IOLANDA TOBOLCEA

Unitatea de învăţare 3.
TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE: DISLALIA

3.1. DEFINIŢIA DISLALIEI

 DEFINIŢIE 
 Dislalia este tulburarea de articulaţie–pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea,
substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.
 Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce.

3.2. FORMELE DISLALIEI: PERIFERICĂ ŞI CENTRALĂ.

3.2.1. Dislalia periferică
3.2.1.1. Definiţie

 DEFINIŢIE 
 Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor periferice ale
vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete (combinaţii de sunete).

3.2.1.2. Simptomatologie
A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor:
- Dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii (în cazul surzeniei periferice,
al anomaliilor de maxilare, dinţi, limbă şi boltă palatină);
- Dislalia funcţională datorată funcţionării defectuoase a aparatului verbo-articulator (în cazul
atrofiei sau neexersării muşchilor limbii, buzelor, vălului, al traseului greşit pe care îl ia curentul de
aer expirat şi al insuficienţei în dezvoltarea atenţiei auditive).
B. După gradul de extindere al dislaliei (numărul de sunete alterate):
- Dislalie simplă sau parţială , când este afectat un sunet;
- Dislalie generală sau complexă , când sunt afectate mai multe sunete.
C. După întinderea şi structurarea fonemului afectat:
a. – Dislalia sunetelor la nivelul pronunţiei sunetelor;
În cazul dislaliei sunetelor pot exista următoarele forme de tulburare a pronunţiei lor:
- dislalia prin omisiune de sunete – la pronunţare sunetul afectat lipseşte (moghilalia);
- dislalia prin alterare – la pronunţie sunetul deficitar este deformat;
- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se pronunţă alt sunet;
b. – dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor cuvinte.
D. În funcţie de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:
- betacism şi parabetacism – afectarea sunetului “b”;
- capacism şi paracapacism - afectarea sunetului “c”;
- deltacism şi paradeltacism – afectarea sunetului “d” şi “t”;
- fitacism şi parafitacism – afectarea sunetului “f”;
- gamacism şi paragamacism – afectarea sunetului “g”;
- mutacism şi paramutacism – afectarea sunetului “m”;
- rotacism şi pararotacism – afectarea sunetului “r”;
- sigmatism şi parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”, “ş”, “z”, “ţ”, “j”, “ci”, “ce”;
- hapacism şi parahapacism – afectarea sunetului “h”.

474
 LOGOPEDIE
 

E. După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe, când e afectat un singur fonem sau o
singură grupă de articulare şi polimorfe când sunt afectate mai multe grupe de foneme
F. După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora: dislalia labialelor,
dislalia lingualelor etc.
G. După modul în care se produce sigmatismul şi rotacismul se disting formele:
- Sigmatismul interdental când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi coloana de aer
este emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi;
- Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe părţile laterale, uneori pe ambele părţi sau pe o
singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul lateral drept;
- Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;
- Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;
- Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunţat cu una din laturile limbii;
- Rotacismul velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale vălului;
- Rotacismul uvular – sunetul e pronunţat prin vibraţii ale luetei;
- Rotacismul lingual dorsal – vibraţiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de palatul dur;
- Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;
- Rotacismul bilabial – obţinut prin vibrarea buzelor
- Rotacismul bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi laterale ale limbii.

3.2.1.3. Diagnosticul
Probele pentru determinarea deficienţei dislalice trebuie să evidenţieze pronunţia fiecărui sunet din
alfabet a silabelor şi cuvintelor uzuale, a grupelor de consoane şi vocale precum şi pronunţia
propoziţiilor. Diagnosticarea se realizează în vorbirea independentă precum şi în vorbirea reflectată.

IMPORTANT
În fixarea diagnosticului în cazul dislaliei periferice se urmăresc două aspecte:
a) Funcţionarea organelor fono-articulatorii, respectiv tulburările organice sau funcţionale ale buzelor,
dinţilor, maxilarelor, limbii, palatului dur şi vălului palatin. Acestea se pot evidenţia în contextul unor
prime exerciţii de gimnastică articulatorie.
b) Evidenţierea modului de tulburare a sunetului se realizează prin probe verbale. La acest nivel se
evidenţiază deficienţele de vorbire în general şi tipul de deficienţă dislalică.

Astfel, în cadrul analizei vorbirii independente a copilului probele administrate trebuie să

urmărească: pronunţia liberă a sunetelor din alfabetul ilustrat, denumirea unor imagini referitoare la
obiecte, fiinţe, culori etc., denumirea schemei corporale cu ajutorul imaginilor, recitarea unor poezii,
povestirea liberă sau după imagini, convorbirea liberă.
În cadrul vorbirii reflectate se urmăresc următoarele elemente: pronunţia sunetelor din alfabet în
care copilul repetă fiecare sunet, pronunţia reflectată a unor cuvinte, pronunţia unor serii de cuvinte care
conţin grupuri de consoane şi grupuri de vocale şi repetarea acestora de către copiii.

3.2.2. Dislalia centrală sau de evoluţie

3.2.2.1. Definiţie
Dislalia centrală constă în incapacitatea de a pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de
sunete şi se manifestă prin: alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului
pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau cuvintelor.

475
IOLANDA TOBOLCEA

IMPORTANT
Termenul de dislalie de “evoluţie” indică faptul că dislalia centrală are un caracter dismaturativ; ea
regresează spontan cu vârsta şi în mod deosebit prin asistenţa pedagogică acordată copilului dislalic.

3.2.2.2. Etiopatogenie
Factorii etiologici sunt:
1. Organici:
a. neurogeni ce determină o leziune micro sau macrosechelară şi exercită o frână asupra procesului
de maturizare fono-articulatorie;
b. somatogeni ce determină o întârziere globală în dezvoltarea somato-psihică prin afecţiuni grave
sau repetate;
c. constituţionali reprezentaţi de ascendenţi (în linie paternă) care au manifestat întârziere în
maturizarea fono-articulatorie.
2. Funcţionali –psihogeni grupaţi în:
a. greşeli de educaţie, supraprotecţionism şi întreţinerea peste limita fiziologică a vorbirii infantile;
b. opoziţionismul manifestat la copiii lipsiţi de afecţiune, maltrataţi, abandonaţi.

3.2.2.3. Simptomatologie
a. Dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, de întârzierea în
dezvoltarea motorie, de statica capului şi corpului, de achiziţia mersului şi controlului sfincterian.
Această întârziere atestă caracterul dismaturativ al dislaliei centrale.
b. Tulburările de pronunţie formează tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii, kinestezice,
auditive, care sunt implicate în maturizarea fonoarticulatorie se desăvârşeşte cu mare întârziere.
Scoarţa întâmpină dificultăţi în a edifica sheme fine perceptive şi motorii prin care se organizează
activitatea organelor fonoarticulatorii. În dislalia centrală vocalele sunt rar afectate, iar vocala “a” nu
e niciodată afectată, mai rar sunt afectate sunetele : “m”, “b”, “p”, “v”, “d”, “n”; mai frecvent sunt
alterate sunetele posterioare: “c”, “g”, iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele: “s”, “z”, “ţ” şi
linguala “r”.
Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel mai frecvent
alterate, înlocuite, omise.
Dislalia de sunete poate îmbrăca formele:
- moghilalia – omisiunea de sunete;
- paralalia – înlocuirea de sunete;
- parţială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul singur;
- monomorfă – când alterarea afectează o singură grupă de articulare;
- polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;
- universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.
Dislalia de silabe în care sunetele sunt pronunţate corect izolat, dar sunt înlocuite, omise în
cadrul silabei.
Dislalia de cuvinte în care este afectată pronunţia cuvintelor, dar sunetele şi silabele sunt
pronunţate corect izolat.
Idiolalia sau tetism când vorbirea este neinteligibilă datorită omisiunilor şi inversărilor foarte
frecvente.
c. Tulburările de motricitate generală care se manifestă prin:
- întârziere în achiziţia deprinderilor motorii;
- disabilităţi motorii (coordonare deficitară a mişcărilor, imprecizie a mişcărilor);
d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin:
- întârziere în dezvoltarea intelectului;

476
 LOGOPEDIE
 

- deficit de concentrare a atenţiei;

- lentoare şi fatigabilitate
e. Tulburări ale afectivităţii şi comportamentului:
- sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);
- sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);
- sindrom de excitaţie (agitaţie);
- sindrom de inhibiţie (timiditate, mutism electiv);
f. Tulburări de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ în zonele de recepţie şi sinteză auditivă sau
leziunilor corticale fine care afectează aceste zone şi care se manifestă în insuficienta discriminare a
sunetelor în cadrul fluxului verbal ca şi în slaba capacitate de memorare a structurilor verbale.

3.2.2.4. Diagnosticul diferenţial

IMPORTANT
Diagnosticul se precizează prin examinarea:
 nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;
 stării auzului;
 nivelului dezvoltării psihice;
 stării vorbirii - pronunţia izolată a sunetelor;
- pronunţia sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii;
- vocabular;
- structura gramaticală a limbii.

3.3. TERAPIA DISLALIEI

Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie

selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte. Dacă dislalia este severă şi dacă sunt
şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective etc., atunci se impune într-o primă
etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare. În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de
metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească şi să
faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura
dislaliei.
Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume:

3.3.1. Metode şi procedee de ordin general

IMPORTANT
În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse:
a. gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei;
b. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir;
c. educarea auzului fonematic;
d. educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale.

a. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de

exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru
sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări

477
IOLANDA TOBOLCEA

complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea
aparatului fonoarticulator.
Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume: unele cu scopul de a relaxa organismul şi
musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române şi a
altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde. Pentru
dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea
mişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.
b. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea
unor funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale
necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de
fiecare sunet.
Unii logopaţi încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În
felul acesta pronunţarea devine defectuoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor
în cuvânt şi mai ales prin apariţia unor tulburări ale ritmului şi cadenţei vorbirii. Exerciţiile de
respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului: la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma
jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale
didactice vizuale, spirometrul, cât şi exersarea expir-inspir pe baza apelării la înţelegere. Se
recomandă ca exerciţiile de respiraţie să fie efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la
început cu ajutorul cântului şi al recitării de poezii ritmice.
c. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii contribuie alături de alte
elemente la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se
creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de percepe şi crearea unor imagini ideale
la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul
face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie.
În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi
paronime. Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în
cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol
hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunţiei corecte dislalicul reuşeşte să efectueze o comparaţie între
propria sa pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un autocontrol, pe
baza auzului, asupra emisiei vocale.
d. Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta
dislalicului.
Educarea personalităţii trebuie să urmărească:
a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;
b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;
c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;
d) crearea încrederii în logoped;
e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.
Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de eficacitatea metodelor
logopedice, ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de
limbaj.
Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia.
Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii
echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au
declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele simptome creând în felul acesta, condiţii
favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex.
Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea
personalităţii, întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă.
În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin:
1) educarea personalităţii;

478
 LOGOPEDIE
 

2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social;

3) influenţarea micromediului social.
Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influenţarea diferitelor verigi perturbate ale
unităţii biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor psihice ce au
determinat tulburarea de limbaj şi restructurarea personalităţii.
Pentru a realiza aceasta este necesar:
- să se explice logopatului cauzele şi condiţiile conflictelor pentru ca, prin ridicarea acestora la nivelul
conştiinţei, ele să dispară;
- rezolvarea relaţiilor negative (copil–mediu, copil–copil, copil–profesor, copil–părinte etc.);
- acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului.
Familia logopatului, prin manifestările de neîncredere şi de reţinere, constituie un obstacol, uneori
dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinţilor tulburarea de limbaj de care suferă
copilul, cauzele declanşării, comportarea faţă de copil, cum se desfăşoară terapia complexă, care este
rolul părinţilor în terapie şi cum să asigure regimul de viaţă propriilor copii logopaţi.
Modificarea concepţiei,a opticii şi a modalităţilor comportamentale trebuie să ducă la înlăturarea
tensiunii intrafamiliale. Acestea se realizează prin:
- cunoaşterea personalităţii părinţilor, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu, discuţii diferite în
grupul de părinţi;
- restructurarea atitudinii părinţilor, atât în cursul şedinţelor individuale, cât şi în cadrul şedinţelor
colective. În cursul şedinţelor colective este posibilă cunoaşterea relaţiilor dintre părinţi şi copil, cât şi
optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului.
Se va iniţia un proces de reconsiderare a greşelilor educative, descoperirea propriilor greşeli şi
eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelui într-un element principal psihoterapeutic şi
logopedic, prin organizarea regimului de viaţă al copilului în familie, organizarea activităţii logopedice şi
urmărirea rezultatelor.
Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice, prin
cuvintele şi prin acţiunile sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui grup, să atenueze suferinţa unei
persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă.
În câmpul vast al psihoterapiilor specialiştii utilizează, adeseori prin conjugare, metodele
psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologică, socioterapiile,
ergoterapia, psihoterapiile ocupaţionale, artterapia (care, în funcţie de criteriile de clasificare se
întrepătrund).
Din această diversitate sunt folosite acele metode şi procedee adecvate specificului tulburării de
limbaj, vârstei, sexului, particularităţilor psihologice ale copilului logopat.
Se poate evidenţia importanţa psihoterapiilor ocupaţionale şi socioterapia în cadrul terapiei
tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaţionale fac parte ergoterapia, artterapia şi
ludoterapia.

IMPORTANT
Pentru realizarea atitudinilor pozitive ale logopatului sunt recomandate următoarele
activităţi/tehnici:
1. Încurajarea şi consolidarea activităţilor cu caracter artistic; cântatul, recitatul, desenatul etc. ce
contribuie la desfăşurarea cu plăcere a terapiei.
2. Iniţierea şi menţinerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere
în posibilităţile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
3. Terapeutul să încurajeze discuţia deschisă despre tulburarea de limbaj şi să reducă “conspiraţia
tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuţia va crea o atmosferă de totală acceptare
ce va influenţa estimarea proprie a copilului.

479
IOLANDA TOBOLCEA

4. Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare
mai mult despre “cum” vorbeşte cineva este important şi “ce” are de spus.
5. Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul
schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului
influenţa “discuţiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuţiei negative
cu sine” într-o “conversaţie pozitivă cu sine” sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi pentru
copil.

3.3.2. Metode şi procedee specifice logopedice

Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula
corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate.
În etapa impostării sunetelor se încercă şi se exersează emiterea corectă a sunetelor pe bază
de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor face exerciţii speciale.

IMPORTANT
Etapa impostării sunetelor:
 În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii,
actul respirator, intensitatea vocii.
 Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului.
 În unele cazuri se folosesc şi procedee mecanice pentru impostarea sunetului deficitar pronunţat.

După această etapă de articulare a sunetelor, urmează etapa consolidării sunetelor.

IMPORTANT
Etapa consolidării sunetelor:
 În faţa oglinzii, se pronunţă sunetele (mai întâi cele surde apoi cele sonore).
 Se introduce sunetul deficitar pronunţat în silabe directe.
 Se pronunţă sunetul în silabe indirecte între vocale, apoi asociat cu diferite consoane.
 Sunetul pronunţat ocupă diferite poziţii (iniţial, median, final) în cadrul cuvintelor.

În etapa automatizării pronunţării sunetelor se urmăreşte şi se exersează sunetul corectat în cadrul

cuvintelor şi propoziţiilor simple şi dezvoltate

IMPORTANT
Etapa automatizării sunetelor:
 Cuvintele vor fi introduse în propoziţii simple şi dezvoltate, urmărindu-se automatizarea lor în
vorbire.
 Se memorează la început versuri sub forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul
consolidat.
 Se folosesc mult povestirile, începându-se cu repovestirile, deoarece acestea sunt mai uşoare.
 Se formează deprinderea de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de
a povesti cursiv şi logic.
 Se urmăreşte exersarea vorbirii sub toate aspectele (fonetic, lexical, gramatical), exersând în
acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia.

480
 LOGOPEDIE
 

 Se folosesc povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o
povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin ilustraţii.

Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate. Ultima etapă este introducerea
sunetului în texte obişnuite, în vorbirea curentă. Preocupaţi de conţinutul povestirii, logica vorbirii, sensul
celor spuse, se poate întâmpla copilul să nu mai acorde suficientă atenţie sunetului impostat, putându-
se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii efectuate în
etapele anterioare.
Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau schimbarea locului,
datorate unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona verbo-motorie, se fac exerciţii de
analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de
consoane, se articulează sunetele separat pentru conştientizarea locului şi modului de articulare, se
articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.

ÎNTREBĂRI
Denumiţi 5 forme dislalice în funcţie de sunetele afectate?
Ce manifestări simptomatologice caracterizează dislalia centrală sau de evoluţie?
Ce metode şi procedee generale se folosesc în terapia dislaliei?
Ce urmăreşte psihoterapia în practica logopedică?

Referinţe bibliografice
 Tobolcea, I., Intervenţii logo-terapeutice pentru corectarea formelor dislalice la copilul normal,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013;
 Tobolcea, I., Îndrumător practic în terapia dislaliei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013;
 Tobolcea Iolanda, Camelia Soponaru, 2013, Terapia tulburărilor de pronunţie. Ghid practic pentru
logopezi, educatori/învăţători, părinţi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, colecţia
Ştiinţele Educaţiei, ISBN 978-973-703-882-1, (329 pagini).
 Verza, E., “Dislalia şi terapia ei”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977.

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Tobolcea, Iolanda (2013). Logopedie. Manual pentru Învăţământul la distanţă - Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Mititiuc, I., Ghid terapeutic pentru identificarea şi diagnosticarea tulburărilor de limbaj, Editura
Cantes, Iaşi, 1999.
 Păunescu, C.(coordonator), Tulburările de limbaj la copil, Editura Medicală, Bucureşti, 1984;
 Tobolcea Iolanda, Soponaru Camelia. (2013). Coordonare volum Logopedie. Strategii terapeutice în
corectarea tulburărilor de limbaj, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN :978-973-
703-848-7, (350 pagini).
 Tobolcea Iolanda, Turliuc Maria Nicoleta. (2008). Coordonare volum „Actualităţi şi perspective în
practica logopedică”. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN:978-973-703-375-8,
(344 pagini).

481