Ioan Doncev

Introducerea oficială a alfabetului latin în Principatele Dunărene (în Muntenia

evenimentul s-a produs în 1860, iar în Moldova în 1862) a reprezentat-o acțiune decisivă -
faptul a protejat Principatele Romane de politică culturală de uniformizare, pe care Imperiul
Rus o promova în Peninsula Balcanică.
“Buchiile vechi – scrie Heliade în 1862 – ajunsese a ne masca limba și în ochii lumii, și ai
noștri proprii, și puterea farmecelor de la Nord se sforța a ține astfel ascunși subt acea stare de
bucheri, ca la timp de a fi știuți de lume, aceasta să ne afle ca pe niște popoli demni de a
deveni prada panslavismului”.

Mediile academice și politic ruse au condamnat această actțune sfidătoare a oficialităților

romane. Incă generalul Kiseleff, în calitate de guvernator al Principatelor, la 1830,
manifestase o atitudine suspicioasă față de alfabetul latin.

Pentru a subzista în Basarabia, limba romană a avut nevoie de abnegația invățătorilor locali
care, deși nu dispuneau de instrumente didactice, utilizau, totuși, texte literare și istorice,
publicate în presa din dreapta Prutului. În plus, în anii ’30 – ’50, în școlile județene a existat o
activitate redactțonală. Eforturile colective, inclusiv cele ale fraților Bilevici, au permis
acumularea unei anumite experiențe, soldate, într-un context politic favorabil, cu apariția
lucrărilor lui Ioan Doncev.

Atât în timpul studiilor, cât și apoi în demersul său de elaborare a materialelor didactice, Ioan
Doncev a fost îndrumat de frații Bilevici. Astfel, după ce s-a transferat la Școala Județeană din
Chișinău, Ioan Doncev a lucrat asupra unui model de caligrafie care, din cauza unor greșeli
depistate de Gh. Bilevici, nu a putut fi editat.

Ioan Doncev a progresat, însă, în acest domeniu sub tutela lui Gh. Bilevici. Prin diverse
contacte – circuit de carte, călătorii în dreapta Prutului efectuate de colegii săi, etc –
învățătorii basarabeni au reușit să adune un volum suficient de materiale. Astfel se explică
accesul lui Ioan Doncev la sursele românești. (Chiar și în anii ’60 ai sec. XIX, când s-a
înregistrat o descătușare relativă, cărțile de proveniență românească nu au putut circula liber
în Basarabia.)
Doncev a acumulat materialele și experiența succesiv și cu concursul colegilor săi. Deci
succesul său nu a fost unul spontan și nici solitar, după cum se vehiculează în tradiția
istorografică, ci a reprezentat rezultatul unor acumulări, de-a lungul anilor, atât a materialelor,
cât și a experienței.

Epoca în care Ioan Doncev și-a elaborat lucrările s-a caracterizat printr-o libertate relativă, de
ordin general. Actele oficiale de epocă relevă existența în Basarabia a unei mișcări naționale
unoniste, care înregistra printre membrii săi pe secretarul nobilimii Alexandru Cotruta, fratele
acestuia – judecătorul Carol Cotruta, frații Casso, Ioan și Constantin Cristi, Constantin
Cazimir și fiul acestuia, precum și pe învățătorul Ioan Doncev.

După absolvirea studiilor gimnaziale este numit profesor de istorie şi geografie la

şcoala ţinutală din Tighina, tot aici mai predă latina şi aritmetica. În 1847 reuşeşte să revină la
Chişinău la şcoala ţinutală, unde învăţase cândva. Aici predă limba română până în 1853.

Necesitatea de a preda limba română la Gimnaziul de băieţi nr. 1 din Chișinău obligă direcția
să-l angajeze în calitate de profesor de limba română unde activează din 1853 și până la 1
martie 1866, când Catedra de limba română este desființată.

Imboldul care l-a determinat pe Ioan Doncev să se angajeze în elaborarea manualelor l-a
constituit o circulara din 8 februarie 1861 a șefului Directiei Scolilor din Basarabia, M. Peatin.
Acesta, în baza unei dispoziții a Circumscripției de învățământ Odesa, propunea învățătorilor
de limba moldovenească (romana – n.n.) de la școlile județene din Chișinău, Hotin, Soroca și
Bălți să se implice în procesul de elaborare a manualelor pentru școală.

Acceptând propunerea, Ioan Doncev a propus Direcției Școlilor să utilizeze în învățământ

literatura didactică editată în Romania. Învățătorul basarabean credea că vechile doleanțe ale
boierilor moldoveni de a achiziționa literatura didactică din Romania vor avea succes

După care problema limbii române este scoasă de pe agenda de lucru a gimnaziului. În acest
răstimp el elaborează două cărţi fundamentale pentru cultura noastră: Abecedă rumână,
(Chişinău, 1865), şi Cursulu primitivu de limba rumână (Chişinău, 1865), devenind astfel
autorul primei gramatici româneşti scrise cu litere latine în Basarabia.

Mai mult ca atât, grație Procuvântării (adică prefeței scrise de autor în limba rusă, limba
oficială a statului) la „Cursulu primitivu de limba rumână” putem stabili astăzi cu exactitate
destinul studierii limbii române în Basarabia în sec. XIX: „Limba română s-a predat în toate
cele șapte clase ale liceului regional din Chișinău, de la deschiderea lui în anul 1833, în mod
obligatoriu pentru acei din elevii liceului, care nu doreau să învețe limba germană. Ca obiect,
care în multe privinți are interesul său local, limba română se mai predă și în unele școli
(medii) ținutale din regiune: în nr.1 și nr. 2 din Chișinău, în Orhei, Bălți, Soroca și Hotin, în
Seminarul teologic din Chișinău, în multe școli comunale și aproape pe lângă fiecare parohie
din Basarabia.” Dar situația s-a schimbat radical după 1866 când s-a început procesul de
suprimare a învățării limbii române de către elevii din Basarabia, proces finalizat în anul1883.

Este foarte interesantă remarca lui vizavi de alfabetul latin:

„Românii ca toate popoarele latine, se foloseau în vechime de litere latine; abia în veacul al
XV-lea mitropolitul Moldovei Teoctist, de origină bulgar, cu scopul ca păstoria lui să nu se
unească cu biserica apuseană, l-a convins pe Alexandru cel Bun să schimbe alfabetul latin cu
cel slavonesc… Aceasta a dus la aceia, că literatura română a început să se scrie cu două
alfabete: slavon-bisericesc, care a dominat în principatele unite de astăzi și acel latinesc, care
a rămas neschimbat în Transilvania și la alți români uniți de peste hotare”.

Ambele ediții au fost tipărite la cea mai bună tipografie din Chișinău, care era proprietatea
armeanului Achim Popov și care a mai tipărit și alte cărți în limba română, cum a fost cazul cu
„poeziile și alcătuirile” lui Ioan Sărbu. Achim Popov intenționase să tipărească și o publicație
periodică pentru Basarabia, dar n-a reușit să obțină permisiunea guvernului rus.

După unirea din 1859 abia în 1866 s-a încetățenit noțiunea de România, în loc de Principatele
Unite. Dar la Chișinău în 1865 apăreau două manuale în care limba era denumită corect –
română.

Bibliografie

1. https://timpul.md/articol/in-culisele-istoriei-o-lectie-a-memoriei-pe-care-am-ratat-o-
58626.html#google_vignette
2. https://blogosfera.md/view-post-v-181369-0-romana.html