Referat pe tema:

Învăţământul în Basarabia
 Învăţământul în Basarabia

                        De gradul de instruire a populaţiei depindea şi rezistenţa ei în faţa rusificării. De

aceea, ruşii au făcut tot ce a depins de ei pentru a suprima cu totul şcoala românească a
Basarabiei. În general, guvernul rus nu agrea deloc educarea populaţiei prin şcoli, dar mai ales el
nu dorea ca aceasta să se facă în limba română.

                        Şi aceasta cu toate că, în momentul răpirii Basarabiei, aici exista deja o tradiţie a
şcolii româneşti. Deşi istoricii ruşi neagă cu îndârjire acest fapt, este un lucru absolut cert că
primele şcoli în Basarabia au apărut încă pe vremea Principatului Moldovei. Erau atât şcolile
care funcţionau pe lângă mânăstiri, cât şi cele deschise din iniţiativa unor domni luminaţi. Ca o
dovadă a acestei afirmaţii, să arătăm că, imediat după anexare, târgoveţii români din Chişinău
cereau mitropolitului Gavriil să redeschidă vechea lor şcoală moldovenească, promiţând că vor
da pentru întreţinerea ei „ceva ajutor şi mai vârtos venitul cotului târgului, care mai înainte era
afierosit şcolii obşteşti ce se zicea domnească aici în Chişinău.” (1) Această şcoală fusese
înfiiţată la Chişinău în 1766, şi pe lângă ea mai activau din acelaşi an alte 22 de şcoli, între care
şi cele de la Greceni, Lăpuşna, Orhei şi Soroca. Ca urmare, Gavriil aprobă cererea târgoveţilor,
trimiţând pe „dascălul Gheorghe Popovici învăţător la copii la biserica Sfântu Prooroc Ilie”,
pentru care orânduire aflăm că târgoveţii „nu puţin s-au bucurat” (decembrie 1812). (2)

                        Mai târziu însă, în clădirea şcolii s-a instalat Seminarul duhovnicesc. De aceea, în
mai 1815 târgoveţii se plângeau mitropolitului din nou că „cu totul împotrivă li este a vedea pe
fiii lor lipsiţi de hrana învăţăturii limbii moldoveneşti.” (3) Aceeaşi nerăbdare de a redeschide
vechile şcoli moldoveneşti se manifesta şi în alte părţi, la Orhei, Soroca etc. Dar abia
Aşezământul din 1818 prevedea „aşezarea de şcoli pentru norod”, şi în urma acestei măsuri vor
putea apare primele şcoli, începând din 1819, la Hotin, Cetatea Albă şi Briceni.

                        La rândul său, mitropolitul Gavriil, susţinând necesitatea deschiderii Seminarului

în 1813, arăta că moldovenilor le este indispensabilă pentru aceasta „limba naţională
moldovenească cu scopul ca cei ce o învaţă să poată propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi buna
morală, precum şi limba latină, fiindcă din ea se trage şi se poate îmbogăţi cea naţională.” (4)

                        Paralel se înmulţeau şcolile parohiale şi comunale, în care rolul de dascăl era jucat
de preoţi. Ei predau, bineînţeles, numai în limba română. În 1842, în întregul ţinut Iaşi nu se
aflau decât doi preoţi care cunoşteau şi limba rusă. Această concluzie era trasă de rusul Mihail
Sineacevski, episcopul de Iaşi, care scria totodată în raportul său: „Moldovenii preferă
învăţământului primar gratuit în limba rusă, învăţământul plătit în moldoveneşte, cu practicanţi
independenţi în afara şcolii.” (5)

                        De aceea, statul nici nu a sprijinit înfiinţarea de şcoli pentru luminarea maselor. În
Basarabia, şcolile erau mai ales parohiale, cele mai numeroase fiind în deceniul al patrulea al
secolului al XIX-lea, adică aproximativ 300. Trebuie menţionat însă că acestea nu acopereau nici
pe departe nevoia de învăţătură a maselor.

                        Nici celelalte populaţii ale provinciei nu erau prea favorizate. Grecii de exemplu
cereau ca să se admită şi limba greacă în şcolile lancasteriene. Dar cererea lor a fost respinsă de
guvernator pe motivul că „proiectul înalt întărit pentru înfiinţarea şcolilor lancasteriene în
Basarabia prevede că predarea trebuie să se facă numai în două limbi, rusă şi moldovenească.”
(6) Iată deci că ruşii oprimau celelalte naţionalităţi ale Basarabiei în numele românilor!

                        Arhiepiscopul Dimitrie Sulima înfiinţase mai multe şcoli după metoda
învăţământului mutual sau lancasterian (după numele pedagogului englez Lancaster, care o
iniţiase). El adresă în acest scop o chemare către locuitori, arătând că ţarul, „dorind ca copiii
părinţilor celor săraci, atât a moldovenilor cât şi a rosienilor şi a altor locuitori de aici, din însăşi
copilărie să poată a cunoaşte pe Dumnezeu şi a împlini sfintele porunci ale lui, aşează în
Chişinău şi Tighina şi pe la alte târguri a acestei oblastii şcoli, întemeindu-se pe sfânta învăţătură
a lui Christos.” (7) Prima şcoală de acest fel, gratuită şi în limba română, a fost deschisă în 1822
la Chişinău, sub conducerea dascălului Hâncu, originar din Ovidiopolul de peste Nistru. În
acelaşi an, el alcătuia un „Izvod pentru învăţământul mutual după sistemul de Lancaster.” Mai
târziu, el avea să ajungă profesor la Seminarul duhovnicesc din Chişinău, apoi la catedra de
limbă română înfiinţată la Universitatea din Petersburg, unde a fiinţat între 1848 şi 1858.

                        În 1824, dascălul Kuniţki deschidea o şcoală primară la Bălţi, iar în 1827 dascălul
Bobeică şcoala de la Tighina. În anii ce au urmat se înfiinţară şcoli asemănătoare la Cetatea
Albă, Cahul, Soroca, Orhei, la mânăstirile Dobruşa şi Hârjauca şi chiar pe la unele sate: Rezeni,
Mereni, Volcineţ, Nisporeni, Hârtop etc. Toate aceste noi şcoli erau puse sub oblăduirea
arhiepiscopului Basarabiei, iar în 1828 s-a înfiinţat pentru buna lor supraveghere o direcţie
specială pentru şcolile primare ale provinciei.

                        Conform altei opinii, introducerea şcolilor lancasteriene în Basarabia s-ar fi

datorat vizitei făcute de ţarul Alexandru I în 1818. În acest caz, prima ar fi fost şcoala deschisă la
Bolgrad în 1820, urmată de două şcoli la Chişinău (1824), şcolile din Bălţi şi Ismail (1824), din
Hotin (1827) şi Tighina (1828). Referitor la şcolile lancasteriene, arhiepiscopul Dimitrie a spus:
„Şcolile acestea sunt astfel alcătuite, încât copiii foarte lesne, foarte repede, cu voie bună şi cu
bucurie vor învăţa a citi, a scrie şi a număra în limba moldovenească şi în cea rusească, fiecare
după cum va voi.” (8) El însuşi a tradus numeroase cărţi bisericeşti în româneşte şi a alcătuit un
dicţionar ruso-moldovenesc. De asemenea, a ordonat preoţilor „că şi preoţimea moldovenească
nu e scutită de îndatorirea de a se îndeletnici în parohiile ei moldoveneşti cu învăţătura
începătoare a copiilor în limba moldovenească, deoarece şi sătenii moldoveni au nevoie, după
cum se vede din acest raport, de ştiinţă pentru a învăţa pe copii carte moldovenească.” Şi tot el,
dând dovadă de o energie nebănuită, îi scria la 3 martie 1828 mitropolitului Serafim de la
Novgorod: „În şcolile primare de aici, succesele în învăţarea limbii ruse, cu toate sforţările
depuse din partea Direcţiunei respective, nu pot progresa repede, aşa cum se petrec lucrurile la
aceleaşi şcoli în eparhiile din interiorul Rusiei; aceasta se explică prin faptul că mai toţi copiii
clerului basarabean şi ai poporului sunt moldoveni de naştere; diferenţa este deci inevitabilă până
la un timp oarecare.” (9) De aceea, el făcea slujba atât în rusă, cât şi în română, cerând acelaşi
lucru de la toţi preoţii satelor moldoveneşti.

                        Elevii instituţiilor religioase învăţau după o prelucrare a gramaticii lui

Lomonosov, tradusă în 1819 sub titlul Scurtă gramatică rusească, cu tălmăcirea în limba
moldovenească. În 1827 apărea la Petersburg o nouă Gramatică rusească şi românească
închipuită de Ştefan Margella. Autorul ei, Ştefan Mărgeală, era un român basarabean, care mai
târziu se va afla la Paris, împreună cu alţi tineri români din principate.

                        În 1822 apăru la Chişinău o Bucoavnă, adecă începătoare învăţătură pentru cei
ce voesc a învăţa carte moldoveneşte, tot o traducere a unei Bucoavne ruseşti, cu ediţii noi în
1842, 1844 şi 1861. A cincea ediţie a fost cea a lui I. Doncev din 1863.

                        Pe lângă acestea, s-au mai tipărit un Abecedar anonim (prin 1830-

1840), Gramatica şi Hristomatia de limbă valaho-moldovenească a lui Iacob Hâncu
(1840), Cursul primitiv de limbă moldovenească de I. Doncev (1865), citit şi folosit de
intelectualii moldoveni până în 1905, Abecedarul român de Doncev (1865) şi cărţile lui
Gheorghe Codreanu: Abecedar (1897), Dicţionar scurt pentru convorbiri ruso-
moldoveneşti (1898), un nou Abecedar (1904) şi Proverbe moldoveneşti (1906). În 1908 apăreau
la Chişinău Pilde şi poveţe, întâia carte moldovenească de citire de Rejep, apoi alte cărţi
româneşti de C. Popescu, arhimandritul Gurie, preotul Ciachir etc. Între 1844-1861, cărţile erau
tipărite la Petersburg, iar înainte şi după acest interval, la Chişinău (cu excepţia Gramaticii lui
Mărgeală, apărută la Petersburg în 1827).

                        Dar, repetăm, cu toate acestea răspândirea învăţăturii în popor nu era deloc pe
placul autorităţilor. Înşişi ruşii aveau tot interesul de a păstra incultura populaţiei. În 1828,
ministrul învăţământului public din imperiu, Şişkov, spunea că răspândirea ştiinţei în rândul
maselor „ar aduce mai multă pagubă decât folos.” (10) Iar în 1824, viceregele Voronţov ordona
că „învăţătura în şcolile lancasteriene (din Basarabia) se va face înainte de toate şi preferenţial în
rusă şi nu învaţă moldoveneşte decât elevii care doresc să deprindă această limbă pe lângă rusă.”
(11)

                        Dacă totuşi limba română a fost tolerată ca obiect de învăţământ, aceasta s-a
făcut, după cum recunoştea şi Comisia arhivistică rusească, numai din cauza necesităţii formării
unui cadru de oameni şi de funcţionari utili, care să cunoască perfect atât româna cât şi rusa, căci
fără a cunoaşte limba română, ruşii nu puteau să se înţeleagă cu ţăranii moldoveni.

                        Dar cu toate acestea, în 1833 inspectorul şcolar Şevţov nu putea decât să constate
că: „Elevii posedă foarte slab limba rusă.” (12) De aceea s-au făcut noi paşi pe drumul rusificării
şcolii.

                        În 1833 se înfiinţa şi un liceu rusesc la Chişinău, la care se preda totuşi şi în limba
română până la 1873. Acolo a fost profesor I. Doncev. El spunea că „cea mai frumoasă latură a
sufletului nostru este limba.” (13) Iar în 1835 se înfiinţa lângă liceul din Chişinău şi un pension
al nobilimii, cu scopul de a pregăti „pentru ţară oameni capabili şi folositori şi funcţionari
cunoscători temeinici ai limbii ruseşti şi moldoveneşti.” (14) Numărul şcolilor secundare fără
limba de predare română a ajuns în Basarabia la 56 în 1912. (15) Absolvenţii acestor şcoli îşi
puteau continua studiile, în condiţiile lipsei cu desăvârşire a învăţământului superior în
provincie, doar la Universităţile ruseşti de la Odesa, Kiev, Harkov, Dorpat, Moscova sau
Petersburg, numai extrem de rar şi cu multe greutăţi putând ajunge la Iaşi sau Bucureşti.

                        Deja în 1839 mareşalul nobilimii basarabene, Dimitriu, cerea curatorului de

învăţământ din Odesa introducerea limbii române în şcolile regionale şi lancasteriene, dar fără
niciun rezultat. Demersul însă a fost repetat la 21 septembrie 1841 de noul mareşal, Ioan Sturdza,
care constata tristele rezultate ale învăţământului pe care el l-a „verificat prin propria sa
experienţă.” (16) El cerea: numirea de profesori buni de limba română în şcolile regionale şi
cumpărarea din Moldova şi Muntenia a cantităţilor necesare de manuale şcolare româneşti,
cumpărare care să se facă pe costul nobilimii. Ca rezultat al acestui energic demers, limba
română a fost introdusă în câteva şcoli regionale. Cât despre cumpărarea cărţilor din principate,
ministrul rus nu a răspuns nimic nici atunci şi nici mai târziu.

                        În schimb, Consiliul suprem al provinciei a considerat chestiunea mareşalului

Sturdza ca legitimă şi a declarat în răspunsul său din 21 martie 1842 către guvernatorul Feodorov
că se cuvenea „a se permite învăţământul în limba română în şcolile regionale, în limba română
care va fi mai necesară decât celelalte pentru tineretul moldovenesc de aici.” (17)

                        În orice caz, constatările şi solicitările mareşalului Sturdza vor rămâne mereu
actuale, limba română fiind mereu neglijată în şcolile publice, deşi ea era „limba maternă
literară” a elevilor, iar „şcolile ţinutale sunt lipsite de profesori de limba moldovenească, de cărţi
şi material didactic pentru acest obiect.” (18) Şi trebuie de asemenea reţinută iniţiativa generoasă
şi patriotică a tagmei dvorenilor, care se oferea să adune ea însăşi mijloacele pentru plata
învăţătorilor şi cumpărarea cărţilor româneşti.

                        Datorită faptului că nici aşa rusificarea nu progresa deloc, guvernul rus a hotărât
să strângă şurubul şi mai tare. Cele mai drastice măsuri antiromâneşti au fost luate în 1867:
reducerea numărului şcolilor bisericeşti şi laice; membrii corpului profesoral erau recrutaţi dintre
cei mai şovini ruşi sau rusofili; învăţământul în limba română a fost interzis complet; în
biblioteci nu se mai găsea nicio carte românească.

                        Deci, în 1866-1867 limba română era scoasă complet din şcolile basarabene, pe
motivul că: „Elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei nu mai are niciun rost.”
(19) Cinismul autorităţilor ruseşti într-adevăr nu mai avea pereche. Limba română nu a mai
rămas în niciunul dintre cele trei tipuri de şcoli: ale statului, subordonate Ministerului
instrucţiunii publice din Petersburg; eparhiale, subordonate arhiepiscopului din Chişinău; şi
şcolile zemstvelor, subordonate conducerii acestora. Prin rusificarea completă a şcolilor, această
măsură de o brutalitate fără precedent, românii erau îndepărtaţi din şcoli. În 1912 în Basarabia
existau 1.709 şcoli primare, dintre care nici măcar una singură în limba română!!! (20) Prin
urmare, analfabetismul s-a extins vertiginos în rândurile populaţiei româneşti. Iată care era
procentajul ştiutorilor de carte în rândul principalelor naţionalităţi ale Basarabiei la sfârşitul
perioadei stăpânirii ruseşti: germani 63%, evrei 50%, ruşi 40%, bulgari 31%, români 10%! (21)

                        Românii continuau însă să caute cu disperare păstrarea limbii şi culturii naţionale.
Într-o scrisoare particulară a unui student român de la Kiev, scrisă cu litere latine, se arăta în
1864: „În scrisoarea n-l 1 tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că sângur
poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?” Nu, fireşte, răspundea
Nicolae Iorga, care publica aceste rânduri emoţionante. (22)

                        Ca o dovadă în plus la păstrarea conştiinţei naţionale, să notăm că şi după

reanexarea din 1878, basarabenii din sud continuau să îşi trimită copiii să înveţe la şcolile din
Galaţi!

 
 

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 250.

2    Ibidem.

3    Ibidem.

4    Ibidem, p. 249.

5    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 20.

6  Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău,

1942, p. 26.

7    Ion Nistor, op. cit., p. 250-251.

8   Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă
(1812-1917), Chişinău, 1933, p. 19.

9    Ibidem, p. 19-20.

10  Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 493.

11  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 18-19.

12  Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti,
în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 128.

13  Ion Nistor, op. cit., p. 255.

14  Ibidem, p. 256.

15  Ibidem.

16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 19.

17  Ibidem, p. 20.

18  Ion Nistor, op. cit., p. 253.

19  Anton Crihan, op. cit., p. 131.

20  Ion Nistor, op. cit., p. 254.

21  Ibidem.

22  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 32.