Impactului pandemiei COVID 19 asupra societăților contemporane

În iunie 2019, 187 de state membre ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM) au
adoptat Declarația Centenarului pentru viitorul muncii, chemând Organizația să continue „cu
vigoare neîntreruptă mandatul său constituțional pentru justiție socială, dezvoltând în continuare
abordarea centrată pe oameni. spre viitorul muncii, care pune drepturile lucrătorilor și nevoile,
aspirațiile și drepturile tuturor oamenilor în centrul politicilor economice, sociale și de mediu ”.
Mai puțin de un an mai târziu, boala coronavirus 2019 (COVID-19) a scufundat lumea într-o
criză de anvergură și scară fără precedent, care a făcut ca imperativele prevăzute în Declarația
Centenarului să fie și mai urgente, deoarece comunitatea internațională se angajează într-un efort
colectiv. pentru a aborda impactul devastator al pandemiei asupra oamenilor.

Deși restabilirea sănătății globale rămâne prioritatea maximă, nu se poate nega că

măsurile stricte necesare au provocat șocuri economice și sociale masive. Odată cu prelungirea
blocării, carantinei, distanțării fizice și a altor măsuri de izolare pentru a suprima transmiterea
virusului, economia globală se deplasează într-o recesiune. Pe măsură ce lanțurile de
aprovizionare se dezintegrează, sectoarele întregi se prăbușesc și întreprinderile se închid, din ce
în ce mai mulți lucrători se confruntă cu perspectiva șomajului, a pierderii veniturilor și a
mijloacelor de trai, în timp ce multe întreprinderi mici sunt în pragul falimentului. De prea multe
ori, indiferent de locul în care locuiesc, lucrătorii și familiile lor nu au sprijin de venit și protecție
socială pentru a-i împiedica să cadă în sărăcie. Economii în curs de dezvoltare, care au deja
niveluri ridicate de sărăcie în muncă și infrastructură și serviciile sociale slabe sau absente, se
confruntă cu provocări deosebit de presante în lupta împotriva pandemiei.

Pandemia coronavirus reprezintă o provocare colectivă fără precedent la dreptul la viață

și la sănătate pentru persoanele care trăiesc în Uniunea Europeană (UE). Măsurile largi pe care
guvernele statelor membre le pun în aplicare pentru a controla răspândirea virusului au schimbat
viața zilnică în moduri de neconceput la începutul anului 2020. În luarea unor măsuri rapide
pentru limitarea ratelor de infecție, guvernele încearcă să își îndeplinească obligațiile. pentru a
proteja populația. Situația actuală subliniază cu putere că drepturile omului și sănătatea publică
nu sunt o alegere. În primul rând, prin echilibrarea sprijinului acordat întreprinderilor, pe de o
parte, cu sprijinul lucrătorilor și familiilor acestora, pe de altă parte, guvernele vor putea aborda
corect dimensiunea umană a crizei. Guvernele trebuie să-și adapteze pachetele de sprijin, astfel
încât să salveze întreprinderile și locurile de muncă, să prevină concedieri, să protejeze veniturile
și să nu lase pe nimeni în urmă. Este necesar să se concentreze pe toți cei care lucrează - inclusiv
pe cei care desfășoară activități independente, pe conturi proprii și pe muncitori, fie în economia
formală sau informală, fie plătită sau neplătită, și, desigur, și pe cei care nu au nicio cale de a se
sprijini. În al doilea rând, dialogul social trebuie să rămână în centrul elaborării de politici în
timpul crizei. Acest lucru va ajuta la ancorarea politicilor pieței muncii în cadrul normativ, va
asigura implementarea promptă a măsurilor, va consolida incluziunea socială și va favoriza un
sens comun. Experiența Marii Recesiuni de la sfârșitul anilor 2000 și a altor crize a dovedit
valoarea dialogului social în conceperea de soluții eficiente. În actuala criză, în care izolarea este
la ordinea zilei, utilizarea tehnologiei și a altor măsuri inovatoare pot menține guvernele și
partenerii sociali (adică reprezentanții angajatorilor și lucrătorilor), așa cum au descoperit deja
multe țări. În cele din urmă, nu ne putem recupera fără solidaritate globală. Organizațiile
internaționale, inclusiv instituțiile financiare internaționale, joacă un rol esențial în furnizarea de
sprijin financiar și este important să se asigure că se comunică mesaje coerente. Economiile
avansate nu trebuie să răspundă numai la nevoile populațiilor proprii, ci și să asiste țările care nu
pot redobândi recuperarea pe cont propriu. Forța comunității internaționale depinde de a nu-i lăsa
pe membrii cei mai vulnerabili în pericol.

O problemă de lungă durată a științei politice a fost descrierea și contabilizarea structurii

interne a sistemului politic. Potrivit lui William Mitchell (1968), structura se aplică în general
tiparelor de putere și autoritate care caracterizează relațiile dintre conducători și cei conduși.
Aceste relații sunt durabile și astfel previzibile.

În teoria sistemelor, unitatea de analiză pentru aceste relații de putere este rolul, concept
dezvoltat în psihologia socială și aplicat sociologiei. Rolurile politice se referă la luarea deciziilor
în numele societății și la acțiuni de executare care pun în aplicare deciziile și alocă resurse rare.
În analizarea sistemului politic, cercetătorul descrie de obicei aceste roluri și oamenii care le
îndeplinesc. În mod tradițional, principala abordare a clasificării a fost „distribuirea puterii”
(Mitchell, 1968, p. 474) între membrii sistemului. Deoarece singura dimensiune a rolurilor a
descris în mod inadecvat sistemele politice, analiștii de sisteme au dezvoltat variabile mai
incluzive care se împrumută mai bine la măsurare (Mitchell, 1968). Talcott Parsons (1951) a
prezentat un set de variabile pe care le-a numit variabile model. Gabriel Almond (1956; Almond
& Coleman, 1960) a sugerat clasificarea structurilor pe baza gradului de diferențiere între
structuri, măsura în care sistemul este „manifest” sau „vizibil”, stabilitatea funcțiile diferitelor
roluri și distribuția puterii. Mitchell (1968) a adăugat o a cincea dimensiune, referitoare la
„durabilitatea rolurilor”. Un sistem este, în general, gândit ca fiind de sine stătător și distinct de
mediul său, cu limite observabile. În procesul de determinare a membrilor (sau cetățenilor)
formali și a acțiunilor lor, limitele sunt atribuite în mod arbitrar sistemului politic. Cu toate
acestea, majoritatea sistemelor sunt supuse influențelor externe. Astfel, analiza trebuie să fie
preocupată și de „detectarea relațiilor peste granițe” ca intrări și ieșiri (Mitchell, 1968, p. 475).
Cu toate acestea, nu există un limbaj comun care să descrie aceste schimburi de granițe de intrări
și ieșiri. Easton (1957, 1965a) a văzut inputurile constând în cereri și sprijin, în timp ce Almond
și James Coleman (1960) au folosit termenii de socializare politică, recrutare, articulare de
interese, agregare de interese și comunicare politică. Easton a numit deciziile de ieșire, iar
Almond și Coleman descriu ieșirile ca fiind luarea regulilor, aplicarea regulilor și adjudecarea
regulilor. Mitchell (1962) a folosit termenii așteptări și cerințe, resurse și suport pentru inputuri și
obiective sociale, valori și costuri și controale pentru a exprima rezultatele politice. În timp ce
schimburile de frontieră joacă un rol important în analiza sistemelor politice, preocuparea
principală este legată de procesele interne ale unui sistem. Un prim domeniu de anchetă a abordat
problema modului în care politica ar aloca resurse limitate (Easton, 1953; Mitchell, 1968). Alte
domenii de investigare a procesului vizau stabilitatea sistemelor, socializarea politică și alte
contribuții de sprijin. Un al treilea domeniu de examinare a înconjurat mijloacele de a asigura
loialitatea și de a stimula participarea publicului. Un al patrulea domeniu a analizat mijloacele de
realizare a obiectivelor colective „din cerințe individuale diverse” (Mitchell, 1968, p. 475). În
cele din urmă, procesul de abordare a problemelor din cadrul sistemului politic a devenit o
problemă de inspecție. Mitchell (1962) a privit procesele interne ale politicii ca fiind paralele cu
cele ale sistemului social mai mare. El a sugerat să se concentreze pe atingerea obiectivelor,
adaptarea, întreținerea sistemului și gestionarea tensiunii și integrarea.

Easton (1966) a propus să definească sistemele politice mai larg decât Rapoport. Easton a
definit un sistem ca „orice set de variabile indiferent de grad, de interrelație între ele” (p. 147). El
a preferat această definiție, deoarece a eliberat cercetătorul de nevoia de a demonstra că un
sistem politic este într-adevăr un sistem. Singura întrebare de importanță a devenit dacă sistemul
era interesant și, prin urmare, merită studiat. Analiza trebuie să ofere doar înțelegere și o
explicație a comportamentului uman care a preocupat cercetătorul. Easton (1953, 1966) a sugerat
că un sistem politic era distinct de celelalte sisteme, deoarece se preocupa de „interacțiunile prin
care valorile sunt alocate autoritar pentru o societate” (1966, p. 147). El a împărțit mediul politic
în două părți: intrasocietal și extrasocietal. Primul cuprinde acele sisteme din aceeași societate ca
și sistemul politic care nu sunt sisteme politice, deoarece nu au interacțiuni politice. Sistemele
intrasocietale formează segmentele societății din care sistemul politic este component, incluzând
economia, cultura, structura socială și personalitățile. Aceste sisteme creează și modelează
condițiile în care funcționează sistemul politic. O schimbare a economiei, culturii sau structurii
sociale au impact asupra vieții politice.

Criza COVID-19 are impact atât asupra cererii, cât și a ofertei de pe piața forței de muncă
și are implicații majore pentru obiectivul de a asigura angajarea deplină și munca decentă. În
special, criza impinge multe familii în sărăcie și crește inegalitățile existente. Abordarea
consecințelor economice, de ocupare a forței de muncă și sociale a acestei crize necesită o
secvențiere politică judicioasă. În primul rând, sunt necesare pachete de stimulare imediată
pentru a consolida sectorul sănătății, reducând în același timp impactul asupra economiilor și
piețelor muncii, prin furnizarea de ajutor financiar pentru întreprinderi (în special pentru
întreprinderile mici și mici) și pentru sprijinirea veniturilor pentru lucrători. În mod ideal, aceste
politici trebuie să fie informate prin evaluări rapide și fiabile despre impactul blocajelor asupra
activității economice, locurilor de muncă și gospodăriilor. Variațiile sectoriale trebuie analizate
cu atenție pentru a facilita răspunsurile specifice sectorului. Măsurile luate ar trebui să includă
acordarea de sprijin lucrătorilor și întreprinderilor din toate sectoarele afectate, astfel încât să se
prevină continuarea contracțiilor în consum și investiții. O lecție importantă obținută din crizele
anterioare este că sprijinul pentru ocuparea forței de muncă și protecția socială trebuie să fie un
element de bază al pachetelor de stimulare. În al doilea rând, odată ce răspândirea virusului a fost
cuprinsă și activitatea normală se reia lent, va fi necesară o strategie de angajare condusă de
cerere pentru o recuperare pe termen mediu a veniturilor și a locurilor de muncă. Această
strategie ar trebui să includă promovarea creării de locuri de muncă în sectoarele strategice;
restabilirea unui mediu de afaceri favorabil și revigorării creșterii productivității; diversificarea
economiei și încurajarea transformării structurale; și folosind la maxim progresele tehnologice.
Rata cu care restricțiile pot fi reduse fără a pune în pericol sănătatea publică, împreună cu
posibilitatea reală de a fi reintroduse restricțiile dacă rata infecției începe să crească din nou, este
probabil să conducă la precauție în cheltuielile consumatorilor și la investiții reduse ale
firmelor. . Efectul combinat al acestuia din urmă va fi probabil o cerere mai slabă și un nivel
scăzut al producției și ocupării forței de muncă. Aceste schimbări de comportament sunt probabil
de lungă durată. Este important să se ia în considerare adoptarea de măsuri pentru restabilirea
încrederii consumatorilor și a afacerilor, ambele fiind esențiale pentru a preveni o depresie
economică și pentru a accelera recuperarea. În timp ce gospodăriile și sectorul privat pot
continua să fie prudente, guvernele pot juca un rol decisiv prin stimularea cererii în sectorul
construcțiilor prin pachete de stimulare bazate pe infrastructură, așa cum s-a făcut după alte crize
din trecut. Din perspectiva recuperării, sectorul construcțiilor are o serie de avantaje cheie: este
relativ consumator; activitățile sale pot fi orientate către zonele geografice cu probleme
economice particulare; și, în majoritatea țărilor, acest sector are o pondere mare de contribuții
locale. De asemenea, este capabil să absoarbe relativ ușor lucrătorii din alte sectoare. Nu toate
țările sunt la fel de pregătite să facă față provocărilor sus-menționate. Pe lângă faptul că suferă
impactul blocajelor și a cererii globale mai scăzute, economiile în curs de dezvoltare își văd un
spațiu fiscal deja limitat să se micșoreze în continuare din cauza scăderii veniturilor fiscale și
creșterii ieșirilor de capital. Acest lucru duce la creșterea costurilor împrumutului și a
devalorizării monedei, subminând durabilitatea datoriei. Țările care se confruntă cu fragilitate,
conflicte prelungite, dezastre naturale recurente sau deplasări forțate ale anumitor grupuri de
populație se vor confrunta cu provocări și mai mari. Sprijinul global pentru pachetele naționale
de stimulare este necesar pentru a salva vieți în aceste țări, pentru a spori economiile și cererea
de forță de muncă, pentru a proteja întreprinderile, locurile de muncă și veniturile și pentru a
proteja lucrătorii la locul de muncă.

Punerea în aplicare în timp util și coordonată a politicilor fiscale și monetare poate salva
vieți, împiedică persoanele să piardă locuri de muncă și venituri, iar companiile să facă faliment
și să faciliteze o redresare durabilă. Politicile monetare acomodative permit deja guvernelor să-și
ajusteze politicile fiscale în sprijinul economiei, punând la dispoziție întreprinderilor, lucrătorilor
și gospodăriilor sume mari de bani publici pentru a-i ajuta să depășească impacturile negative
imediate ale recesiunii economice induse de răspunsul la COVID -19. Instrumentele de politică
monetară trebuie să fie utilizate în continuare pentru a ușura condițiile financiare și a atenua
constrângerile de lichiditate, oferind astfel guvernelor spațiul fiscal de care au nevoie pentru a
sprijini continuitatea activității și veniturile gospodăriilor. Instrumentele de politică fiscală
disponibile includ cheltuieli mai mari și venituri pierdute (de exemplu, prin scutiri de impozite),
împrumuturi din sectorul public și injecții de capitaluri și garanții de împrumuturi. Sprijinul
fiscal este, de asemenea, oferit de „stabilizatori automati” - caracteristici ale sistemului de
impozite și beneficii care stabilizează veniturile și consumul, cum ar fi impozitarea progresivă și
indemnizațiile de șomaj. Toate aceste instrumente sunt deja utilizate în răspunsul la impactul
economic și social al pandemiei. Economiile avansate se pot baza pe o gamă largă de
instrumente pe partea de cheltuieli, impozite și lichidități pentru a sprijini oamenii și
întreprinderile. De exemplu, mai multe țări europene au introdus linii de viață de lichiditate, cum
ar fi împrumuturi sau garanții la prețuri accesibile, pentru a asigura continuitatea activității
întreprinderilor mici și antreprenorilor independenți. Piețele emergente și economiile în curs de
dezvoltare au, de obicei, mai puține manevre în bugetul lor pentru a răspunde crizelor. Scutirea
datoriei și suspendarea temporară a plăților serviciilor de datorie sunt necesare pentru a ajuta
aceste țări să-și canalizeze mai mult din resursele financiare limitate către eforturile medicale de
urgență și alte forme de asistență pentru cetățenii lor. Cele mai sărace țări nu ar trebui să aleagă
între respectarea obligațiilor lor de datorie și protejarea populațiilor lor, care cuprind în total
două treimi din cei care trăiesc în sărăcie extremă la nivel mondial. Investiția în programe de
angajare publică poate fi o parte eficientă a răspunsului la criză în țările în curs de dezvoltare,
mai ales dacă aceste programe sunt adaptate pentru a atenua riscurile pentru sănătate asociate cu
COVID-19 și sunt implementate numai atunci când situația de sănătate publică o permite. În
absența unui sistem puternic de protecție socială, aceste intervenții pot oferi muncă și venituri
pentru un număr mare de șomeri și lucrători informali afectați de criză, permițându-le să rămână
activi din punct de vedere economic. Mai mult, programele de angajare publică pot aborda
diverse nevoi multisectoriale, precum lucrări de îngrijire, restaurare de mediu și infrastructură
comunitară. Primul val continuu de pachete de stimulare nu este suficient. Țările vor avea nevoie
de politici macroeconomice orientate către o redresare pe termen mediu. Intervenția directă a
guvernului va fi necesară după ce cele mai acute urgențe de sănătate și fazele de izolare vor fi
terminate. Efectul crizei asupra prețurilor mărfurilor, a fluxurilor de capital și a lanțurilor
comerciale și de aprovizionare va îngreuna recuperarea mai bună a multor țări. Prin urmare,
sprijinul financiar internațional și politicile fiscale și monetare coordonate vor fi absolut esențiale
pentru a conduce o redresare globală care să beneficieze atât de cele mai slabe, cât și de cele mai
puternice economii. Chiar și după ce criza de sănătate imediată a dispărut, este imperios necesar
ca țările să-și continue sprijinul pentru întreprinderi (în special întreprinderile micro, mici și
mijlocii), să-și extindă intervențiile pe piața muncii pentru a reveni oamenii la muncă și pentru a
susține măsuri de protecție socială și cheltuielile sociale. Cheltuielile sociale au un efect
multiplicator pozitiv mai mare asupra economiei decât alte măsuri (de exemplu, reduceri de
impozite pentru câștigătorii cu venituri mai mari, extinderea creditului fiscal pentru cumpărătorii
care locuiesc pentru prima dată și unele dispoziții privind impozitul pe profit) și pot contribui la
promovarea stabilității sociale și politice.

Politicile sectoriale pe termen scurt includ sprijin financiar imediat pentru investiții în
sectoare care au fost afectate în special de criză. Un astfel de sprijin țintit poate fi sub formă de
ajutor financiar, salvare, împrumuturi de împrumut sau subvenții. Pentru a salva vieți, guvernele
ar trebui să finanțeze servicii suplimentare de sănătate și de urgență, indiferent de cheltuieli.
Investițiile în sectoarele de sănătate și asistență socială sunt esențiale pentru a nu numai extinde
tratamentul și limita numărului de decese, dar și pentru a îmbunătăți condițiile de muncă și
câștigurile lucrătorilor din sănătate și asistență socială. Resursele fiscale suplimentare sunt
necesare pentru consolidarea sistemelor de sănătate, la fel ca coordonarea, distribuirea serviciilor
și furnizarea serviciilor, un rol central fiind acordat furnizării publice. Pentru a-și maximiza
efectul, aceste investiții trebuie susținute, extinse și ancorate în cadrul legal și financiar.
Coordonarea globală poate ajuta la canalizarea sprijinului către țările cu sisteme de sănătate cu
capacitate limitată, inclusiv ajutor umanitar, resurse medicale și finanțare concesională de
urgență. Mai mult, serviciile publice de urgență, infrastructura esențială, utilitățile, educația și
multe servicii sociale trebuie menținute sau amplificate. În cele din urmă, trebuie acordat sprijin
sectoarelor selectate, astfel încât acestea să poată asigura contribuții primare și intermediare
pentru producție prin intermediul lanțurilor de aprovizionare globale. Lipsa de spațiu fiscal,
împreună cu constrângerile de împrumut, în multe economii emergente și în curs de dezvoltare,
înseamnă că este necesar un act de echilibrare atent pentru a orienta cheltuielile către sectorul
sănătății, protejând în același timp cheltuielile cu protecția socială și serviciile publice vitale
(transport, energie, comunicații, apă , salubritate și securitate). Notele informative din seria
Monitorului OIM: COVID-19 și lumea muncii oferă estimări actualizate în mod regulat cu
privire la impactul crizei asupra lucrătorilor și întreprinderilor.

Chiar și în cele mai bune perioade, tinerii (cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani) au mai
multe șanse de a fi șomeri sau cu locuri de muncă de calitate mai slabă decât adulții (cu vârsta
între 25 și peste). Rata șomajului global în rândul tinerilor din 2019 (13,6%) a fost cu mult peste
rata crizei financiare pre-globale din 2007 (12,3%). și Asia de Sud), ceea ce le face vulnerabile la
crizele și șocurile economice. Pe lângă provocările pe termen lung, criza COVID-19 afectează
tinerii din întreaga lume în trei moduri: (1) perturbarea educației și formării, ceea ce ar putea
reduce potențialele oportunități de angajare și câștigurile în viitor; (2) valul actual de pierderi de
locuri de muncă și prăbușirea întreprinderilor și a întreprinderilor sunt reducerea veniturilor și a
ocupării forței de muncă (și drepturi amenințătoare la locul de muncă); și (3) apariția unor
obstacole mai mari pentru găsirea unui loc de muncă, (re) intrarea pe piața muncii și încercarea
de a trece la locuri de muncă mai bune. Excluderea tinerilor de pe piața muncii, având în vedere
impactul de lungă durată, este unul dintre cele mai mari pericole pentru societate în situația
actuală. Pe termen lung, criza combinată a educației și a pieței forței de muncă amenință nu
numai să afecteze calitatea și cantitatea locurilor de muncă, ci și să agraveze inegalitățile
existente în interiorul țărilor.

Criza COVID-19 a provocat perturbări majore prin închiderea școlilor, universităților și

instituțiilor de învățământ și formare tehnică și profesională și prin întreruperea învățării bazate
pe muncă, cum ar fi ucenicie și stagii. Înainte de pandemie, aproape 496 de milioane de tineri
erau angajați în învățământul secundar superior, postliceal non-terțiar și terțiar. Mulți dintre ei
suferă acum o perturbare semnificativă. Sondajul comun ILO-UNESCO-Banca Mondială privind
furnizarea de TVET în timpul crizei COVID-19 a fost realizat pe o perioadă de șase săptămâni,
între 5 aprilie și 15 mai 2020. Sondajul a obținut 1.348 de răspunsuri din 126 de țări. Conform lui
S. Carvalho și S. Hares: „Mai multe din baza noastră de date despre închiderea școlilor: Noile
politici educaționale pot crește inegalitatea educațională”, Centrul pentru Dezvoltare Globală, 30
martie 2020. la studiile lor. Rezultatele preliminare ale unui recent sondaj comun ILO-UNESCO-
Banca Mondială arată că aproximativ 98% dintre respondenți din toate regiunile au raportat o
închidere completă sau parțială a școlilor de educație tehnică și profesională și a centrelor de
formare, cu trei din patru raportări anularea sau amânarea examenelor și a altor evaluări. Peste
două treimi din formare este acum oferită la distanță și aproape fiecare al doilea centru de
instruire a trecut la furnizarea online de formare. Aceasta este o evoluție remarcabilă, deoarece
doar unul din cinci centre de formare a oferit cursuri online înainte de criză. Cu toate acestea,
numărul de închideri școlare complete este cel mai mare în Africa, o regiune care nu este bine
echipată pentru a trece la educație și formare la distanță, inclusiv cursuri online.

Un răspuns eficient asupra sănătății la pandemia COVID-19 ar trebui să acorde prioritate

închiderii lacunelor în protecția sănătății sociale. Aproape 40% din populația lumii nu are
acoperire de sănătate eficientă: trebuie să apeleze la plăți regresive din buzunar pentru a accesa
serviciile de sănătate sau chiar a renunța la îngrijiri medicale. Lăsarea bolnavilor fără acces la
îngrijiri medicale de calitate nu numai că dăunează pentru ei și familiile lor, dar va contribui și la
răspândirea virusului și mai larg. Lipsa unei protecții eficiente și eficiente a sănătății este
agravată de lipsa de personal sanitar: în special în zonele rurale și printre grupurile marginalizate,
aceasta înseamnă o dependență mai mare de îngrijirea familiei neplătite. Pe termen scurt,
acoperirea sănătății trebuie extinsă tuturor lucrătorilor și familiilor acestora, indiferent de statutul
lor de muncă. Multe țări au adoptat deja măsuri pentru a reduce deficiențele de protecție a
sănătății sociale, de exemplu, canalizarea resurselor fiscale suplimentare către sistemul de
sănătate sau îmbunătățirea coordonării sistemului, un rol central fiind acordat dispozițiilor
publice. Cu toate acestea, aceste eforturi trebuie susținute, extinse și ancorate într-un cadru legal
și financiar. În acest scop, este esențial să se creeze un cadru care să permită asigurarea acoperirii
sănătății în legislația națională. La fel de importantă este alocarea unei finanțări publice
suficiente pentru infrastructurile relevante, inclusiv personalul. Îmbunătățirea condițiilor de
muncă pentru lucrătorii din domeniul sănătății este o altă condiție necesară pentru furnizarea de
servicii medicale de calitate, care sunt esențiale pentru a reduce răspândirea virusului și a facilita
recuperarea rapidă.

Boala coronavirus continuă să se răspândească în întreaga lume, urmând o traiectorie

dificil de prevăzut. Politicile de sănătate, umanitare și socio-economice adoptate de țări vor
determina viteza și puterea recuperării. Trebuie să existe un răspuns global centrat pe oameni,
bazat pe solidaritate. Standardele internaționale de muncă conțin îndrumări pentru asigurarea
muncii decente care se aplică chiar și în contextul inegalabil al crizei COVID-19. În special,
Recomandarea privind angajarea și munca decentă pentru pace și reziliență, 2017 (nr. 205),
subliniază că reacțiile la crize trebuie să „asigure respectarea tuturor drepturilor omului și a
statului de drept, inclusiv respectarea principiilor și drepturilor fundamentale la locul de muncă și
pentru standardele internaționale de muncă ”. Standardele care se referă la securitatea și
sănătatea în muncă, securitatea socială, ocuparea forței de muncă, nediscriminarea,
aranjamentele de muncă și protecția unor categorii specifice de lucrători oferă îndrumări privind
proiectarea de răspunsuri rapide care pot facilita o redresare mai puternică din criză. Este necesar
un efort global coordonat pentru a sprijini țările care nu dispun în prezent de spațiu fiscal
suficient pentru a finanța politica socială, în special sistemele universale de protecție socială.
Sustenabilitatea datoriei ar trebui să fie prioritară în acest demers. Fără schimbări structurale pe
termen lung, inegalitățile profunde descoperite de criză se vor intensifica doar. Pe lângă faptul că
abordează efectele imediate ale crizei, comunitatea internațională are acum o oportunitate unică
de a adopta politici care vizează realizarea justiției sociale și un viitor al muncii centrat pe
oameni.

Bibliografie

1. Ishiyama, John T.; Breuning, Marijke (eds.), 21st Century Political Science. A Reference
Handbook, Sage: London, 2011. pp.3-10
2. Roskin, Michael G.; Cord, Robert L.; Medeiros, James A.; Jones, Walter S., Political
Science. An Introduction. Fourteenth edition Pearson: Boston, 2017, pp.1-22.
3. Schnaudt, Christian, Political Confidence and Democracy in Europe. Antecedents and
Consequences of Citizens’ Confidence in Representative and Regulative Institutions and
Authorities, Springer: Cham, 2019, pp.21-6
4. https://www.ilo.org/global/lang--en/index.htm
5. https://unstats.un.org/unsd/ccsa/documents/covid19-report-ccsa.pdf