Idei relevante pentru pedagogia din spațiul românesc

Studiul pedagogiei trecutului este util pentru a ne înzestra cu abilitățile și priceperile

necesare pătrunderii și descifrării problematicii pedagogiei timpului nostru, pentru a contribui
la progresul ei, și pentru că în conținutul pedagogiei trecutului găsim idei, care, într-o formă
mai mult sau mai puțin transformată și sprijinindu-se pe fundamentele științifice noi, își
dovedesc și astăzi valabilitatea.

Pedagogul român Onisifor Ghibu (1883-1972) se remarcă prin lupta pentru constituire a
unei pedagogii românești. În concepția lui, conținutul învățământului, ca și întreaga activitate
școlară, trebuie fundamentate pe o dublă bază: națională și practică. Una dintre cele mai
semnificative idei pentru care a militat Onisifor Ghibu în scrierile sale, dar și ca inspector al
școlilor confesionale ortodoxe din Sibiu, a fost aceea a constituirii unei pedagogii întemeiate
pe cercetarea realităților naționale românești, o pedagogie care va aborda chestiunile legate de
educație acordând prioritate valorilor culturale specifice poporului român.

Activitatea sa de organizator al învățământului din Transilvania și de teoretician al

educației naționale se înscrie ca o contribuție remarcabilă la dezvoltarea școlii și teoriei
pedagogice românești. Datorită eforturilor depuse pentru dezvoltarea învățământului național,
el a fost considerat ca fiind „poate cel mai tipic reprezentant al pedagogiei militante
românești”.

Prima sa lucrare „O călătorie în Alsacia și Lorena. Țara și școlile ei” (1909), ține de
pedagogia comparată și a premers tezei de doctorat susținută la Jena sub îndrumarea lui
W.Rein. Abordează problemele curente ale școlilor românești, milita pentru învățarea în
limba română. Onisifor Ghibu pledează pentru o educație armonioasă, considerând ca fiind
prioritară educația morală, deoarece omul trebuie să fie mai întâi cinstit și mai apoi învățat.

Scopul pedagogiei românești este, în opinia lui Onisifor Ghibu, acela de a reface, păstra
și cultiva calitățile specifice poporului român, pe fondul culturii general-umane în care se
întâlnește cu alte popoare, respectându-le și lor individualitatea. Sarcina ei constă în
elaborarea unui sistem de educație întemeiat pe cunoașterea vieții și a necesităților poporului
român, în scopul cultivării calităților sale specifice. Pedagogul transilvănean se opunea
oricărei tendințe de împrumut din pedagogia altor țări, deoarece ideile de împrumut ar
constitui o bază artificială, șubredă, a organizării învățământului național. Pedagogia
românească nu se poate dezvolta decât pe o bază ideologică unică, aptă să confere un caracter
unitar educației. Onisifor Ghibu susținea: „Numai printr-o educație sănătoasă și robustă ne
putem ridica din marasmul zilei de astăzi, educație pe care n-o putem dobândi nici prin
continue improvizări, nici prin copieri de idei și de sisteme străine, nici printr-un
tradiționalism strâmt, ci prin înnoirea, înmulțirea și încordarea eroică a tuturor forțelor bune
ascunse în ființa neamului”.

În pedagogia filosofică românească îl remarcăm pe G.G. Antonescu (1882-1955), unul

dintre cei mai de seamă reprezentanți ai pedagogiei românești interbelice. Antonescu s-a
menținut pe poziția pedagogiei intelectualiste, dar raportându-se continuu la inovațiile și
tendințele noi în domeniu. El a căutat să fundamenteze întreaga pedagogie pe un singur
principiu director și anume principiul orientării formative a educației. Concepția despre școala
formativ-organicistă a fost prezentă în cele două lucrări Pedagogia contemporană și
Pedagogia generală. El se opune școlii intelectualiste informative, preocupată de transmiterea
cunoștințelor specifice diferitelor domenii de manifestare a spiritului uman, pledând pentru o
școală formativă, care are un alt scop prioritar: „să formeze spiritul elevului, cu alte cuvinte ar
tinde să actualizeze potențialul psihic pe care îl găsește în natura individuală a elevului”.

Idealul educativ stabilit de Antonescu este axat pe formarea multidimensională a

personalității umane, accentul punându-se pe educația morală. G.G. Antonescu era preocupat
de programa de învățământ, de modul cum se realiza instrucția școlară. Principiile după care
ar trebui să se plaseze sunt cel al concentrării materiei de învățământ și cel al simplificării.
Planul de lecție propus de el, structurat pe treptele formale: pregătirea aperceptivă, expunerea
sau tratarea temei, asociația, generalizarea și formarea noțiunilor abstracte, aplicarea.
Psihologia și logica ne ajută să înțelegem cele mai favorabile condiții de asimilare și utilizare
a cunoștințelor.

În elaborarea sistemului său pedagogic, G.G. Antonescu a fost influențat de numeroase

teorii, în special de cele care aparțin filosofiei și pedagogiei clasice, reprezentante de
Comenius, Kant, Goethe, Herbart etc. În același timp, el a fost receptiv față de teorii și curente
noi, precum Școala activă și psihanaliza. În schimb, a exprimat serioase rezerve față de
pedagogia experimentală, considera că aceasta oferă explicații doar pentru fenomene aflate la
periferia vieții psihice și astfel, nu se ridica la nivelul problemelor educației morale.

La începutul secolului al XX-lea a apărut o pedagogie nouă, cu pretenții de știință, ce se

bazează pe fapte și date concrete, pe observație și experiment. Metoda experimentală ocupă,
acum, o pondere din ce în ce mai mare în cercetarea științifică, fie că e vorba de științele
naturii, fie de cele socio-umane. Utilizarea experimentului ca metodă de cercetare a condus și
la constituirea ca științe a unor discipline cu caracter speculativ până atunci, de exemplu
psihologia și sociologia.

Vladimir Ghidionescu (1878-1948) concepe pedagogia experimentală ca pe un rezultat

al măsurii în care se puteau aplica, în acest domeniu, metodele de investigație pur
experimentale. În ce privește deosebirea dintre pedologie și pedagogia experimentală, el
consideră că aceasta din urmă e o știință cu o sferă mult mai mare, care s-a constituit prin
dezvoltarea diverselor ei domenii. Punctul de vedere al lui Ghidionescu este mai cuprinzător
decât al multor experimentaliști ai vremii, sensul conferit acesteia fiind atât de metodă pur
experimentală cât și de observație sistematică și statistică realizată asupra problemelor
studiate. El afirma „De bună seamă pedagogia științifică modernă, ține socoteală pe deoparte,
și de experiențele trecutului omenirii, de gândurile marilor cugetători pedagogi din trecut, dar
și de diferitele științi, cari construiesc pedagogia, adică în primul loc, de disciplinele
filosofice, cari s-au dezvoltat și s-au transformat în zilele noastre, în rezultate, și mai cu seamă
în metodele lor de cercetări încât au dat pedagogiei principii noi de lucru și metode noi de
cercetări”.

Atenția lui V. Ghidionescu se îndreaptă și înspre formarea personalului din grădinițe,

considerate „primul etaj obligatoriu al învățământului nostru primar”. Scopul său era acela de
a forma niște veritabili educatori, capabili să modeleze personalitatea copilului în ansamblul
său. Cu ocazia unei conferințe, el prezintă învățătoarelor, sistemul fröbelian, mișcarea
reformatoare inițiată de M. Montessori, idea globalizării și centrele de interes propuse de O.
Decroly, precum și dezvoltările instituționale bazate pe acestea, din diverse țări europene, cu
scopul explicit de a asigura o cunoaștere de ansamblu a evoluțiilor teoretice și practice în
domeniu, de către educatoarele din grădinițe. Ghidionescu a fost criticat pentru, considerându-
se ca organizarea acestora nu scoate într-o suficientă măsură în evidență specificul acestei
pregătiri, față de celelalte școli normale, care pregătesc învățătoare pentru școlile primare.

Într-o vreme când direcția intelectualistă și abstractizantă a pedagogiei era încă

puternică în școli și universități, Vladimir Ghidionescu s-a evidențiat ca fiind cel mai de
seamă reprezentant al pedagogiei experimentale românești, ca un pedagog cu o concepție
sistematică, care a promovat experimentul că metodă de cercetare. Contribuția lui este demnă
de apreciat, deoarece a pregătit terenul pentru o nouă fundamentare a teoriei și practicii
pedagogice.