Tulburări de pronunție

Dislalia
Responsabile seminar: Caldare Mădălina – Elena
Cîșlaru Mălina – Elena
Specializarea:Pedagogia învățământului primar și
preșcolar.
Anul III, Grupa IV;
Cuprins:
I. Terminlogie și definiție;
II. Formele dislaliei:
II.1 dislalia periferică;
II.2 dislalia centrală sau de evoluție;
III. Simptomatologie;
IV. Aplicații;
V. Bibliografie;
Terminologie

Dislalia este cea mai frecventă tulburare de vorbire ce constă în abaterea de la

pronunția obișnuită, de la vorbirea standard. În unele cazuri, dislalia se manifestă prin
neputința emiterii unor sunete sau a silabelor, ori omiterea lor; în altele, ele sunt
înlocuite, substituite, inversate sau deformate.
Definiții

„In general, se intelege prin dislalie incapacitatea de a emite foneme,

manifestata permanent, in orice imprejurare, atat in vorbirea spontana, cat
si in cea repetata, in cuvinte, silabe sau in incercarea de a emite izolat
fonemul in cauza” (C. Paunescu, 1976).

„Dislalia este acea tulburare de pronuntie care se caracterizeaza prin

„ incapacitatea de a forma in mod corect anumite, vocale sau consoane,
izolate sau grupate” (N. Toncescu, 1969).
 Modul în care copilul se realizează pe linia achizițiilor în planul
vorbirii și al dezvoltării psihice, în general, este în funcție de o serie de
factori care contribuie, în mod egal, la acest proces formativ: mediul de viață
și activitate al copilului, preocuparea adulților pentru stimularea vorbirii sale,
eficiența procesului instructiv-educativ, capacitățile intelectuale ale copilului,
afectivitatea, motivația pentru activitate și personalitatea acestuia.
 La început, vorbirea copilului se formează și se dezvoltă pe baza unor
activități nesistematice, de satisfacere a nevoilor imediate, crescând, însă,
este solicitat în a se exprima formând propoziții.

Copilul mic învață să rostească cuvinte prin imitație; apoi formează

propoziții, fraze cu înțeles de sine stătător.
Principalele forme ale dislaliei sunt:

Dislalia periferică;
Dislalia centrală sau de evoluție;
Dislalia periferică

Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale

ale organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii
corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).
 Dislalia se poate manifesta sub diferite forme, ceea ce a permis clasificarea acesteia
după diferite criterii (Vrăşmaş, E.; Stănică, C., 1997, p. 110):

A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor :

Dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii (în cazul
surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinți, limba și bolta palatina);

Dislalia funcțională datorată funcționării defectoase a aparatului verbo-articulator (în

cazul atrofiei sau neexersării mușchilor limbii, buzelor, valului, al traseului greșit pe care
îl ia curentul de aer expirat și al insuficienței în dezvoltarea atenției auditive).

B. După gradul de extindere al dislaliei (numărul de sunete alterate) :

Dislalie simplă sau parțială , când este afectat un sunet;

Dislalie generală sau complexă, când sunt afectate mai multe sunete.
 C. Dupa întinderea și structurarea fonemului afectat:

a. Dislalia sunetelor la nivelul pronunției sunetelor;

În cazul dislaliei sunetelor pot exista următoarele forme de tulburare a pronunției lor:
dislalia prin omisiune de sunete – la pronunțare sunetul afectat lipsește (moghilalia);
dislalia prin alterare – la pronunție sunetul deficitar este deformat;
dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se pronunță alt sunet;

b. Dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunției unor cuvinte.

D. In funcție de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:

betacism și parabetacism – afectarea sunetului “b”;

capacism și paracapacism - afectarea sunetului “c”;
deltacism și paradeltacism – afectarea sunetului “d” și “t”;
fitacism și parafitacism – afectarea sunetului “f”;
gamacism și paragamacism – afectarea sunetului “g”;
mutacism și paramutacism – afectarea sunetului “m”;
rotacism și pararotacism – afectarea sunetului “r”;
sigmatism și parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”, “s”, “z”, “t”, “j”, “ci”, “ce”
hapacism și parahapacism – afectarea sunetului “h”
E. Dupa numarul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , cand e afectat un singur fonem sau o
singura grupa de articulare si polimorfe cand sunt afectate mai multe grupe de foneme

F. Dupa locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora : dislalia labialelor,
dislalia lingualelor etc.

G. După modul în care se produce sigmatismul și rotacismul se disting formele :

Sigmatismul interdental, când pronunția sigmaticelor se face cu limba între dintț și coloana de aer
este emisă prin spațiul dintre vârful limbii și incisivi;
Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe parțile laterale, uneori pe ambele parți sau pe o
singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul lateral drept;
Sigmatismul strident, recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;
Sigmatismul nazal, când sunetele sunt pronunțate nazal;
Rotacismul lingual lateral, în care sunetul e pronunțat cu una din laturile
limbii;
Rotacismul velar, sunetul este pronunțat prin vibrații ale valului;
Rotacismul uvular, sunetul e pronunțat prin vibrații ale luetei;
Rotacismul lingual dorsal, vibrațiile sunt produse de apropierea dorsului
lingual de palatul dur;
Rotacismul faringian, vibrează peretele faringian;
Rotacismul bilabial, obținut prin vibrarea buzelor;
Rotacismul bilateral lingual, prin vibrația ambelor părți laterale ale limbii.
Dislalia centrală sau de evoluție

Dislalia centrală constă în incapacitatea de a formula sau pronunța

corect anumite sunete sau grupe de sunete și se manifestă prin alterarea,
înlocuirea sau omiterea anumitor foneme sau prin inversarea locului pe care
îl ocupă în alcătuirea silabelor și cuvintelor.
 Dislalia centrală se datorează unor leziuni ale neuronilor motori centrali sau
unor deficiențe corticale și subcorticale.. Se caracterizează printr-o vorbire confuză,
disritmică,disfonică, cu rezonanță nazală. (Verza , 1998, p.85).

Dislalia ,, de evoluție” este un ritm propriu de maturizare a sistemului fonologic

al anumitor copii, sau o amânare prin condiții somatice defavorabile a acestei
maturizări, iar dispariția ei spontană confirmă acest punct de vedere.
( Păunescu,1976,p.255)
 Instalarea dislaliei centrale este favorizată de două tipuri de condiții:
intrinseci manifestate printr-o labilitate neuro-psihică consecutivă unui factor
ereditar sau dobândit și extrinseci, întâlnite în cazul tulburărilor de limbaj din
mediul copilului (sora, frate, grupul în care se joacă, părinții) și al
bilingvismului la vârste foarte mici.

Calificativul ,, de evoluție” arată caracterul regresiv spontan (sau după scurt

tratament logopedic) al acestei tulburări de vorbire de tip dismaturativ și se
verifică prin modul în care frecvența dislaliei scade invers proporțional cu
vârsta.

Cel mai frecvent alterate sunt sunetele a căror biomecanică articulatorie este
mai dificilă, pentru că acestea solicită o capacitate discriminativă, care este
diminuată de microsechelele corticale. Astfel, vor fi afectate siflantele: s, z, t şi
vibranta (linguală) r, apoi sunetele palatale posterioare c – g şi mai rar
sunetele: m, p, b, d, n şi vocalele.
Factorii etiologici sunt :
I. Organici :
a. neurogeni -ce determină o leziune micro sau macrosechelară si exercită o
frână asupra procesului de maturizare fono-articulatorie;
b. somatogeni- ce determină o întârziere globală în dezvoltarea somato-
psihică prin afecțiuni grave sau repetate;
c. constituționali reprezentați de ascendenți (în linie paternă) care au
manifestat întârziere în maturizarea fono-articulatorie.
II. Funcționali –psihogeni grupați în :
a. greșeli de educație, protecționism exagerat;
b. opoziționismul manifestat la copiii lipsiți de afecțiune, maltratați,
abandonați.
Simptomatologie
Simptomele dislaliei variază în funcție de gradul de afectare. Problemele de articulare pot
varia de la un anumit grad la mai multe forme, ceea ce face ca limbajul sa nu fie înțeles la un
anumit nivel.

Dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, de

întârzierea în dezvoltarea motorie, de statica capului ,corpului și de achiziţia mersului.
Această întârziere atestă caracterul dismaturativ al dislaliei centrale.

Tulburările de pronunţie formează tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii,

kinestezice, auditive, care sunt implicate în maturizarea fono-articulatorie se desăvârşeşte cu
mare întârziere. Scoarţa întâmpină dificultăţi în a edifica sheme fine perceptive şi motorii prin
care se organizează activitatea organelor fono-articulatorii.
Manifestările clinice tipice ale dislaliei sunt:

 copilul sare peste anumite sunete;

 înlocuiește anumite litere cu altele similare – de exemplu, nu poate pronunța sunetul
„r” și îl înlocuiește cu „l”;
 nu articulează corect sunetele;
 accentuarea greșită a unor sunete într-un cuvânt;
 inversarea unor silabe în cuvânt;
 probleme cu ritmul vorbirii;
 omite grupul de sunete voluntar, fără a încerca să înlocuiască cu alte grupuri de sunete;
 distorsionarea sunetului.
  Abaterile de la natura fonemului pot fi clasificate și grupate, formând grupa
tulburărilor dislalice sub aspectul calitativ. Din această grupă fac parte:

AFONEMIILE. Care se caracterizează 50%prin lipsa totală a unui sunet sau a mai
multe sunete. Exemplu: omisiunea vibrantei r determina o vorbire ștearsă: ață în loc
de rață, fate în loc de frate, mă în loc de măr etc.

PARAFONEMIILE. Se caracterizează prin substituirea sau alternarea unor sunete

cu altele, în mod permanent, fie izolate, fie în combinații fluente ale vorbirii.
Sunetele sunt înlocuite cu altele, articulate corect, fiind similare sub aspectul acustic
sau articulator. De exemplu: teara în loc50%
de ceara etc.
 DISFONEMIILE. Sunt acele tulburări de articulație care se caracterizează prin alterarea sunetului, distorsiunea
lui, cauzată de nerespectarea bazei de articulație. Din aceasta cauză învelișul sonor al fonemului, denaturat, nu mai
corespunde cu tiparul fonetic al acestuia. Un exemplu de disfonemie îl reprezintă formele de sigmatism ca:
sigmatismul lateral, labio-dental, în care nu se respecta baza corectă de articulație a sunetelor siflante. Acestea au un
aspect neclar, denaturat

Afonemia, parafonemia si disfonemia sunt cele mai frecvente tulburări ale aspectului exterior al
sunetului. Se întalnesc, dar mai rar, inversiunea sunetelor în silabe (ex: talbă în loc de tablă),
multiplicarea unor silabe în cuvinte (ex: desesenează în loc de desenează), introducerea unor sunete
parazite în cuvânt (ex: staradă în loc de stradă).
Aplicații:
1. https://www.youtube.com/watch?v=VapwE3LTRLg&ab_channel=PovesticuLola%21

2. Potriviți cuvintele din coloana A cu frazele din coloana B.

A B
1. Disfonemia a. este cea mai frecventă tulburare de vorbire ce constă în
abaterea de la pronunția obișnuită, de la vorbirea standard.

2. Dislalia periferică b. se caracterizează prin substituirea sau alternarea unor sunete cu altele, în mod
permanent, fie izolate, fie în combinații fluente ale vorbirii.

3. Parafonemia c. este acea tulburare de articulație care se caracterizează prin alterarea sunetului,
distorsiunea lui, cauzată de nerespectarea bazei de articulație.

4. Dislalia d. este datorată funcționării defectoase a aparatului verbo-articulator (în cazul

atrofiei sau neexersării mușchilor limbii, buzelor, valului, al traseului greșit pe care îl
ia curentul de aer expirat și al insuficienței în dezvoltarea atenției auditive).

5. Dislalia funcțională e. este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor
periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii
corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).

e.
3.Povestea ,, Bocănilă la plimbare”
Cu ajutorul imaginilor formați o scurtă poveste prin care să ne prezentați peripețiile lui Bocănilă
în plimbarea sa spre cabană.
Bibliogarfie:
Mititiuc, I., (1996) – “Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj”, Iaşi,
Editura Ankarom;
Verza, E., (2003) – “Tratat de logopedie” (vol. I), Bucureşti, Editura Fundaţiei
Humanitas;
Verza, E., (2009)– “Tratat de logopedie” (vol. II), Bucureşti, Editura Semne;
Păunescu, C. (1976) – Introducere în logopedie(vol. I), București, Editura didactică și
pedaogogică;
Vrăşmaş, E.; Stănică, C. (1997), Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
https://www.academia.edu/36288949/Laura_Hardalau_Ioana_Drugas_Logopedie_prin_jo
curi_si_exercitii_pdf
https://vdocuments.site/reader/full/curs-logopedie
https://www.slideshare.net/auranedelcu1/logopedie-semestrul-1
file:///C:/Users//Downloads/270093711-Curs-Tulburarile-de-Limbaj.pdf