EDUCATIA FORMALA, NONFORMALA SI INFORMALA

1/31/2014

2 Comments

      Educatia formala este educatia intentionata, sistematica si evaluata,

incredintata specialistilor din domeniul acceptat institutional, juridic, statal si
social, al educatiei (profesori, invatatori, educatori, lectori, etc). Acest tip de
educatie cuprinde totalitatea influentelor si actiunilor organizate sistematic, gradate
cronologic si elaborate in cadrul unor institutii specializate, in vederea formarii
personalitatii umane.  
     Din punct de vedere etimologic, termenul „ formala” isi are originea in
latinescul “formalis” care inseamna “organizat”, “oficial”. In acest sens, educatia
formala reprezinta educatia oficiala.
      O definitie a  educatiei formale a fost data de  catre Philip Coombs, conform
careia educatia formala este “sistemul educational structurat ierarhic si gradat
cronologic, pornind de la scoala primara si pana la universitate, care include, in
plus fata de studiile  academice,
o  varietate  de programe  de  specializare  si  institutii  de  pregatire profesionala.
Educatia formala, ca forma oficiala, este intotdeauna evaluata social.
Evaluarea  realizata in cadrul  educatiei formale  trebuie sa urmareasca dezvoltarea
capacitatilor de autoevaluare ale elevilor si studentilor.
     Educatia formala este  importanta prin faptul ca faciliteaza accesul la valorile
culturii, stiintei, artei, literaturii si tehnicii, la experienta social-umana, avand un
rol decisiv in formarea personalitatii, conform nevoilor individuale si sociale. 

Trasaturi caracteristice:
- este institutionalizata si se desfasoara in cadrul unui sistem oficial de invatamant;
- este proiectata riguros, derulata si evaluata sub forma documentelor scolare cu
caracter oficial;
- este prioritara din perspectiva politicilor nationale privind dezvoltarea resurselor
umane, fiind principala tinta a politicilor educationale;
- este evaluata social, potrivit unor criterii socio-pedagogice riguroase si vizeaza
cunoasterea atat a rezultatelor activitatii instructiv-educative, cat si a procesului
educational;
- este organizata sub forma de activitati instructiv-educative concrete in cadrul
sistemului de invatatmant;
- este coordonata de un corp profesional specializat, specialisti pe domenii de
studiu si persoane investite special cu facilitarea invatarii;
- se desfasoara intr-un cadru pedagogic determinat, cu metode si mijloace de
predare, invatare si evaluare cu functii pedagogice precise;
- este generalizata, permitand accesul tuturor indivizilor. 
Limitari ale educatiei formale: 
- centrarea pe performantele inscrise in programe lasa mai putin timp
imprevizibilului si studierii aspectelor cotidiene, cu care se confrunta elevii;
- exista tendinta de transmitere-asimilare a cunostintelor in defavoarea dezvoltarii-
exersarii capacitatilor intelectuale si a abilitatilor practice;
- orientarea predominanta spre informare si evaluare. 

     Educatia nonformala cuprinde totalitatea actiunilor organizate in mod

sistematic, dar in afara sistemului formal al educatiei. Aceasta forma de educatie
este considerata complementara cu educatia formala sub raportul finalitatilor
continutului si a modalitatilor concrete de realizare. 
     Din punct de vedere etimologic, termenul de "nonformal" isi are originea in
latinescul "nonformalis", preluat cu sensul "in afara unor forme special/oficial
organizate pentru un anume gen de activitate". Nonformal desemneaza o realitate
educationala mai putin formalizata dar intotdeauna cu efecte normativ-educative.
     Educatia nonformala a fost definita de catre J. Kleis drept "orice activitate
educationala intentionata si sistematica desfasurata de obicei in afara scolii
traditionale, al carei continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale,
in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si al minimalizarii problemelor cu
care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina
impusa, efectuarea temelor)".

Trasaturi caracateristice:
- este variata si flexibila, optionala si facultativa; 
- diferentiaza continutul, metodele si instrumentele de lucru in functie de interesele
si capacitatile participantilor; 
- valorifica intreaga experienta de invatare a participantilor.
     Aceste tipuri de activitati se realizeaza in mediul socio-cultural ca mijloace de
divertisment, petrecere a timpului in mod constructiv sau de odihna active. Sunt
destinate tuturor categoriilor de varsta: atat copiilor (pedagogie), cat si adultilor
(andragogie).

Avantajele utilizarii educatiei nonformale

- este centrata pe procesul de invatare nu pe cel de predare, solicitand in mod
diferentiat participantii;
- dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunandu-le
participantilor activitati diverse si atractive, in functie de interesele acestora, de
aptitudinile speciale si de aspiratiile lor;
- contribuie la largirea si imbogatirea culturii generale si de specialitate a
participantilor, oferind activitati de completare a studiilor;
- asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa
mentina interesul publicului larg, oferind alternative felxibile tuturor categoriilor
de varsta si pregatirii profesionle, punand accentul pe aplicabilitatea imediata a
cunostintelor si nu memorarea lor;
- antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinand cont de progresul societatii;
- raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente.

     Educatia informala  este considerata ca fiind educatie incidentala si include

totalitatea influentelor neintentionate, eterogene si difuze, prin care fiecare
persoana dobandeste cunostinte, abilitati si aptitudini din experientele sale zilnice.
     Din punct de vedere etimologic, denumirea termenului de educatie informala
provine din limba latina, "informis/informalis" fiind preluat in sensul de "spontan",
"neasteptat". Ca urmare, prin educatie informala intelegem educatia realizata
spontan.

Trasaturi caracteristice:
- spontaneitatea contextului in care se realizeaza, generand un efect discontinuu si
nesistematic;
- atractivitatea si diversitatea stimulilor care fac impactul relevant si semnificativ
pentru subiect;
- absenta restrictiilor sau  standardelor, care stimuleaza nevoia de cunoastere
autonoma;
- varietatea;
- caracterul dominant al valorilor promovate. 
     
     Cele trei forme ale educatiei contribuie la dezvoltarea personalitatii tinerilor si
pot contribui la dezvoltarea durabila a societatii prin interconditionare. Astfel,
educatia formala are de castigat daca reuseste sa integreze creator, multe din
influentele specifice educatiei nonformale si informale. Pe de alta parte,
acumularile educatiei formale pot contribui la dezvoltarea si eficacitatea celorlalte
doua modalitati: nonformala si informala. Concluzionand, intre cele trei tipuri de
educatie trebuie sa existe relatii continuue si peramanente de interdependenta. 

FORMELE GENERALE ALE EDUCAŢIEI

 
 
Formele generale ale educaţiei reprezintă ansamblul acţiunilor şi al
influenţelor pedagogice desfăşurate, succesiv sau simultan, în cadrul activităţii de
formare-dezvoltare a personalităţii umane.
 
Clasificarea formelor educaţiei angajează două categorii de criterii:
a) criteriul proiectării: educaţie instituţională / cu obiective specifice
instituţionalizate educaţia formală-nonformală); educaţie noninstituţională /
realizată implicit, fară obiective recifice instituţionalizate (educaţie informală);
b) criteriul organizării: educaţie realizată pe baza unor acţiuni explicite şi influenţe
implicite (educaţia formală-nonformală); educaţie realizată doar pe baza unor
influenţe implicite (educaţia informală).
 Educaţia formală reprezintă ansamblul acţiunilor (şi al influenţelor)
pedagogice proiectate instituţional prin structuri organizate sistemic, pe niveluri şi
trepte de studii (şcoli, universităţi, centre de perfecţionare etc.) în cadrul unui
proces de instruire realizat cu maximum de rigurozitate în timp şi spaţiu (plan,
programe, manuale, cursuri, materiale de învăţare etc.).
Educaţia formală este organizată instituţional în cadrul sistemului de
învăţământ, sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate, care asigură dirijarea
conştientă a raporturilor funcţional-structurale dintre educator şi educat realizate
într-un context metodologic de predare- învăţare-evaluare, favorabil reuşitei
pedagogice.
Educaţia formală dezvoltă următoarele obiective generale, multiplicabile în
conţinuturi specifice, operabile la nivel moral - intelectual - tehnologic - estetic -
fizic:
a) dobândirea cunoştinţelor fundamentale în interdependenţa lor sistemică;
b) exersarea aptitudinilor şi a atitudinilor umane într-un cadru metodic stimulativ,
deschis, perfectibil;
c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri şi grade de
integrare şcolară-postşcolară, universitară-postuniversitară, profesională.
Educaţia formală reflectă, în acelaşi timp, următoarele coordonate funcţionale,
valabile la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ:
a) proiectarea pedagogică organizată pe bază de planuri, programe, manuale
şcolare, cursuri niversitare, materiale de stimulare a învăţării etc.;
b) orientarea prioritară a "finalităţilor" spre parcurgerea "programei", pentru
"asigurarea succesului unui număr cât mai mare de elevi şi studenţi"
c) învăţarea şcolară / universitară sistematică, realizată prin corelarea activităţii
cadrelor didactice de diferite specialităţi la nivelul metodologic al unei "echipe
pedagogice";
d) evaluarea pe criterii socio-pedagogice riguroase, realizată prin: note,
calificative, aprecieri, caracterizări etc.
Educaţia nonformală completează educaţia formală într-un cadru
instituţionalizat situat în afara sistemului de învăţământ dar şi în interiorul acestuia,
activat prin "organisme şcolare conexe", extradidactice sau extraşcolare.
Educaţia nonformală sprijină, direct şi indirect, acţiunile şi influenţele
sistemului de învăţământ, pe două circuite pedagogice principale:
a) un circuit pedagogic situat în afara clasei: cercuri pe discipline de învăţământ,
cercuri interdisciplinare, cercuri tematice / transdisciplinare; ansambluri sportive,
artistice, culturale etc.: întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare /
universitare;
b) un circuit pedagogic situat în afara şcolii:
-activităţi perişcolare, organizate pentru valorificarea educativă a timpului liber, cu
resurse tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionări
de spectacole (teatru, cinema etc.) şi de expoziţii etc.; cu resurse moderne:
videotecă, mediatecă, discotecă; radio, televiziune şcolară; instruire asistată pe
calculator, cu reţele de programe nonformale etc.;
- activităţi paraşcolare, organizate în mediul socioprofesional, ca "soluţii
alternative" de perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate
special la nivel de: prespedagogică, radio-televiziune şcolară; cursuri, conferinţe
tematice - cu programe speciale de educaţie permanentă etc.
Activităţile de educaţie nonformală au un caracter instituţional. Ele probează -
în comparaţie cu activităţile de educaţie formală - câteva note specifice:
- proiectarea pedagogică neformalizată, cu programe deschise spre
interdisciplinaritate şi educaţie permanentă - la nivel general-uman, profesional,
sportiv, estetic civic, etc.;
- organizarea facultativă, neformalizată, cu profilare dependentă de opţiunile
elevilor şi ale comunităţilor şcolare şi locale, cu deschideri speciale spre
experiment şi inovaţie;
Structura acţiunii educaţionale de tip nonformal are un plus de flexibilitate şi
de deschidere în raport cu influenţele câmpului psihosocial care concentrează şi
multiplică numeroase efecte centrale şi secundare, dependente de stilul activităţii
de formare-dezvoltare a personalităţii proiectat şi realizat în timp şi spaţiu.
Această structură parcurge două coordonate funcţionale specifice educaţiei
nonformale, coordonate prezentate uneori ca obiective generale "de vocaţie":
sprijinirea elevilor şi chiar a adulţilor cu şanse reduse de acces la o şcolaritate
normală; stimularea dezvoltării socioeconomice şi culturale a personalităţii umane
şi a comunităţilor locale.
Evoluţia sistemelor moderne şi postmoderne de învăţământ, înregistrată în
ultimele decenii, confirmă la nivel de UNESCO tendinţa de articulare sau de
integrare a formelor educaţiei şi instruirii, realizabilă din perspectiva instruirii
permanente.

Interdependenta formelor educatiei

Fiecare forma are “ratiunea ei de a fi si campul propriu de actiune in

ansamblul procesului de educatie”. Toate isi justifica rolul in formarea si
dezvoltarea personalitatii, conturand deziderate educationale si/sau sociale si
raspunzand nevoilor de educatie si civilizatie. (Ioan Cerghit, 1988, p.29)

Formele educatiei permit realizarea continuturilor generale ale educatiei

(educatia intelectuala, educatia morala, educatia estetica, educatia tehnologica,
educatia fizica), imbogatite permanent prin contributia tuturor disciplinelor de
invatamant si a “noilor educatii” (educatia ecologica, educatia pentru democratie,
educatia sanitara, educatia pentru schimbare si dezvoltare, educatia pentru pace
etc.)
 Interdependenta formelor de educatie creeaza premisele desfasurarii
eficiente a activitatii de formare si dezvoltare socio-culturala a individualitatii
umane, in mod direct sau indirect, didactic sau extradidactic.

Invocand ratiuni pentru o integrare a celor trei tipuri de educatie, Constantin

Cucos (1996) enumera urma-toarele aspecte:

- capacitatea de a raspunde la situatii si nevoi complexe;

- costientizarea unor situatii specifice, cu totul noi;

- o mai buna constientizare a unor nevoi individuale si colective;

- o mai mare sensibilitate la situatii de blocaj care cer noi abordari si

rezolvari;

- ameliorarea formarii formatorilor;

- facilitarrea autonomizarii “formatilor”;

- conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au in vedere

educatia” (p. 37–38).

Raportate una la cealalta, educatia formala si educatia nonformala se

regasesc fiecare intr-un cadru institutionalizat, stucturat si organizat din punct de
vedere pedagogic, deosebindu-se prin formele si modalitatile lor de realizare. Mai
putin structurata si organizata din punct de vedere pedagogic, educatia informala
este situata in afara unui cadru institutional de tip scolar. Ea are ponderea cea mai
mare in timp si spatiu, insa, neindeplinind deziderate de ordin pedagogic, nu poate
sustine singura procesul formarii si dezvoltarii personalitatii umane. Esentiale in
acest scop sunt educatia formala si cea nonformala prin care se asigura:

• insusirea cunostintelor stiintifice, a valorilor culturii nationale si

universale;

• formarea capacitatilor intelectuale, a disponi-bilitatilor afective si a

abilitatilor practice prin asimilarea de cunostinte umaniste, stiintifice, tehnice si
estetice;

• asimilarea tehnicilor de munca intelectuala, nece-sare instruirii si

autoinstruirii pe durata intregii vieti;

• profesionalizarea tinerei generatii pentru desfa-surarea unor activitati utile,

producatoare de bunuri materiale si spirituale.

Relatia dintre cele trei forme generale ale educatiei este una de
complementaritate, inregistrandu-se tendinte de interpenetrare si de deschidere a
uneia fata de cealalta – dinspre educatia formala catre integrarea si valorificarea
informatiilor si experientelor de viata dobandite prin intermediul educatiei
nonformale si informale si invers, existand tendinta de institutionalizare a
influentelor infor-male. Efectele fiecareia dintre ele se repercuteaza asupra
celorlalte, in conditii in care pot fi de acord sau in dezacord.

Modalitatile de realizare ale educatiei nonformale se regasesc in afara

scolii, incluzand insa si activitati desfasurate in scoala (cluburi, televiziunea
scolara, “constituind o punte “ (vezi George Vaideanu, 1988, p.232) intre formal si
informal; educatia informala, extinzandu-se pe toata durata vietii, beneficiaza si
include toate rezultatele influentelor educatiei formale si nonformale.

Educatia informala depaseste celelalte forme ale educatiei, ca durata,

continut si modalitati de realizare dar nu si ca valoare. Aria de influente a educatiei
informale este in continua crestere, fiind sustinuta de “o masa enorma ca volum dar
eterogena, foarte variata si inegala de la zi la zi si de la persoana la persoana”
(George Vaideanu, 1988, pp. 232–233)

Asistam in timpurile societatii moderniste si postmoderniste la ascensiunea

massmediei, fenomenul de supraaglomerare informationala atingand proportii greu
controlabile din punct de vedere pedagogic. Fata in fata cu efervescenta
informationala, elevul/studentul actioneaza ca un filtru. In acest context, un rol
foarte important revine cadrului didactic. El devine “ un factor care mediaza toate
dependentele intre determinantii sociali si procesele educationale, agentul care
regleaza interactiunile din clasa, controleaza corectitudinea comportamentelor
cognitive si morale si defineste criteriile de evaluare” (Cherkaoui, 1979). El este
cel care, alaturi de elev/student, poate coordona echilibrul intre formativ,
nonformativ si informativ. (vezi Crenguta Oprea, 2002, p. 53)

Educatia formala asigura conditii favorabile pentru realizarea educatiei

nonformale si informale, acestea din urma oferindu-i achizitii necesare unei bune
desfasurari a activitatii din scoala. “Educatia formala nu are decat de castigat” daca
tine seama de informatiile si modalitatile educatiei spontane si nonformale. Pe
langa faptul ca educatia formala corecteaza si completeaza achizitiile obtinute prin
celelalte doua forme ale educatiei, ea exercita o “functie integrativa, de sinteza a
diferitelor experinte traite.

Experienta acumulata in cadrul educatiei scolare, adaptata si valorificata in

mod corespunzator este in masura sa contribuie la cresterea celorlalte forme de
educatie.” (vezi Ioan Cerghit, 1988, p. 29).
 Interdependenta formelor educatiei (fig 2.) poate fi analizata prin raportarea
sa la trei niveluri de referinta, astfel (vezi Ioan Cerghit, 1988, p. 30):

- la nivel formal, educatia formala se realizeaza prin organizarea sistemului

de invatamant pe “trepte scolare ierarhice”, educatie nonformala se concretizeaza
prin elaborarea de “certificate si diplome”, iar cea informala se desfasoara la
“locurile de munca”;

- la nivel nonformal, educatie formala include si “activitatile

extracurriculare”, educatia nonformala cuprinde “activitatile extrascolare”,
iar educatia informala se refera la activitatile de educatie din familie;

- la nivel informal, educatia formala include “influentele de grup”, educatia

nonformala cuprinde “participari” la diverse manifestari din viata culturala a
societatii si educatia informala reuneste “experientele cotidiene”.

Depasind interpretarile clasice care acorda educatiei formale rolul prioritar

in formarea si dezvoltarea personalitatii umane, “interpretarile
moderne evidentiaza posibilitatea preluarii unor prioritati si pe terenul educatiei
nonformale care ofera un camp motivational mult mai larg si mai deschis
procesului de formare-dezvoltarea, avand o capacitate rapida de receptare a tuturor
influentelor pedagogice informale, aflate, altfel, intr-o expansiune cantitativa greu
controlabila.” (Sorin Cristea, 2002, p. 157)

Educatia nonformala este mult mai mult centrata pe interesele si dorintele

celui care invata. Asa si trebuie sa fie, caci altfel isi pierde audienta. Ea prevede in
acest scop o mai mare posibilitate de optiune in ceea ce priveste curriculumul, fata
de situatiile create in sistemul formal. In cadrul educatiei nonformale, relatiile
interrumane sunt mult mai degajate. Cursantii si “profesorii” isi exercita rolul mai
putin rigid si mai mult adaptabil situatiilor, in comparatie cu sistemul scolar
traditional, unde elevii/studentii si profesorii isi au bine definite statutul si rolurile,
in mod ierarhic, de la care rareori se inregistreaza abateri si aceasta petrecandu-se
in situatii informale. Educatia nonformala este preocupata mai mult de formarea si
dezvoltarea capacitatilor practice, de trezirea interesului pentru cunoastere, in timp
ce in sistemul formal traditional se pune inca accentul pe transmiterea de informatii
si cunostinte cu aplicabilitate intarziata.

Chiar daca sunt oarecum diferite, educatia formala si cea nonformala nu sunt
opuse. Ambele pun accent pe invatarea organizata si intentionata, implica o
anumita structurare si dispun de profesionisti investiti cu realizarea ei.
Responsabilitatea invatarii este impartita intre educator si educat.
 In cazul educatie nonformale si celei informale, invatarea este controlata
intr-o mai mare masura de catre educat, acesta putand decide singur cand/cum
doreste sa continue. Avand in vedere acest fapt, educatorii trebuie sa stimuleze
dorinta, curiozitatea, atitudinile pozitive si sa dezvolte capacitatile de invatare.

Interpretarile postmoderne pun in lumina tendintele de acreditate a educatiei

nonformale si chiar de institutionalizare a educatiei informale.

Toate cele trei forme ale educatiei furnizeaza oportunitati de invatare. De

acest lucru trebuie sa tina cont educatorul in procesul de formare si dezvoltare a
personalitatii individului. Cel mai eficient profesor este cel care permite si sprijina
aparitia invatarii in situatii de intersectie dintre formal, nonformal si informal.
Acest lucru poate fi facut in mod intentionat sau instinctiv. Un educator trebuie sa
fie flexibil pentru a fi eficient in toate cele trei tipuri de educatie. Este necesar ca el
sa adopte stiluri diferite de conducere a activitatii in functie de situatie. Stilul
directivist se potriveste mai bine educatiei formale, iar cele democratic si
nondirectivist (laissez faire) sunt cerute pentru a stimula invatarea in situatii
nonformale si informale. Majoritatea educatorilor par a fi apti pentru a se adapta
situatiilor.

Multi profesori insa, sunt eficienti in clasa dar mai putin eficienti ca
educatori nonformali, deoarece incearca folosirea stilului directivist si metodele
formale in ambele situatii. Pe de alta parte, anumti profesori care obtin rezultate
bune in situatii nonformale, isi pierd eficienta in clasa, deoarece nu se adapteaza la
cerintele si necesitatile de rigurozitate ale acestui tip de activitate si invatare
formala.

In orice situatie (mai ales in cele formale si nonformale), profesorii trebuie

sa dispuna de competente profesionale, pedagogice, empatice, sa isi desfasoare
activitatea cu entuziasm si cu placere imbinand metode si tehnici traditionale si
altenative de predare-invatare-evaluare, favorizand instruirea interactiva.

La nivelul procesului de invatamant manifestarea interdependentelor

formelor educatiei ar putea fi pusa in evidenta prin gasirea unor modalitati de
corelare si articulare optima a acestora din perspectiva noilor deziderate ale
educatiei permanente, organizand (vezi George Vaideanu, 1988, p. 228):

- lectii tematice, interdisciplinare, pluridisciplinare;

- lectii care se bazeaza pe valorificarea informatiilor obtinute de elev pe cai

nonformale si informale;

- lectii conduse de echipe de profesori pe teme de interes general (ex: “Omul

si Universul”, tema la care isi pot aduce contributia profesorii de biologie,
chimiefizica, geografie, filozofie);
 - lectii in care sa fie incluse noile tehnologii de comunicare (calculatorul,
intermetul, televizorul);

- activitati de sinteza (capitol, semestru, an, ciclu scolar);

- activitati extradidactice/extrascolare care valorifica adecvat cunostintele

dobandite formal-nonformal-informal.

Mediul educaţional reprezintă acea componentă cu caracter predominant psiho-social a

mediului în care se desfăşoară un proces educaţional mai mult sau mai puţin
intenţionat, conştient, organizat, planificat.

Pornind de la această definiţie de lucru putem identifica în structurarea şi evoluţia

mediului educaţional grupuri psiho-sociale ca: familia, grupul de prieteni, de joacă, de
vecini, instituţii ca: şcoala cu toate nivelele ei şi chiar societatea ca sistem, în totalitatea
subsistemelor sale integrale.

În aceste medii educaţionale se desfăşoară tipuri şi forme specifice de educaţie. Cele

mai cunoscute forme ale educaţiei sunt considerate:

I. EDUCAŢIA FORMALĂ
II. EDUCAŢIA NON-FORMALĂ
III. EDUCAŢIA INFORMALĂ

O modalitate supraordonată acestor forme ale educaţiei poate fi considerată

EDUCAŢIA PERMANENTĂ.

I. EDUCAŢIA FORMALĂ

Termenul provine din latinescul formalis, care înseamnă formal, oficial, legal, organizat.

Educaţia formală reprezintă procesul complex şi oficial de transmitere a cunoştinţelor

teoretice şi practice, de asimilare a acestora de către tânăra generaţie în special şi de
către om în general, într-un CADRU INSTITUŢIONALIZAT în instituţiile de învăţământ
de toate gradele: preşcolare, şcolare, post-şcolare, universitare, post-universitare.

Educaţia formală fiind un produs complex, intenţionat, conştient şi organizat, care

asigură predarea-învăţarea-evaluarea cunoştinţelor teoretice şi practice are
PONDEREA, IMPORTANŢA şi EFICIENŢA cea mai mare în formarea personalităţii, în
pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale.

Educaţia formală poate fi caracterizată prin următoarele caracteristici:

1. complexitate, deoarece are în viziunea sa toate dimensiunile sau componentele

educaţiei:
 educaţia intelectuală
 educaţia morală
 educaţia estetică
  educaţia religioasă
 educaţia tehnică
 educaţia profesională
 educaţia fizică
 educaţia sexuală
 educaţia economică
 noile educaţii: pentru mediu, pentru pace, pentru democraţie, pentru
schimbare, pentru eficienţă etc.
2. unitate şi integralitate, deoarece se realizează prin intermediul PLANULUI
CADRU, al programelor analitice predominant unitare, al manualelor cu conţinut unitar;
3. interacţiune între caracterul teoretic şi cel practic-aplicativ, care tinde spre
echilibru
4. dinamica între caracterul instructiv şi cel educativ al educaţiei formale se
realizează într-o circularitate permanentă
5. disciplinele de învăţământ reprezintă modalităţile principale de realizare a
educaţiei formale
6. este proiectată, planificată, organizată şi evaluată după criterii comune, specifice
şcolii
7. este orientată ştiinţific şi pedagogicdupă curentele, şcolile, cercetările ştiinţifice şi
pedagogice cele mai noi şi mai eficiente pentru o anumită perioadă social-istorică şi
culturală.
8. este fundamentală pentru realizarea celorlalte forme ale educaţiei
9. are rol coordonator şi integrator faţă de celelalte forme ale educaţiei
10. este sistemică, dar şi deschisăinteracţiunilor cu celelalte forme ale educaţiei şi
înnoirilor permanente, ca urmare a reformei ştiinţifice, culturale, profesionale etc.

II. EDUCAŢIA NON-FORMALĂ

Termenul provine din latinescul non-formales, care înseamnă în afara formelor

organizate în mod oficial, pentru un anumit gen de activitate.

Acest termen „desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau

formalizată, dar întotdeauna cu efecte formative”(C. Moise). În pedagogie, educaţia
non-formală exprimă sensul vechii sintagme de educaţie extraşcolară. Educaţia non-
formală există de mult timp. La începutul secolului al XX-lea s-a constituit în Germania o
asociaţie a tinerilor ca o reacţie împotriva caracterului livresc al şcolii şi care îndemna
pe tineri să iasă din cadrul formal, pentru a călători, pentru a cunoaşte natura, ţara.

În România, educaţia non-formală cuprinde o gamă largă de activităţi: olimpiade, cercuri

de discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii sportive, sesiuni de
comunicări ştiinţifice, vizite, excursii, drumeţii, tabere. Spre deosebire de educaţia
formală, EDUCAŢIA NON-FORMALĂ se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Are un caracter facultativ sau opţional;

2. Elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi;
3. Nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă;
4. Permite punerea în valoare a atitudinilor şi intereselor copiilor şi tinerilor;
5. Permite o varietate de forme cu structuri flexibile;
6. Cunoaşte modalităţi diferite de finanţare;
7. Facilitează promovarea muncii în echipă şi a unui demers pluri- sau inter-
disciplinar;
8. Accentuează obiective de tip formativ-educativ. În ceea ce priveşte desfăşurarea
educaţiei non-formale, L. Sirinivasan (1985) distingea patru mari opţiuni metodologice
generale:
1. centrată pe conţinuturi (sănătate, planing familial, formare agricolă)
2. centrată pe probleme (ale vieţii cotidiene)
3. pentru conştientizare (în vederea cunoaşterii şi respectării drepturilor şi
libertăţilor individuale
4. educaţie umanistă, cutivarea unei imagini corecte despre mine, a
încrederii în capacităţile de iniţiativă, de creaţie şi decizie.

EDUCAŢIA NON-FORMALĂ poate fi influenţată de teorie şi de legităţile şi strategiile

pedagogice ale educaţiei formale, care îi asigură o orientare ştiinţifică eficientă.

Termaneul provine din latinescul informis, informalis, care înseamnă involuntar,

spontan, pe neaşteptate. Educaţia informală nu exprimă o educaţie fără caracter
formativ, ci caracterul spontan al acestei influenţe educative. Educaţia informală este
determinată de o serie de acţiuni socio-umane şi culturale, care includ efecte
educaţionale spontane, involuntare, fără a fi conştientizate în mod expres.

EDUCAŢIA INFORMALĂ este realizată prin următoarele subcomponente:

1. educaţia în familie
2. educaţia în grupul mic: de prieteni, de joacă, de vecini, de stradă
3. educaţia prin mass-media
4. educaţia prin activităţile socio-culturale sportive
5. educaţia prin muzee, expoziţii

În Franţa s-a dezvoltat spectaculos după 1980 “mişcarea reţelelor de schimburi

reciproce de cunoaştere”. De asemenea, în cadrul asociaţiilor de cartier, s-a dezvoltat
şcoala după şcoală, care are ca obiectiv realizarea educaţiei civice.

Caracteristicile educaţiei informale:

1. Conţinuturile educaţiei informale sunt diverse, neunitare, neorganizate, se

caracterizează prin discontinuitate şi valoare inegală.

2. Metodologia folosită pentru realizarea educaţiei informale este specifică tipului de

activitate desfăşurată şi nu educaţiei.
3. Autonomia crescută a educaţiei informale faţă de celelalte forme ale educaţiei.

EDUCAŢIA ÎN FAMILIE

Familia reprezintă mediul educaţional primar, de bază şi crucial – am putea spune –

pentru educaţie, care asigură prima socializare a copilului.

Ca grup mic, restrâns psiho-social, familia are câteva caracteristici, printre care
comunicarea directă, faţă-n faţă, predominant afectivă este esenţială.
 Familia reprezintă grupul psiho-social care îndeplineşte mai multe funcţii: economică,
de perpetuare a speciei, afectivă, educaţională. Dintre funcţiile familiei cea mai
importantă este cea legată de creşterea şi educarea copiilor, formarea acestora pentru
viaţă, dezvoltarea personalităţii lor pentru integrarea în activitatea social-utilă.

Funcţia economică a familiei suportă transformările economice ale societăţii în general,

dezvoltându-şi totuşi o anumită autonomie şi specificitate. În condiţiile societăţii post-
comuniste, funcţia economică a familiei româneşti este influenţată de fenomene nou-
apărute ca:

 schimbarea meseriilor şi profesiunilor

 apariţia şomajului şi creşterea ratei sale
 dezvoltarea elementelor economiei de piaţă

În aceste condiţii social-economice noi, funcţia economică a familiei are un nou profil,
mai dinamic, mai flexibil şi mai eficient decât în etapa de dezvoltare a economiei de
stat. Statul îşi păstrează anumite pârghii economice de susţinere a familiei: protecţia
socială a familiei, legiferarea învăţământului gratuit, sprijinirea financiară a sănatăţii. Dar
accentul se deplasează de pe grija statului pentru familie pe creşterea autonomiei
familiei în realizarea funcţiilor sale.

Funcţia economică a familiei constă în asigurarea bazei materiale necesare satisfacerii

trebuinţelor de alimentaţie, imbrăcăminte, încălţăminte ale tuturor membrilor familiei.
Dar această funcţie economică nu se reduce la nivelul bazal al piramidei trebuinţelor
(A.Maslow), ci are şi o componentă de educaţie economică: – pentru chibzuirea
fondurilor financiare; – pentru dezvoltarea respectului faţă de muncă; – pentru
gestionarea eficientă a capacităţii de muncă, dar şi a timpului liber etc.

Una dintre cele mai speciale funcţii ale familiei este funcţia de SOCIALIZARE.

Familia reprezintă primul mediu socio-educaţional al copilului. Relaţiile dintre părinţi,

dintre părinţi şi copii, relaţiile familiei cu alte familii, sau cu alte persoane exterioare
familiei, generează primele modele comportamentale, primele repere valorice ale
copilului. Ca urmare, este necesar ca aceste comportamente şi relaţii intra şi inter-
familiale să fie predominant pozitive, de colaborare şi cooperare, şi nu negative,
conflictuale şi insecurizante.

Familia actuală se confruntă cu noi probleme ca: planificarea familială, educaţia

sexuală, educaţia pentru viaţa în cuplu, în familie, în grup.

Funcţia socială a familiei este prioritară pentru dezvoltarea imaginii şi conştiinţei de

sine, pentru descoperirea şi antrenarea Eului social (pentru sine) în relaţie cu Eul pentru
alţii, pentru antrenarea unor capacităţi şi abilităţi sociale cum ar fi: empatia,
întrajutorarea, congruenţa socială etc.

Funcţia educativă a familiei se manifestă prin actualizarea tuturor funcţiilor mentale

specifice omului, prin formarea şi dezvoltarea deprinderilor, a priceperilor, a abilităţilor
motrice, intelectuale, afective, volitiv-caracteriale, elementare (mersul, vorbirea,
relaţionarea) prin însuşirea primelor cunoştinţe, prin dezvoltarea capacităţii copilului de
 a se supune unei reguli de a înţelege şi respecta un anumit cod moral şi
comportamental.

Specificul educaţiei în familie constă în caracterul ei predominant afectiv (prin

intermediul unei metodologii specifice cum ar fi: metoda model-imitaţie; metoda
persuasiunii, metoda explicaţie-înţelegere, procedeul creditului personal).

Dacă familia este predominant dezorganizată, dezechilibrată, dacă ea nu-şi poate

îndeplini funcţiile sale, apar efecte diferite de gravitate diferită, care uneori se pot
prelungi pe perioada întregii vieţi (conflicte, complexe, frustraţii, manifestate în dificultăţi
mai mici sau mai mari de adaptare şi de integrare social-utilă).

Luând în considerare aceste dificultăţi reale de realizare a funcţiilor familiei este

necesar ceea ce se numeşte “şcoala părinţilor” cu câteva direcţii importante:

1. Conştientizarea necesităţii de a-şi ridica nivelul pregătirii culturale şi

profesionale pentru ca părinţii să poată deveni “modele potrivite” pentru copiii lor.
2. Edificarea unui colectiv familial unit şi închegat pentru care să aibă
forţa socio-economică necesară pentru îndeplinirea misiunii sale.
3. Cunoaşterea de către părinţi şi de către alţi membri ai familiei a
îndatoririlor socio-educaţionale ce le revin, pentru a acţiona cu eficienţă în modelarea
personalităţii copiilor lor.
4. Contribuţia părinţilor, în funcţie de posibilităţile lor de pregătire, la
realizarea tuturor dimensiunilor educaţiei:

 intelectuală

 profesională

 moral-civică

 estetică

 fizică etc.