Negut Vladut Stefan

PIPP Anul I Grupa III

Obiectul de studiu al știin ț elor pedagogice

Personalitatea umană, ca sistem bio-psiho-social, reprezintă principalul obiect de studiu

al ştiinţele psihologice. Ea mai este studiată, din alte unghiuri, şi de către ştiinţele biologice şi
cele sociale. Însă personalitatea umană nu este un dat nativ; ea se constituie şi se definitivează în
ontogeneză. Formarea şi dezvoltarea personalităţii ca sistem bio-psiho-social constituie obiectul
de interes al pedagogiei (sau al ştiinţelor educaţiei).
Aşadar, obiectul de studiu al pedagogiei îl reprezintă educaţia.
Termenul "pedagogie" (de la pais, paidos (gr.) = copil şi agoge (gr.) = conducere,
educaţie) înseamnă, etimologic, "ştiinţa educaţiei". Pedagogia studiază realitatea educaţională
din cadrul societăţii, sub toate aspectele ei: conţinuturi, principii, metode, mijloace, forme de
organizare etc. Realitatea educaţională ţine de sfera conştiinţei sociale şi este generată de
dezvoltarea practicii sociale.
Şcoala, ca instituţie, apare în epoca sclavagistă, cand educatorii erau prizonieri de
război transformaţi în sclavi. Primele concepţii teoretice despre educaţie le găsim începand de la
filosofii greci (mai ales Aristotel, în cartea a cincea din Politica). Pedagogia ca ştiinţă a apărut la
începutul secolului XVII, cand se desprinde de filosofie şi apar primele sisteme pedagogice
teoretice Pedagogia modernă debutează, desprinzandu-se de scolastică, o dată cu lucrarea
Didactica Magna scrisă de cehul Jan Amos Comenius. În prezent există o diversitate de
discipline pedagogice, rezultate prin specializarea teoretică asupra diferitelor aspecte şi segmente
ale realităţii educaţionale.
Ca ştiinţă a formării omului, pedagogia are o dublă vocaţie: una teoretică, de ştiinţă
explicativă a fenomenelor educaţionale, şi una practică, de ghid sau îndrumar al activităţii
concrete de formare a personalităţii individului. Ea îşi poate realiza latura practică pe baza
datelor furnizate de cercetările psiho-pedagogice şi a celor furnizate de celelalte categorii de
ştiinţe particulare, biologice şi sociale. Datorită acestei duble vocaţii, pedagogia este în acelaşi
timp ştiinţă, tehnică şi artă.

Conceptul de educaţie
Sub aspect etimologic, termenul educaţie provine din latinescul educatio, care are la
bază două verbe: educo, are = a creşte, a hrăni, a forma, şi educo, ere = a scoate din, a ridica, a
înălţa. În virtutea celor două sensuri etimologice foarte apropiate, multă vreme educaţia a fost
definită drept o creştere sau o dezvoltare dirijată a copilului, în conformitate cu forţele sale
interne, înnăscute. Cu timpul, educaţia a dobîndit sensul de "a dirija" dezvoltarea individului
într-o direcţie dorită de alţii, de modelare a omului în conformitate cu o anumită voinţă socială
("socializarea metodică a tinerei generaţii", sens introdus de Emil Durkheim din perspectiva
sociologică).
Dinamica societăţii contemporane a generat o realitate educaţională foarte complexă şi
diversificată. Acest lucru a impus o nouă conceptualizare a educaţiei. De aceea, în prezent
educaţia este definită din mai multe perspective sau unghiuri de vedere:
- ca proces psihologic şi social;
- ca acţiune de conducere şi dezvoltare (a personalităţii);
- ca acţiune socială;
- ca inter-relaţie umană şi socială;
- ca transmisie socio-culturală;
- ca ansamblu de acţiuni şi influenţe sociale.
1. Educaţia ca proces psihologic şi social. Concepută ca proces, educaţia reprezintă o
transformare pozitivă şi de durată a omului în perspectiva unor finalităţi clare şi precise.
Educaţia reprezintă în primul rand un proces sistematic de modelare a componentelor native şi
dobandite ale individului. Această modelare este realizată întotdeauna în conformitate cu idealul
educaţional al societăţii şi cu anumite scopuri pedagogice determinate. În al doilea rand, educaţia
reprezintă un proces de înzestrare a individului cu valori, cunoştinţe, comportamente şi
capacităţi necesare integrării sale în viaţa socială. Din această perspectivă, educaţia este atat un
proces psihologic de umanizare sau transformare a individului pe baza culturii, cat şi un proces
de socializare a acestuia prin intermediul valorilor culturii.

2. Educaţia ca acţiune de conducere şi dezvoltare. Educaţia este întotdeauna orientată

intenţional, spre anumite finalităţi explicite. Din această perspectivă, educaţia poate fi înţeleasă
ca act de conducere optimală a procesului de formare şi dezvoltare a omului. Prin educaţie,
individul este condus de la stadiul de natură spre stadiul de cultură.

3. Educaţia ca acţiune socială. Într-o accepţiune mai largă, educaţia este concepută ca
parte integrantă a practicii sociale. Din această perspectivă, educaţia reprezintă o acţiune socială
planificată şi de lungă durată. Educaţia vizează formarea omului ca personalitate complexă şi
afirmarea lui ca agent creator de existenţă socială sau ca principala formă de producţie.

3. Educaţia ca inter-relaţie umană şi socială. Educaţia, în esenţă, este o relaţie între

oameni. În primul rînd, ea este o relaţie între educator şi educat. Educatorul, ca personalitate
relativ constantă, îşi asumă responsabilitatea de a-l ajuta pe cel ce se educă să cunoască, să
acţioneze, să progreseze. Educatul trebuie să manifeste receptivitate şi voinţă pentru a cunoaşte,
acţiona, a se forma, a se dezvolta şi a se afirma ca personalitate.
Educaţia poate fi privită şi ca relaţie socială între grupuri sociale sau generaţii; de aici
survine opoziţia şi uneori conflictul între generaţia tînără şi generaţia adultă.

4. Educaţia ca transmisie socială şi culturală. Educaţia este definită şi ca tip specific de

comunicare umană. Din această perspectivă, educaţia reprezintă un act de transmitere a
experienţei social-istorice de la generaţiile adulte către cele tinere. Prin asemenea acte de
comunicare se urmăreşte şi asimilarea activă a acestei experienţe de către noile generaţii. Numai
astfel, noile generaţii vor putea continua pe calea progresului social.

5. Educaţia ca ansamblu de acţiuni şi influenţe sociale. Acţiunile sociale cu efecte

educative sunt numeroase şi foarte diverse. Ele depăşesc sfera demersurilor conştiente,
organizate şi sistematice, care vizează explicit dezvoltarea personalităţii. Există şi unele situaţii
în care educaţia se realizează fără educatori şi fără intenţii educaţionale explicite. Este vorba
despre o stare psihologică de maximă receptivitate a unor anumiţi indivizi faţă de anumite
manifestări socio-culturale (interesul pentru artă, literatură, muzică etc).

Această stare de lucruri a dus la definirea educaţiei drept totalitatea acţiunilor şi

influenţelor sociale, intenţionate şi neintenţionate, explicite şi implicite, sistematice şi
neorganizate, care într-un fel sau altul contribuie la formarea personalităţii umane.