Formarea

Formarea deprinderilor
deprinderilor motrice
motrice de
de bază
bază şi
şi aplicative,
aplicative,
prin
prin utilizarea
utilizarea diferitelor
diferitelor materiale
materiale la
la nivelul
nivelul
învă
învățțământului
ământului primar
primar

Dezvoltarea
Dezvoltarea calităţilor
calităţilor motrice
motrice de
de bază
bază la
la clasele
clasele primare
primare

STUDENȚI: Surdu Alexandra, Tiliuță Georgiana, Stoica–Popovici Bianca, Cîșlaru Mălina,Căldare Mădălina, Chirițescu Andreea
Specializarea P.I.P.P., ANUL III, GRUPA IV.
I. Formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative, prin utilizarea diferitelor materiale (mingi, bastoane, corzi, frânghii etc.), la nivelul
învățământului primar

Deprinderile motrice reprezintă componente ale activităţii motrice voluntare şi care, prin
exersare, ating un randament înalt pe baza perfecţionării indicilor execuţiei (coordonare,
precizie, viteză etc.) (Epuran, citat de Fiedler, 1998, p. 119).
Caracteristicile deprinderilor motrice:

- reprezintă componentele activităţii voluntare a omului.

- sunt rezultatul modificărilor calitative a execuţiilor obţinute ca urmare a repetărilor multiple ale mişcărilor.

- sunt structuri de mişcări coordonate, constând din integrarea în sisteme motrice ale mişcărilor mai simple însuşita anterior.
- odată consolidate asigură precizie în realizarea mişcărilor datorită coordonării, uşurinţei în execuţie, consum redus de energie,
etc.
- automatizarea lor eliberează parţial sau total scoarţa cerebrală de conducerea mişcărilor.

- sunt ireversibile, succesiunea legăturilor temporare fiind stereotipă într-un singur sens.

- au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă ale informaţiilor.

- se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă.

- au stabilitate relativă în condiţii constate şi plasticitate în condiţii variate.

- sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi.

Clasificarea deprinderilor mortice:

După componentele senzoriale dominante:

• perceptiv – motrice
• propriu – zise

După gradul de participare la realizarea deprinderilor:

• autocunduse
• heteroconduse

Din punct de vedere sistemic şi cibernetic:

• deschise
• închise
După structura lor:
• elementare
• complexe

În funcţie de sensul utilizării lor:

• tehnice
• tactice

În funcţie de finalitatea folosirii lor:

• de bază
• utilitar aplicative
• specifice ramurilor şi probelor sportive
Din categoria
deprinderilo
r motrice de mersul alergarea săritura aruncarea prinderea.
bază fac
parte:
 Deprinderile
ridicarea şi tracţiunea şi
motrice utilitar- echilibrul târârea împingerea escaladarea căţărarea
aplicative sunt transportul
 Importanţa formării şi
consolidării deprinderilor
motrice de bază şi
utilitar-aplicative este
rezumată în următoarele
aspecte:
posibilităţi mari de
au un caracter formativ influenţare a
deosebit organismului sub raport
motric

sursă inepuizabilă de structuri cu

finalităţi diverse, formarea unui
mare număr de deprinderi cu
accesibilitatea acestor valoare deosebită, posibilitate de a
mijloace este nelimitată le folosi pentru dezvoltarea
calităţilor motrice, psihice sau
volitive

deprinderile motrice de manifestă influenţe

bază sunt forme de asupra marilor funcţiuni,
manifestare motrică capacităţii motrice,
indispensabile asupra troficităţii
Etapele formării deprinderilor motrice

Din punct de vedere fiziologic:

• etapa mişcărilor inutile;
• etapa mişcărilor încordate;
• etapa formării propriu-zise şi a stabilităţii deprinderii.

Din punct de vedere psihologic:

• etapa iniţială;
• etapa însuşirii fiecărui component al deprinderii;
• etapa unificării elementelor componente (Etapa însuşirii precizate a execuţiei);
• etapa automatizării
Din punct de vedere metodic:
• etapa informării şi a formării reprezentării deprinderii;
• etapa însuşirii deprinderii prin repetare şi continua corectare a mişcărilor;
• etapa coordonării fine şi consolidării deprinderii;
• etapa perfecţionării deprinderii (E. Perfecţionării şi supraînvăţării deprinderii).

Din punct de vedere al educaţiei fizice şcolare:

• etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;
• etapa fixării, a consolidării deprinderii;
• etapa perfecţionării deprinderii.
Priceperile motrice reprezintă capacitatea de a folosi conştient cunoştinţele şi deprinderile în corelaţii
noi, în condiţii schimbate (faţă de cele în care au fost învăţate şi consolidate) (Fiedler, 1998, p. 122).
 Priceperile motrice prezintă câteva caracteristici
esenţiale

sunt componente neautomatizate ale activităţii voluntare umane;

sunt dependente de volumul şi complexitatea deprinderilor motrice însuşite anterior;

exprimă măiestria practică în situaţii variabile;

se perfecţionează prin exersare în condiţii mereu schimbătoare;

se bazează pe calitatea proceselor cognitive, pe care, de altfel, le şi influenţează.

 Priceperile şi deprinderile motrice sunt în strânsă legătură ele influenţându-se reciproc:
în faza de învăţare a deprinderilor atenţia
trebuie să se concentreze asupra
mecanismelor de realizare a execuţiei,
deprinderea devenind pricepere datorită
participării conştiinţei;
prin repetare şi exersarea deprinderilor
când se întrerupe un timp îndelungat
motrice se asigură dobândirea unor
exersarea, la reluare, priceperile sunt cele
priceperi superioare, care în cazul apariţiei
care ajută la redobândirea mecanismelor
situaţiilor noi ajută la continuitatea
care asigură cursivitatea şi uşurinţa
efectuării mişcărilor ce intră în alcătuirea
efectuării mişcărilor,
structurală a deprinderilor respective.
 Deprinderi motrice de bază
MERSUL

Se invaţă în mod organizat pentru a evita abaterile de la

tehnica raţională. Aceste abateri sunt frecvente, cauzate de
anumite deficienţe fizice sau generatoare de deficienţe fizice.
Se insistă în special la clasele mici, dar acţiunea de influenţare
continuă şi la vârsta şcolară mare
• Mersul constă din dezechilibrări continue prin
care corpul se adaptează suprafeței de sprijin și
mediului înconjurător păstrând contactul cu
suprafața pe care se realizează mișcarea și se
poate defini prin alternarea sprijinului
picioarelor
pe sol, acțiune prin care se
realizează înaintarea.
Metodologie:

• mers pe plat cu control în oglindă;

• exerciţii speciale din şcoala mersului;
• mers cu acţiuni exagerate;
• mers pe plan înclinat;
• mers cu viteză variabilă;
• mers în condiţii de echilibru peste obstacole, ritmat;
• mers cu caracter de forţă: fandat, ghemuit, pe nisip, pe zăpadă;
• folosirea limitatorilor metodici.
• În lecția de educație fizică, mersul este prezent în
toate momentele acesteia, dar pentru a crește
atractivitatea acestuia, se utilizează deplasarea în
figuri: zig-zag, șerpuit, spirală, buclă închisă și
deschisă, opt.
Competențe specifice:

• învăţarea mecanismului de bază;

• reglarea amplitudinii oscilaţiilor corpului;
• coordonarea corectă a membrelor şi amplitudinii
balansurilor;
• adaptarea respiraţiei la tempoul mersului.
Locul structurilor bazate pe mers în lecţia de educaţie fizică:

• Pe întregul parcurs al lecţiei, mersul este folosit ca

formă de deplasare, ca exerciţiu fizic pentru
revenirea organismului după efort. În veriga a doua,
mersul se învaţă şi devine componentă a structurilor
de ordine şi formaţie sau de pregătire a organismului
pentru efort.
Alergarea

• Este o deprindere naturală, se învaţă pentru a deveni

eficienţi, economici. Structura pasului de alergare
este variabilă cu viteza de deplasare. Învăţarea
alergarii începe încă din prima clasă a ciclului primar,
cu ajutorul mijloacelor adecvate, continuând până la
liceu.
Metodologie:

• exerciţii din şcoala alergării;

• exersarea mişcărilor de braţe pe loc sau în deplasare;
• alergare cu păşire pe marcaje;
• exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice implicate;
• jocuri dinamice;
• abordarea metodică: pas lansat de semifond, alergare
accelerată, pas lansat de viteză, alergare de durată;
• contribuie la perfecţionarea marilor funcţii, la dezvoltarea
rezistenţei generale şi vitezei de repetiţie, la educarea unor
calităţi volitive.
• La fel ca la mers și la alergare apar oscilații pe
verticală și orizontală. Importanța în timpul alergării
este poziția corpului, iar ritmul și amplitudinea
alergării sunt influențate de intensitatea acesteia. În
timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea
actului respirator cu pasul. Alergarea, ca deprindere
motrică de bază, reprezintă „startul” în formarea
deprinderilor specifice probelor de alergare.
Competențe specifice:

• formarea deprinderilor corecte de alergare;

• creşterea indicilor de rezistenţă şi viteză de alergare;
• formarea capacităţii de a efectua alergarea în condiţii
variate;
• însuşirea mecanismelor de bază privind tehnica unor
probe de alergări atletice.
 Locul structurilor bazate pe alergare în lecţia de educaţie fizică:

• Cu excepţia verigilor I şi VIII, alergarea este folosită

corespunzator cerinţelor metodice întoate celelalte verigi. Ca
şi mersul, are efecte multiple asupra organismului, nivelul de
solicitare fiind mai mare. Este o componentă indispensabilă
jocurilor dinamice, sportiveşi a altor ramuri sportive
• Alergarea este prezentă în lecție în toate momentele ei. Este
elementul care asigură manifestarea spiritului de întrecere în
desfășurarea ștafetelor, parcursurilor aplicative, și nu în ultimul
rând este esența jocurilor de mișcare.
Săriturile

• Sunt desprinderi temporare de pe sol prin efort de forţă-viteză. Ca

deprinderi motrice de bază, dispun de o mare varietate şi o largă
accesibilitate.
• Săritura este o deprindere cu caracter aciclic și se compune din
următoarele faze:
• elan;
• bătaie-desprindere;
• zbor;
• aterizare.
Metodologie:

• în procesul de învăţare se urmăreşte însuşirea cât mai

corectă a elementelor tehnice de bază ale săriturii: elan,
desprindere, zbor, aterizare
• o atenţie deosebită trebuie să se acorde exerciţiilor pentru
dezvoltarea detentei şi a celor de echilibru-coordonare
fără de care amplitudinea săriturilor este redusă.
Competențe specifice:

• învăţarea tehnicii săriturilor libere;

• învăţarea amortizării la aterizare;
• învăţarea săriturilor cu sprijin peste capră sau ladă;
• învăţarea tehnicii săriturilor la trambulina clasică;
• dezvoltarea calităţilor motrice cu ajutorul săriturilor.
Locul structurilor bazate pe sărituri în lecţia de educaţie fizică:

• Sub diferite forme şi în concordanţă cu cerinţele

metodice, săriturile sunt prezente în verigile II–III–IV–
V–VI. Sunt folosite ca exerciţii speciale pentru
pregătirea organismului pentru efort şi prelucrare
analitică, prilej cu care se învaţă şi se consolidează
săriturile simple, libere sau peste obstacole. Sunt
folosite în jocurile dinamice şi parcursurile aplicative.
Aruncări și prinderi
 Aruncarea şi prinderea sunt două deprinderi motrice de bază şi
constau în trimiterea unor obiecte la distanţă, prin valorificarea forţei
explozive a membrelor și recepţionarea (intrarea în posesie) a obiectelor
aruncate de parteneri (Fiedler, 1998, p. 209).

Cele două deprinderi trebuie abordate împreună întrucât cea de-a

doua nu se poate efectua decât dacă există prima. Acestea contribuie la
dezvoltarea: îndemânării, vitezei, forței, a analizatorului vizual și
kinestezic. Prin efectuarea aruncărilor se îmbunătățește coordonarea
generală, se dezvoltă viteza de reacție, execuție și forța musculaturii
brațelor, se dezvoltă simțul orientării, preciziei și capacitatea de a aprecia
distanța. Aruncările și prinderile pot intra în momentele de generalizare și
aplicare, devenind componente ale ștafetelor, parcursurilor aplicative și
jocurilor dinamice.
 Aruncarea este o acțiune motrică prin care, obiecte de diferite
mărimi, forme și greutăți sunt proiectate în spațiu prin contracție
musculară.
Prinderea este o acțiune motrică prin care se interceptează și se
rețin anumite obiecte aflate în mișcare și se efectuează cu ajutorul
membrelor superioare și cu cele inferioare.

Clasificare:
– După tehnica aruncării: lansare (cu variante), împingere,
azvârlire, respingere.
– După scopul aruncării: la distanţă, la ţintă, aruncări şi
prinderi.
Metodologie:
• învăţarea azvârlirii ca deprindere motrică se face cu obiecte diverse, uşor
de apucat;
• împingerea şi lansarea se face cu obiecte mai mari, mai grele (mingi
medicinale, bastoane, cercuri, improvizaţii);
• învăţarea aruncărilor începe de pe loc;
• aruncările cu elan specific se învaţă fragmentar;
• aruncări din poziţii diverse, de pe loc, din deplasare;
• învăţarea poziţiei de recepţie a obiectului (eventual, respingerea acestuia –
minge uşoară);
• aruncări şi prinderi individual, apoi cu partener (cu diferite sarcini), cu
ambele mâini sau cu una;
• aruncări şi prinderi în condiţii îngreuiate;
 Pentru şcolarul mic, exerciţiile de aruncare – prindere şi manevrare a mingii
se pot executa sub formă de aruncări azvârlite, lansate, împingeri cu două mâini,
rostogolirea mingii sau sub formă de dribling. Aceste exerciții se pot executa de pe
loc sau din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, urmărindu-se fie precizia şi
siguranţa aruncării şi prinderii, fie lungimea aruncării.

Începând cu primele exerciţii de aruncare - prindere sau conducere a mingii,

învăţătorul va insista asupra poziţiei pe care elevii trebuie să o adopte în timpul
executării. Astfel, elevii vor fi aşezaţi cu faţa spre direcţia aruncării, cu spatele
rotunjit, cu picioarele uşor depărtate şi genunchii îndoiţi, având în faţă piciorul opus
braţului de aruncare, o poziţie echilibrată care asigură o execuţie corectă şi eficace.

Iniţierea în „şcoala aruncărilor” se face prin executarea unor exerciţii

individuale care pot fi: aruncarea mingii în sus şi prinderea ei cu două mâini (de pe
loc şi din deplasare), aruncarea mingii pe sub braţ şi prinderea ei cu ambele mâini,
aruncarea mingii la perete şi prinderea ei (din stând, şezând, pe genunchi etc.),
lovirea succesivă a mingii cu o mână, lovirea mingii pe loc sau din deplasare, în
linie dreaptă sau prin obstacole.
 Exerciţiile introductive de aruncare – prindere trebuie să le urmeze pe
cele de aruncare azvârlită, cu o mână de deasupra umărului.

Aruncările se pot executa la ţintă, la distanţă sau la partener. Pentru

aruncările la ţintă sau la distanţă, se recomandă ca fiecare elev să efectueze
câte 2-3 aruncări consecutive cu aceeaşi mână în cadrul unui exerciţiu ce va
fi repetat de mai multe ori.

Exerciţiile de aruncare – prindere a mingii reprezintă mijloace de bază

pentru însuşirea unor priceperi şi deprinderi, la care elevul din clasa a IV-a
să poată acţiona în cadrul jocurilor pregătitoare sau al unor jocuri sportive cu
reguli simplificate.
Fazele aruncării:
• poziția inițială, elan;
• faza de aruncare (mișcarea
segmentelor și a trunchiului),
eliberarea obiectului;
• faza finală, restabilirea.
Fazele prinderii:
• faza de așteptare;
• faza de întâmpinare, mâinile iau
contact cu obiectul;
• faza de amortizare;
• faza de reținere.
Regulile unei aruncări și prinderi corecte:

• în prima etapă copilul trebuie obișnuit cu obiectul și mai ales cu modalitatea de prindere și ținere a obiectului;
• mingile trebuie să aibă o dimensiune adaptată mâinilor copiilor; deprinderea se poate învăța și cu ajutorul altor
obiecte precum: conuri de brad, săculeți umpluți cu diferie materiale, bulgări de zăpadă etc;
• executarea aruncării se face cu ambele mâini pentru a se dezvolta armonios întreg corpul;
• aruncarea se execută prin angajarea întregului corp (braț, trunchi, picioare), fără însă a fi rigizi sau contractanți;
• poziția picioarelor în timpul execuției aruncării trebuie să fie cu tălpile paralele și depărtate la lățimea umerilor,
genunchii ușor flexați, trunchiul înclinat înainte, brațele în față;
• priza la obiect este diferită de la un tip de aruncare și prindere la altul (cu o mână, cu două, de la piept, de la umăr);
• azvârlirea/lansarea/rostogolirea – reprezintă mișcarea de trimitere a mingei în spațiu spre direcția dorită: în sus,
înainte, către parter, spre o țintă; această mișcare este rapidă și energică; aruncările se pot executa de pe loc sau din
mișcare;
• persoana care prinde, așteaptă și urmărește cu privirea obiectul, ia contactul cu obiectul cu ajutorul mâinilor, apoi
amortizează mișcarea (atenuând viteza obiectului) și-l reține.
Greșeli la aruncare:
• priză defectuoasă;
• folosirea în exclusivitate a forței
brațelor;
• proiectarea obiectelor pe unghiuri
neadecvate;
• scăparea obiectelor.
Greșeli la prindere:
• adoptarea unei poziții greșite a
palmelor;
• teama de obiect;
• lipsa fazei de întâmpinare;
• lipsa de apreciere corectă a
distanței și vitezei obiectului;
• lipsa coordonării mișcării brațelor
cu mișcarea întregului corp.
Tipuri de aruncări:
• aruncarea azvârlită este aruncarea care se face cu mișcare rapidă și energică, concretizată în
proiectarea energică a brațului din poziția întins înapoi spre înainte, se poate realiza de pe
loc, din deplasare, din diferite poziții, cu diferite obiecte;
• aruncarea lansată, se caracterizează prin faptul că priza se face de regulă susținând sau
ținând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans premergător
realizat cu brațele întinse, poziție care se păstrează și în momentul eliberării obiectului. Se
execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc sau din deplasare;
• aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se menține pe palmă, cu brațele
îndoite, propulsia se realizează prin extensia energică a brațului de aruncare. Se realizează de
pe loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite direcții, la distanță sau la
țintă.
Indicații:
• pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de
repetări;
• în etapa de învățare, un rol important îl are demonstrația și explicația
fenomenului respectiv, distanțele și greutatea obiectelor cu care se realizează
aruncarea;
• pentru a se evita accidentările, se recomandă folosirea formațiilor de lucru
largi și a comenzilor;
• pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mișcare,
ștafetele și parcursurile aplicative.
 Jocuri pentru învățarea/consolidarea aruncării și prinderii:
• Mingea la căpitan (3-4 ani) – Copiii stau în cerc, iar în mijloc stă educatoarea care aruncă pe rând
mingea copiilor. Aceștia returnează mingea spunând: ‚‚Mingea la căpitan!”.
• Vânătorii și iepurii (4-5 ani) – Copiii sunt împărțiți în două grupe, reprezentând vânătorii și iepurașii.
La comanda ‚‚iepurașii la morcovi’’ copiii care au acest rol vor ieși să se joace, sărind ca iepurașii. La
comanda ‚‚vin vânătorii’’, copiii cu acest rol vor arunca mingea încercând să atingă iepurașii. La fiecare
reluare a jocului se schimbă rolurile.
• Castelul (5-7 ani) – 2-3 copii înalță un castel din cuburi. Educatoarea numește doi copii care vor
încerca să lovească și să dărâme castelul. Câștigă cel care reușește să-l dărâme mai repede.
• Lovește popicele (4-5 ani)
• Mingea prin tunel (4-5 ani)
• Mingea frige! (3-4 ani)
• Mingea la coș! (5-7 ani)
• Atinge-ți colegul! (5-7 ani)
Deprinderile motrice utilitar-aplicative

Deprinderile motrice utilitar- aplicative au o structură proprie care necesită un

proces de învățare și care se exersează în anumite condiții organizatorice și
materiale.Prin exersarea lor, pe durate mai mari de timp aceste deprinderi
contribuie și la dezvoltarea unor calități, cum ar fi: forța, mobilitatea ,
îndemânarea, echilibrul și orientarea în spațiu, coordonarea, precum și creșterea
calităților: voinței, curajului, perseverenței și a spiritului competitiv.
Echilibrul

• Echilibrul-se definește prin modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilității

corpului în diferite poziții sau acțiuni motrice. Rol deosebit în realizarea
echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos central asupra
gradului de stabilitate a corpului. În viață, echilibrul este solicitat începând de la
mers și până la cele mai banale activități casnice.
• Exercițiile de echilibru dezvoltă subiecților calități necesare menținerii stabilității
corpului în diferite poziții sau în mișcare.De aceea , echilibrul este înțeles ca o
calitate psiho-motrică complexă, manifestată prin sensibilitatea deosebită a simțului
nestezic, prin coordonarea perfectă a activității marilor grupe musculare, prin
declanșarea celor mai oportune acte sau acțiuni motrice, atunci când este perturbată
stabilitatea corpului.
 În programele de educație fizică sunt prevăzute următoarele forme de manifestare a
echilibrului:
- menținerea echilibrului în poziții statice (echilibrul static), cu sprijin redus (pe o
talpă, pe vârfuri, pe un genunchi), realizate pe sol și pe suprafețe cu lățimi, înălțimi
și înclinații diferite. Dificultatea lor poate fi gradată și prin pozițiile adoptate de
segmente libere(piciorul liber lateral , înainte sau înapoi, cumpăna pe un picior cu
ambele brațe duse spre dreapta etc.)
- menținerea echilibrului corpului în mișcare (echilibru dinamic) presupune
asigurarea stabilității corpului în toate formele de mișcare, începând cu mersul și
terminând cu săriturile. Pentru dezvoltarea acestei componente a echilibrului sunt
folosite mișcările effectuate pe sol, pe suprafețe de sprijin reduse cât și în aer
(corpul neavând niciun punct de sprijin).
 Prin diversitatea exercițiilor , dezvoltarea echilibrului se poate realiza în toate condițiile
de dotare material. Pe sol (podeaua clasei, coridor, teren, sală) pot fi efectuate exercițiile de
echilibru vizând :
Adoptarea și menținerea pozițiilor statice:
-stand pe vârfuri;
- pe călcâie;
- pe marginea externă a labei piciorului;
- pe genunchi;
- pe unul sau ambele picioare cu diferite poziții ale trunchiului;
Deplasări în echilibru:
-mers pe vârfuri;
-pe călcâie;
-pe partea externă a labei piciorului;
-ghemuit ;
-mers cu pas fandat;
-mers cu ridicarea genunchiului la piept –mersul ,,berzei”- însoțite de diferite poziții
sau mișcări ale truchiului și segmentelor, respective cu răsucirea , îndoirea, extensia
trunchiului, cu brațele lateral, la spate, sus, cu ritmuri variate , libere sau cu obiecte);
Sărituri:
- stând pe un picior, celălalt ridicat îndoit, susţinut cu ambele mâini de sub genunchi, sărituri
pe loc şi în deplasare;
- stând cu picioarele încrucişate, mâinile pe şold, sărituri cu deplasare înainte şi înapoi;
- sărituri peste diferite obstacole: mingi medicinale, bastoane, jucări, cuburi
Dezvoltarea capacității de echilibru a copiilor este favorizată și de creștera progresivă a
dificultății exercițiilor. Acestea se realizează , în ordine , prin poziții variate ale segmentelor și
trunchiului, mișcări , (purtarea, manevrarea unor obiecte, trecere peste sau pe sub obstacole),
îngustarea suprafeței pe care se realizează exercițiile, creștera înălțimii și înclinarea acesteia ,
utilizarea unor suprafețe mobile.
Jocuri pentru dezvoltarea echilibrului

1. Atinge conducătorul
Copiii sunt împărțiți în două echipe, fiecare alegându-și un conducător. Aceștia se
așează la capătul pantei pe care se execută mersul în echilibru. Copiii execută mers în
echilibru pe plan înclinat, iar când ajung la capătul traseului ating mâna conducatorului
și se întorc la echipă unde predau ștafeta.
2. Lupta cocoşilor
Câte doi, faţă în faţă, stând într-un picior; sărituri variate lovind adversarul cu umărul,
urmărindu-se dezechilibrarea acestuia. Câştigă cel care nu se dezechilibrează până la
sfârşitul jocului.
Târârea

Târârea – este o deprindere utilitară aplicativă , reprezentând o formă de deplasare

orizontală a corpului pe suprafața de sprijin, realizată cu ajutorul brațelor și picioarelor.
Reprezintă un procedeu de deplasare (natural pentru noul născut și perfecționat ca
tehnică, de-a lungul timpului, de către adulți) corespunzător cerințelor impuse de viață.
Târârile pot fi realizate pe partea anterioară, posterioară sau lateral a corpului. În
funcție de segementele care realizează deplasarea s-au constituit ca procedee: târârea
pe antebrațe și tălpi; pe antebrațe/coate și genunchi; pe abdomen, cu ajutorul brațelor
și picioarelor; pe o latură, cu ajutorul unui braț și al piciorului opus; pe spate.
• Târârea pe antebrațe și genunchi- deplasarea se efectuează pe brațul și piciorul opus
sau pe brațul și piciorul de aceeași parte, din poziția exprimată de denumirea
procedeului.
• Târârea pe o parte- din culcat pe partea dreaptă, brațul drept se așează înainte,
sprijinindu-se pe antebraț , apoi, prin împingere cu picioarele se realizează
înaintarea corpului.
- Târârea joasă- se execută din culcat facial, prin îndoirea în afară a unui
genunchi(stâng, în timp ce brațul (drept) se duce înainte cât mai departe.
Deplasarea corpului se realizează prin împingerea piciorului îndoit și tracțiunea
brațului din față;
- Târârea pe antebraț-deplasarea se realizează din culcat facial, cu sprijin numai pe
antebraț, picioarele menținându-se întinse;
 Dintre jocurile dinamice care utilizează preponderent târârea enumerăm: ,,Ursul flămând”,
,,Treci prin tunel”, ,,Tunelul submarin” , ,,Furnica harnică”, ,,Nu atinge sfoara!” , ,,Cursa
înotătorilor”, ,,Alunecăm”, ,,Cursa șerpilor”.
Jocuri pentru consolidarea deprinderii de târâre:
1.Cursa târâş
Descriere
Jucătorii impărţiţi in echipe egale de 6-8 elevi sunt aliniaţi pe şiruri in spatele unei linii de plecare.
Intervalul intre echipe este de 4 -5 paşi. In faţa fiecărei echipe,
la o distanţă de 5-6m, se aşează un obiect ce va trebui ocolit de jucători.
Primii elevi de la fiecare echipă pleacă taraş pe genunchi şi coate, ocoleşte obiectul, se intoarce la
echipă tot taraş, dă ştafeta următorului şi trece la coada şirului
său.Caştigă echipa care a terminat prima.
2. Cursa prin tunel
Jucatorii sunt împărțiți în două echipe egale ca număr așezate pe șiuri, la distanța
de un braț unul față de celălalt, stând cu picioarele mult depărtate.La semnalul
profesorului ultimul jucător trece printre picioarele coechiperului târându-se și se
așează în fața primului coechipier cu picioarele depărtate, următorii executând în
continuare același lucru.

 
Ridicare și transport

Această depindere motrică utilitar aplicativă implică ridicarea și puterea în

deplasare și depunerea la locul stabilit a unor obiecte sau parteneri.
,,Transportul diferitelor obiecte se poate face prin rostogolire, impginere sau
tragere.Ridicarea si transportul pe brate , pe umeri, soate se pot executa individual
sau in grup.Trannsportul persoanelor se poate face prin sustinerea sub genunchi si
sub brate, in spate, pe umeri, sub forma de roaba , sub forma de scaunel” (G.Sabău,
2005, p.22).
 Transportul unor obiecte sau parteneri se realizează individual, pe perechi sau
în grup. Obiectele transportate pot fi menținute, susținute, cu unul sau ambele
brațe, pe cap, pe umeri, la piept, sub braț, pe șold, în spate,etc. Unele procedee de
transport pe perechi sau în grup, datorită eficienței lor, au primit denumiri propii
ca ,,scăunelul”, ,,coșulețul”, ,,targa”, ,,patul”. Obiectele care pot fi transportate
sunt: mingi umplute, săculeți cu nisip, banca de gimnastică, scăunele, măsuțe, cât
și obiecte din natură.
 Variantele de transport care se predau în grădinițe și ciclu primar sunt:
- cu o mână prin apucare, individual (găletușa cu nisip, recipient umplut, bară
metalică), pe perechi (coș, bară , scăunel), în grup (saltea,bancă, măsuță);
- cu două mâini prin apucare, individual pe perechi și în grup, folosind aceleași
obiecte;
- cu una/două mâini susținut/sprijinit la piept , pe umeri , pe cap, sub braț, pe
brațe, individual, pe perechi sau în grup.
 Jocuri pentru consolidare:

1.Transporta coșul
Se trasează pe sol două linii paralele, la distanța de 10-15 m una de cealaltă.În spatele uneia dintre linii stau
în șir două sau mai multe echipe formate din 9, 12 sau 15 jucatori.Jucatorul care trebuie sa fie transportat își
apucă mâinile pe sub genunchi, formând cu brațele toarta coșului.Cei doi care transportă coșul îl apucă
fiecare de câte un braț(opțional) și îl transportă până dincolo de linia de sosire, apoi se întorc la linia de start,
în timpul acesta se pregătește următoarea echipă.
2.Transportul pe punte
Copiii sunt aşezaţi pe două coloane, în spatele unei linii de plecare.În faţa fiecărui şir se află aşezată o bancă
de gimnastică, iar la  capătul băncii este aşezată o minge de plastic. La semnalul învățătoarei, primii copii
din cele două grupe prind mingea cu mâinile, se urcă pe banca de gimnastică, merg în echilibru cu mingea
susţinută la piept, coboară de pe bancă, se întorc în alergare la următorii predându-le mingea, continuând
astfel jocul. Câştigă grupa care termină mai repede.
 Tracțiunea și împingerea

Tracțiunea și împingerea – sunt deprinderi motrice aplicativ-utilitare prin care un

obiect sau partener este deplasat fără a fi ridicat de la sol. Tracțiunile, sub aspect
biomecanic, implică angajarea musculaturii flexoare a corpului, priza la obiect
realizându-se prin apucare. Împingerile preupun acționarea cu lanțurile musculare
extensoare, priza la obiect făcându-se prin apucare sau sprijin al palmelor și a altor
părți ale corpului, pe obiect.
Ele pot fi executate individual, pe perechi sau în grup, fapt ce le confer o largă
aplicabilitate în lecție. Prin structura și efortul solicitat, tracțiunile și împingerile
contribuie direct la dezvoltarea forței generale a organismului, a coordonării cât și
a dârzeniei, voinței și spiritului competitiv.Organizate în grup, dezvoltă colaborarea
și conlucrarea dintre elevi.
Variante de execuție:
- tracțiunile efectuate individual reperezintă acțiunile de deplasare a propriului corp sau a unor
obiecte prin contracția musculaturii flexoare a corpului. Ele se execută la aparate (scară fixă,
bară, prăjină, frânghie), cât și cu orice obiect care poate fi deplasat (sanie, căruț)
- tracțiunile în perechi reperezintă acțiunile de deplasare a unui partener învingând opoziția
acestuia, sau conjugarea efortului cu acesta pentru deplasarea unui obiect.
- tracțiunile în grup sunt acțiunile de deplasare a unui obiect sau partener , prin efortul conjugat
al mai multor executanți;
- împingerile, efectuate individual, sunt acțiuni de deplasare a propriului corp
sau a unor obiecte cu ajutorul musculaturii extensoare a corpului;
- împingerile pe perechi se realizează , fie prin învingerea opoziției partenerului,
fie prin alăturarea eforturilor în deplasarea unui obiect;
- împingerile în grup se efectuează prin efortul comun al mai multor executanți,
care acționează asupra unui obiect sau al unui sau mai multor opozanți.
 
 
Jocuri pentru consolidare
1.Ajută-te singur
Clasa se organizează în două echipe, care se dispun în coloană câte unul. În faţa fiecărei echipe se
plasează două bănci de gimnastică, una în prelungirea celeilalte şi un reper care poate fi ocolit, la distanţă de
10 - 15m. La semnal, primii copii din fiecare echipă se culcă facial pe bancă şi se deplasează pe suprafaţa
acesteia prin tracţiuni/împingeri cu ajutorul braţelor sau/şi al picioarelor, după care aleargă, ocolesc reperul
de la capătul traseului şi revin la propria echipă, predând ştafeta următorului coechipier. Învăţătoarea va
alterna variantele de tracţiune-împingere, de la o întrecere la alta. Câştigă echipa care revine prima în
formaţia iniţială.
2.Tracțiune cu frânghia
Colectivul este împărțit în două echipe,formate din câte 3-7 jucători. Echipele stau față în față la un pas
distanță,ținând cu mâinile o frânghie groasă la nivelul șoldurilor. La mijloc frânghia are un nod, o panglică
ce cade perpendicular pe linia transversală trasată pe sol,care desparte cele două echipe. La comanda de
începere a jocului,jucătorii fiecărei echipe își unesc eforturile si caută să tragă echipa adversă peste linia care
le despart. Tracțiunea se repetă de câteva ori și castigă echipa care a acumulat cele mai multe victorii.
 Escaladarea

Escaladare –reprezintă o deprindere aplicativă mai complexă, presupunând

acțiunea de depășire a unui obstacol înalt (trecere pe partea cealaltă) folosind cățărarea
și alte procedee motrice. Pot fi escaladate lada, calul, bârna, capra, saltelele suprapuse,
gard, scara.
Utilizarea acestei deprinderi în educația fizică a copiilor și elevilor urmărește
înzestrarea lor cu priceperea de a depăși diferite obstacole cât și pentru dezvoltarea
forței, îndemnării și curajului.
 În învățământul primar și preșcolar se predau următoarele variante: escaladare prin
apucare cu ambele mâini și încălecarea obstacolului, cu apucare-sprijin și pășire pe
obstacol (bancă, ladă, cal, buștean, țeavă, saltele suprapuse etc.)
Jocuri pentru consolidare:
1.Treci peste ladă
Colectivul este împărțit în două sau mai multe echipe egale ca număr. Înaintea
fiecărei echipe, se așează transversal două bănci paralele la 2-3m una față de alta, în
continuare lada de gimnastică și o bancă așezată în lungime. La comanda învățătoarei,
primii jucători aleargă, pășesc peste bănci, escaladează lada și continuă alergarea,
ocolesc banca și se întorc în lateral pentru a da ștafeta următorului. Câștigă echipa care
a terminat mai repede traseul
2.Treci peste buturugă
Clasa este împărțită în două grupe, egale la număr și așezate pe coloane.
Înainte fiecărei echipe, la distanța de 1,50m, sunt plasate două buturugi
perpendicular pe direcția de deplasare, iar mai departe se trasează linia de
sosire. La comanda învățătoarei, primii din echipe aleargă la buturuga pe
care o scaladează prin procedeul stabilit, apoi aleragă până la linia de
sosire, se întorc la echipele lor, îi ating pe umăr pe următorii care parcurg
același traseu. La final, învățătoarea evidențiază echipa care a terminat
prima și care a parcurs traseul cel mai corect.
 
Cățărarea

Cățărarea – este o deprindere motrică utilitară, constând într-o urcare cu ajutorul

mâinilor și picioarelor (sau numai cu al mâinilor), pe diferite aparate sau obstacole
natural înalte. Se pot efectua cățărări pe scara fixă, bârnă , frânghie, prăjină, scară de
frânghie, ladă, copac , stâlp.

În învățământul preșcolar și primar se predau următoarele variante: cățărarea cu

ajutorul brațelor și picioarelor (pe scară fixă, bancă înclinată, scară orizontală,
înclinată, ovală, spiralată etc.);
Jocuri pentru consolidare
1. Toboganul
Clasa se împarte în 2 – 3 echipe, dispuse în coloană câte unul. În faţa fiecărei echipe se agaţă de
scara fixă o bancă de gimnastică în poziţie oblică faţă de sol. La semnal, primii copii din fiecare
echipă, aleargă, se caţără pe scara fixă pe lângă banca agăţată, o încalecă şi ţinându-se cu mâinile de
marginile băncii, alunecă pe şezut până ating solul cu picioarele. Apoi se deplasează rapid şi predă
ştafeta următorului coechipier. Câştigă echipa care revine prima în formaţia iniţială.
2.Tarzan
Colectivul de elevi este împărțit în două sau mai multe echipe așezate în coloane. La semnalul dat
de învățător, primii concurenți din fiecare echipă aleargă spre frânghia atârnată, o apucă și cu ajutorul
brațelor și a picioarelor se urcă pe frânghie până la un semn stabilit, după care, tot cu ajutorul
brațelor și al picioarelor, coboară și aleargă spre echipa proprie predând ștafeta. Câștigă echipa care
termină prima.
• Deprinderile motrice utilitare se constituie ca teme pentru un număr mare de
activități de educație fizică, al căror efect trebuie să se concretizeze în capacitatea
copilului de a opera cu târârea, cățărarea , tracțiunea, împingerea, transportul,
echilibrul și escaladarea.
• Aceste deprinderi motrice utilitare trebuie exersate și legate între ele, formând
structure motrice dinamice, complexe, solicitante și agreate de copii.
Modelul absolventului de ciclu primar – clasificare

La finalul claselor primare, elevul trebuie să dispună de o

dezvoltare fizică armonioasă, să execute corect deprinderile
de bază și utilitar-aplicative (mers, alergat, saritură, prindere,
târâre, etc.), să se orienteze corect și să cunoască reperele
spațio-temporale, să cunoască câteva jocuri pe care să le
poată utiliza mai târziu în viața de zi cu zi.
 Elevul capătă achiziții pe nivele de dezvoltare:

• Nivel somatic;
• Nivelul de dezvoltare al calităților motrice.
• Viteza;
• Îndemânarea;
• Rezistența;
• Forța;
• Suplețea;
VITEZA reprezintă capacitatea organismului
de a efectua acte motrice cu rapiditate.

Factori care condiţionează manifestarea vitezei:

- viteza de transmitere a impulsurilor nervoase;

- mobilitatea proceselor nervoase fundamentale;
- nivelul de funcţionare a analizatorilor;
- tipul de fibre musculare angrenate în contracţie;
- calitatea şi cantitatea surselor energetice;
- lungimea pârghiilor (segmentelor) implicate în
efort;
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
 Formele de manifestare ale vitezei:

-viteza de reacţie – reprezintă timpul scurs între recepţionarea unui stimul şi

apariţia răspunsului motor;
-viteza de execuţie – reprezintă capacitatea de a efectua cât mai rapid un act sau o
acţiune motrică (se măsoară prin timpul scurs între începerea şi încheierea unei
mişcări);
-viteza de deplasare – reprezintă capacitatea individului de a parcurge o distanţă cât
mai mare, în timp cât mai scurt;
-viteza de repetiţie – se mai numeşte şi frecvenţa mişcărilor şi se referă la
capacitatea individului de a efectua un număr cât mai mare de mişcări într-un timp
prestabilit;
-viteza de accelerare – reprezintă capacitatea de a atinge nivelul maxim de
manifestare a vitezei, în timp cât mai scurt.
 1. Viteza de reacție

2. Viteza de repetiție

3. Viteza de execuție

4. Viteza de deplasare
 Pentru dezvoltarea vitezei, intensitatea este reprezentată de rapiditatea
executării acţiunilor motrice, rapiditate ce poate fi exprimată în unităţi
diferite, precum: timpul în care se desfăşoară acţiunile motrice şi efectuarea
acţiunilor cu o frecvenţă cardiacă dinainte stabilită.

Nu trebuie uitat celălalt principiu al metodicii dezvoltării vitezei, acela al

acordării de pauze pentru refacerea capacităţii în mod integral, necesară
repetării efortului.
 ÎNDEMÂNAREA este una dintre cele mai complexe şi importante calităţi
motrice, ea reprezentând capacitatea organismului de a efectua acţiunile motrice
complexe, dificile din punct de vedere al coordonării, dirijând precis şi economic
mişcările în spaţiu, cu rapiditate şi cu încordările necesare, dependent de situaţiile care

apar pe parcursul execuţiei .

 Factori care condiţionează manifestarea îndemânării:

• nivelul coordonării centrilor nervoşi;

• calitatea transmiterii impulsului nervos;
• calitate inervaţiei musculare;
• funcţionalitatea analizatorilor;
• capacitatea de anticipare;
• complexitatea deprinderilor motrice însuşite;
• experienţa motrică anterioară şi nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.

• În cadrul dezvoltării îndemânării, intensitatea este reprezentată de

gradul de dificultate al acţiunilor motrice utilizate, care trebuie să
solicite în măsură mai mare coordonarea de tip ambidextru, orientarea
în spaţiu şi în timp, ritmul motric etc .
 REZISTENŢA reprezintă capacitatea organismului uman de a
depune o activitate, un timp cât mai îndelungat, fără scăderea
randamentului, în condiţiile funcţionării economice a organismului,
învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.

Factori care condiţionează manifestarea rezistenţei

• stabilitatea proceselor nervoase fundamentale;

• tipul fibrelor implicate în efort;
• nivelul capilarizării periferice;
• calitatea metabolismului şi a resurselor energetice;
• compoziţia biochimică a sângelui;
• gradul de funcţionalitate a aparatelor şi sistemelor organismului;
• calitatea proceselor volitive.
 Formele de manifestare ale rezistenţei:

• rezistenţa generală sau de bază – presupune capacitatea organismului de a

presta eforturi variate, de intensitate moderată, un timp mai îndelungat;
• rezistenţa specifică - presupune capacitatea organismului de a presta eforturi
într-un anumit gen de activitate ;
• rezistenţa în condiţii de efort aerob – solicitată de un efort cu o durată de
peste 2 minute;
• rezistenţa anaerobă – alactacidă (până la 10 secunde), lactacidă (între 10
secunde şi 2 minute).
Exerciţiile destinate dezvoltării rezistenţei constituie stimulente optime
pentru dezvoltarea capacităţii funcţionale a cordului şi a sistemului respirator.

Dezvoltarea rezistenţei la elevii ciclului primar trebuie făcută cu mult

discernământ, dat fiind riscurile, în cazul supradozării.
FORŢA reprezintă capacitatea omului de a învinge o rezistenţă internă sau externă sau de a
acţiona împotriva ei prin efort muscular (de a împinge, ridica, transporta, trage o greutate etc.).

• Dacă efectele dezvoltării forţei se fac simţite în legătură cu armonia şi proporţionalitatea

ţesutului muscular, cele ale rezistenţei influenţează favorabil posibilităţile funcţionale ale
organismului, motiv pentru care se recomandă să se acţioneze în activitatea de educaţie
fizică a copiilor al căror organism este în plină dezvoltare, pe ambele planuri (somatic şi
funcţional).
 Factori care condiţionează manifestarea forţei:
• - capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale;
• - nivelul de coordonare a muşchilor;
• - capacitatea de reglare a funcţiilor vegetative de către sistemul nervos central;
• - calitatea proceselor şi substanţelor energetice;
• - tipul fibrei musculare implicate în contracţie şi grosimea lor;
• - durata contracţiei musculare;
• - gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
Formele de manifestare ale forţei:
• - forţa generală – solicitată în general de activitatea cotidiană a individului;
• - forţa specifică – dezvoltată de actele motrice implicate într-un anumit tip de activitate
• - forţa dinamică – apare atunci când prin contracţie musculară se efectuează lucru mecanic;
• - forţa statică – apare în condiţiile contracţiei izometrice, fără efectuare de lucru mecanic, ci doar
cu dezvoltare de tensiune internă;
• - forţa în combinaţie cu alte calităţi motrice – în regim de viteză (detentă, forţă explozivă –
capacitatea individului de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp);
 SUPLEŢEA reprezintă capacitatea individului de a executa mişcări cu mare
amplitudine, în una sau mai multe articulaţii.
Unii specialişti susţin că supleţe include mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară. Prima se referă la amplitudinea mişcării, determinată de gradul de
mobilitate al articulaţiilor, iar ultima la amplitudinea mişcării, determinată de
posibilităţile de alungire a muşchiului.
Perfecţionarea lor asigură supleţea organismului, prevenind rigiditatea, gradul
limitat de mişcare la nivelul articulaţiilor.
 Factori care condiţionează manifestarea supleţei:
• - tipul articulaţiei;
• - masa musculară, tonusul muscular, capacitatea de întindere musculară, calitatea
tendoanelor şi a capsulelor articulare;
• - vârsta şi genul biologic;
• - temperatura mediului ambiant.

Formele de manifestare ale supleţei

• - supleţea generală – exprimată prin intermediul mobilităţii principalelor articulaţii ale
corpului (coloana vertebrală, centrura scapulară, coxo-femurală)
• - supleţea specifică – solicitată în cadrul anumitor ramuri şi probe sportive

• În acest ciclu de învăţământ, repetările trebuie reduse ca număr. De asemenea, se recomandă

creşterea numărului de exerciţii destinate.
Bibliografie
• Popovici Ileana, Didactica educației fizice și psihomotorii (curs), Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași;
• Cristea Dana, Didactica educației fizice (curs), Universitatea din Oradea;
• Rotar Emilia, Deprinderile motrice de bază utilizate la Domeniul Psiho-Motric, 2016.
• http://educatie-fizica.ro/deprinderile-motrice-de-baza-mersul-alergarea-saritura-aruncarea-si-prinderea
• http://educatie-fizica.ro
• Dragomir, P.(2007). Educașie psihomotorie și didactica educației psihomotorii.
• Corneșanu, T. (1970) – Exercitii si jocuri aplicative pentru scolari.Bucuresti. Ed. Stadion
• Gheorghe, S. (2005) – Jocurile dinamice si deprinderile motrice.Cluj-Napoca, Ed. GMI
• https://educatiamarcheazaviitorul.blogspot.com/2016/06/deprinderile-motrice-utilitar-aplicative.html
 
APLICAȚIE
Deprinderi motrice - Group sort (wordwall.net)

https://www.youtube.com/watch?v=DHrJd4ot6iY&ab_channel=ActiveKidsbyDragosVasile