UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA I.B.U.

”BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ÎN SECOLUL XX”

Coordonator: Student:
Pr..dr.Bogdan IVANOV Hosu Gheorghe
Anul II TP

Cluj-Napoca
2018
 Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX

Biserica Ortodoxă Sârbă este o Biserică autocefală, care numără aproximativ 9

milioane de credincioşi în fosta Iugoslavie si în restul lumii. Conform statisticilor oficiale
de stat din 2003,
Republica Serbia avea 7 498 001 locuitori: 6 371 584 (84,98) ortodocşi; 410 976 (5,48)
catolici; 239 658 (3,196) musulmani; 80 837 (1, 078 ) protestanţi şi 785 (0,0.1 046) evrei.
Biserica Sârbă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX
După decesul mitropolitului Mihail, curtea regală şi guvernul l-au ales mitropolit în
1898 pe episcopul de Nis. Are loc reconcilierea cu biserica necanonica, cei doi episcopi
necanonici care mai erau in viata au fost din nou acceptaţi ca ierarhi.
Din 1900 până în 1945
In 1900, în timpul mandatului mitropolitului Inochentie, :l fost înfiinţată şcoala de
teologie Sfântul Sava. Vechea şcoală ti> teologic, care funqionase timp de şaizeci şi şase
de ani, 'a fost închisă în 1903. a urmare a conflictelor dintre dinastiile regale Obrenovic
şi Karageorgevic,. După asasinarea regelui Alexandru Obrenovic,în 1903, puterea a fost
preluată de dinastia Karageorgevic. Mitropolitul Inochentie a decedat în 1905. Noul
mitropolit ales a fost Dirnitri Pavlovic (1905-1920). A urmat o perioadă lungă şi agitată,
când sârbii au suferit foarte mult. În 1908, Imperiul Austriac a anexat Bosnia,şi Hertegovina.
În 1912-1913, odată cu victoria sârbilor, au luat sfârşit războaiele balcanice, rezultatul
fiind că provinciile sârbeşti Kosovo şi Metohia, precum şi Macedonia au fost eliberate de
sub suzeranitatea turcă, care durase secole îndelungate. Aceste teritorii au fost încorporate
Mitropoliei sârbeşti,
În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), mitropolitul Dimitri s-a retras pe
insula greacă Corfu, trecând prin Albania. întreprinzând o serie de acţiurii meritorii pentru
Biserică şi pentru poporul sârb. În 1918, la sfârşitul războiului, s-a întors în patria-mamă.
În anii Primului Război Mondial, Biserica Ortodoxă Sârbă şi-a pierdut o.treime din cler,
Peste o mie de preoţi au fost ucişi sau declaraţi dispăruţi. După război, în 1918, s-a creat
Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, căruia' în 1929 i s-a dat numele de Regatul
Iugoslaviei. Acesta a existat până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în
1945, Serbia a devenit una dintre republicile federale ale Iugoslaviei socialiste, condusă
de T'ito, alături de încă alte cinci republici Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia,
Slovenia şi Macedonia. Mulţi sârbi trăiau în afara graniţelor Serbiei, mai ales în Croaţia,
Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Kosovo şi Vojvodina, o regiune sârbă din nordul
Dunării şi al râului Sava care înainte de Primul Război Mondial depindea de Imperiul
Austro-Ungar, au obţinut un statut autonom.
Pregătiri pentru crearea Patriarhiei Sârbe
După 1918, aproape toate eparhiile vechii Patriarhii de la Pec se aflau în interiorul
noului stat. Au rămas în afara hotarelor patru eparhii cu episcopi sârbi: Timişoara (în
România), Szentendre (în Ungaria), Zadar (atunci în Italia), Skadar (Shkoder sau
Shkodra, în Albania), precum şi unele cornunităţi aflate sub , jurisdicţia bisericilor sârbeşti
din Viena, Trieste, Rijeka (acum in Croaţia), la Peroj (în Croaţia), SUA şi Canada.
Toţi reprezentanţii bisericilor ortodoxe sârbeşti care trăiau în afara ţării doreau să
depindă de Patriarhia Sârbă.
În vederea realizării unitătii interne a Bisericii Sârbe era nevoie , de câte o derogare
canonică pentru eparhii Adunarea episcopilor, în scopul unificării Bisericii Sârbe, s-a
reunit special pentru acest eveniment în 1918, pregătind restabilirea Patriarhiei Sârbe.
Preşedintele adunării era Mitrofan Ban, mitropolitul Muntenegrului şi al Litoralului.
Negocierile cu mitropolitul de Bucovina-Dalmaţia, Vladimir Repta, în legătură cu
derogarea pentru eparhiile din Dalmaţia şi Boka-Koror (Cattaro) au fost foarte complexe.
Mitropolitul Repta a acceptat, în din urmă, să cedeze aceste eparhii în 1919, dar numai cu
ca ele să fie plasate sub jurisclicţia Mitropoliei de Karlowitz .În consecinţă, cele două eparhii
au fost mai întâi nevoire să recusnoască jurisdicţia Mitropoliei de Karlowitz (creată în 1690-
1691) Relaţia canonică între respectivele eparhii şi Mitropolia Karlowitz a fost stabilită la
20 decembrie 1919. Negocieri,asemănătoare s-au purtat şi cu Patriarhia de Constantinopol
şi ele s-au încheiat cu succes la 18 martie 1920.
La 17 iunie 1920, regentul Alexandru Karageorgevic a promulgat un decret regal în sprijinul
deciziei episcopale de la unificarea Bisericii Sârbe.
La 12 septembrie 1920 a fost sarbătorită unificarea şi refacerea Patriarhiei, la sediul de la
Karlowitz (Srernski Karlovci). Patriarhia cuprindea atunci 26 de eparhii.
La 28 septembrie 1920, Adunarea episcopilor Bisericii doxe Sârbe l-a ales patriarh pe
Dimitri Pavlovic, arhiep şi mitropolit de Serbia. Guvernul nu a aprobat imediat acea alegere.
, regele fiind de părere că statul ar trebui să sprijine şi să uşureze aegerea patriarhului, astfel
ca la 23 octombrie 1920 a fost emis Statutul privitor la alegerea primului patriarh al Bisericii
Ortodoxe Sârbe.
La 12 noiembrie 1920 fostul mitropolit Dimitri Pavlovic a fost încă o dată ales
patriarh, s-a confirmat alegerea, iar mai târziu, în 1924, Dimitri a fost întronizat
şi pe scaunul tradiţional al patriarhilor de Pec, la mănăstirea istorică a Patriarhiei
de acolo. Patriarhia de Constantinopol a recunoscut această promovare prin
tomosul din 1922.
În timpul lui Dirnirri,
-au fost aleşi şaisprezece episcopi.
-Au fost restabilite eparhii vechi şi au fost create şi alte eparhii pentru Moravia
(Cehoslovacia), în 1921, cu sediul la Praga; pentru Statele Unite şi Canada, în
1921, cu sediul la Liberryville, lângă Chicago; pentru Bihac (azi în Bosnia), în
1925; şi pentru vicariatul ortodox sârb din Skadar (Albania), în 1922.
- în 1920 au fost înfiinţate facultăţi de teologie ortodoxă la Belgrad şi Zagreb, iar
în 1922 s-a deschis o şcoală de teologie In 1926, .Facultatea de Teologie a început
să publice pedodicul Teologia.
- In 1929 a intrat în vigoare Legea Bisericii Ortodoxe Sârbe.
-A fost completată Constituţia reţeritoare la Bise-rica Ortodoxă Sârbă.
- A fost creat un fond pentru preoţii ieşiţi la pensie şi pentru copiii orfani.
- Patriarhul Dimitri a publicat Tipiconul de la Hilandar al Sfiîntului Sava şi a
alcătuit o Slujbă a morţilor pentru despotul Ştefan Lazareoiâ. .
Patriarhul Varnava (1930-1937)
După moartea patriarhului Dimitri în 1930, a fost ales ca nou patriarh Varnava
Rosic, mitropolit de Skopje, născut în Muntenegru. După ce şi-a terminat studiile
de teologie de la Prizren, a plecat la Academia teologică de Ia Petersburg şi s-a
călugărit înainte de a-şi primi diploma în 1905. Apoi a plecat la Constantinopol,
unde a fost învăţător într-o şcoală primară sârbească şi, în acelaşi timp, duhovnic
al elevilor. A fost de asemenea editor asociat al Jurnalului de Constantinopol,
citit de sârbii care trăiau în Imperiul Otoman. Cunoştea bine greaca şi turca şi a
vizitat Palestina şi Muntele Athos.
Fiind născut la Plevlje, care la vremea aceea se afla sub dominație otomană, era
cetăţean turc otoman. Aşa s-a tacut că Sfântul Sinod al Patriarhiei de
Constantinopol l-a ales episcop al eparhiei de Veles-Debar (în Macedonia) în
1910.
Hirotonirea a avut loc pe 10 aprilie la Constantinopol.
A participat la dezvoltarea unui sistem de învăţământ în eparhia lui, pe care l-a
dirijat până la izbucnirea războaielor balcanice (1912-1913).
În timpul Primului Război Mondial a fost evacuat împreună cu armata sârbă pe
insula Corfu. În 1917, i s-a încredinţat o misiune diplomatică în Rusia, în calitate
de episcop, după care s-a întors pe frontul din Salonic.
După sfârşitul războiului, în 1918, episcopul Varnava a condus toate eparhiile
din Serbia de Sud.
A sprijinit reinstalarea Patriarhiei Sârbe. Adunarea episcopilor l-a numit
mitropolit al Serbiei în noiembrie 1920.
În timpul celor zece ani ca mitropolit, Varnava s-a ocupat de :
-restaurarea a numeroase mănăstiri şi biserici, şi a hirotonit numeroşi membri ai
clerului.
- Varnava a fost ales patriarh sârb în 1930.
- El s-a străduit sa aducă îmhunătăţiri legii privitoare la Biserica Ortodoxă din
Serbia.
- Constituţia referitoare la Biserica Ortodoxă Sârbă a fost terminată la 3
septembrie 1931 şi adoptată la 24 noiembrie 1931 apoi publicată în Monitorul
Oficial al Regatului Iugoslaviei. Articolul 12 dădea lista unui numar de douăzeci
de eparhii, toate subordonate patriarhului.
- Patriarhul Varnava a avut o bogată activitate publicistică: reviste teologice
publicate
-Au fost ridicate multe biserici. În 1935, a fost începută la Belgrad construcţia
catedralei Sfântul Sava, precum şi a actualei reşediriţe a patriarhului.
- În timpul patriarhului Varnava, în 1934, a fost asasinat regele Alexandru, şi din pricina unor divergenţe
în legătură cu aşanumitul "concordat" s-a iscat un conflict între Biserica Catolică şi Regatul Iugoslaviei. În
aceeaşi zi în care concordatul a fosr promulgat în parlament, adică pe 23 iulie 1937, patriarhul Varnava a
murit în împrejurări neelucidate, ceea ce a dat naştere la polemici. Mitropolitul Muntenegrului şi al
Liroralului, Gavril DoZic, a fost urmaşul patriarhului defunct. Şi el se născuse în Muntenegru. În
1881, s-a călugărit la mănăstirea din Sicevo, în Serbia: Îşi luase diploma la Şcoala Teologică din Prizren,
după care a predat la şcoala monastică din Decani. La sfârşitul anului 1904, a fost trimis la Constantinopol
ca să studieze greaca. Mai târziu, a învăţat şi franceza. În 1905 a plecat să studieze teologia la Atena, unde
şi-a luat doctoratul în 1909. Teza sa de doctorat se intitula "Creştinismul ortodox în Serbia seco lului XVII(I
(scrisă în greacă, rietradusă). În 1910 a fost şi secretarul frăţiei mănăstirii sârbeşti Hilandar. De acolo, a
plecat la Consrantinopol, unde a fost ridicat la rangul de arhimandrit. În decermbrie 1910, a fost hiroronit
mitropolit de Rascia/Raska-Prizren. În 1913, a fost ales mitropolit de Pec. În anul 1914, în calitatea sa de
preşedinte al Crucii Roşii din Muntenegru, a desfăşurat o vastă activitate caritabilă, distribuind printre
altele medicamente, alimente şi diferite provizii soldaţilor din Muntenegru. După ce au fost învinse Serbia
şi Muntenegru, apoi şi armata din Muntenegru, în 1916, Gavril a fost arestat de soldaţii austrieci la Pec, şi
pe urmă escortat la Belgrad, unde a fost întemniţat. Mai târziu, a fost trimis în lagărul de concentrare din
Ungaria, unde a fost maltratat; mai târziu, a fost deportat împreună cu episcopul Nicolae de
ZiCa în lagărul de concentrare de la Dachau, din Germania. Naziştii au ocupat Iugoslavia
din 1941 până în 1945. După înfrângerea Iugoslaviei în 1941, statul s-a dezmembrat în
mai multe provincii ocupate de diferite armate. Germanii controlau eparhiile Banat,
Branicevo, Zica, Nis, Tirnok, Sabac, precum şi părţi ale arhiepiscopiilor Skopje, Zletovo-
Strumica şi Ohri, . Bitolia, Italienii controlau eparhiile de Dalrnaţia, Raska-Prizren,
Muntenegru şi din zona litoralului. În statul marionetă independent al Creaţiei, creat în
1941, se aflau eparhiile de Banja Luka, Gornji Karlovac, Dabar-Bosriia, Zagreb, Zahurnl
ie-Herţegovina, Zvornik-Tuzla, Pakrac şi partea Srem (Sirmium) a arhiepiscopiei de
Belgrad-Karlowitz. Aşadar, Biserica Ortodoxă Sârbă a trebuit să recunoască puterea
guvernelor laice din diversele ţări unde se afla; atât laicii, cât şi clerul au avut multe de
suferit şi de pierdut, în special în Croaţia, stat înfiinţat în 1941 de ustaşi. În partea bosniacă
a eparhiei de Dalmatia, 18 biserici ortodoxe au fost dărârnate sau arse de ustaşi sau de
musulmani. Alte biserici au fost prădare şi nu au mai putut fi folosite pentru serviciile
religioase.
- În eparhia Sirrniurn (Serbia), au fost distruse şi arse 44 de biserici şi mănăstiri;
- în eparhia Gornji Karlovac (Croaţia), 157 de biserici; 55 de biserici, 3 mănăstiri şi 25 de
case parohiale în eparhia Slavonia (Croaţia).
Scene asemănătoare s-au petrecut în toate eparhiile situare în aşa-numitul stat inde-
pendent al Creaţiei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial; mai multe sute de mii
de sârbi ortodocşi, laici sau membri ai clerului, au fost deportaţi în lagăre de concentrare
sau strămutaţi. De asemenea, în jur de un milion de sârbi ortodocşi au fost ucişi în acest
război, mai ales din pricina regimului fascist din Croaţia, condus de Pavelic. Numeroşi
credincioşi ortodocşi au fost convertiţi la catolicism. Aproximativ o sută de mănăstiri, .
biserici şi capele au fost arse sau deteriorate, iar cele rămase intacte au fost jefuite. Cel
mai mult au avut de suferit ierarhii clerului. Biserica Sârbă a pierdut nouă episcopi. În
Croaţia, colaboratorii profascişti locali i-au asasinat pe mitropolitul sârb Petru Zimonjic
de Dabar-Bosnia, pe episcopul Platon jovariovic de Banja Luka şi pe episcopul Sava
Trlajic de Gornji Karlovac.Pe de altă parte, nemţii i-au executat pe episcopul Nicolae de
Zahumlje-Herţegovina şi pe episcopul Gorazd Pavlik de Moravia (Cehoslovacia).
Mitropol~tul Do~itej. de Zagreb a. fost maltratat în închisoare la Zagreb si a munt din
cauza rănilor provocate după ce a fost retrimis în Serbia. Bulgarii i-au expulzat pe mitro-
polirul Iosif şi pe episcopul Vicheritie din eparhia Zlecovo-Stru mica. In 1941, nemţii l-
au dus la Belgrad pe episcopul Nectarie de Zvorriik-Tuzla din "statul independent al
Croaţiei" şi i-au obligat să participe la prima adunare a Sfân-
tului Sinod al episcopilor din timpul ocupaţiei, cu sesiuni până la sfârşitul războiului.
Guvernul maghiar l-a expulzat în Serbia pe episcopul sârb Vladimir de Mukacevo-Prjasev
(cu reşedinţa la Mukacevo, azi în Ucraina). Episcopul Serafim de Raska-Prizren a murit
în Albania, unde fusese mutat. Episcopul de Dalmaţia, Irineu Djordjevic, a fost reţinut în
Italia. Nemţii I-au arestat şi pe episcopul Nicolae Velirnirovic de Zica, care a fost mai
întâi închis în mănăstirile Ljubostinja şi Vojlovica, apoi trimis în lagărul de concentrare
Dachau, lângă Munchen; a murit în Statele Unite în 1956. Episcopul vicar Valerian
Pribisevic de Karlowitz (Sremski Karlovci) a decedat la Split (Spalato) în 1941, departe
de eparhia unde-şi avea reşedinţa; ustaşii nu i-au permis transferul. Numai nouă episcopi
ortodocşi au rămas în eparhiile lor. Dar, mai presus de toate, Biserica Ortodoxă Sârbă a
suferit pierderi ireparabile. Astfel, colaboraţioniştii croaţi profascişti
au prădat obiecte de mare valoare ale bisericii sârbe din Karlowitz (Sremski Karlovci) şi
le-au dus la Zagreb. În acele timpuri frământate, mitropolitul Iosif de Skopje a condus cu
iscusinţă Biserica în locul patriarhului Gavril, până la revenirea acestuia din străinătate în
1946. După mai multe ezitări, guvernul comunist i-a permis patriarhului să se întoarcă în
ţară pe 14 noiembrie 1946, a preluat conducerea Bisericii şi a facut faţă multiplelor
probleme, umilinţe şi persecuţii pe care le-a îndurat Biserica în perioada comunistă.
Episcopi şi preoti au fost asasinaţi sau arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la munci grele.
Mulţi au fost întemniţaţi fără să fie judecaţi adecvat. Guvernul comunist i-a persecutat în
special pe Mitropolitul Ioanichie al Muntenegrului şi al Litoralului , Episcopul Irineu Ciric
, Nicolae Velimirovici, binecunoscut pentru faptul că a tradus Sinaxarul (Vieţile sfinţilor)
în limba sârbă, Episcopul Dionisie Milivojevic .Nu se ştie cifra exactă a ortodocşilor ucişi
în timpul regim comunist din Iugoslavia.
În 1946 statul iugoslav s-a separat de Biserică, dar a continuat să se amestece în
problemele bisericeşti: au fost distruse registrele Bisericii, a fost revocată valabilitatea
căsătoriilor în biserică (introducându-se căsătoriile civile), a fost interzisa educaţia
religioasă in şcoli, fondurile de pensii pentru preoti şi văduvele lor au fost transferare la
Ministerul Muncii, s -a anulat ajutorul social pentru membrIi clerului etc. În 1946 în baza
reformei agrare, statul a confiscat 180 000 hectare din terenul arabil şi pădurile Bisericii
şi au fost nationalizate cele 1 180 de clădiri ale Bisericii, inclusiv mai multe reşedinţe
episcopale. Se vedeau peste tot mănăstiri şi biserici în ruină. Pe alocuri, autori tătile locale
împiedicau sau interziceau efectuarea serviciilor religioase. Episcopii şi preoţii nu aveau
voie să se întoarcă în districtele lor oficiale din sudul Serbiei. Înainte de întoarcerea
patriarhului Gavril (1946), Sfântul Sinod a decis ca eparhia Mukacevo-Prjasevo (creată în
1931, în Ucraina) să fie abandonată şi subordonată Patriarhiei Moscovei. După tratatul
de pace dintre Iugoslavia şi Italia, sinodul episcopilor prezidat de patriarhul Gavril a decis
ca orşul și împrejunmIle sale, precum și insulele dalmatice sa aparţina eparhiei de
Dalmația, iar cele de lângă coasta Croaţiei de Nord sa accepte jurisdicţia eparhiei Gornji-
Karlovac.
La primul sinod al episcopilor ţinut la Belgrad între 24 aprilie şi 21 mai 1947, eparhia
Srem (Sirmium) a fost reînfiinţată (cu sediul episcopal la Karlowitz/Sremski Karlovci), la
fel şi eparhia de Sumadija (cu sediul episcopalla Kragujevac, Serbia) şi cea de Budimlje-
Polimlje (cu sediul episcopalla Bijelo Polje, Munte- egru). Au fost hirotoniţi şase ierarhi
şi câţiva administratori pentru ocuearea posturilor vacante din noile eparhii de Srem
(Sirmium), Sumadia şi Budimlje-Polirnlje, toate aflateîn Serbia. În 1957, sinodul
episcopilor a decis să modifice Statutul Bisericii Ortodoxe Sârbe, pentru ca statul să nu-
şi mai poată impune voinţa în problemele de ordin bisericesc, ceea ce era de altfel prevăzut
în statutul privitor la separaţia dintre Biserică şi stat. A fost de asemenea acceptată
propunerea ca jurământul de credintă să nu mai fie pronuntat în mod solemn în fata şefului
statului. Prin aceste amendamente, Biserica încerca să înlăture presiunile laice şi să
oprească amestecul statului. Cu ocazia următorului sinod al episcopilor, cel din 1948,
eparhia Moravia din Cehoslovacia a fost trecută sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.
Redeschiderea şcolilor teologice a fost o chestiune destul de complicată. Oficial,
programele de învăţământ ale Bisericii fuseseră interzise. Facultatea de Teologie a
continuat să existe în cadrul Universităţii din Belgrad şi după al Doilea Război Mondial,
până în 1952. Şcoala de Teologie din Prizren a fost redeschisă în 1947. Şcoala de Teologie
Sfântul Sava de la mănăstirea Rakovica (din Belgrad) a fost redeschisă doi ani mai târziu,
în 1949. Mesagerul, organul informativ al Patriarhiei Sârbe Ortodoxe (Glasnik Srpske
Pravoslavne PatrijarJije) a apărut din când în când şi în timpul războiului, iar începând cu
1 martie 1946 apare cu regularitate în fiecare lună. "Calendarul mare" (un calendar cu
articole educative), numit Biserica, a fost publicat periodic în timpul ocupaţiei şi după
război, până în 1946. Din 1949, apare regulat un Calendar de buzunar. Tot în acelaşi an,
asociaţia preoţilor ortodocşi din Iugoslavia (cu sediul principal la Belgrad) a început să
publice lunar un ziar, (Mesagerul), pentru a educa membrii clerului.
Patriarhul Vikentije (1950-1958)
Patriarhul Gavril a murit subit la 7 mai 1950. Vikentije Prodanov a fost ales patriarh la 1
iulie 1950. Vikenrije s-a născut la Petrovo Selo (Vojvodina) în 1890; a terminat şcoala
secundară la Novi Sad, apoi şcoala teologică la Karlowirz (Sremski Karlovci). S-a
călugărit la mănăstirea sârbă din Bezdin (azi În România). Mai târziu, şi-a terminat
studiile de istorie la Belgrad. A fost ales episcop vicar de Marca (Croaţia) în 1936, iar
după doi ani sinodul episcopilor l-a numit vicar al patriarhului Gla Karlowitz (Sremski
Karlovci). A fost ales episcop al de Zlerovo-Strurn inca în 1939 şi administrator al
eparhiei Ohrid-Bitolia din 1940 până la izbucnirea celui de-al Război Mondial. În timpul
războiului, a fost expulzat şi l-a înlocuit (1941-1947) pe episcopul Nicolae Velimirovici
de Zica, care fusese închis. După război, autorităţile comuniste i-au mai permis să revină
în eparhia sa din Macedonia, deoarece plănuiseră să instaureze o schismă în cadrul
Bisericii şi sa organizeze o Biserică Ortodoxă Macedoneană "autocefaIă". În 1958,
autorităţile au proclamat autonomia Bisericii din Bosonia, fapt recunoscut de Patriarhia
Belgradului; Autorităţile au proclamat în mod unilateral aşa-numita Biserica Ortodoxă
Macedoneană Autocefală, cu sediul la Skopje nici până în ziua de azi recunoscută de
Patriarhia Ortodoxă Sârbă şi nici de alte Biserici Ortodox, pentru ca în tradiţia ortodoxă
există o mare diferenţă între autonomie si autocefalie. Patriarhul Vikentije a reuşit să
reziste presiunilor făcure asupra lui pentru a recunoaşte această Biserică Ortodoxă
Macedoneană. Pe de altă parte, datorită străduinţelor sale, preoţii şi lai cii angajaţi în
Biserica Sârbă au beneficiat de ajutor social şi asistență medicală. In 1952, guvernul a
exclus Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii de Stat din Belgrad. Ea a continuat
să funcționeze ca facultate a Bisericii până în 2004, când a fost reîncadrată în Universitate.
În pofida greutăţilor financiare, Biserica a putut să asigure întreţinerea facultăţii, datorită
ajutorului intre Biserici acordat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), cu sediul la
Geneva. Patriarhul Vikentije a întreţinut relaţii bune cu celelalte Biserici Ortodoxe, după
perioada de întrerupere din timpul războiului. În anii mandatului său, au fost hirotoniți
cinci episcopi şi mitropoliţi (de ZiCa, Mostar, Prizren şi doi episcopi vicari pentru
Belgrad).În ultimul său an de viaţă, în 1957, a fost lansat un periodic bilunar, Pravoslavni
Misionar (Misionarul ortodox), care a devenit revista cea mai răspândită a Bisericii. În
1958, a mai apărut o publicaţie, Pravoslavna Misao (Gândirea ortodoxă), care se ocupa
de literatura teologică şi de probleme bisericeşti. Patriarhul Vikentije, renumit cercetător
în istorie, a publicat mai multe studii în Glasnik Istorijskog druJtva u Novom Sadu
(Mesagerul Societăţii de Istorie de la Novi Sad) şi în Glasnik Srpske PatrijarJije
(Mesagerul Patriarhiei Sârbe). Patriarhul Vikentije a murit subit la 15 iulie 1958 după
sinodul anual al episcopilor, Guvernul a aşteptat mai apoi ca si sinodul episcopilor să
recunoască Biserica Ortodoxă Macedoneană şi, cum acest lucru nu s-a întâmplat, vestea
morţii patriarhului a fost primită cu mare suspiciune.
Patriarhul Gherman (1958-1990)
Două luni mai târziu, la 13 septembrie 1958, a fost ales patriarh Gherman Djoric, episcop
de ZiCa. Gherman s-a născut în 1899 la Josanicka Banja (Serbia). A urmat studii de
teologie la Şcoala de Teologie Sfântul Sava din Belgrad, la Karlowitz şi la Facultatea de
Teologie de la Belgrad. A studiat şi dreptul, la Paris. În 1927, a fost hirotonit preot şi a
slujit în parohiile Mijokovci şi Vmjacka Banja. În 1951 a fost numit secretar general al
Sfântului Sinod şi a deţinut această funcţie până in 1956. A fost tuns în monahism la 7
iulie 1951 la mănăstirea Studenica, apoi a fost h iro toriir episcop vicar de Moravia la. 15
iulie 1951, în catedrala din Belgrad. În 1952 a fost ales episcop de Budimlje, iar în anul
următor, administrator (locţiitor) al eparhiei de Zica; în 1955, al eparhiei de Budimlje-
Polimlje, iar în 1956-1957, al eparhiei de Raska-Prizren. În 1956, a devenit episcop al
eparhiei de Zica.
Patriarhul Gherman a condus Biserica Serbiei mai bine de treizeci de ani (1958-1990).
După întronizare, a facut un pelerinaj în Ţara Sfântă. Cu acea ocazie, i-a vizitat pe toţi
patriarhii din Răsărit. La întoarcere s-a oprit la Muntele Arhos, unde a vizitat mănăstirea
sârbească Hilandar. Şi-a oferit sprijinul pentru renovarea ei, arătându-se interesat de
menţinerea caracterului bizantin al mănăstirii. În 1963, cu ocazia aniversării de l 000 ani a
Muntelui Arhos, patriarhul a vizitat încă o dată mănăstirea, În 1964, a asistat la căsătoria
regelui Greciei, Constantin, şi a fost din nou la mănăstirea Hilandar. A înfiinţat un comitet
pentru mănăstire, cu sprijin din partea voluntarilor laici redincioşi. In fiecare număr al
publicaţiei Pravoslavije (Ortodoxia) au apărut articole privitoare la această mănăstire sârbă
de la Muntele Arhos, subordonată Patriarhiei de Constantinopol. Mănăstirea fusese
întemeiată în 1198 de principele Ştefan Nemania,care s-a călugărit sub numele de Simion,
şi de fiul acestuia, Sava, primul arhiepiscop sârb şi "luminător" al Bisericii Sârbe.
Patriarhul Gherman s-a bucurat de admiraţia şi aprecierea
conducătorilor Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) şi fost ales ca unul dintre
cei şase preşedinţi cu ocazia Adunării aenerale care s-a ţinut la Uppsala, în 1968; În
timpul patriarhului Gherman s-au construit multe biserici, de exemplu mănăstirea
Sfântul Ştefan de la Slanci, lângă Belgrad (metoh al mănăstirii Hilandar), capela
Sfânta Parascheva de la mănăstirea Rakovicav, biserica Sinaxei sfinţilor sârbi de la
Karaburma (Belgrad). De asemenea, au fost restaurate sau decorate multe biserici şi
case parohiale. S-au construit şi clădiri noi, ca Facultatea de Teologie din Belgrad,
care a intrat în funcţiune în 1995, sau şcoala teologică de la mănăstirea Krka
(Croaţia), lângă Sibenik. Construcţia catedralei Sfântul Sava, întreruptă în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, a fost reluată în 1985.
Datorită patriarhului Gherman, a fost întemeiată în 1964 la Karlowitz Şcoala de
Teologie Sfântul Arsenie. La început ea a fost o secţie a şcolii Sfântul Sava din
Belgrad, dar a devenit autonomă câţiva ani mai târziu. In 1964 a fost înfiinţată o
şcoală de teologie (deja menţionată) la mănăstirea Krka (Croaţia), unde din 1966 s-
au introdus cursuri de cinci ani. Şcoala monastică a fost restructurată la mănăstirea
Schimbarea la Fată, situată În trecătoarea OVCar-Kablar (Serbia). În 1967 s-a
înființat o școală monahală la mănăstirea Ostrog (Muntenegru). În 1986 a fost
fondată o Facultate de Teologie la Liberryville, în Statele Unite; până în 1988 a
funcţionat ca secţie a Facultăţii de Teologie din Belgrad, după care a devenit
autonomă. În 1990, s-a deschis un institut teologic în cadrul Facultăţii de Teologie
din Belgra 1,dar a fost închis în 2003. Patriarhul Gherman a dedicat mult timp
diverselor publicaţii. Începând cu anul 1965, a apărut regulat marele calendar,
Biserica. Din 1967, revista Patriarhiei Sârbe, Pravoslavije (Orto-doxia) a apărut
împreună cu un supliment pentru copii, Sueta-sausko zvonce (Clopotul Sfântului
Sava).Din 1968, a apărut periodic o revistă în engleză şi sârbă, Srpska Pravoslavna
Crkva u proilosti i sadafnjosti (Serbian Orthodox Church -Its Past and Present). În 1967
s-a deschis, chiar la Patriarhie, universitatea ortodoxă naţională, unde se ţin conferinte
săptămânale. În timpul mandatului patriarhului Gherman, s-au creat noi
eparhii, atât în Serbia, cât şi în străinătate. În 1963, eparhia amricano-canadiană s-a
împărţit în trei eparhii: eparhia americano~ canadiană de est (cu sediul la Pittsburgh),
eparhia americană din Vestul Mijlociu (cu sediul la Chicago) şi eparhia americană
de vest (cu sediul la Alhambra). În 1969, eparhia Europei Occidentale şi cea a Australiei
s-au unit, formând eparhia Europei Occidentale şi a Australiei (cu scaunul episcopal la
Londra). în acelaşi an, unele părţi ale eparhiilor Vrsac (Vârşeţ) şi Timişoara au format
eparhia Timişoara (cu scaunul episcopal la Timişoara), Adunarea episcopilor a organizat
şi regiunile Noii Zeelande şi ale Australiei, creând în 1973 eparhia Australiei şi Noii
Zeelande, În'1975, a fost reînfiinţată eparhia Vranje (cu sediul la Vranje/ Serbia). Eparhia
Canadei a fost separată de eparhia americano-canadiană în 1983. În 1990, a fost
reorganizată şi eparhia Bihac (titlul oficial: Bihac-Petrovac, cu scaunul episcopal la
Bosanski Petrovac, în Bosnia). Din nefericire, Biserica Ortodoxă Sârbă a cunoscut şi două
schisme. Prima, apărută în 1963 din cauza dezmembrării eparhiei americano-canadiene şi
a împărţirii ei în trei eparhii, a fost rezolvată în 1992. A doua schismă, datorată
autoproclamării eparhiilor din Macedonia drept Biserică autocefală în 1967, a rămas
nerezolvată până în ziua de azi.
Patriarhul Pavle (1990- )
La 1 decembrie 1990, patriarhul Gherman s-a retras din funcție din motive de sănătate şi
şi a decedat la 27 august 1991i-a urmat Episcopul Pavle (Stojcevic) de Raska-Prizren
(Kosovo şi Metohia) decedat la 15 noiembrie 2009.
Actualul patriarh este Irineu, fost mitropolit de Nis (n. t). În această perioadă tulbure,
marcată de suferinţele poporului sârb şi distrugerea locurilor sale sfinte, clerul şi laicii s-
au străduit să ridice noi biserici, case parohiale şi clădiri anexe. După 1990, numai în
eparhia Belgrad-Karlowitz, au fost ridicate peste douăzeci de biserici, iar altele sunt în
constructie. În timpul mandatului patriarhului Pavle, au fost hirotoniți douăzeci şi _patru
de episcopi şi înfiinţate sau reînfiinţate multe eparhii. În 1990, eparhia Europei
Occidentale a fost împărţită în eparhia Europei Centrale şi eparhia Marii Britanii şi a
Scandinaviei. În acelaşi an, eparhia de Osijek-Polje (azi în Croatia) a fost reînfiintată. În
1990, când e Firmilian al eparhiei americane din Vestul Mijlociu a muri următorul episcop
a fost Hristofor al Americii Răsăritene. 1992, eparhia Budimlje-Polimje a fost restaurată
ca eparhie Mileseva, în Serbia. În 1994, eparhia Europei Centrale şi a
Marii Britanii şi a Scandinaviei au fost din nou reunite, formând eparhia Europei
Occidentale, cu sediul la Stockholm, în 1994, a fost numit un episcop la Paris, pentru noua
eparhie a Franţei şi a Europei Occidentale (Franţa, Benelux şi peninsula Iberică). În 2006,
eparhia Sabac- Valjevo a fost împărţită în eparhia Sabac şi eparhia Valjevo (Serbia
Occidentală). Şcoala teologică de la Cetinje s-a redeschis în 1992. Sinod pentru revizuirea
traducerii în limba sârbă a Noului Testament, făcută în 1847 de Vuk Stefanovic Karadzic.
Traducerea Comisiei a fost aprobată şi publicată în 1984. Este prima traducere autorizată
de Biserica Ortodoxă Sârbă. Prima ediţie revizuită a apărut în 1990, fiind urmată şi de
altele. S-a înfiinţat la Comisia liturgica a Sfântului Sinod pentru . revizuirea şi publicarea
Lirurghierului (Liturgicon). în 1988, Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Belgrad i-a
conferit patriarhului titlul de doctor honoris cauza în teologic, iar Seminarul Teologic
Ortodox Sfântul Vladimir din New York i-a decernat acelaşi titlu În 1992. Biserica
Ortodoxă Sârbă îşi pregăteşte slujitorii în şapte şcoli teologice - la Belgrad, Kragujevac,
Prizren, Foca, Cetinje, la mănăstirea Krka şi la Karlowitz (Srernski-Karlovci) - şi în trei
Facultăţi de Teologie -la Belgrad, Foca (Bosnia-Herţegovina) şi Liberryville (SUA).

Secolul XX a fost marcat de două personalităţi bisericeşti;

*vestitul teolog Iustrin Popovici (mort în 1979)
*şi sfântul episcop Nicolae Velimirovici (mort în 1956, canonizat în 2003).
Dintre teologii în viaţă, enumar
*mitropolitul (Radovic) din Muntenegru,
*episcopul Irineu (Bulovic) din Backa.;
* episcopul Ignatie (Midic) din Branicevo
*şi episcopul Atanasie (jevtic) diri Zahumlje-Herţegovina (pensionat). în 2007.
Biserica Ortodoxă Sârbă număra 300 de mănăstiri, dintre care 120 de maici şi aproximativ
160 pentru călugări. Numeroase mănăstiri sunt în curs de restaurare după distrugerile din
timpul războiului; mai sunt şi mănăstiri fără monahi. Mănăstirile sârbeşti cele mai
importante - în afară de manastirea tirea Hilandar de la Muntele Arhos (secolul XII) -
sunt:
*mănăstirea Zica (sec. XIII), ctitorită de regele Ştefan;
*mănăstirea Patriarhiei din Pec (secolul XIII), ctitorită de arhiepiscopii Arsenie, Nicodim
şi Daniel II;
* mănăstirea Studenica (secolul XlI), ctitorită de marele jupan Stefan, călugărul Simeon;
*mănăstirea Krka din Dalmaţia (secolul XIV), ctitorită de principesa El Subie, sora ţarului
Dusan;
* mănăstirea Mileseva, de lângă Prijepolje (Serbia, secolul XIII), ctitorită de regele
Vladislav Nemanjic,
* mănăstirea Poganovo (secolul XIV), întemeiată de Co Dejanovic şi fiica sa Elena,pe
lista patrimoniului cultural mondial
* mănăstirea Decani (secolul XIV) ctitorită de regele Stefan Decanski, şi ea pe lista
patrimoniului cultural mondial;