Bisericile si manastirile

Basarabiei Tariste si Pretariste

De la domnitorii Moldovei, Basarabia a moştenit nenumărate lăcaşuri de cult pentru luminarea şi
alinarea credincioşilor de la oraşe şi sate.Secolul al XIX-lea reprezintă o perioadă plină de
frământări pentru „ţara românească înstrăinată: Basarabia”1, „ţara unde pretutindeni
arde lumina în icoane, unde statul sprijină Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi
se pleacă înaintea clerului”, după cum afirmă marele istoric Nicolae Iorga2.
. Aproape tot centrul provinciei aparţinea eparhiei Huşilor. În ceea ce priveşte bisericile
din raialele turceşti, ce se aflau în jurul cetăţilor, precum şi acelea din Basarabia
propriu-zisă, toate acestea făceau parte din întinsa mitropolie a Brăilei sau Proilaviei.
În 1806 izbucneşte războiul dintre ruşi şi turci. Principatele Române sunt din nou sub
ocupaţie rusească, iar după pacea de la Slobozia (1807), generalul Mihail Kutuzov,
comandantul trupelor ruseşti, a fost numit guvernator general al celor două Principate
Române, el proclamând chiar alipirea lor la Rusia4. „Eliberatorii pravoslavnici” introduc
un regim despotic, mai ales împotriva ţăranilor, despre care Kutuzov declara că „le va
mai lăsa numai ochii să plângă”5. 1
În martie 1808, deci chiar în timpul războiului ruso-turc, printr-un „ucaz” al ţarului
Alexandru I (1801-1825), se înfiinţează un „Exarhat” care cuprindea mitropoliile din
Moldova şi Ţara Românească, subordonat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Prin aceasta, se urmărea întreruperea legăturilor cu Patriarhia ecumenică, aflată în
cadrul Imperiului otoman. În momentul anexării sale de către Rusia, partea dintre Prut şi
Nistru a Moldovei nu avea un nume distinct de restul Principatelor. În multe privinţe,
zona centrală a acestei regiuni devenise inima Moldovei. Regiunea a fost numită
Basarabia10, întrucât dinastia Basarabilor din Ţara Românească domnise un timp şi
peste sudul acestui teritoriu11. Era în interesul lor să extindă numele acesta pentru
întreaga zonă cuprinsă între Prut şi Nistru. Alipirea Basarabiei la Rusia, în 1812, a fost
calificată drept alipire forţată, adică o anexare a unui teritoriu străin12. Fiind în
componenţa Rusiei, Basarabia şi-a pierdut drepturile ei naţionale. Politica rusă de
colonizare accelera degradarea naţională a Basarabiei13, fapt desprins şi dintr-o
plângere de la 1812 parvenită din Hotin pe adresa stăpânirii ruseşti: „De ar da Maica
Precistă năstav să ni se ridice greutăţile acestea şi să ni se lase în obiceiurile noastre
cele moldoveneşti cari am apucat de la bătrânii noştri şi să venim în floare precum am
fost şi să petrecem totdeauna supt dregătorii Moldoveni, pământeni de ai noştri, precum
suntem deprinşi şi ne înţelegem în vorbă". 2
Ideea că românii au constituit un obstacol în dorinţa de expansiune a ruşilor spre
Balcani a fost susţinută şi de diplomaţi ruşi. Astfel, E. P. Fondon, cel care alături de
Italinski a perfectat actul din 1812.Prin acest tratat, exarhatul sinodal se desfiinţa în mod
mecanic, iar teritoriul dintre Prut şi Nistru urma să capete o nouă organizare
bisericească. După încheierea păcii, situaţia bisericii din Basarabia a rămas incertă mai
mult de un an. Desfiinţându-se exarhatul, mitropolitul Gavriil, cu toţi slujbaşii săi, a trecut
în Basarabia şi s-a aşezat la Chişinău. După cum s-a exprimat un cercetător rus,
mitropolitul Gavriil se afla „în afara legii”, ocârmuia clerul basarabean ca făcând parte
din Mitropolia Moldovei, iar hârtiile oficiale le semna „Gavriil mitropolit şi exarh”, fără să
arate denumirea eparhiei19.
La 4 noiembrie 1812 mitropolitul Gavriil a înaintat Sinodului din Petersburg un proiect de
organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia. Sfinţia sa propunea ca în teritoriul anexat la
Rusia să se înfiinţeze o eparhie nouă, în care să fie incluse şi teritoriile dintre Nistru şi
Bug (oblastia Oceacov), cu oraşele Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol, Odesa, Herson,
Oceacov ş.a. Noua unitate administrativ-bisericească urma să se numească „Eparhia
Chişinăului şi Hotinului”. El cerea pentru preoţi „aceleaşi drepturi de care se bucura
clerul rosienesc, iar autorităţile civile să nu aibă nici un drept de amestec în problemele
bisericeşti, cum se întâmplă în Rusia”20.
Proiectul mitropolitului a fost aprobat de ţar la 21 august 1813, zi care poate fi
considerată data înfiinţării eparhiei Chişinăului şi Hotinului. În fruntea eparhiei a fost
numit Gavriil Bănulescu-Bodoni care a introdus o serie de organe administrative
specifice bisericii ruseşti. 3
După moartea lui Gavriil, pe toată durata ocupaţiei ruseşti (1812-1918), Biserica din
Basarabia n-a mai fost condusă de mitropoliţi. Eparhia a trecut în regimul obişnuit al
diecezelor ruseşti. La început, Basarabia avea statut de regiune autonomă, dar din
1829 a devenit o simplă gubernie . În Rusia ţaristă, arhiereii eparhioţi nu erau aleşi, ci
numiţi de Sinod, respectiv de patriarh, putând fi transferaţi sau scoşi din scaun
oricând22.
Începând cu mitropolitul român Gavriil Bănulescu-Bodoni, toţi arhiereii Basarabiei erau
agenţi fideli ai guvernului ţarist care îndeplineau cu stricteţe indicaţiile Sinodului rus.
Biserica din Basarabia a urmat întru totul cursul evoluţiei celei din Rusia.
În 1828, statutul organizării oblastiei, art. 62, a interzis folosirea limbii române în actele
publice, impunându-se întrebuinţarea limbii ruse. De-a lungul secolului al XIX-lea
unitatea limbii române s-a manifestat de nenumărate ori, de la titlul lucrării lui Ştefan
Margela „Gramatica russască şi rumânească” din 1827, la „Manualul cu litere latine” a
lui Ivan Doncev din 1865. Toate formele de rezistenţă la rusificare au fost refolosite de
generaţiile succesive de basarabeni ameninţaţi cu deznaţionalizarea23. În 1835
Basarabia a fost reîmpărţită în judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Chişinău, Bender (Tighina),
Akkerman (Cetatea Albă) şi Cahul. Ca urmare a acestor schimbări administrativ-
teritoriale, la 9 mai 1837 cele 77 de biserici de dincolo de Nistru au fost scoase de sub
jurisdicţia eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi anexate la noua eparhie a Hersonului şi
Tauridei cu reşedinţa la Odesa24. Astfel, se restrâng cadrele acestei eparhii care nu mai
poartă titlul de mitropolie, ci numai de arhiepiscopie. 4
Puţini ierarhi au reuşit să şi-i apropie pe românii basarabeni, cei mai mulţi nu au ştiut
sau nu au vrut să o facă. Sub Irinarh, eparhia Chişinăului capătă o organizare mai
precisă şi definitivă prin reducerea atribuţiilor protopopeşti, prin concentrarea puterii
cârmuitoare în mâinile chiriarhului, prin îndepărtarea totală a păstoriţilor de la
participarea la treburile bisericeşti. Sub Antonie s-au iniţiat primele reforme bisericeşti.
Ele au fost continuate de Pavel Lebedev, considerat cel mai de seamă ierarh rus din
Basarabia, reprezentant tipic al naţionalismului rus25. În timpul său se înfiinţează primele
biblioteci parohiale şi protopopeşti. 5
În urma tratatului de pace de la Paris din martie 1856, încheiat în urma războiului
Crimeei, s-a impus retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din
sudul Basarabiei. La 17 noiembrie 1864, printr-un decret semnat de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, se înfiinţează o Episcopie a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, cu
jurisdicţie peste judeţele Covurlui (luat de la eparhia Huşilor), Ismail, Bolgrad şi Brăila
(luat de la eparhia Buzăului). Judeţul Cahul a fost anexat la episcopia Huşilor26. După
1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti în România, din ordinul
guvernului ţarist averile mănăstirilor neînchinate din Basarabia au fost arendate prin
licitaţie publică, ceea ce a contribuit la o creştere simţitoare a veniturilor lor 27.
Anul 1868 a produs schimbări favorabile în viaţa bisericii basarabene. Pe lângă
Arhiepiscopia Chişinăului s-a creat un post de arhiereu-vicar cu titlul „de Akkerman”,
având sediul în Chişinău, care s-a păstrat până în 1918 (cu excepţia perioadei
octombrie 1873 – octombrie 1882, când Pavel Lebedev nu şi-a luat vicar). În acelaşi an
au fost iniţiate Congresele eparhiale anuale care au fiinţat până în 1916. O apreciabilă
acţiune de asistenţă socială s-a desfăşurat prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”,
asociaţii care veneau în sprijinul celor săraci. Prima frăţime a fost cea din Chişinău, cu
numele „Alexandru Nevski” (1868), cu un azil pentru săraci şi bolnavi, continuând cu
altele în Chişinău, Tighina, Tamur (Cetatea Albă) ş.a. 4
În 1878 Congresul de pace de la Berlin, deschis în urma războiului ruso-româno-turc
din 1877-1878, a hotărât, la stăruinţele Rusiei, ca judeţele din sudul Basarabiei să fie
reanexate la Rusia28.
Pe parcursul dominaţiei ţariste evoluţia culturii române din Basarabia a fost determinată
de un şir de condiţii nefavorabile sau dezastruoase. Ea era considerată o cultură
secundară care, treptat, trebuia să se contopească cu cea rusească şi să dispară. Sfera
de utilizare a limbii române a fost restrânsă tot mai mult, până s-a ajuns la interzicerea
ei totală în administraţie, învăţământ şi biserică. 6

În 1871 limba română a fost suprimată oficial în cele câteva şcoli în care se mai preda 29.
Limba rusă era impusă încet, dar sigur, ocupând treptat întreg spaţiul vital al limbii
române. Într-un raport oficial al autorităţilor ruse din Basarabia, elaborat la 16
septembrie 1887, adresat Ministerului de Interne, se afirma: „Se înfiinţează şcoale ruse,
preoţii moldoveni sunt pretutindeni înlocuiţi cu preoţi ruşi, Liturghia nu se oficiază decât
ruseşte şi s-a dispus ca Spovedania să fie asemenea făcută negreşit în limba rusă, ca
în tribunale, până chiar pe la judecătoriile de pace s-au desfiinţat dragomanii şi părţile
care se judecă sunt datori a vorbi ruseşte. Toate acestea n-au adus încă roadele dorite
până acum; precum am zis, sătenii n-au învăţat limba rusă”30. Cu ajutorul şcolii, Rusia a
izbutit să rusifice aproape desăvârşit pătura cultă din Basarabia, iar cu ajutorul bisericii
nădăjduia să rusifice şi populaţia rurală31. Referitor la starea de lucruri din Basarabia,
Zamfir Arbure afirma: „Rusia pravoslavnică, care prin excelenţă îşi însuşeşte rolul de
protectoare a Bisericii de Răsărit în afară de Imperiu, nu s-a ocupat niciodată serios de
îmbunătăţirea stării economice a bisericilor din Basarabia. Biserica, pentru guvernul rus,
a fost şi este o armă de rusificare a popoarelor subjugate, aşa că, punând mâna pe
Basarabia, prima grijă a Imperiului rus a fost deznaţionalizarea clerului şi rusificarea
poporului român cu ajutorul bisericii. Încet, încet s-au scos din bibliotecile bisericeşti şi
şcolare cărţile bisericeşti româneşti, înlocuindu-se cu altele ruseşti. 3

Limba română, care la început era tolerată, acum este interzisă în şcoli, iar sub
oblăduirea duhovnicească a arhiepiscopului Pavel, călugării septuagenari de prin
mănăstiri fură obligaţi, ca nişte copii, să înveţe limba rusă".Bisericile, ca şi mânăstirile, au
fost şi au rămas focare de conservare a limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti. Ele nu au
abandonat, în ciuda celor mai crunte represiuni, niciodată cultura poporului. În timpul dominaţiei
ruseşti a continuat construirea de biserici, astfel încât la sfârşitul secolului al XIX-lea numărul lor
se ridica la 843, revenind o biserică ortodoxă pentru aproximativ 1.500 de locuitori, sau o
biserică pentru un spaţiu de 48 de kilometri pătraţi. 1

Concluzie:

Prin urmare, cu greu s-ar mai putea susţine că biserica ar fi fost un „instrument” folosit de stat
pentru exploatarea nemiloasă a poporului muncitor! 4

1 -Viorelia 3- Dana 5-Platon

2-Mariana 4-Loredana 6- Andrian

Rezumat:

De la domnitorii Moldovei, Basarabia a moştenit nenumărate lăcaşuri de cult pentru luminarea şi

alinarea credincioşilor de la oraşe şi sate.Secolul al XIX-lea reprezintă o perioadă plină de
frământări pentru „ţara românească înstrăinată: Basarabia”1, „ţara unde pretutindeni
arde lumina în icoane, unde statul sprijină Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi
se pleacă înaintea clerului”, după cum afirmă marele istoric Nicolae Iorga2.
În martie 1808, deci chiar în timpul războiului ruso-turc, printr-un „ucaz” al ţarului
Alexandru I (1801-1825), se înfiinţează un „Exarhat” care cuprindea mitropoliile din
Moldova şi Ţara Românească, subordonat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse

Ideea că românii au constituit un obstacol în dorinţa de expansiune a ruşilor spre

Balcani a fost susţinută şi de diplomaţi ruşi. Astfel, E. P. Fondon, cel care alături de
Italinski a perfectat actul din 1812.Prin acest tratat, exarhatul sinodal se desfiinţa în mod
mecanic, iar teritoriul dintre Prut şi Nistru urma să capete o nouă organizare
bisericească. La 4 noiembrie 1812 mitropolitul Gavriil a înaintat Sinodului din
Petersburg un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia. Proiectul
mitropolitului a fost aprobat de ţar la 21 august 1813, zi care poate fi considerată data
înfiinţării eparhiei Chişinăului şi Hotinului. În fruntea eparhiei a fost numit Gavriil
Bănulescu-Bodoni care a introdus o serie de organe administrative specifice bisericii
ruseşti.
După moartea lui Gavriil, pe toată durata ocupaţiei ruseşti (1812-1918), Biserica din
Basarabia n-a mai fost condusă de mitropoliţi. Eparhia a trecut în regimul obişnuit al
diecezelor ruseşti. La început, Basarabia avea statut de regiune autonomă, dar din
1829 a devenit o simplă gubernie . În Rusia ţaristă, arhiereii eparhioţi nu erau aleşi, ci
numiţi de Sinod, respectiv de patriarh, putând fi transferaţi sau scoşi din scaun
oricând22.În 1828, statutul organizării oblastiei, art. 62, a interzis folosirea limbii române
în actele publice, impunându-se întrebuinţarea limbii ruse.
Pe parcursul dominaţiei ţariste evoluţia culturii române din Basarabia a fost determinată
de un şir de condiţii nefavorabile sau dezastruoase. Ea era considerată o cultură
secundară care, treptat, trebuia să se contopească cu cea rusească şi să dispară. Sfera
de utilizare a limbii române a fost restrânsă tot mai mult, până s-a ajuns la interzicerea
ei totală în administraţie, învăţământ şi biserică. 6

În 1871 limba română a fost suprimată oficial în cele câteva şcoli în care se mai preda 29.
Limba rusă era impusă încet, dar sigur, ocupând treptat întreg spaţiul vital al limbii
române. Într-un raport oficial al autorităţilor ruse din Basarabia, elaborat la 16
septembrie 1887, adresat Ministerului de Interne, se afirma: „Se înfiinţează şcoale ruse,
preoţii moldoveni sunt pretutindeni înlocuiţi cu preoţi ruşi, Liturghia nu se oficiază decât
ruseşte şi s-a dispus ca Spovedania să fie asemenea făcută negreşit în limba rusă, ca
în tribunale, până chiar pe la judecătoriile de pace s-au desfiinţat dragomanii şi părţile
care se judecă sunt datori a vorbi ruseşte.
Limba română, care la început era tolerată, acum este interzisă în şcoli, iar sub
oblăduirea duhovnicească a arhiepiscopului Pavel, călugării septuagenari de prin
mănăstiri fură obligaţi, ca nişte copii, să înveţe limba rusă".Bisericile, ca şi mânăstirile, au
fost şi au rămas focare de conservare a limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.
Prin urmare, cu greu s-ar mai putea susţine că biserica ar fi fost un „instrument” folosit de stat
pentru exploatarea nemiloasă a poporului muncitor! 4