FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE ȘI EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Departamentul de Pregătire a Pesonalului didactic

Nivelul I Post Univesitar I.F , Anul I, Semenstrul I .

Educație și societate.

Dimensiunea educativă a dezvoltării

economico-sociale și culturale

Student: Profesor

Mihăilă Rahela Patricia Prof. Univ. Dr. Vasile Ioan Pop

 “Omul poate fi om doar prin educație”

Kant Immanuel

Introducere:
Din punct de vedere etimologic originea cuvântului “ Educație” își are proveiența latină din
cuvântul “educatio,onis” sau franceză “ éducation” care definește fenomenul complex a unor
niveluri primare și anume : “educatio” care se echivalează prin creștere, hrănire, formare,
apoi prin co-relația “educo-educare” care se poate defini prin verbele infinitive a crește, a
hrăni, a forma, a instrui, iar mai apoi prin interrelaționarea “educo-educere" care înseamnă a
scoate din....., a ridica, a înălța.

Pentru a putea înțelege EDUCAȚIA trebuie să o definim ca și concept încercând prin

intermediul logos-ului să-l cuprindem printr-o înșiruire de cuvinte interrelaționale formând
astfel mai multe definiții specifice.

“A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l
crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a-i
forma un atlet pentru Hristos: pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este
asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un
folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârsește în vederea accederii la lumea viitoare
(loan Hrisostom, apud, D. Fecioru, 1937, p. 9).1

Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar

scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil (Kant,
1992, p. 17).2

Educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o

multitudine de interese (Herbart, 1976, p. 62).3
 Educația constituie acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma
acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale și mentale necesare vieții sociale și
mediului special pentru care sunt destinate (Durkheim, 1930, p. 79).4

Educația este aceea reconstrucție sau reorganizare a experienției care se adaugă la înțelesul
experienței precedente și care mărește capacitatea de a dirija evoluția celei care urmează
(Dewey, 1972, p. 70).5

Educația e o voință de iubire generoasă față de sufletul altuia pentru a i se dezvolta întreaga
receptivitate pentru valori și capacitatea de a realiza valori (Spranger, 1930, p. 341-344).6

Educația este o integrare: integrarea forțelor vieții în funcționarea armonioasă a corpului,

integrarea aptitudinilor sociale în vederea adaptării la grupuri,integrarea energiilor spirituale,
prin mijlocirea ființei sociale și corporale, pentru dezvoltarea completă a personalității
individuale (Hubert, 1965, p. 58).7

Educația este activitatea conștientă de a-l influența pe om printr-o triplă acțiune: de îngrijire,
de îndrumare și de cultivare, în direcția creării valorilor culturale și a sensibilizării individului
față de acestea (Bârsânescu, 1934, pp. 159-164).8 “ *

Prin urmare după cum deja a fost conturat și clasificat după “Dicționarul de pedagogie 1979”
educația reprezintă atât un proces de acțiune și de transfomare a ființei umane, de asemenea
ca și acțiune atât de conducere cât și socială, cât și ca ansamblu de influențe și interrelații
umane.( Cucoș, Constatin, 1999, p. 27).*

Note Bibliografice:

1. Ioan Hrisostom, apud, D. Fecioru, 1937.

2. Kant, Immanuel, 1992, Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii, Ed. Agora, Iași.
3. Herbart, J.H. 1976, Prelegeri pedagogice, E.D.P.București.
4. Durkheim, Emile, 1930, Educație și sociologie, Ed. Casa școalelor, București.
5. Dewey, John, 1972, Democrație și educație E.D.P București.
6. Spranger, Edouard, 1930, Lebensformen. Geisteswissenschaftliche Psychologie und Ethik
der Personlichkeit, Max Verlang, Halle.
7. Hubert, Réné, 1965, Traité de pedagogie générale, PUF, Paris.
8. Bârzănescu, Ștefan, 1935, Curs de Pedagogie generală, predat în anii 1933-1934 și 1934-
1935, Ed a II-a, Lit. C. Ionescu, București.

Cuprins:
 Având în vedere că suntem ființe bio-psiho-sociale, cu o legătură strânsă între aceste 3
domenii bine stătătoare, acest proces transformativ, activ pe care îl accentuază motrocitatea
educției, putem definii un criteriu des întâlnit a tipurilor de influențe astfel: Educație formală,
Educație non-formală, Educația informală:

1. Educația formală este o înșiruire și o sumedenie de influențe planificate și organizate care

își au cadrul de desfășurare in instituțiile școlare și care au ca scop evoluția, dezvoltarea,
înaintarea odraslelor infantile dar și a tinerilor. În cadrul acestei clasificări vin în acord cu
Philip Coombs care in anul 1973 a enunțat că acest tip de educație poate fi definit:”Sistemul
educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la şcoala primară şi până la
universitate, care include, în plus faţă de studiile academice, o varietate de programe de
specializare şi instituţii de pregătire profesională şi tehnică . Din punct de vedere conceptual,
educaţia formală cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice desfăşurate şi
proiectate instituţional (în grădiniţe, şcoli, licee, universităţi, centre de perfecţionare etc.), în
cadrul sistemului de învăţământ, în mod planificat şi organizat pe niveluri şi ani de studii,
având finalităţi educative bine determinate. Ea se realizează în cadrul unui proces de
instruire realizat cu rigurozitate, în timp şi spaţiu: planuri, programe, manuale, cursuri,
materiale de învăţare etc.”*

2. Educația nonformală este o manifestare a unor influențe educative neformale și anume

extrașcolare care au scop tot educativ dar este situat în afara sistemului de învățământ dar
într-un cadru instituționalizat. Această formă de educație provoacă atât copilul cât și tânarul
ulterior la o manifestare a cogniției împreună cu procedeele ei la o însușire mai degajată a
acestor procese de învățare dar cu accent bine definit și organizat: cluburi educo-didactice,
muzee, teatre, biblioteci și alte instituții. Este o activitate care valorifică și asigură corelația
subiect-obiect în raport cu relația educator-educat formală. (Sorin Cristea, anul 2002)1

Acest tip de educație non-formală demitizează prin urmare funcția de predare de asemenea
facilizează contactul cu anumite cunoștințe plecând de la nevoile resimțite de educați totodată
oferă prin extragere de informații din practică oferind un prim moment de abstractizare și
răspunde adecvat la nevoile concrete de acțiune.( Cucoș, anul 1999, p 37)*

3. Educația informală in acest tip de educație atingem dimensiunile economico-sociale și

culturale care reprezintă un număr de influențe și interacțiuni interumane. Aceste influențe
rezultate din situațiile cotidiene nu iși propun în mod eliberat atingerea unor finalități
educative deși scopul poate fi unul educativ. Se poate defini ca o sensibilizare a contactului
cu mediul ambiant, o posibilitate a unei explorări personale fără obligații sau prescripții ferme
fiind o marjă de libertate de acțiune și reacțiune a unui proiect personal.

“ In afară de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educației, unii autori propun
modalități concrete de articulare(Văideanu, 1988, ăă. 236-237)2 precum sublinierea codurilor
de referință(concepte fundamentale) și a codurilor de interpretare(criterii, metodologii), prin
creșterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad de generalitate mai mare(filosofie,istoria
culturii și civilizației, literatură etc.), prin introducerea și sporirea orelor de sinteză și/sau a
orelor la dispoziția profesorului, la care alți autori (Cozma,1988)3 mai adaugă integravitatea
instrumentală pe axa transdisciplinară a conținuturilor și activităților școlare, metoda
abordării infuzionale etc.

Coordonarea și articularea celor trei ipostaze ale educației constituie o problemă complexă.
Experiențele nonformale ale școlarilor nu sunt întotdeauna cunoscute și exploatate în școală.
Articularea se poate realiza la mai multe niveluri(cf. Hamadache, 1993, p.15)”4

Aceste forme ale educație au o legătură foarte stransă, fiind deasemenea una complementară
și asociativă în raport cu individul social-cultural pot determina umanitatea la o facilitate
rapidă aplicativă necesară în procesul de evoluție socio-uman, dirijat cu finețe de procesul
învățării.

Am ales să dezvolt, să ating acest punct de plecare a formelor educative deoarece, copilul
prin familie prin educația informală își are primele baze ale educției, părinții fiind primii
profesori care au un rol cheie în modelarea și formarea copilului. Părinții au datoria morală
să inspire copiilor dorința de a învața și încredere în rolul educației. Un echilibru între
educația de acasă și educația în școală este cheia succesului învățări. Școala este un serviciu
public de educație, pentru societate, și are ca rol esențial creșterea capitalului uman și social.
“Școala sprijină comunitatea și familia în educarea viitorilor adulți și integrarea lor în
societate.Școala contribuie direct, prin pregătirea profesională, la dezvoltare economică și
pregătește cetățenii să trăiască împreună si alături de alții, să creeze, să gândească, să inoveze
și să participe la viața societății. Școala încurajează și susține, prin activitatea sa de educație
și formare, progresul cultural și social, caracterizat prin antreprenoriat, invenții, design,
reînnoire, interacțiunea dintre știință și artă, prin încurajarea curiozității și creativității, prin
învățare continuă si eficientă, prin flexibilitate în raport cu schimbările rapide în contexte
sociale. Educația viitorului în România se construiește pe aceste principii și pe pilonii culturii
noastre naționale și europene.”( în lucrarea “Educația ne unește” a Ministerul Educației
Naționale , p. 6)*

Societatea joacă un rol eminent în viață existențială a umaității fiind nu doar un factor
provcator a procesului de educare împreună cu formele ei enunțate anterior cât și un spațiul
nelimitat și greu de cuprins atunci cănd încercăm să luăm în calcul diversitatea și
diferențierea rasei umane specifică la naștere dar și dobândită în timpul vieții.

Note bibliografice:

1. Sorin, Cristea, 2002, Dicționar de Pedagogie, Grupul Editorial Litera Educațional,

Chișinău.

2. Văideanu, George, 1988, Educația la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, București.

3. Cozma, Teodor, 1988, Școala și educațiile paralele, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași.

4. Hamadache, Ali, 1993, Pour une éducation de base de qualité, BIE,UNESCO, Paris.

Concluzie:
Precum am început cu renumitul citat al lui Kant , EDUCAȚIE este foarte importantă în viața
omului-individului social care numai prin educație va putea să evolueze, să se formeze,
înțeleagă, perceapă atât pe el insuși cât și mediul socio-economic cultural din care face parte.

“Scopul educației este să înlocuiască o minte goală cu una

deschisă.”

(Malcolm S. Forbes)
Bibliografie:

* Constantin Cucoș, 1999, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași

* Vasile Chiș, 2014, Fundamentele Pedagogiei, Ed. EIKON, Cluj-Napoca

*Ministerul Educației Naționale,2019, Educația ne unește- Viziunea asupra viitorul educației

în România, comunicat.

* https://de.scribd.com/doc/204799640/Formele-Educatiei-Si-Relatiile-Dintre-Ele#

* https://dokumen.tips/documents/formele-educatiei-si-relatiile-dintre-ele1pdf.html?page=1