Curs I

TULBURĂRI DE PRONUNŢIE

Prin pronunţie înţelegem activitatea motrică prin care, cu ajutorul organelor articulatorii, se emit foneme specifice pentru fiecare
limbă. Articulaţia se produce în cavitatea bucală, organele articulatorii fiind buzele, maxilarul superior şi cel inferior, palatul tare (bolta
palatină), palatul moale (vălul palatin), limba şi uvula.
În vederea pronunţiei corecte, aceste organe adoptă anumite poziţii şi mişcări pentru fiecare fonem, fonemul fiind cea mai mică
unitate sonoră, cu semnificaţie lingvistică şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul (masa de casa = m-c). Aceste poziţii, mişcări
necesare pronunţiei se numesc articuleme. Pronunţia este socotită a fi corectă atunci când se respectă baza specifică de articulare a limbii
respective, deci când articulemele sunt efectuate corect.
În funcţie de cauzele şi specificul afectării pronunţiei, distingem trei tipuri de tulburări: dislalia, rinolalia şi disartria.

DISLALIA

1. Definitie. Cauze. Clasificare.

2. Metode si procedee în corectarea dislaliei.

• Definitie

Este cea mai răspândită formă a tulburărilor de pronunţie. Dislalia provine din grecescul „dis” care înseamnă greu, „lalic” care
semnifică vorbire. Termenul a fost introdus în literatura de specialitate în anul 1830 de R. Schultess, pentru a-l deosebi de bâlbâială, termenul
este acceptat şi folosit de H. Gutzman şi Froeschels, şi este oficializat în anul 1924 la primul Congres de logopedie şi fonartrie ţinut la Viena,
prin dislalie înţelegându-se pronunţarea greşită a unui sunet sau înlocuirea unui sunet cu altul, ca urmare a unor leziuni sau deformări ale
organelor periferice ale vorbirii sau a unor rele deprinderi de vorbire.
Dislalia este o tulburare ce se caracterizează prin incapacitatea totală sau parţială de a articula unul sau mai multe sunete,
manifestându-se prin deformarea, omiterea sau înlocuirea sunetelor în timpul vorbirii. La dislalie, subiectul poate avea un vocabular şi o
sintaxă normale, cu integritatea funcţiei verbale pe ansamblu, numai fonemele fiind afectate (Hvattev).

• Cauzele şi clasificarea dislaliei

Dislaliile apar ca urmare a unor malformaţii ale organelor fonoarticulatoare, a unor leziuni organice ale analizatorului auditiv dar şi
ca urmare a unor cauze de natură psihoneurologice sau psihosociale:
1. anomaliile labiale – determină incapacitatea de a reuni buzele pentru articularea consoanelor labiale (p, b, m) sau a labiodentalelor
(f, v): anomalii de structură a buzelor (buza de iepure), prognatismul (proeminenţa maxilarului superior) sau progenia
(proeminenţa maxilarului inferior) când sunt pronunţate, împiedică reunirea buzelor, dinţii rămân descoperiţi şi curentul de aer nu
poate fi oprit la pronunţarea consoanelor labiale sau labiodentale;
2. anomalii dentale – anomalii de implantare a danturii, lipsa dinţilor;
3. anomalii de structură ale limbii - macro sau microglosia, frenul limbii prea scurt, care pot determina schimbarea locului de
articulare a sunetelor, hipotonia limbii – ca urmare a parezelor nervului hipoglos;
4. afecţiuni organice ale analizatorului auditiv – ce pot determină atât întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii cât şi deformări
fonoarticulatorii;
5. leziuni microsechelare ce afectează maturizarea organelor fonoarticulatoare, întârziere în dezvoltarea motorie;
6. tulburări ale auzului fonematic - insuficienţa atenţiei auditive privind vorbirea proprie şi a celorlalţi, insuficienta dezvoltare
psihică, încurajarea vorbirii greşite pentru amuzament, imitarea unor modele greşite etc.

În funcţie de cauzele care au provocat-o, dislalia poate fi clasificată în dislalie organică şi dislalie funcţională dar, având în
vedere că graniţele dintre formele organice şi cele funcţionale este uneori greu de trasat - mai ales la copii -, mai putem clasifica dislalia în
dislalie centrală, al cărei diagnostic diferenţial îl realizăm în raport cu disartria şi dislalia periferică în care anamneza nu a pus în evidenţă un
factor neurologic central de tip dismaturativ.
În dislalia organică afectarea pronunţiei este determinată de malformaţii organice ale organelor periferice sau de leziuni ale
analizatorului auditiv, în funcţie de care distingem dislalia mecanică şi dislalia audiogenă.
Dislalia mecanică, fiind provocată de leziuni anatomice sau de malformaţii ale organelor periferice, cu deformarea sunetelor care
solicită în vederea emiterii aceste organe, necesită – în vederea compensării – acomodarea unor mişcări ale organelor neafectate.
Dislalia audiogenă apare pe fondul hipoacuziei, gravitatea tulburării fiind în funcţie de gravitatea tulburării auditive; în formele
uşoare de hipoacuzie, subiectul percepe formantele de bază ale sunetelor, ce sunt necesare pentru recunoaşterea cuvintelor şi-şi formează un
vocabular corect în funcţie de structura fonetică, frecvenţa şi accesibilitatea cuvintelor dar nu percepe sunetele care se pronunţă cu intensitate
scăzută şi le pronunţă defectuos.
În hipoacuziile accentuate, tulburările de pronunţie se răsfrâng asupra majorităţii sunetelor, cu omisiuni de sunete sau grupuri de sunete,
deformarea cuvintelor mai greu de articulat, ceea ce poate duce la schimbarea sensului cuvintelor.
Dislalia funcţională apare în absenţa afecţiunilor organice. Organele periferice normale efectuează greşit mişcările articulatorii,
prin deprinderi greşite apărute pe fondul unor factori nocivi care au putut afecta dezvoltarea sistemului nervos central - întârzierea maturizării
SNC, cu tulburări prelungite în motricitatea fină a aparatului fonoarticulator sau cu tulburări de analiză fonematică a cuvintelor, tulburări

1
dismaturative din centrii şi căile centrale ale recepţiei auditive rezultând tulburări ale auzului fonematic, întârzieri în maturizarea fibrelor de
proiecţie proprioceptivă ce furnizează stimulii necesari unei activităţi musculare coordonate şi care se manifestă printr-o insuficienţă a
analizei şi sintezei propriilor mişcări articulatorii. Toate acestea pot determina edificarea alterată a limbajului prin mişcări greşite articulatorii,
imagini acustice imperfecte ce vor consolida un automatism acustico-motor defectuos în condiţiile în care, ulterior, motricitatea s-a dezvoltat
normal. Ca urmare a tulburărilor în maturizarea acestor fibre motorii, subiecţii adoptă scheme de articulare mai uşoare şi mai primitive.
Fonemele care solicită efort mai mare de articulare şi o mai mare precizie a mişcărilor, sunt insuficient articulate.
Dat fiind faptul că dislalia apare pe fondul tulburărilor de tip dismaturiativ la nivelul SNC, unii autori denumesc această formă de
dislalie, dislalie centrală.
Dislalia funcţională mai apare ca urmare a imitării vorbirii greşite a părinţilor sau se poate consolida dintr-o dislalie fiziologică
prin încurajarea pronunţiei incorecte pentru amuzament. Dislalia funcţională – la rândul ei – se poate clasifica în dislalie motorie şi dislalie
senzorială.
Dislalia motorie apare pe fondul dizabilităţii motorii generale sau al tulburărilor motorii difuze ale organelor fonoarticulatoare,
pronunţia defectuoasă fiind datorată unei dezvoltări incomplete sau întârziate a analizatorului motor, în special componenta verbo-motorie.
Subiectul poate deosebi pronunţia corectă de cea incorectă atât în vorbirea altor persoane cât şi în cea proprie, dar prezintă dificultăţi de
control şi coordonare a muşchilor implicaţi în articulaţie, iar această pronunţie greşită se poate consolida prin formarea unui automatism
acustico-motor deficitar, chiar dacă, cu timpul, dizabilităţile motorii se remediază. Dislalia motorie se asociază frecvent şi cu tulburări
afective şi de comportament, instabilitate, apatie, dificultăţi de concentrare, întârziere în dezvoltarea intelectuală, fiind mai frecvente
deformările şi omisiunile de sunete.
Dislalia senzorială apare pe baza unor deficienţe ale mecanismelor verbale senzitive, tulburări ale auzului fonematic sau pe baza
analizei şi sintezei deficitare a mişcărilor propriilor organe de vorbire, a căror poziţie subiectul nu o sesizează cu precizie şi de aceea nu poate
executa corect mişcările necesare, fără contact vizual (dispraxie articulatorie); substratul ei îl constituie tulburările dismaturative din centrii şi
căile centrale receptiv-senzoriale, ce condiţionează o concepţie deformată şi consecutiv, o edificare alterată a pronunţiei. În dislalia senzorială
sunt mai frecvente substituirile şi inversările de sunete determinate de perceperea, memorarea şi recunoaşterea eronată a lor.

Din punct de vedere simptomatologic, dislalia se clasifică după mai multe criterii:
• în funcţie de aspectul exterior fonetic – dislalie prin omisiune, când subiectul nu poate pronunţa un sunet în ori e poziţie s-ar afla în
cuvinte; dislalie prin înlocuire (când un sunet este înlocuit cu altul ex: r-l ); dislalie prin deformare (când pronunţia sunetului nu
respectă baza de articulare specifică limbii respective).
• După gradul de extindere dislalia se clasifică în: dislalie simplă sau monomorfă când este afectat un singur sunet sau sunete ce se
emit în aceeaşi zonă de articulare (s—z); dislalie polimorfă, când sunt afectate 2 sau mai multe şi dislalie universală, când sunt
afectate majoritatea sunetelor.
În funcţie de fonemul afectat dislaliile primesc denumirea de la denumirea în limba greacă a consoanei respective (pentru vocale nu
sunt denumiri specifice) la care se adaugă sufixul „ism” în cazul deformărilor sau al omosiunilor; în cazul înlocuirii unui sunet cu altul se
adaugă prefixul „para”.
 Exemple de deformări și omisiuni ale sunetului: „B - betacism”, „C - capacism”, „D - deltacism”, „G - gamacism”,
„L - lamdacism”, „P - pitacism”, „R - rotacism”, „S - sigmatism”.
 Exemple de înlocuiri ale sunetului: „B - parabetacism”, „C - paracapacism”, „D - paradeltacism”, „G -
paragamacism”, „L - paralamdacism”, „P - parapitacism”, „R - pararotacism”, „S - parasigmatism”.
Mai frecvent deformate sunt sunetele din categoria sigmatismului și rotacismului.

SIGMATISMUL

Sunetul „s” este deformat datorită complexității lui articulatorii și acustice. În sfera noțiunii intră și pronunția greșită a „ș, z, ce, ci,
ge, gi”. Din punct de vedere acustic aceste sunete sunt apropiate prin spectrul lor de frecvență, au o tonalitate înaltă care depășește gama celei
mai fine sensibilități ale urechii umane (1000 – 3000 Hz); perceperea optimă este de peste 6000 Hz; din punct de vedere al frecvenței sunt
percepute cu dificultate, dar au și o intensitate scăzută care nu depășește 25-26 decibeli (cei cu hipoacuzie nu îl percep).
Datorită complexității acustice, articulatorii solicită un anumit angajament a structurii implicate astfel încât orice întârziere motrică
chinestezică determină achiziția greșită a sunetului respectiv, aceasta consolidându-se chiar dacă se depășește această întârziere.
Această tulburare prezintă avantaje de corectare. Sunetul „s” se poate pronunța și cu vârful limbii sprijinit pe incisivi, alveolele
incisivilor, incisivii inferiori, efectuându-se aspectul acustic la fel.

Formele sigmatismului

A. Sigmatismul interdental (pelticia)

- pronunția sunetelor se realizează siflant, cu limba între dinți;
- cauzat de lipsa dentiției, vegetații adenoide (polipi), fapt care face copilul să respire cu gura deschisă și limba iese afară. Spre
deosebire de mușchii extractori, mușchii retractori nu sunt suficient dezvoltați; astfel subiectul nu are destulă putere să tragă limba.
B. Sigmatismul addental
- se realizează cu vârful limbii sprijinit pe dinți și împiedică ieșirea curentului de aer prin spațiul interdental. Copilul nu poate
realiza acel jgheab și atunci aerul iese împrăștiat în formă de evantai.
- Cauze: limba hipertonică (lipsită de mobilitate), prognatism (proeminența maxilarelor), implantarea defectuoasă a dinților. Apare
pe fondul auzului fonematic.
- Formă frecventă la hipoacuzici.
C. Sigmatismul palatal
- Se realizează prin retragerea limbii pe bolta palatină. Are aceleași cauze ca sigmatismul addental.
D. Sigmatismul lateral
- Se realizează prin lateralizarea curentului de aer care nu se scurge pe centru, și în funcție de partea pe care se scurge avem:
sigmatism lateral dexter (partea dreaptă) și sigmatism lateral sinister (partea stângă);

2
 - Cauze: pareze unilaterale ale nervului hipoglos, afecțiuni monoaurale (ale unei singure urechi) – hipoacuzie de percepție la nivelul
urechii interne. Pe acest fond subiectul are tendința să pronunțe mai aproape de urechea lezată.
E. Sigmatismul bilateral
- Subiectul deschide buzele și aerul se scurge prin colțurile gurii.
F. Sigmatismul strident
- Constă într-o articulație fluerantă a siflantelor care deranjează urechea.
- Cauze: limba hiperchinetică, deficiențe ale auzului fonematic.
G. Sigmatismul labial
- Vârful limbii nu atinge dinții și curentul de aer se strecoară printre buzele proeminente.
- Cauza: limba hipertonică – în care mușchii extensori sunt slab dezvoltați.
H. Sigmatismul labiodental
- Se realizează prin frecarea curentului de aer între incisivii superiori și buza inferioară alungită pe incisivii inferiori.
J. Sigmatismul nazal specific rinolaliei
- Sunetul „s” se realizează între baza limbii și peretele posterior al faringelui; în despicătura palatină când limba nu ajunge la dinți.
K. Sigmatismul lalingual
- Se realizează între baza limbii și corzile vocale cu participarea epiglotei, specific rinolaliei.

ROTACISMUL

Rotacismul reprezintă omiterea sau deformarea sunetului „r” care este cea mai dificilă fonemă a vorbirii intrată în limbă. Foarte
mulți copii nu reușesc să-l pronunțe până la 4-5 ani; până la această vârstă nu prezintă semnificație defectologică. În 40-50% din cazuri există
un pararotacism fiziologic când „r” este înlocuit cu „l”. Nu sunt necesare exerciții specific logopedice pentru că exersarea lui prea devreme
poate duce la pronunțarea lui greșită.
În limba română consoana „r” este alveolară, antelinguală, vibrantă. Forma de pronunție este apicală – cu vârful limbii. O pronunție
corectă presupune încordarea și imobilizarea întregului aparat de articulare cu excepția vârfului limbii, care intră în vibrare. Sunt necesare 2-3
vibrații ale limbii în pronunțarea sunetului „r”.
Caracteristici: avantaje în perceperea lui datorită spectrului său de frecvență joasă și are o intensitate, sonoritate ridicată (40
decibeli). Datorită acestui lucru „r” este pronunțat și de hipoacuzici, această facilitate contrastează cu dificultatea realizării sale articulatorii.
La pronunțarea sunetului „r” se cere o mobilitate a limbii, o proporție anatomică adecvată a ei în raport cu celelalte elemente ale aparatului
fonoarticulator.
De aceea pronunția defectuoasă poate fi determinată de devieri anatomice ale limbii: construcția prea groasă într-o parte, frenul
limbii prea scurt, macro sau microglosia, inervația insuficientă a nervului hiperglos, limba hipertonică lipsită de elasticitate luând o formă
exagerat de groasă, imitarea modelelor greșite.

Formele rotacismului

A. Rotacismul interdental – se realizează prin vibrarea vârfului limbii în contact cu incisivii superiori (nuanță sâsâită).
B. Rotacismul labial – se realizează prin vibrarea buzelor.
C. Rotacismul labiodental – limba nu are suficientă mobilitate și atunci buza superioară vibrează în contact cu incisivii superiori.
D. Rotacismul bucal – se realizează prin scurgerea aerului între limbă și obraji care intră în vibrație.
E. Rotacismul marginal – vibrează marginile laterale ale limbii, limba este lățită.
F. Rotacismul apical – prin sprijinirea vârfului limbii pe alveole, dar vibrațiile limbii sunt inadecvate, astfel există două forme ale
acestui tip de rotacism:
- polivibrant – când sunt mai multe vibrații ale limbii;
- monovibrant – o singură vibrație a limbii.
G. Rotacismul palatal – limba alunecă spre bolta palatină.
H. Rotacismul dorsal – când vibrează partea din mijloc a limbii.
I. Rotacismul velar – când vibrează vălul palatin.
J. Rotacismul uvular – când intră în vibrație omulețul sau uvula.
K. Rotacismul faringian – specific rinolaliei; vibrația se realizează între baza limbii și faringe.

2. Metode și procedee în corectarea dislaliei

În vederea corectării dislaliei, este necesară antrenarea organelor periferice de articulaţie, pentru a deveni capabile să realizeze mişcări corecte
viteză corespunzătoare fluxului vorbirii curente. Dacă pronunţia greşită a sunetelor s-a consolidat, se are în vedere şi destrămarea experienţei senzorial-motric
pronunţie defectuoasă achiziţionată şi consolidată sub forma unor modele corticale defectuoase.
Fiecare sunet are o schemă corticală ce comandă mişcarea ce trebuie efectuată pentru emiterea sa, astfel încât sunetele care sunt pronunţate co
se realizează datorită faptului că această schemă corticală este corectă. Schemele corticale greşite se formează atât ca urmare a incapacităţii copilului de a re
mişcări articulatorii corecte, dar şi ca urmare a perceperii defectuoase a sunetelor. Cu cât activitatea terapeutică începe mai târziu, cu atât modul de pronu
defectuos e mai stabil, dat fiind faptul că aceste modele corticale s-au consolidat şi pe baza unor procese psihice, în special percepţia auditivă, reprezentarea aud
motrică a sunetelor.
Mişcările fiziologice ale organelor de vorbire nu pot fi rupte de sensul fonematic al sunetelor emise, care reprezintă o realitate psihologică.
Conţinutul principal al activităţii logopedice cu dislalicii îl constituie formarea unor modele mintale de pronunţie corectă, în condiţiile în
sunetul nu a apărut în vorbirea copilului. Când sunetul s-a consolidat printr-o pronunţie defectuoasă, este necesară înlocuirea schemei mintale de pronu

3
defectuoasă cu scheme mintale corecte, prin modificări complexe, atât în componentele efectoare, cât şi în cele receptoare (să se acţioneze atât asupra miş
organelor articulatorii, cât şi asupra reprezentărilor auditiv-motrice ale sunetelor).
Orientarea timpurie a activităţii de corectare a dislaliei este fundamentată ştiinţific, datorită plasticităţii mai mari a proceselor neurofiziologic
modelare a sunetelor, prin faptul că articulaţiile greşite şi reprezentările auditiv-motrice ale sunetelor nu s-au consolidat şi, de asemenea, pentru a pre
complicaţiile de natură psihologică.
Până la 3 – 4 ani, pronunţia se poate ameliora spontan, dacă i se oferă copilului modele corecte de articulare şi este stimulat în activitate
comunicare verbală. După această vârstă, se poate realiza şi o activitate logopedică specializată.
În vederea alegerii celor mai adecvate metode şi procedee de corectare a dislaliei, trebuie avute în vedere o serie de aspect referitoare la:

a) Simptomatologia
Tulburările dislalice se pot manifesta diferit de la un subiect la altul, chiar dacă este vorba de acelaşi diagnostic. Se au în vedere temperame
subiectului, efectele pe care tulburările respective o au în planul personalităţii subiectului.
b) Cauzele care le-au provocat (organice, funcţionale).
c) Condiţiile de viaţă şi de activitate (colaborarea, atitudinea părinţilor, a educatorilor).
d) Vârsta şi nivelul de dezvoltare psihică a subiectului, în funcţie de care se adoptă atitudini şi procedee care să poată fi înţelese şi acceptate.
e) Dacă dislalia este asociată cu alte tulburări (retard de limbaj, dislexie, bâlbâială, etc.) în funcţie de care corectarea se poate face în acelaşi t
sau corectarea unei tulburări să aibă prioritate.
Pentru corectarea dislaliei sunt vizate :
- Metode cu caracter general
- Metode specifice

a. Metode de corectare a dislaliei cu caracter general

Nu se adresează direct sunetului afectat, dar sunt prioritare, pentru că antrenează organele fonoarticulatoare, pentru aplicarea metodelor specific
Este inutil să solicităm subiectului să emită un sunet, dacă organele implicate în efectuarea mişcărilor articulatorii nu le pot realiza, sau dacă
dificultăţi de a percepe sau de a înţelege sensul structurilor sonore în ansamblul lor sau al fiecărui sunet în parte, ca unitate distinctă a cuvântului.
Dintre metodele cu caracter general, cele mai importante se realizează prin:
1. Exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii generale;
2. Exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii aparatului fonoarticulator;
3. Exerciţii pentru educarea mişcărilor respiratorii şi a echilibrului dintre inspiraţie – expiraţie;
4. Exerciţii pentru educarea auzului fonematic.
Permanent se are în vedere şi educarea personalităţii subiectului dislalic.
I. 1. Exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii generale se realizează cu prioritate la subiecţii la care dislalia a apărut ca urmare a neîndemâ
motorii sau a retardului motor.
Sunt foarte importante, chiar dacă nu au aceeaşi pondere importantă ca exerciţiile pentru corectarea tulburărilor de vorbire care apar pe fo
dizabilităţilor neuromotorii şi care produc tulburări de tip dizartric.
Trebuie avut în vedere că în pronunţia sunetelor, organele fonoarticulatoare adoptă anumite poziţii, fie de încordare, fie de relaxare. La copi
retard motor, încordarea / relaxarea se poate realiza pe zone nespecifice, acest fapt răsfrângându-se şi asupra aparatului fonoarticulator. Aceasta poate duc
adoptarea unor mişcări fonoarticulatoare lipsite de precizie şi care se pot consolida ca urmare a fixării unui automatism acustico-motor deficitar, astfel înc
copilul cu neîndemânare motorie sunt indicate şi exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii generale (exerciţii de încordare sau exerciţii de relaxare generale, assoc
cu pronunţia anumitor sunete).
I. 2. Exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii organelor fonoarticulatoare
Se efectuează în funcţie de importanţa mişcării muşchilor implicaţi în realizarea fonemului respectiv.
• Tipuri de exerciţii
a) Exerciţii pentru motricitate facială
Aceste exerciţii sunt utile pentru subiecţii care au o insuficientă mobilitate a musculaturii faciale, la cei care prezintă asimetrie facială.
Exemplu: ridicarea şi coborârea sprâncenelor; închiderea-deschiderea concomitent/alternativă a ochilor; umflarea simultan/alternativă a obraj
imitarea râsului, surâsului, etc.
b) Exerciţii pentru motricitate labială

4
 La subiecţii care prezintă anomalii ale buzelor (pareze, despicături proeminente ale buzelor pe unele porţiuni) şi la copiii deficienţi mintal (lips
sincronizare a mişcării buzelor, rigiditate).
Buzele au un rol foarte important, pronuntia diferitelor sunete necesitand miscari de: extensie, ocluzie a buzelor; proeminare ( mode
anticipatorie a buzelor în funcţie de sunetul nelabializat care urmează : m → a → m → a).
Exerciţii: acoperirea unei buze cu cealaltă; ţuguierea buzelor; întinderea comisurilor; umflarea şi reţinerea aerului; vibrarea buzelor prin imi
sforăitului; exerciţii de supt, plescăit, etc.
c) Exerciţii pentru motricitatea mandibulară
Pentru subiecţii ce prezintă malocluzii (nu se închide gura), prognatism (proeminenţa maxilarului superior), rigiditate facială, etc.:
- coborârea şi ridicarea ritmică a maxilarelor;
- mişcarea dreapta/stânga şi invers a maxilarelor; imitarea rumegatului, etc.
d) Exerciţii pentru motricitatea linguală
Limba are rolul cel mai activ în articularea sunetelor. La fiecare sunet se dilată / se contractă, ia forme diferite şi ocupă alte poziţii.
Exerciţii:
- deschiderea gurii şi scoaterea ritmică şi rapidă a limbii şi retragerea ei în cavitatea bucală;
- acoperirea buzei superioare / inferioare cu limba, mişcări de la stânga / dreapta cu limba;
- limba “săgeată” , “lopată”, “cupă”, “jgheab”;
- mişcări circulare cu limba (în interiorul / exteriorul gurii, interiorul / exteriorul dinţilor).

I. 3. Exerciţii pentru educarea mişcărilor respiratorii şi a echilibrului inspirare-expirare

Aceste exerciţii sunt utile pentru că presiunea expirului/inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet. Această presiune este mai accentua
sunetele surde decât la cele sonore (exemplu: la “t” decât la “d”). Presiunea este mai accentuată şi la unele vocale (la “i” încordare mai mare decât la “a”).
La subiecţii dislalici apar disritmii respiratorii (unii încearcă să vorbească în timpul inspirului, cu ridicarea umerilor). Debitul şi forţa u
respiratorii pot fi nesatisfăcătoare, ca urmare a lipsei de tonus (atonus) sau a capacităţii vitale insuficiente.
Exerciţiile de respiraţie se realizează la începutul activităţii în poziţia culcat, pe canapeaua logopedică, până la dobândirea unei respiraţii corect
Exerciţii pentru reglarea ritmului respirator (să-şi regleze durata expirului)

• La comanda 1, 2 → „inspiră”!

• La comanda 1, 2 → „expiră”!

Se caută să se scurteze inspirul, să se prelungească expirul (până la 6, spre exemplu).

La preşcolari, pentru cei la care e mai dificilă cooperarea, exerciţiile de respiraţie se efectuează: în aer liber, sub formă de joc
(jucării în care se suflă: lumânare, balon – menţinerea balonului în aer, a unui fulg - , instrumente muzicale, paie, etc.).
Exerciţii de respiraţie verbală (cu vocale cântate), poezii ritmate.

I. 4. Exerciţii pentru educarea auzului fonematic ( a capacităţii de identificare şi diferenţiere a sunetelor unei limbi)
Pronunţia fiind un sistem senzorial-motric automatizat, emisia şi recepţia sonoră se condiţionează reciproc. Controlul şi reglarea emisiei
sunetelor presupune pe lângă control şi reglarea mişcărilor articulatorii şi perceperea corectă a sunetelor emise de alţii, percepţia propriilor mişcări
articulatorii şi autocontrol auditiv.
Prin feed-back, sunetul articulat şi efectul său acustic se integrează într-o unitate senzorial-motrică, ce primeşte semnificaţie lingvistică prin
raportare la sistemul fonologic al limbii respective. Pentru ca acest lucru să se realizeze corect, copilul are nevoie nu numai de o dezvoltare
corespunzătoare a motricităţii organelor fonoarticulatorii, a respiraţiei şi auzului, dar şi de o capacitate de înţelegere a sensului structurilor sonore în
ansamblul lor şi a fiecărui sunet în parte, ca unitate fonetică şi distinctă a cuvântului.
Particularităţile sunetului ce permit diferenţierea cuvintelor se numesc particularităţi fonematice (p / b). Acestea diferă de la o limbă la alta.
Auzul capabil să efectueze analiza şi sinteza sunetelor după particularităţile fonematice specifice limbii respective se numeşte auz fonematic. Auzul
fonematic se formează în limba maternă între 2 – 4 ani. Nu depinde de alte particularităţi ale auzului (acuitate, spre exemplu).
La început, copilul ascultă, apoi reproduce, comparând propria pronunţie cu modelul receptat, iar prin autocontrol auditiv se realizează un feed-
back de la efectul acustic spre dirijarea centrală a mişcărilor articulatorii, formându-se un model al realizării sunetului (schemă corticală).

5
 La început copilul ascultă, apoi incearca sa reproduca, comparând propria pronunţie cu modelul receptat, copilul aude (pe sine însuşi, pe alţii), prin
autocontrolul auditiv se realizează un feed-back de la efectul acustic spre dirijarea centrală a mişcărilor articulatorii formându-se schema corticală (a
realizarii sunetului). Când schema corticală se consolidează, rolul autocontrolului auditiv se reduce.
Când deprinderile motrice privind forţa, precizia, coordonarea mişcărilor articulatorii devansează procesele care stau la baza capacităţii de
diferenţiere auditivă, se formează deprinderi motorii ce nu au fost modelate suficient sub autocontrol auditiv şi care pot determina un automatism
acustico-motor deficitar. (Subiectul identifică pronunţia sa greşită cu pronunţia normală a celorlalţi, nesesizând această pronunţie greşită decât atunci
când e înregistrat).
În asemenea situaţii, exerciţiile bazate exclusiv pe articulaţie, fără dezvoltarea capacităţii de diferenţiere şi autocontrol auditiv nu sunt eficiente, f
necesare exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii fonematice, referitoare la:
a) Dezvoltarea atenţiei auditive
b) Dezvoltarea simţului acustico-motor
c) Dezvoltarea memoriei auditiv-verbale
d) Dezvoltarea analizei şi sintezei fonematice
a) Dezvoltarea atenţiei auditive
- exerciţii – joc: “Cine te-a strigat?”, “Telefonul fără fir”;
- exerciţii de diferenţiere şi identificare a sursei şi direcţiei sunetului;
- exerciţii de diferenţiere a zgomotelor produse de diferite obiecte.
Aceste exerciţii duc şi la dezvoltarea atenţiei auditive.
b) Dezvoltarea simţului acustico-motor
Se realizează prin reproducerea unor unităţi ritmice (silabe), prin exerciţii de intonaţie şi diferenţiere semantică, pe bază de accent
(paronime: pară – bară, sare – zare, etc.).
c) Dezvoltarea memoriei auditiv-verbale
- exerciţii: reproduceri de serii de silabe fără sens (ta-ta, da-da, ba-ba, etc.);
reproduceri de cuvinte fără sens (logatomi);
- reproduceri de serii de cuvinte, mai ales a celor ce conţin consoanele ce se exersează;
- exerciţii de sesizare a propriilor greşeli (prin înregistrare).
d) Dezvoltarea analizei şi sintezei fonematice
- Se despart cuvintele în elementele sale fonematice: “c – a – s – ă “.
- Să desprindă sunetul din cuvântul respectiv (să indice de câte ori aude sunetul în cuvântul respectiv).
- Folosirea imaginilor (corespondenţă cuvinte – imagini).
Probe pentru auz fonematic
Cuvinte paronime sau imagini (pară / bară) – să arate pe desen cuvântul (să înţeleagă semnificaţia cuvântului).

b. Metode specifice de corectare a dislaliei

Metodele specific se adresează sunetului care trebuie corectat şi se aplică atunci când organele articulatoare pot realiza poziţiile şi mişcările
necesare pentru efectuarea articulemelor respective.
În situaţia în care sunt afectate mai multe sunete (dislalii polimorfe) însuşirea pronunţiei corecte a acestora se realizează într-o ordine ce are
în vedere caracteristicile ontogenetice naturale ale apariţiei sunetelor, precum şi particularităţile fiziologice şi fonetice ale sunetelor, pornindu-se de la
sunetele mai simple, uşor de articulat, la cele complexe, mai greu de articulat, astfel încât sunetul greu de articulat să fie dedus din sunete pe care
subiectul le poate emite favorizându-se astfel transferul deprinderii consolidate corect pentru formarea unei noi deprinderi.
Corectarea unui sunet ce s-a consolidat printr-o articulaţie greşită presupune o metodologie diferită faţă de cea utilizată pentru obţinerea unui
sunet care nu a apărut în vorbirea copilului sau pentru obtinerea unui sunet care este înlocuit cu alt sunet şi care are o bază de articulare apropiată, din
cauza interferenţei modelului corect care trebuie învăţat cu deprinderea greşită, din cauza tendinţei de perseverare a pronunţiei greşite ce s-a consolidat
şi automatizat, atât prin mişcări articulatorii defectuoase, cât şi prin scheme corticale greşite care comandă aceste mişcări articulatorii.
Cu cât activitatea de corectare începe mai târziu, cu atât schemele corticale greşite sunt mai consolidate şi necesită un timp mai îndelungat şi un
efort mai mare pentru corectare.
* Pentru învăţarea pronunţiei corecte a unui sunet se trece prin mai multe etape:

6
 1. Obţinerea pronunţiei izolate a sunetului;
2. Consolidarea sunetului în silabe (vocalice, la început, apoi consonantice
- “a articula” = a pronunţa sunetul respectiv;
3. Coarticularea sunetului în combinaţii consonantice;
4. Diferenţierea sunetului de sunete asemănătoare din punct de vedere fonetic
5. Exersarea sunetelor în cuvinte şi propoziţii, pentru ca sunetul să se consolideze atât formal (mişcarea), cât şi semantic (sensul);
6. Automatizarea în vorbirea curentă.
Deci, nu se începe cu semanticul, ci cu mecanicul (exersarea mişcărilor)!
* Obţinerea pronunţiei corecte se realizează prin două procedee:
A. Procedeul demonstraţiei articulatorii
B. Procedeul derivării sunetului din sunete pe care le poate articula

A. Obţinerea pronunţiei unui sunet ce nu a apărut în vorbirea copilului se obţine prin demonstrarea pronunţiei corecte de către logoped în faţa
oglinzii, pe baza includerii în procesul de învăţare a cât mai multor analizatori. Copilul percepe auditiv sunetul, percepe vizual poziţiile organelor
articulatorii demonstrate de terapeut, percepe vibraţiile laringelui pe cale tactil-kinestezică şi încearcă să le reproducă. Dacă copilul nu reuşeşte, logopedul
îl ajută mecanic (cu mâna, nu cu spatula →nerecomandat, până când efectuează corect poziţia).
Dacă sunetul s-a însuşit deformat, activitatea de emitere corectă se realizează la început numai pe cale vizuală şi kinestezică. Pentru a se evita
interferenţa automatismului acustico-motor greşit consolidat, învăţarea pronunţiei corecte se realizează la început nesonor. După efectuarea exerciţiilor
necesare pentru mobilitatea organelor fonoarticulatoare pe care subiectul este capabil să le realizeze, se trece la utilizarea acelor poziţii şi mişcări necesare
articulării corecte, prezentate în imagini sau demonstrate de logoped în oglindă: forma limbii, contactul limbă-dinţi, alveole, pentru fiecare sunet (specific)
în parte.
Exemplu: “S” – Obţinerea sunetului:
1. Poziţia corectă: limba este îndoită pe partea mediană, formează un şanţ de scurgere concentrată a aerului, care se freacă între vârful
limbii şi incisivii inferiori.
După sesizarea pozitiei corecte, se trece la emiterea sunetului în şoaptă (exemplu: imitarea sunetelor din natură →“sâsâitul şarpelui”).
Auzul se introduce după fixarea articularii. Folosindu-se mijloace audio, subiectul isi aude propria pronuntie, pe care o compara cu modelul,
căutând s-o realizeze cât mai aproape de model, prin repetare formându-se şi o legătură acustico- motorize.
2. După ce sunetul e stăpânit motric, acustic, kinestezic, se trece la consolidarea sa: exersarea în silabe împreună cu vocale, sunetul aflându-se la
început, la sfârşit sau la mijloc: sa, se, si…as, es,…ese…, exersarea în combinaţii consonantice: sba, sca, …
3. Diferenţierea sunetului în silabe de alte sunete îndepărtate sau apropiate fonetic
- sunete îndepărtate fonetic: sa-ba-pa
- sunete appropriate fonetic: sa-za-ta….se-ce-te…
4. Exersarea sunetului în cuvinte cu semnificaţie (cuvinte simple – complexe, când sunetul apare de mai multe ori): sapă, sete, sită…spală,
stele, …nas, pas…
Diferenţierea sunetului de sunete asemănătoare fonetic în cuvinte paronime.
Exersarea sunetului în propoziţii. Sanda se spală.
6. Automatizarea sunetului în vorbirea curentă (atunci când nu mai este necesar autocontrolul).
Cuvinte, propoziţii cu sunetul respectiv, să reproducă poezii, proverbe, discuţii libere pe o temă, etc.
Procedeul derivării sunetului din sunete pe care le poate pronunţa se foloseşte pentru sunetele a căror demonstraţie nu se poate realiza vizual
(sunetele c, g, h, grupurile ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi), sau în cazul sunetului “r”, pronunţându-se de la sunete care au acelaşi loc de articulare (d, t),
obţinându-se vibraţia vârfului limbii cu ajutor mecanic. Consoanele “c, g”, a căror pronunţie se realizează prin ocluzia curentului de aer între baza limbii şi
peretele posterior al faringelui pot fi derivate din consoanele “t, d”, a căror pronunţie se realizează prin ocluzia obţinută între vârful limbii şi alveolele
incisivilor superiori, prin împingerea vârfului limbii.
În acelaşi fel se obţine emiterea grupurilor “che, chi, ghe, ghi”, solicitând subiectul să pronunţe silabele “te, ti, de, di”.
Vibrarea vârfului limbii în vederea emiterii sunetului “r” specific pentru limba română, se poate realiza, solicitând subiectul să pronunţe
sunetul “d”, efectuându-se mişcări la baza limbii, cu ajutorul unei spatule sau cu degetul, folosind mănuşi chirurgicale.
Până la automatizarea sunetului se trece prin etapele descrise anterior.
Pentru sunetul “s” se trece prin aceleaşi etape.

7
 Obţinerea sunetului se demonstrează de logoped cu ajutorul imaginilor, folosind o limbă mobilă, prin exemplul personal, poziţia corectă a
sunetului: limba ia forma unei cupe, marginile laterale se ridică, frecându-se de alveolele incisivilor superiori. Apoi: consolidarea sunetului,
diferenţierea……