Pricop Cristina-Iuliana

Anul I

Evolutia conceptului de educație

Bibleografie
 Nicola, I. (2002). Tratat de pedagogie scolară. București: Editura
Ditactică și Pedagogică.
 Cristea S. (2016). Pedagogia. Științele pedagogice. Științele
educației. Vol 1. București: Editura Didactica Publishing House.

Ioan Nicola susține in lucrarea sa , “ Tratat de pedagogie” că

fenomenul este rezultatul evoluției obiective a procesului de
cunoastere concretizat in diferențierea și integrarea sa , rezultatul
apariției, pe aceasta bază, a unor științe noi, particulare sau
integratoare.
Pe baza celor mai sus, putem afirma ca pedagogia este știința care
studiază fenomenul educational cu toate implicațiile sale asupra
formării personalitații umane in vederea integrării active a persoanei
in viata social.
 Educația -parte component a existentei socioumane
Educația constituie o component a acestei existențe
socioumane. Ea este un process in desfașurare, un dat nemijlocit.
Intr-un cuvant educația este un fenomen ontic ce ființează in cadrul
sistemului social “ Educația poate fi concepută intr-un mod mai larg
ca o intalnire intre individ și societate, și intreaga viață social poate fi
marcată de acest schimb permanent” (P. H. Chombart de Lauve,
1982, p. 75). Un asemenea transfer neintrerupt de informații de la
societate la individ, ce se produce in virtutea relațiilor funcționale de
Pricop Cristina-Iuliana
Anul I

subordonare ce se stabilesc intre un element si sistemul din care face

parte.
 Educatia – actiune social-umană specifică
Analiza educației ca acțiune social presupune, din punct de
vedre methodologic, interpretarea ei prin prisma teoriei generale a
actiunii eficiente de care se ocupă praxiologia.Conceptul de bază al
acestei științe metateoretice este cel de actiune practică a cărei
teoretizare se face relative independent de domeniile realității unde se
materializează actiunea, fiind subliniate trăsăturile generale și
universal ale oricărei acțiuni umane, structura și funcționalitatea
acesteia.
Deci putem adauga că educația se definește prin cunoaștere
științifică si se diferențiază in funcție de cele doua domenii: științele
naturii și știintele socioumane. Aceasta urmărind să dezvolte calitatile
generale ale specie umane atat cat potențialitațile cu care este
inzestrată o permit. Oamenii astfel educați urmează să-și desfășoare
activitatea in societate, să-și exercite anumite roluri sociale. Această
orientare a evoluat in timp.
Pentru început ,în filosofia greacă, pentru Platon, educația ar fi
“ arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele “ (Cf. Al. Popescu,
1971, p.125).
Aristotel, in lucrarea sa “Politica” , consideră că educația “
rebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”
(1924, p. 189). În consecință, ea trebuie să pregătească viitori cetățeni.
Această pregătire trebuie să se facă diferențiat după modul în care
cele trei aspect ale sufletului ( vegetative , animal , rational ) se
distribuie înrandul oamenilor.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea , John Locke,
educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de
Pricop Cristina-Iuliana
Anul I

supraveghere și intervenție ce se stabilește între “preceptor”

(educator) si copil (viitorul “gentlemen”).
Esența educației se reduce pentru cei dintâi la dirijarea
dezvoltării copilului , iar pentru ceilalți la adaptarea acestuia la
anumite condiții de mediu.
Teoria general a acțiunii impune o altă optică asupra educației.
Esența ei rezultă nu atât din particularitățile celor doi poli, cât din
specificul relației dintre ei. Genul proxim al definiției urmează să
sublinieze tocmai acest specific. Îmcercând să formulăm o astfel de
definiție vom preciza că educația este o activitate social complex care
se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod
conștient, systematic și organizat, în fiecare moment un subiect-
individual sau colectiv-acționând asupra unui obiect- individual sau
colectiv , în vederea transformării acestuia din urmă intr-o
personalitate active și creatoare , corespunzătoare atât condițiilor
istorico-sociale prezente și de perspectivă, cât și potențialul său
biopsihic individual.
De asemenea in lucrarea lui Cristea S. , “ Pedagogia.
Stiintele pedagogice. Stiintele educatiei “ , evoluția conceptului de
educație se indentifică prin patru obiective:
 Să identificăm acele criterii de analiză necesare pentru
cunoasterea și intelegerea evoluției pedagogiei
 Să evidențiem caracteristicile specific pedagogiei afirmate in
societatea premodernă
 Să analizam caracteristicile specific paradigmelor pedagogiei in
societatea modern
 Să analizăm paradigma pedagogiei postmoderne, paradigma
curriculumului, afirmată in societatea postmodernă,
informațională,bazată pe cunoaștere.
Pricop Cristina-Iuliana
Anul I

Criteriile de analiză, procesul de evoluție istorică a pedagogiei

poate fi analizat pe baza unor criterii care fac apel la doua
concept, preluate din epistemologie și din istoriografie.
Primul criteriu de analiză apeleaza la conceptul de paradigm, preluat
din epistemologie. Paradigma definește un mod sau model de
abordare a teoriei științifice, afirmat istoric, recunoscut social la
nivelul comunității științifice respective.
Al doilea criteriu de analiză apelează la conceptul de epocă istorică,
preluat din istoriografie. Epoca istorică definește o etapă de evoluție a
societății care marchează tendința de dezvoltare social globală la nivel
economic, politic,cultural.
Pedagogia premodernă , din perspectiva istorică, este
pedagogia afirmată in societatea premodernă,preindustrială, care
poate fi fixate conventional în secolele XVII-XIX. Marchează
momentul in care pedagogia propune un model de cunoastere
specifică a educatiei prin intermediul unor concept specific, articulate
într-o teorie general a educației, dezvoltată de Jan Amos Comenius
(1592-1670) într-un tratat de specialitate, publicat in limba latină
(Didactica magna, 1657).
Pedagogia modernă, din perspectivă istorică, este pedagogia
afirmată in societatea modernă, industrial, care poate fi fixate
conventional in secolele XIX-XX. Este marcată de o fază de inițiere a
discursului pedagogic, desfășurată pe tot parcursul secolului XIX,
urmată de o etapă de maturizare și dezvoltare intensive în prima
jumătate a secolului XX, reflectate și influențate până in present.
Pedagogia postmodernă, din perspectivă istorică pedagogia
postmodernă reprezintă pedagogia afirmată în societatea
postmodernă, postindustrială, lansată incea de-a doua jumătate a
secolului XX, dezvoltată ca societate informațională, bazată pe
cunoaștere, la granița dintre secolele XX-XXI, în evoluție continua
Pricop Cristina-Iuliana
Anul I

până în present. Este etapa în care pedagogia evoluează pe baza unui

nou model de abordare a educației, promovat de paradigma
curriculumului.
Paradigma curriculumului, afirmă că paradigm a pedogogiei
postmoderne, în societatea postmodernă, informațională , bazată pe
cunoaștere, îcearcă să resolve conflictul istoric dintre paradigma
pedagogiei psihologice și paradigma pedagogiei sociologice, conflict
epistemologic prelungit până în prezent.
În cocluzie , educația fiind determinată de condițiile sociale, a
urmarit reproducerea continua a acestora într-un mod cât mai fidel
posibil. De asemenea educația viitorului nu se poate alimenta din
experiența trecutului, obiectivele și metodele sale vor trebui căutate în
viitor.Care vor fi aceste obiective și tehnici,cum va trebui organizat
învățământul. Fără a elimina câte ceva din esența societății de mâine
nu este posibil a schița educația ce-I va fi proprie. Societatea viitoare
în care “mașinile se vor ocupa de fluxul materialelor fizice, iar
oamenii, de fluxul informațiilor și cugetare” impune ca obiect
fundamental învățământului acela de a spori capacitatea de adaptare
a individului, pentru ca acesta să se poată adapta repede șI usor la
noutatea permanentă.