Ignatie Grecu, preot Mănăstirea Cernica:

„Orice pasăre care zboară închipuie Crucea”

Nu vă ascund faptul că de-abia am aşteptat să purtăm o discuţie pe marginea poeziei

religioase pe care o scrieţi. De altfel, ar trebui să menţionez dificultatea de a-l vedea
separat pe monahul Ignatie Grecu de scriitor. Dar poate până la urmă asta e şi
miza: să încercăm deopotrivă să–i aducem laolaltă în faţa cititorilor.

Întâlnirea noastră pe calea dialogului mã bucură, dar mai mult mă pune pe gînduri.
Mă bucură pentru faptul că putem vorbi unul cu altul, în mod normal ca doi oameni,
care iubesc literatura în general şi poezia, în special. Dar mă şi întristează pentru că ar
trebui să vorbesc despre mine şi mai ales despre ceea ce fac, adică despre poezia pe
care o scriu. Ceea ce nu este aşa de uşor. Scriu aşa cum privighetoarea cântă. „Uşor
nu e nici cântecul. Nimic nu-i uşor pe pământ”. ( L. Blaga) Ca să răspund la
întrebările dumneavoastră a trebuit să mă rog ca Dumnezeu să mă lumineze şi să-mi
dea cuvânt potrivit la fiecare întrebare. Orice lucrare facem, să punem înainte pe
Dumnezeu. Atunci vom ajunge şi la un final fericit. Acum să nu credeţi că cel care
scrie e separat de cel care se roagă. Mai întâi e cel care se roagă şi cere de la
Dumnezeu harul sfânt ca să poată aşterne pe hârtie cuvinte alese, ziditoare de suflet.
Poetul, ca şi orice creştin, trebuie să fie o fiinţă delicată. Sf. Porfirie Kavrokalivitul
spunea: „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicaţi... Sfinţii sunt poeţi...
Într-adevăr, câtă poezie este în înfăţişarea, în învăţătura şi lucrarea Domnului nostru
Iisus Hristos, pe Marea Tiberiadei!”

Sunteţi o personalitate marcantă a liricii contemporane. Deloc exagerat, activitatea

dumneavoastră culturală este de-a dreptul impresionantă. Ritmul în care scrieţi nu
vă recomandă a fi un contemplativ, aşa cum v-am considerat într-o cronică. Şi totuşi,
rămân cu impresia aceasta că v-aţi hrănit din greii literaturii universale. Se simte o
disponibilitate deosebită faţă de adevăr şi echilibru, de dreaptă măsură. Care v-au
fost lecturile în copilărie, apoi în adolescenţă? Nu în ultimul rând, care vă este
poetul care v-a deschis întru totul gustul pentru poezie?

Cred că este o confuzie la mijloc. Personalităţi marcante sunt L.I. Stoiciu, Ioan
Es.Pop, Mihail Gălăţanu etc. Eu sunt un biet călugăr ascuns într-o mănăstire şi care,
din când în când, mai aştern pe hârtie câte un rând. Cred şi aş vrea să fiu un
contemplativ. Da! Am mai citit câte ceva din marea literatură a lumii. Precum un
pictor vizitează marile muzee contemplând capodoperele marilor maeştri, aşa şi eu
am vizitat pe cei mai mari de la Homer încoace. Nu Nichita Stănescu şi nici Marin
Sorescu mi-au deschis drumul spre poezie. Toţi cei care au pornit de la cei doi, mai
devreme sau mai târziu, au eşuat în uscăciune verbală. La mine altul este poetul care
m-a luat pe sus şi m-a făcut să zbor. Nu vi-l spun. Rămâne să-l descoperiţi
dumneavoastră sau mai bine, cititorii. Iar despre contemplare, despre o anume
contemplăre de care cel care scrie poezie să nu uite, aduc iarăşi câteva cuvinte pline
de poezie ale aceluiaşi sfânt cuvios Porfirie: „Iubiţi natura şi treziţi-vă de dimineaţă
ca să vedeţi soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri (...) Pe când mă aflam în
regiunea Ahlader lângă paraclisul Sf. Antonie, în Evia, ieşeam în zori de zi să privesc
Marea Egee şi să-i simt mireasma”. Ca să faci lucruri bune e nevoie de echilibru
sufletesc, de o dreaptă cumpănire. Lumina ce cade pe ambele talgere să nu le
îngreueze prea mult, dar nici să le facă prea uşoare.

Aţi colaborat cu numeroase reviste literare, membru al unor cenacluri sau poate aici
greşesc. Sunteţi amabil să refaceţi în câteva puncte esenţiale acest traseu pe care l-
aţi parcurs în literatură ?

Puţin de tot am publicat în revistele literare. Nici prea multe cenacluri n-am vizitat. În
tinereţe, eram membru al Cenaclului din oraşul în care m-am născut. Asta, demult,
foarte demult. Nu cenaclurile te fac poet. Am vizitat pe vremuri Cenaclul de Luni,
unde patrona ca un paşă N. Manolescu. Trăgeam toţi din narghilea mai abitir ca
turcii. Fabrică de împachetat fum – era asemenea întrunire – ideile ieşeau gata
afumate. Ca şi versurile. De aceea au şi rezistat în timp. Dar acesta nu este cel mai
potrivit mod de a te afirma în literatură. Sunt alte căi mult mai onorabile şi mai la-
ndemână. Cei mai frumoşi ani ai mei (o, tinereţe!) s-au dus plutind pe apa sâmbetei,
împuşcaţi în ceafă de nestatornicia şi nebunia de atunci. Vai, câţi ani am pierdut –
mai toată tinereţea! – fără niciun câştig spiritual, decât numai o îndurerată şi amară
experienţă de om chinuit, muncind şi iarăşi muncind pentru a câştiga cu multă
sudoare o bucată cinstită de pâine şi mai ales de a fi singur şi independent, un boem
nebun şi sărac, un hidalgo. Doar poezia m-a ţinut treaz. Mi-a dat aripi şi încă ce aripi
să trec peste multe, multe necazuri. Târziu de tot m-am dumirit că nu poţi scrie
poezie decât dacă te dărui cu toată fiinţa în slujba ei. E ca un blestem. Am simţit şi
trăit pe pielea mea acest lucru şi mi-a fost de ajuns. Acum ştiu cum trebuie să ies la
liman. Slavă lui Dumnezeu!

Poezia e zbor. Cel puţin la dumneavoastră, motivul acesta este adânc întipărit.
Ce presupune zborul până la urmă? Vorbiţi-ne despre rostul zborului, implicit
despre ţinta finală, despre condiţia celui care realizează această incursiune înspre
imaterialul fiinţei...

Poezia dacă e zbor, e un înger. Zborul mi-aduce aminte de aripi. Nu de păsări, de care
abundă poezia mea. Ci de îngeri. De cer, mai ales. Spre zonele superioare ale
spiritului ţinteşte orice zbor. Dacă lucrarea monahului e una de biruire a firii şi de
înălţare deasupra slăbiciunilor ei – de a ajunge la o stare îngerească mai presus de fire
– e nevoie atunci de aripi – mari aripi – nevoinţe peste nevoinţe – lacrimi, smerenie şi
rugăciune. Tot timpul monahul stă adunat în sine, cu sine de vorbă şi cu Dumnezeu.
Aripile vin mai târziu, după multă trudă. Întinse în zbor sunt răstignire. Orice pasăre
care zboară închipuie Crucea. Fără Cruce nu există Înviere. Multe aripi vâslesc în
poezia mea. E şi un dor după înălţimi unde rugăciunea devine contemplare. Domnul
nostru Iisus Hristos S-a Schimbat la Faţă pe muntele Taborului – ca să ne îndrume să
ne ridicăm din cădere, privind spre înălţimi unde străluceşte lumina neînserată.
Strălucirea Schimbării la Faţă e numai lumină, iubire divină şi bună mireasmă.
Mãnãstirea Cernica este aşezată pe o insulă, având în mijloc un mic munte, un fel de
Tabor, pe care Sf. Ierarh Calinic a ridicat actuala Biserică – unde radiază pururi
Soarele Feţii Mântuitorului – supremul punct de sprijin în marile, viitoarele încercări.

Ce vesteşte poezia? Un tip de emoţie, altceva?

Nici într-un caz sfârşitul lumii! Dacă poezia nu este orice, atunci este altceva. Şi acest
altceva îl fac numai poeţii. Această definiţie are desigur meritul să-i păstreze poeziei,
în acelaşi timp misterul şi simplitatea, solemnitatea şi prospeţimea. Poezia vesteşte
Împărăţia Frumuseţii. E uşa deschisă spre Raiul din care am fost izgoniţi. O sută de
ani a plâns Adam afară lângă porţile Raiului. Freamătul frunzelor copacilor din Rai îi
aducea aminte de lumina şi dulceaţa harului pe care le-a pierdut. Poezia totodată
vindecă şi restaurează sufletul. Când poetul din Tracia a fost iniţiat în mistere i s-a
schimbat numele în Orfeu, adică „Lumina care vindecă”. Poezia de cele mai multe
ori o salvează. Iată, mai jos, o poveste despre un anume poet din Elada care a fost
salvat prin cântec de la moarte: În vremea veche era unul de la Atena, care cânta cu
alăuta, pre care o numeşte Scriptura Kitară sau psaltire. Şi atâta zicea de frumos cât şi
fiarele cele necuvântătoare cunoşteau dulceaţa glasului lui. Acesta se afla într-o cetate
străină, şi vrând să meargă la locul lui, la Atena, intră într-o corabie, având avuţia lui
într-o ladă. Iar corăbierii, cunoscând că are ceva strânsoare, făcură sfat să-l ucidă. Iar
el cunoscând sfatul lor cel rău, şi neavând însoţitor, nici ajutor, de vreme ce era
singur, făcea numai rugă cu toată inima, şi se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Deci
luând lăuta zise de jale, căci îşi cunoscuse moartea lui. Atuncea Dumnezeu, fiindu-i
milă de el, trimise doi Delfini mari. Dacă auziră glasul lui, se și apropiară de corabie
(că zic filozofii că aceşti peşti sunt iubitori de oameni, adică îi iubesc pe oameni şi zic
că de ar afla şi vreun mort, îl scot afară la uscat). Iară el, dacă văzu delfinii, sări în
mare, şi-l luară fiarele acelea ţiindu-l şi cu alăuta în mâinile lui şi-l scoaseră în
limanul Atenei, unde erau şi alte corăbii legate, şi văzură şi corăbierii minunea cum l-
a scos şi l-a aruncat la pământ uscat, şi alergară să-l vază, iar el mulţumi întâiu lui
Dumnezeu carele îl izbăvi, după aceea luă alăuta, şi zicând de jale, plângea, şi
plânseră şi aceia dacă îl văzură, şi-l întrebară: „Ce fel de om eşti şi cum te-au scos
delfinii, te rugăm să ne spui”. Şi dacă încetă alăuta şi lacrimile, începu a povesti cum
a păţit, şi, acolo, povestind, sosi şi corabia aceea în care erau tâlharii care au vrut să-l
omoare şi oprise avuţia lui. Şi îndată alergară oamenii şi aduseră om de la judecătorul
locului şi-i prinseră şi-i duseră la judecată, şi cercetându-se, îi întoarseră avuţia, şi pre
ei îi omorâră.

Lirica religioasă numără poeţi de o profunzime cu totul aparte. Nu are rost să îl trec
eu acum în revistă: nu ai cum să îi compari pe Radu Gyr cu Daniel Turcea, pe Vasile
Voiculescu cu Vasile Militaru. De care vă simţiţi totuşi mai apropiat şi, în plus, aţi
putea să ne indicaţi câteva nume dintre cei nou apăruţi?
Părintele Dumitru Stăniloaie mi-a spus într-o zi pe când trăia şi venea pe la Cernica:
„Noi, românii avem un singur mare poet ortodox. Pe Nichifor Crainic”. Într-adevăr,
Nichifor Crainic este un mare poet ortodox. Vezi „Cântecul Potirului, Iisus prin grâu
şi celelalte”. Radu Gyr este un mărturisitor şi un mare poet religios. Daniel Turcea –
un mare poet creştin – ortodox. „Poezia lui este cea mai adâncă redare poetică a
simţirii prezenţei lui Hristos în oameni” ( Dumitru Stăniloaie) Asemeni Vasile
Voiculescu – „exprimă sentimentul prezenţei lăuntrice a lui Dumnezeu în magistrală
formă artistică cu o rară fineţe spirituală” (N. Crainic). Ioan Alexandru, cu coroana sa
de Imne. Zorica Laţcu – Maica Teodosia de la Vladimireşti. Nicolae Ionel de la Iaşi.
Dan Verona, Liliana Ursu, Monica Pillat – iată o constelaţie întreagă de poeţi români
religioşi – chiar mistici. Şi cred că sunt mult mai mulţi de care acum nu-mi aduc
aminte. Aş vrea eu să mă simt apropiat de unul sau de altul dintre cei enumeraţi mai
sus, dar sunt prea mic şi nu mă ţin aripile. Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea harul şi
strălucirea unei poezii ziditoare de suflet. Un adevărat poet religios (mistic) ar trebui
să fie ca o harfă a Duhului, ale cărei corzi anume întocmite să fie atinse tainic de sus.

Sunteţi unul dintre puţinii fericiţi ai acestei lumi. Toiagul de foc pe care îl mânuiţi
are puterile neîndoite. De unde vine toată această energie?

„Fericit cel ce are în ajutor pe Dumnezeul lui Iacob!” În acest sens, da, sunt fericit
pentru că am în ajutor pe Dumnezeu! Mai bine avânt decât energie. Entuziasm decât
avânt. Când Duhul Sfânt te umbreşte, sufletul se umple de har, putere, pace şi iubire.
Mereu tindem să fim umbriţi de har. Mai ales cei care scriu. Sfântul Siluan spune:
„Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi
iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie”. Trebuie să ştii
când să te opreşti. Harul vine rar şi nu stă mult. Mai spune în altă parte Sf. Siluan:
„Frică şi cutremur cuprind sufletul meu când vreau să scriu despre iubirea lui
Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit”. Să nu întristăm pe Dumnezeu cu
niciun păcat, să avem mintea curată de gânduri, să ne smerim iubind pe toţi
deopotrivă, atunci şi harul nu va întârzia să vină. Să cântăm lui Dumnezeu în iubirea
şi smerenia duhului, căci de aceasta se bucură Domnul.

Ieşind pentru o clipă din sfera cuvântului literar, v-aş ruga să ne spuneţi câteva
cuvinte despre energiile necreate. Cum ar trebui să le înţelegem? De fapt, ele ar
trebui înţelese, recunoscute, mai degrabă trăite?

Aici, m-aţi dat gata! Atât de înalt gândiţi despre mine încât mă rugaţi să vă vorbesc
despre lucruri care mă depăşesc, pur şi simplu. Ce-ar fi să vorbim despre păcate!
Despre păcatele mele mai întâi, care sunt mai multe decât nisipul mării. Abia ridic
ochii câteodată la cer, deşi nu sunt vrednic, şi mă rugaţi să vorbesc despre cer? A
cugeta asupra tuturor stihiilor lumii şi asupra însuşirilor lor, slăvind pe Dumnezeu
care le-a creat, este o adevărată desfătare. Chiar asupra firii omeneşti se poate cugeta,
dar privind cele dumnezeeşti nu îi este îngăduit omului să cugete sau să cerceteze.
Numai ce desăvârşiţi o fac, dar cu măsură şi cu deosebită grijă.
Părinte, e vreo altă temă mai profundă în literatură decât iubirea? Cum se ajunge la
iubire?

Da, este! O ştiţi şi dumneavoastră! A vorbi despre iubire e ca şi cum ai vorbi despre
lumină. Iubeşti şi atât! Cum se ajunge la ea? Deschizi fereastra, sau mai tainic, ochii
sufletului, se-nţelege! Iubire în sens creştin. „Am simţit pe buze lumină”. Cuvântul
este lumină când iubeşti. Poetul iubeşte mereu pentru prima dată. Iată ce spune un
poet American, Robert Frost, despre iubire: „Căci aceasta-i iubirea şi nimic altceva /
Lăsată de Dumnezeu din raiul ceresc / Să-i sfinţească pe oameni atât cât va vrea / Pe
măsura în care şi ei se sfinţesc”(trad. M. Mihalache). Oare mai trebuie amintite
frumoasele „Imne ale Iubirii Dumnezeeşti” scrise de Sf. Simeon Noul Teolog?
Teoretizând, pierdem esenţa şi rostul temei – care este amplă şi plină de frumuseţe
duhovnicească.

Deşi am vrut să evit o asemenea întrebare naivă, totuşi, cum se împacă dragostea de
literatură cu treburile administrative pe care le aveţi de dus la bun sfârşit?

Da! Foarte greu! Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu ajung mereu la liman. Numai eu
ştiu cum! Oricât m-aş feri de a face ceva aproape de literatură, tot nu reuşesc. Ea vine
oricum, dacă ai ochi şi simţiri adecvate. Într-o zi intră în birou un domn străin din
Bucureşti ca să plătească o taxă la mânăstire. După aceea, eu neavând ce face, ca să
mai destind atmosfera, îl întreb cu ce se ocupă. El îmi răspunde că este architect.
Apoi îmi zice: „Uitaţi-vă la mine mai bine. Ce impresie vă face chipul meu? Puteţi
să-l asemănaţi cu cineva?” „Da, am răspuns eu oarecum surprins. Aveţi o figură cam
poetică”. „Aţi ghicit. Ei, părinte, eu, în adolescenţă am fost modelul folosit de
sculptorul Gh. Anghel pe când lucra la statuia lui M. Eminescu din faţa Ateneului.
Sculptorul stătea la noi şi ori de câte ori avea nevoie mă chema de la joaca de afară ca
să modeleze chipul marelui poet. Şi aşa a durat mult timp până a ajuns la veritabilul
statuar de astăzi din faţa Ateneului. Ei bine, am mai îmbătrânit şi eu.Trăsăturile feţei
s-au adâncit încât şi eu nu mă mai recunosc. Dar ştiu că adevăratul meu chip se află
imortalizat în persoana unui mare geniu şi acest lucru îmi dă oarecare mângâiere şi
linişte”.

Vă mulțumesc tare mult pentru tot!