 modalităţile de eliberare din aceste posturi şi funcţii, de încetare a activităţii şi de
pensionare a personalului didactic şi didactic auxiliar;
- criteriile de normare, de acordare a distincţiilor şi de aplicare a sancţiunilor.

Personalul didactic cuprinde persoanele din sistemul de învăţământ responsabile cu

instruirea şi educaţia. Din categoria personalului didactic pot face parte persoanele care
îndeplinesc condiţiile de studii prevăzute de lege, care au capacitatea de exercitare deplină a
drepturilor, o conduită morală conformă deontologiei profesionale şi sunt apte din punct de
vedere medical şi psihologic pentru îndeplinirea funcţiei. Statutul personalului didactic
reglementează parametrii carierei didactice prin formarea iniţială şi continuă.

Formarea iniţială pentru ocuparea funcţiilor didactice din învăţământul preuniversitar

cuprinde:

- formarea iniţială, teoretică, în specialitate, realizată prin universităţi și școli

pedagogice, în cadrul unor programe acreditate potrivit legii;
- master didactic cu durata de 2 ani; stagiul practic cu durata de un an şcolar, realizat
într-o unitate de învăţământ, sub coordonarea unui profesor mentor. Ca excepţie,
formarea personalului din educaţia antepreşcolară se realizează prin liceele
pedagogice.

Pentru a obţine altă specializare, absolvenţii studiilor de licenţă pot urma un modul de
minimum 90 de credite transferabile care atestă obţinerea de competenţe de predare a unei
discipline din domeniul fundamental aferent domeniului de specializare înscris pe diploma de
licenţă. Acest modul poate fi urmat în paralel cu masterul didactic sau după finalizarea
acestuia. Ocuparea unei funcţii didactice, pentru perioada stagiului practic cu durata de un an
şcolar, se realizează prin: concurs pe posturi/catedre vacante/rezervate; repartizare de către
inspectoratul şcolar judeţean/municipiului Bucureşti pe posturile rămase neocupate în urma
concursului. Examenul naţional de definitivare în învăţământ este organizat de Ministerul
Educaţiei, conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării,
tineretului şi sportului. Cadrele didactice care promovează examenul de definitivat dobândesc
titlul de profesor cu drept de practică în învăţământul preuniversitar.
Formarea continuă a cadrelor didactice cuprinde dezvoltarea profesională şi evoluţia în
carieră. Evoluţia în carieră se realizează prin gradul didactic II şi gradul didactic I, examene
de certificare a diferitelor niveluri de competenţă.

Ministerul Educaţiei stabileşte obiectivele şi coordonează formarea continuă a personalului

didactic la nivel de sistem de învăţământ preuniversitar, în conformitate cu strategiile şi
politicile naţionale. Unităţile şi instituţiile de învăţământ preuniversitar, pe baza analizei de
nevoi, stabilesc obiectivele şi formarea continuă, inclusiv prin conversie profesională, pentru
angajaţii proprii.

Personalul didactic, precum şi personalul de conducere, de îndrumare şi de control din

învăţământul preuniversitar este obligat să participe periodic la programe de formare
continuă, astfel încât să acumuleze, la fiecare interval consecutiv de 5 ani, considerat de la
data promovării examenului de definitivare în învăţământ, minimum 90 de credite
profesionale transferabile.

Personalul didactic auxiliar este format din: bibliotecar, documentarist, redactor;

informatician; laborant; tehnician; pedagog şcolar; instructor de educaţie extraşcolară; asistent
social; corepetitor; mediator şcolar; secretar; administrator financiar (contabil); instructor-
animator; administrator de patrimoniu.

Funcţiile de conducere, de îndrumare şi de control sunt:

- din unităţile de învăţământ sunt director şi director adjunct;

- din inspectoratele şcolare sunt: inspector şcolar general şi inspector şcolar general
adjunct; din unităţi conexe ale învăţământului preuniversitar se stabilesc potrivit
specificului acestora, prin reglementări ale Ministerului Educaţiei.

Activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic

de 8 ore, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi cuprinde:

- activităţi didactice de predare-învăţare-evaluare şi de instruire practică şi examene de

final de ciclu de studii, conform planurilor-cadru de învăţământ;
- activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică;
- activităţi de educaţie, complementare procesului de învăţământ: mentorat, şcoală după
şcoală, învăţare pe tot parcursul vieţii.
 Personalul din învăţământul preuniversitar are drepturi şi obligaţii care decurg din
legislaţia în vigoare, din Legea Educației Naționale, din regulamente specifice şi din
prevederile contractului individual de muncă.

Sarcină de lucru:

Identificați și prezentați 2 strategii de promovare a școlii în comunitate-proiecte europene de

succes

 Politici educaționale privind managementul și marketing-ul educațional

,,Educația este cel mai puternic motor al schimbărilor sociale și al dezvoltării”, dar
pentru activarea acestui motor sunt necesare schimbări fundamentale, care să facă posibilă
dezvoltarea unei societăți echitabile , bazată pe cunoaștere. Ar trebui ca școala să țină cont de
marile schimbări ale lumii moderne și să reacționeze prima, schimbând sistemul educațional
vechi cu unul modern. Este ciudat, dar sistemul educațional este deosebit de inert și este cel
care, de multe ori, se schimbă ultimul. Necesitatea de adaptare a instituțiilor de învățămînt la
schimbările mediului, la nevoile individuale ale clienților presupune implimentarea
marketingului în obiectul de activitate al acestora, cu scopul îmbunătățirii serviciilor,
menținerii și promovării acestor servicii în condiții de maximă eficiență. Anume marketingul
educațional ar trebui să configureze viziunea unei școli a secolului XXI și să pregătescă elevii
pentru viitor.

Educația poate fi privită ca un sistem de bunuri educaționale și, în acest context,

capătă semnificații deosebite totalitatea  instituțiilor și activităților implicate în promovarea și
difuzarea ei. Educația are în vedere valori care se referă la nevoile umane.

Marketingul este o știință a vânzării și o artă de a convinge clienții să cumpere. După

alții, marketingul este arta creării situațiilor în care cumpărătorul se autoconvinge să cumpere.
Pentru aceasta trebuie folosite metode și tehnici științifice de investigare a pieței și adaptarea
eficientă la nevoile consumatorilor. În ceea ce privește marketingul educațional și cultural este
justificat prin aceea că și educația și cultura, în general, trebuie să devină domenii rentabile,
punând în valoare ceea ce au de oferit, valorificând pentru aceasta orice oportunitate.

De la nevoile spiritual individuale care declanșează procesul motivației consumatorilor

de educație, se ajunge la presiunea socio-economică globală care acționează în favoarea
demersului educațional. “Evaluarea calității o fac consumatorii, după realizarea prestațiilor
educaționale. Ei cumpără actul educațional înainte de a-i percepe valoarea.”
 Desigur, punctul de plecare și consecvență pe termen scurt în alegerea unei școli sunt
informațiile existente până la acea dată despre o anumită unitate școlară, dar adevărata valoare
se stabilește la sfârșitul școlarizării, în funcție de performanțele de care sunt capabili
absolvenții școlii respective.

Serviciul educațional odată evaluat, va determina o afluență mai mică sau mai mare de
elevi. Serviciul în munca educativă reprezintă orice activitate care oferă beneficii și are loc în
momentul interacțiunii dintre prestator și cumpărător.

O școală trebuie să producă și să ofere pieței ceea ce se cere efectiv, să-și orienteze
activitatea în funcție de așteptările consumatorilor, mai precis a elevilor și a părinților
acestora. Marketingul este un demers științific care presupune nu numai cunoașterea de
cerințe de consum, ci și anticiparea lor, adaptarea permanentă la nevoile consumatorilor în
vederea păstrării unui parteneriat bine consolidat, bazat pe mulțumirea familiilor. Acest
demers presupune un ansamblu de metode și tehnici științifice care să poată analiza cantitativ
și calitativ fenomenul precum și previziunea pieței. De aceea, marketingul devine o funcție a
managementului. El este o știință care presupune asimilarea la nivelul teoriei și acțiunii
educaționale, a conceptelor semnificative din domeniul educațional, crearea de concepte noi,
generalizarea teoretică și reflecția continuă asupra ideilor generate de practică, experimentarea
unor idei noi de investigare a consumului cultural și a comportamentului consumatorilor,
elaborarea unor instrumente de previziune a pieței educaționale.

Particularizând, putem spune ca marketingul educațional îndeplinește următoarele

funcții:

– investigarea pieței, a consumului de educație și a mediului;

– adaptarea politicilor de marketing educațioal la cerințele mediului;

– adaptarea serviciilor educaționale la interesele, preferințele, nevoile, așteptările,

exigențele calitative ale consumatorilor, dar și cu dezideratele politicii educaționale;

– practicarea unui management eficient al resurselor umane care, împreună cu

resursele materiale și informaționale să stimuleze efectele sinergice ale valorilor și serviciilor
educaționale și să asigure realizarea obiectivelor prestabilite.

Cercetarea nevoilor reprezintă partea cea mai importantă a studiilor consacrate cererii
de educație. Sociologii consideră că, fără a examina nevoile publicului, nu se pot evalua
efectele preferințelor și consumului de educație și, implicit, parteneriatul cu familia devine
mai fragil.

O latură care trebuie avută în vedere când e vorba de marketing educațional este
satisfacția față de serviciile educaționale. În cadrul parteneriatului școală- familie, subiecții
pot fi întrebați direct dacă sunt sau nu satisfăcuți de serviciile educaționale oferite. Afirmațiile
acestora trebuie raportate la nivelul de aspirații sau la așteptările lor, dar și la experiențele
anterioare. Dacă se cunoaște ce anume așteaptă publicul de la procesul educațional, atunci se
pot elabora strategii de marketing care să asigure audiența maximă a ofertei educaționale.

Multe instituții educaționale din țările civilizate au birouri de admitere, programe de

atragere a fondurilor, asociații ale absolvenților și consultanți în promovare și relații cu
publicul. Aceasta înseamnă ca folosesc câteva instrumente de marketing, nu că sunt orientate
spre marketing. A fi orientat spre marketing înseamnă că principala sarcină a instituției este
determinarea nevoilor și dorințelor pieței-țintă și satisfacerea prin structura, comunicarea,
prețurile și livrarea de programe și servicii viabile, competitive și adecvate.

O instituție cu orientare de marketing se concentrează pe cunoașterea și satisfacerea

nevoilor beneficiarilor săi. Aceste instituții recunosc că serviciile și programele bune,
eficiente sunt mijloace de a satisface mai bine piața-țintă. Fără a-și satisface piața-țintă,
instituțiile se vor trezi în derivă și vor fi uitate. Satisfacerea nevoilor clienților nu înseamnă că
instituția își va neglija misiunea și competențele sale distincte pentru a oferi doar programele
educaționale care sunt la modă la un moment dat. Este de preferat ca instituțiile să caute
consumatori de educație care să fie interesați de oferta actuală și apoi vor adapta această
ofertă pentru a o face cât mai atractivă.

Marketingul aduce, în principal, patru mari beneficii:

1. O eficiență mai mare în îndeplinirea misiunii instituției. Marketingul oferă instrumentele

pentru a compara ceea ce instituția face actualmente cu misiunea și obiectivele stabilite.
Analizele fundamentate științific, realizate în detaliu, sunt baza pentru programe care să se
adreseze problemelor reale în parteneriatul școlii cu familiile elevilor. Marketingul contribuie
la identificarea problemelor și la planificarea răspunsurilor care să ajute instituția în
îndeplinirea misiunii asumate. 2. Crește satisfacția publicului și a pieței servite. Dacă instituția
eșuează în dezvoltarea de programe satisfăcatoare pentru nevoile elevilor, părinților,
finanțatorilor și altor persoane implicate, impresiile negative și reducerea intrărilor de fonduri
vor avea efecte negative. Instituțiile care sunt insensibile la nevoile pieței se confruntă cu mai
multă apatie și cu o moralitate mai scazută. Pentru astfel de instituții este dificilă atragerea de
noi clienți și noi resurse financiare

3. Sporește atragerea resurselor de pe piață. În încercarea de a-și satisface clienții, instituțiile

trebuie sa atragă resurse variate: angajați, finanțatori, alți susținători. Iar nivelul de atragere a
acestor resurse este direct proporțional cu satisfacția oferita in schimb.

4. Eficientizarea acțiunii pe piață. Marketingul accentuează rolul managementului și

coordonarii dezvoltării programelor, formării prețurilor, comunicațiilor și distribuției. Multe
instituții iau decizii fără a lua în considerare legăturile cu piața, îndepărtând pe mulți dintre cei
care trebuiau atrași. Având în vedere că puține instituții educaționale își pot permite risipirea
resurselor, ele trebuie să atingă un nivel ridicat de eficacitate în relațiile lor cu piata.

Atragerea elevilor a constituit, pentru marketingul practicat în școlile din țările

dezvoltate, obiectivul central pentru mult timp. După o vreme, marketingul este util mai ales
pentru atragerea resurselor financiare, îmbunătățirea imaginii si relațiilor cu publicul interesat
și comunitatea. Din păcate, marketingul în școlile românești pare sa fie încă o noutate.

    Multe școli sau mai bine zis mulți manageri ai instituțiilor șșcolare consider că marketingul
nu este necesar. Multe instituții educaționale au presupus că valoarea educației este
binecunoscută și cei care vor dori aceasta se vor înscrie la școală. Elevii se înscriau pentru că
doreau exact ceea ce oferea școala sau pentru ca nu aveau alternative. Școala nu avea nevoie
nici de recrutare, nici de marketing.

Există însă și școli au sesizat că nu reușeau să atragă suficienți elevi. Astfel, au intuit
că potențialii elevi nu aflaseră despre existența școlii sau nu aveau suficientă motivație. Așa
că au pornit în atragerea elevilor. Au apărut astfel primele servicii de recrutare și mai târziu de
admitere, care erau, de fapt, temelia departamentului de marketing din școală. Acest lucru este
valabil azi în majoritatea școlilor din țara noastră; la nivelul multor județe se organizează
chiar târgurile de ofertă educațională, dar doar pentru licee. Liceele, datorită numărului de
elevi în descreștere și imposibilității constituirii formațiunilor de elevi, se întrec în a-și
promova școala: broșuri, postere de prezentare, pliante etc.

Ar trebui însă ca școlile să conștientizeze că dacă i-ar înțelege mai bine pe cei care au
optat pentru școala lor, ar putea încerca să atragă și anul viitor elevi din aceeași categorie.
Dacă ar înțelege cum au luat tinerii hotărârea, atunci școala ar putea valorifica aceste resurse
și ar oferi informații potrivite, la momentul potrivit. Cercetarea pieței devine astfel o
necesitate.

Devenind competitiv mai ales din cauza scăderii ratei natalității, deci, implicit
scăderea populaiei școlare și mai ales la unitățile școlare din zonele
dezavantajate, marketingul a început să fie înțeles ca modalitate de prospectare a pieței.
Există unități școlare în mediul rural sau zonele limitrofe ale orașelor, unde cadrele didactice
merg ,,din poartă în poartă” să-și atragă elevii.

Școlile și-au intensificat acțiunile de promovare și cercetare, punând astfel bazele

competiției. Au început să înțeleagă importanța diferențierii, faptul că nu pot oferi toate
tipurile de programe și să rămână și cele mai bune școli pentru fiecare segment de opțiune. De
aceea au decis să-și evidențieze istoricul, caracteristicile distincte, avantajele și să-și
consolideze imaginea și poziția pe piața educațională. Obiectivele poziționării sunt acelea de a
sublinia diferențele reale ale școlii în comparație cu altele, astfel încât să satisfacă cel mai
bine nevoile elevilor și părinților care o aleg.

Relațiile publice reprezintă o latură foarte importantă a marketingului.  Ele reprezintă

un efort deliberat, planificat și susținut de stabilire și menținere a unei înțelegeri reciproc
avantajoase dintre o organizație și publicul său. Pentru școală, relațiile publice implică un
proces de comunicare și relaționare cu publicul pe care școala trebuie să-l servească. Școlile
bune au avut de-a lungul timpului relații bune cu publicul, mai exact cu elevii și familiile lor,
ca parte a succesului lor. A face cunoscut succesul cât mai mult posibil este mai important
decât succesul în sine. Școlile bune fac eforturi să-și facă elevii mândri de faptul că studiază
acolo, profesorii orgolioși pentru că sunt angajați acolo și parinții încrezători că nevoile
copiilor lor sunt împlinite. Marketingul unei școli este foarte diferit de marketingul pentru
cele mai multe produse. Un serviciu excelent pentru marketingul școlar îl face practica „din
vorbă în vorbă”, practicat de cei care beneficiază de serviciile școlii sau muncesc în școală și
în apropierea ei.  Elemente ca uniforma școlii, imnul școlii joacă un rol important în creșterea
prestigiului școlii și în consolidarea imaginii și încrederii elevilor și părinților în școala pe
care o frecventează. Publicitatea în media nu este considerată esențială în promovarea unei
școli. Discuțiile cu oamenii și contactul personal sunt esențiale. Sunt modalitatea prin care cât
mai mulți oameni (elevi, părinți, prieteni, colegi, vecini ai părinților etc) vor fi implicați în
promovarea școlii.

În termeni de marketing, în promovare sau relații cu publicul, directorul este cea mai
importantă persoană. El trasează direcția pe care dorește ca școala să meargă. El are rolul de a
contura misiunea școlii ca expresie a intenției și locului în comunitate și pe scena educației, în
general.

Directorul comunică viziunea sa personalului școlii. Comunicarea internă este unul din
cele mai importante moduri de promovare a școlii. Viziunea directorului nu trebuie să fie
împotriva nevoilor și dorințelor clienților, ci dimpotrivă, școala va fi pregătită pentru nevoile
prezente și actuale ale pieței.

Școlile nu pot alege mediul în care să funcționeze, dar pot să acționeze asupra  lui, să-
1 influențeze. Cea mai eficientă metodă de a face aceasta este de a adapta educația la
așteptările și nevoile clienților școlii. Este vital ca școala să fie receptivă la continua
schimbare a nevoilor și intereselor acestora, altfel alege riscul de a pierde locul pe piață.

Politica de marketing derivă din obiectivele strategice ale școlii. Școala nu are
întotdeauna obiectivul să aducă cât mai mulți elevi în școală. Ea poate avea ca obiectiv de
marketing consolidarea unei poziții existente sau reducerea altora. Marketing educațional
înseamnă atragerea oamenilor potriviți, în școala potrivită, la momentul potrivit. “Marketingul
educațional poate fi definit astfel: descrierea, implementarea și evaluarea unui plan de
învățământ, având în vedere relația de schimb  între școală și clienții săi și realizarea
obiectivelor educaționale și strategice ale școlii.”   

Orientarea de marketing solicită din partea managementului mai mult timp, energie și
inovare. Sunt implicate și o scrie de costuri. Investiția este necesară pentru a anticipa nevoile
viitoare ale clienților și de a oferi timp școlii pentru a-și pregăti îmbunătățirile si inovațiile. Pe
termen lung, școala va avea multe beneficii din abordarea  de marketing.  O poziție puternică 
într-o  lume  în  permanentă schimbare, un management mai bun și o dinamică mai bună sunt
alte câteva avantaje ale marketingului școlar.

Alegerea școlii constituie una din cele mai importante decizii pe care le iau tinerii și
familiile lor. Acest proces de luare a deciziilor începe cu mult timp înainte de înscriere. În
luarea acestui tip de decizie oamenii manifestă un nivel ridicat de implicare, pentru că: decizia
se va reflecta asupra imaginii de sine și va avea consecințe pe termen lung; costul punerii în
practică a deciziei implică adesea sacrificii personale sau economice; riscul personal și social
de a lua o decizie greșită este perceput ca destul de ridicat; există grupuri de presiune
considerabile pentru a lua o anumită decizie sau a acționa într-un anumit mod, iar
consumatorul de educație este puternic motivat să îndeplinească așteptările acestor grupuri de
presiune: părinți, profesori, cunoștințe, prieteni.

Grupurile-țintă ale școlii

Grupul-țintă este grupul căruia școala intenționează să-i ofere programe de educație și
cu care școala intenționează să intre într-o relație de schimb. Grupul-țintă, în cazul unei școli
primare este format din elevii de 6/7- 10/11 ani. Pentru școala secundară, grupul-țintă este
alcătuit din copii care au absolvit școala primară. Pentru licee și colegii, grupul țintă sunt
absolvenții unităților de învățământ gimnazial.

Relația dintre școala și grupul-țintă este o relație de schimb. În primul rând este vorba
de un schimb material. Școala este plătită pentru serviciile parteneriale oferite familiei.

Din punctul de vedere al marketingului, nu este eficace pentru o școală să aibă ca

obiectiv împlinirea tuturor dorințelor în același timp. Încercarea de a oferi fiecaruia ceea ce îsi
dorește duce la insatisfacții reale. Școala va trebui să facă ceea ce este mai bine pentru a
atrage acei copii care, în virtutea dorințelor lor, s-ar potrivi cu ceea ce oferă școala și cu care
se pot crea legături deosebit de puternice.

Segmentarea pieței este utilă în împărțirea pieței. Segmentarea este punctul de plecare
pentru descrierea și dezvoltarea educației orientate pe anumite grupuri și abordarea lor
specifică. O dată ce piața a fost împărțită în sectoare, o școală poate alege diferite strategii
particulare: omogenitatea pieței, scopul financiar, expertiza, facilitățile de care dispune școala
etc.
 Accesibilitatea și apropierea de sediul școlii determină în mare parte cererea pentru
educație. La fel de importante sunt siguranța, grija pentru accesibilitate.

    Calitățile tehnice ale unui produs educațional sunt legate de aspectele concrete ale
programului de educare sau instruire. De exemplu, mărimea cursului (orei), mărimea
perioadei de adaptare și a modului în care este organizată, ce opționale sau pachete de
opționale pot fi alese, timpul pentru masa de prânz, tipul de evaluare, activități extra-
curriculare etc.

Valoarea produsului educațional, ca mod de a satisface o nevoie, depinde de client.

Clientul este sensibil la modul de relaționare cu personalul școlii, la reputația școlii, serviciul
oferit, șansa de a avea un rezultat de succes etc. Aceste așteptări subiective sunt determinate
de percepția clientului, de valorile sale și de asocierea cu utilitatea lor. De aceea, abordarea
efectivă de marketing este legată de modul în care produsul educațional iese în întâmpinarea
nevoilor clientului.

Resursele care sunt la dispoziția profesorilor și elevilor (laboratoarele, biblioteca,

sălile de studiu, săli de sport, computerele etc.) sunt componente ale produsului. Principiile și
misiunea școlii sunt, de asemenea, componente ale produsului educațional. Abilitatea finală a
produsului este de a obține profit din educație sau instruire. Profitul constă în avantajele pe
care clientul le câștigă: creșterea independenței, îmbunătățirea oportunităților de angajare,
statutul social oferit prin obținerea diplomei.  

Prin contactul zilnic cu profesorii, părinții descoperă dacă școala poate să-și onoreze
promisiunea. Mai mult, profesorii, directorul, ceilalți angajați, împreună determina
„imaginea” prezentă a școlii.  De la modul în care se adresează unii celorlalți și pâna la
atmosfera în care ei lucrează împreună, clienții/părinții pot transmite în afară normele și
valorile pe care scoala le considera importante. În alegerea unei școli, deseori se optează
pentru un mediu familiar, pentru grupuri de oameni care sunt de încredere și familiari.

Unele școli văd o oportunitate pentru diferențiere în oferirea unei specializări care este
cerută pe piață; alte școli se dezvoltă pe baza oferirii unei produs general, care să
mulțumească pe fiecare elev.

Printre strategiile de diferențiere pentru a câștiga avantaje sunt: o varietate mai mare
de activitati extra – curriculare, programe de schimburi internaționale etc. “Un alt mod de a
construi avantaje poate să nu înceapă cu valoarea subiectivă a produsului care, pentru client,
ia forma modului în care se face educația.”

Teoria marketingului pleacă de la supoziția că o școală nu este bună prin ceea ce crede
ea; o școală este bună dacă oamenii din afara ei cred asta. Este important ca imaginea pe care
o proiectează asupra comunității să fie aceeași cu ceea ce dorește școala să realizeze.
Construirea și consolidarea unei imagini pozitive durează ani de de muncă sistematică de
comunicare și de calitate.

Schimbarea imaginii ia foarte mult timp. Imaginea negativă este, din nefericire, mai
persistentă decât cea pozitivă. Oamenii au tendința de a ignora informațiile care sunt
conforme cu așteptările.  Școala poate să încerce diferite metode de a obține informații
referitoare la imaginea sa.

Când formulăm o strategie de marketing pentru viitorii ani, școala va trebui să

răspundă la următoarele întrebări:

Strategii de marketing

Strategia de marketing marchează direcția care a fost aleasă pentru activitatea de

marketing, obiectivele ce trebuie atinse și mijloacele ce se vor utiliza în acest scop. O strategie
de marketing în educație reprezintă un proces care presupune nu numai strângerea și
distribuirea de informații, ci și elaborarea unor programe de schimbare educațională, ca
răspuns la aceste informații.

 Când formulăm o strategie de marketing pentru viitorii ani, școala va trebui să

răspundă la următoarele întrebări:

Ce fel de servicii dorește școala să dezvolte?

Cum poate școala să se distingă de celelalte școli pe aceste piețe și ce avantaje

particulare dorește școala să obțină?

 Ce obiective tactice de marketing dorește școala să realizeze?

 Care sunt elementele marketingului mix necesare și ce politici de preț, produs,

distribuție, personal și promovare vor fi utilizate pentru atingerea obiectivelor?

Prin intermediul marketingului sunt identificate nevoile elevilor și ale părinților

precum și modalitățile de satisfacere a acestora. Pornind de la necesitatea perfecționării
mijloacelor prin care sistemul de învățământ poate contribui la formarea, influențarea și
dezvoltarea societății umane, marketingul educațional s-a structurat treptat ca o nouă
concepție de abordare a activităților educaționale. Se propune astfel trecerea de la abordarea
tradițională a învățământului – livrarea unor servicii elaborate de instituții și profesori potrivit
unor programe și imperative didactice – la o perspectivă orientată spre nevoile pieței și
dorințele consumatorului, adică ale elevilor, familiei și comunității, de educare și înzestrare cu
deprinderi și cunoștințe utile societății actuale.
 Abordând o orientare de piață corectă instituțiile de învățămînt vor cauta să înțeleagă
mai bine nevoile și dorințele persoanelor pe care le deservesc și totodată vor căuta să dezvolte
programe care să  se  adapteze cît  mai bine acestor nevoi.

Serviciile educaţionale pot fi oferite într-o instituţie şcolară sunt cursuri, seminarii,
conferinţe, sesiuni de comunicări, concursuri, spectacole, activităţi culturale, activităţi
extraşcolare şi în afară de clasă, program școală după școală etc.

În toate aceste cazuri există o relaţie de complementaritate între aceste servicii şi de

stimulare reciprocă. Toate însă oferă informaţii, cunoştinţe, valori, simboluri, modele şi
idealuri menite să satisfacă o diversitate de nevoi umane ca: nevoia de cunoaştere şi
informare, de acţiune şi participare, de relevare a propriei identităţi, de afirmare şi prestigiu în
societate, nevoia de justiţie, nevoia de imaginar, de evaluare din mediul cotidian etc.   

Sarcină de lucru:

Care sunt după părerea dvs., direcțiile și prioritățile de dezvoltare a sistemului

educațional românesc?

Găsiţi exemple de politici care nu au depăşit nivelul declarativ în ceea ce priveşte

sistemul educaţional românesc.

Daţi exemplu de o politică educaţională eşuată la nivel de implementare.

Explicaţi cauzele care au generat lipsa de succes în aplicarea respectivei politici