Maica Domnului în literatură

Scriitorul francez Andre Maurois spune în una din cărţile sale despre
IISUS HRISTOS, că - ori de câte ori vorbim  despre Preacurata Fecioară, prin
care a răsărit neamului omenesc mântuirea- simţim nevoia să îngenunchem.

De ce oare? Din pricină că ea este crinul cel alb din valea cu spini a
neamului omenesc, „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de
asemănare decât serafimii”, Maica împăratului ceresc, salvatorul lumii.

Pe drept cuvânt, Biserica o cinsteşte prin cuvinte care nu mai sunt spuse
nimănui: „Preacinstita, Preasfânta, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră,
de Dumnezeu Născătoarea  şi pururea fecioara Maria”  (Theotokos).

    Minunea cea mare, dumnezeiască, a credinţei noastre este că e

accesibilă tuturor: neştiutorului de carte, monahului din mănăstire, ţăranului ce-
şi ară pâmântul ca şi filosofului,  marinarului ca şi şcolarului, ostaşilor ca şi 
marilor scriitori, medici, ingineri sau împăraţilor.

   Pentru ce anume am dori să ne oprim la scriitori? Ce sunt scriitorii la

urma urmei?

Sunt autorii bibliotecilor şi templelor culturii. Ne oprim la aceştia fiindcă

au o sensibilitate aparte, văd ceea ce ochii noştri nu văd, înţeleg ceea ce nouă ne-
a scăpat din vedere prin graba cu care alergăm  prin viaţă.

    Să ne gândim numai la Eminescu. Eminescu spune în  elegia

„Melancolie”: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Noi spunem că
pictorii împodobesc bisericile, dar adevărul este că dragostea noastră de
Dumnezeu aduce la Biserică flori şi icoane şi daruri,  caută pictori pricepuţi să
zugrăvească minunile dumnezeieşti.
     Ne bucurăm să știm că marii noştri scriitori, cei mai mulţi, au fost
oameni cu mare dragoste de  HRISTOS Dumnezeu şi  de Maica Împăratului
ceresc.

   În casele lor, pe masa de scris a lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu,

Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Traian Dorz, Vasile Militaru, Nicolae
Steinhardt, totdeauna se afla Sfânta Scriptură, iar ei, prin scrisul lor, au adus
slavă lui Dumnezeu şi –unii mai mult, alţii mai pasager - au cinstit cu adâncă
pietate pe Maica Domnului, al cărei suflet era mai curat decât crinii ce înfloreau
pe valea Hebronului.

Oameni de litere evocă faptul că însăși poezia românească s-a născut sub
semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn a marcat apoi
momentele de glorie ale poeziei.

De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi

şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit evoluţia literaturii noastre.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie.

Este cunoscută evlavia lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor,
pentru Maica Preacurată, pe care o numeşte cu cinstirea populară de „Crăiasă”,
„Regină peste îngeri”, cea care „Ascult-a noastre plângeri”/;               

„Din neguri te arată / Lumină dulce, clară,/  O, Maică preacurată/ Şi pururea

fecioară.”(poezia „Rugăciune”)

    Iar atunci când valurile acestei lumi se năpustesc peste viaţa sa, Eminescu o
cheamă într-u ajutor ca pe ultima nădejde:

     „Răsai asupra mea, lumină lină,

     Din visul meu ceresc de odinioară

     O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,

     În noaptea gândurilor mele vină.

     Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

     Deşi al meu e un noian de vină.

     Privirea  ta de milă caldă, plină,

     Îndurătoare, asupra  mea coboară.”...

 Poetul a petrecut timp îndelungat în copilărie la marea mănăstire Agathon, unde

erau peste o mie de monahii, între care câteva surori ale mamei sale; maica
Fevronia, mătuşa sa, era stareţă, precum şi alte rudenii. Eminescu spunea
că „Biserica este maica neamului românesc” (căci în Biserică s-a născut
poporul român şi cultura lui.) Timpul nu ne permite să zăbovim mai mult
vorbind despre Eminescu, deşi lucruri frumoase ar fi de spus.

În stilul versurilor eminesciene, în secolul XX, un mare poet creştin-

Vasile Militaru, scrie o frumoasă „Rugăciune”.:

          „Preacurată Maică, pururea fecioară

            Sufletul din mine nu-l lăsa să moasră

            Ci trimite-l sfântă peste el, de sus

            Mila ta cea mare, mila lui IISUS

            Îngeri împrejuru-mi fă ca să se-adune

            Să-mi arate calea către bine

            Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei

            La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei,

            Plin de umilinţe şi de-adânci suspine,

            Sufletul la tine vine să se-nchine

            Mila ta din ceruri peste el coboară

            Maică preacurată, pururea fecioară.”

   Când inima noastră iubeşte pe cineva, atunci dorim să-i zugrăvim

chipul, să-i închinăm versuri, să-i aducem daruri, să-i cântăm, să-i facem bucurii.
Marele duhovnic al românilor, Ilie Cleopa a scris şi el versuri, explicând teologic
şi poetic taina Fecioarei  Maria prin pre închipuirea rugului aprins ce nu se
mistuie, aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă:

               „Maica Domnului ceresc

               Este rug  duhovnicesc

               Domnu-n foc s-a arătat.

               Focul cu pară ardea

               Şi rugul îl lumina

               Însă nu se mistuia....

               Domnul n-a voit aşa

               În copaci falnici a sta

               Ci în spinul cel smerit

               A şedea bine-a voit,

                Ca să ne-nveţe pe noi

               Că în vremea de apoi 

               Va alege-a fi mai mare

               Smerenia Sfintei Fecioare

               De Dumezeu Născătoare,

               Căci ea roabă s-a numit

               Şi aşa s-a şi făcut.”

    Apoi, monahia Zorica Laţcu, o poetă , popularizată în mediile creştine de

duhovnicul Teofil Părăianu, este autoare a cinci volume de poezii creştine, în

care se ilustrează artistic admiraţia pentru Maica Luminii. Preluând închinarea
îngerului, poeta o introduce în versuri emoţionante în „File de acatist”, din care
citez:
        „Bucură-te, leagăn alb de iasomie
          Către care-n roiuri fluturii coboară
          Bucură-te, raza stelei din vecie
          Şipot care curge plin de apă vie
          Bucură-te, Maică pururea fecioară,
          Dulcea mea Marie.
   
          Bucură-te floare fără de prihană
          Albă ca argintul nopţilor de vară
           Spicul cel de aur, veşnic plin de hrană
           Mirul care vindeci orice fel de rană
           Bucură-te cantec tainic de iubire
           Clopot de chemare, cântec de mărire,
           Bucură.te, Maică pururea fecioară,
            Blândă fericire.
            Bucură-te mărul vieţii care-nvie
            Pomul greu de roadă-n plină primăvară
            Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie.
            Dintru care curge mierea aurie,
            Bucură.te Maică, pururea fecioară,
            Sfânta mea Marie.”
  Mai amintesc faptul că este cunoscut IMNUL ACATIST LA RUGUL

APRINS AL MAICII DOMNULUI, scris de Sandu Tudor, alias

Ieroschimonahului Daniil sau călugărul Agaton – cunoscut de cei care au fost la
Mănăstirea Rarău – în deosebite versuri.
Nu putem să nu ne amintim de frumoasele poezii ale Sfântului Ioan Iacob
Hozevitul.
Ne-am amintit de poezie , de versurile frumoase închinate Maicii
Domnului, cu dorința de a-i mulțumi Maicii Domnului pentru toate și cu
rugămintea de a ne primi și modestele noastre cuvinte , laude și cereri aduse cu
credință, nădejde și dragoste .
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.