Universitatea Ștefan cel Mare Suceava,

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

Specializarea română – italiană
Anul III ZI

Analiza stilistică şi la nivel de conţinut a Psalmilor 128 şi 138 ai lui

Dosoftei

Sub influenţa calvină, ideea parafrazării psalmilor, se răspândeşte în toate culturile

europene. În Polonia, Jan Kochanovschi, a transpus în 1579 după exemplul lui Clement Marot şi
Théodore de Bèze, psalmi în limba poloneză. Dosoftei, cunoscând opera lui Kochanovschi, a
preluat de la acesta ideea versificării psaltirilor.Datorită faptului că modelul a fost acelaşi pentru
toţi poeţii care au versificat psalmi, adică Psaltirea din Vechiul Testament, originalitatea unui
poet trebuie căutată mai ales în sistemul de versificaţie, decât în fondul de idei şi sentimente.
Tălmăcind psalmii lui David, Dosoftei realizează nu doar o simplă traducere, ci şi o
prelucrare a lor, deşi s-a izbit de insuficiente mijloace de expresie literară pe care le putea oferi
atunci limba română. Cu toate că versul său este stângaci, când ia ca model versul popular, limba
stihurilor lui devine imediat curgătoare, muzicală şi ritmică. Dosoftei apelează la modelul poeziei
populare, astfel încât psalmii să fie accesibili ascultătorolor, uşor de înţeles, de cântat în biserică
şi de memorat. Psaltirea cuprinde toată gama trăirilor umane îndreptate spre psalmul
transcendent şi, totodată, recuperează realitatea românească asemănătoare celei biblice. Dosoftei
s-a străduit să caute forma cea mai limpede şi mai armonioasă a limbii, care să fie înţeleasă în
toate ţinuturile româneşti.
 ,,Psaltirea pre versuri tocmită” a fost tipărită în 1673 la Uniev (Polonia) şi cuprinde psalmi
biblici, pe care Dosoftei i-a versificat într-o manieră artistică impresionantă, fapt care l-a
determinat pe Nicolae Manolescu să afirme că Dosoftei este ,,întâiul monument de limbă poetică
românească”. Datorită vastei sale culturi, Dosoftei a reuşit să ceeze o versificaţie după rigorile
versului cult, pe care l-a îmbinat cu metrica populară românească şi cu stilul poeziei folclorice.
Scriitorul îndeamnă cititorul să descopere tâlcul, învăţătura care se desprinde din psalmi şi să
pătrundă dincolo de sensul ei parabolic.
Dosoftei este socotit de comentatori ctitor al poeziei lirice româneşti. Făcând efortul de a găsi
cu orice preţ cuvântul solicitat de rimă, Dosoftei va ignora adesea exactitatea sensurilor
termenilor şi de aici remarcabile îndrăzneli metaforice. El adaugă versuri fără corespondent în
textul biblic sau imprimă spaţiului bun ,,aer moldovenesc”. Modificările de măsură a versurilor
favorizează schimbări de tonalitate, astfel încât putem distinge doine de jale, imnuri de slavă,
rugăciune umilă, confesiuni, meditaţii. Dacă în prima treime a Psaltirii ezitările sunt frecvente,
varietatea ritmurilor încercate fiind foarte mare, în celelalte părţi versul se domoleşte, putându-se
observa un progres al îndemânării prozodice, noutatea frapantă constituind-o apelul curent la
metrul folcloric, impus ca model poeziei culte.
Nicolae Iorga aprecia talentul marelui versificator spunând următoarele: ,,Psaltirea în versuri
se desface în două părţi: una, în care scriitorul nu vrea să coboare ci-şi înşiră solemn după
datina celor învăţaţi şi alta, partea cea mai întinsă, în care el uită mândria volumelor răsfoite şi
se lasă furat de ritmul uşor, săltăreţ viu al cântecului popular. Acesta din urmă rămâne una din
părţile cele mai trainice ale operei sale poetice.”
Psalmul este o specie lirică, prin care poetul înalţă un imn religios divinităţii, exprimându-şi
sentimentele de smerenie şi laudă pentru măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu.
Cuvântul psalm vine de la grecescul ,,psalmos” care înseamnă compunere poetică biblică,
având caracter de rugăciune, odă, elegie sacră.
Creaţiile lirice ale ,,Psaltirei” sunt traduceri ale psalmilor atribuiţi lui David şi de aceea
Dosoftei îi numerotează.

PSALMUL 128
De dese ori s-au pus să mă lupte,
Din tinere zâle, cu oşti multe;
 Spune, Izráil, să să-nţăleagă
Preste ţară, să nu prinză tagă.
De multe ori s-au pus cu războaie,
Din pruncie să-m facă nevoaie,
Ce nemică n-au putut să-m strice,
Puindu-mi-să-n gârbă cu price.
Ş-au lungit strâmbătatea cu oaste,
Să-m dea război păgânii din coaste ;
Domnul dirept, pizmaş ce-or să-m strice
Le-au despărţât capul de cerbice.
Să să-ntoarcă-ndărăpt cu ocară
Pizmaşii Sionului din ţară
Şi ca iarba de pre zidi nezmultă
De soare să sece-n vreme scurtă,
Să n-aibă cu secerea-n ce trage
Secerători ce vor vrea să bage.
Şi ca cela ce culege spice,
Să n-aibă snop din ce să rădice,
Şi drumeţii să nu le grăiască:
„Bine-aţ fi, Dumnezău să sporească!“

Prin Psalmul 128, poetul Dosoftei aduce un blestem duşmanilor lui Izrail, celor care cutează
să calce ţara prin multe războaie, fiind obligat ca din fragedă pruncie să lupte împotriva
păgânilor.Invocând puterea divină, ,,Domnul dirept” le-a despărţit capul
de ,,cerbice”blestemându-i pe ,,Pizmaşii Sionului” să se întoarcă în ţara de unde au venit. Îi
blesteamă să nu aibă ce secera, oamenii să nu le vorbească şi să piară cât mai repede iar
Dumnezeu să nu le sporească bogăţia.
Psalmul este alcătuit din 22 de versuri cu rimă împerecheată, măsura vresului fiind de 10
silabe.
Stilul psalmului se caracterizează în principal prin cuvinte şi expresii populare ( zâle, preste,
să nu prinză tagă, din pruncie, ce nemică n-au putut, gârbă cu price,etc.) ceea ce dă poeziei
oralitate. Aceste cuvinte şi expresii populare sunt sugestive pentru ilustrarea stărilor sufleteşti ale
poetului ( de ură, de dispreţ faţă de duşmani). Aceste stări sufleteşti le observăm în folosirea
persoanei I ( să mă lupte, să-mi facă, să-mi strice, puindu-mi, etc)., acestea fiind mărci ale eului
liric.
Limbajul artistic al Psalmului este alcătuit din regionalisme ( tagă, price, gârbă, cerbice),
arhaisme ( păgâni), locuţiuni populare ( să nu prinză tagă, s-au pus cu războaie, să-mi facă
nevoie).
Fiind primul poet cult Dosoftei ceează psalmi expresivi prin folosirea procedeelor artistice
precum epitetul ( domnul dirept ), comparaţii ( Şi ca iarba de pre zidi nezmultă / De soare să
sece-n vreme scurtă ), metafore ( Pizmaşii Sionului).
Lexicul poetic şi tonul general caracteristic indică influenţa clară a limbii populare aşa cum
este folosită ea, pitorescă şi dură de către vorbitorul popular în blesteme ( Să n-aibă snop din ce
să rădice, / Şi drumeţii să nu le grăiască.)
În acest psalm observăm năzuinţa fierbinte a poetului de a desăvârsi vers după vers,
conform spuselor lui ,,foarte cu osândie mare”, fapt ce poate fi interpretat ca un sentiment de
omagiu adus divinităţii.

PSALMUL 138
Doamne, tu mi-ai pus ispită,
Ca să m-arăţ fără smântă. Şiderea mea şi culcatul
Tu-m ştii, Doamne, şi sculatul.
Şi gândul mieu de departe L-ştii că nu-i cu răutate.
Cărări, potici mi-s cercate
De svânta ta bunătate
Şi-m vez şi calea de-i strâmbă,
Că n-am vicléşug în limbă.
Tu mi-ai cunoscut târzâiul,
De-l tâlneşti cu timpuriiul.
Şi tu m-ai făcut din tină,
Luând cu svânta ta mână.
Şi nepriceput rămâne
Înţălesul tău de mine,
Că ţi-i mare-nţălepciunea,
De nu poci să-i ştiu minunea.
Şi de duhul tău n-am fugă,
Ca să scap să nu m-agiungă,
Nice de svânta ta faţă
N-am într-alte părţ povaţă.
Cătră ceri de m-aş sui-mă,
Eşti acoló, de m-ei1 şti-mă,
De-aş pogorî unde-i iadul,
Şi de-acolo m-déşchiz vadul,
De-aş zbura spre demineaţă
Preste mări fără povaţă,
Cu mâna ta cu cea stângă
M-ai purta fără de tângă,
Şi cu direapta ta svântă
M-ai ţânea fără de smântă.
Şi-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aş teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.
Că-ntunerecul s-albeşte
De tine, când te zăreşte,
Şi noaptea să luminează
Ca zua, slobozând rază.
Că-ntunerec şi lumină
Îţ este, Doamne, pre mână.
Tu m-ai plămădit în maţe,
De m-ai dat maică-mea-n braţe.
Ţ-voi mărturisi-n minune
De straşnic şi te voi spune
De lucruri ce faci mirate,
’N sufletul mieu răsfirate.
Că mi-s de tine-nşirate
Oasele şi măsurate,
Şi statul mi-i de supt tină,
Făcut de svânta ta mână.
1 mă vei.
Şi ochii tăi, Doamne svinte,
Îm văd lucrul de mainte,
Că-n cartea ta toţ chiline
Să vor scrie, cum să vine,
Şi s-or zidi-n zî de viaţă,
Nemică să n-aibă greaţă.
Că mie m-este cinstită Ceata ta,
Doamne, cea svântă,
Ce i-ai datu-i cu tărie
Să s-aşeze pre crăie,
Să mulţască-ntr-aşezare
Ca arina de pre mare.
Şi eu încă m-oi scula-mă
Ca să-ţ fiu,
Doamne, pre samă.
Şi-i vei ucide din viaţă
Pre ceia ce-ţ sunt cu greaţă.
Că oamenii crunţ în sânge
De la mine s-or împinge,
Ce cugetă răutate
De iubita ta cetate.
Aceia ce ţî-s cu greaţă
Mi-s urâţ a-i vedea-n faţă,
 Că de dânşii mă topeşte
Râhna şi mă veştezeşte,
Şi de dânşii mă-nstreină
Pizma lor acea bătrână.
Cearcă, Doamne, de găseşte
Ce-ţ inema mea prieşte,
Şi-m întreabă de cărare,
Că-ţ priesc cu aşezare.
Şi din cărarea de smântă
Mă du-n calea ta cea svântă.

Spre deosebire de Psalmul 128, Psalmul 138 este un cântec de laudă înălţat pentru slava lui
Dumnezeu pentru că l-a creat ,,Tu m- ai plămădit în maţe, / De m-ai dat maică-mea-n braţe.”,
pentru că îl povăţuieşte în viaţă ştiindu-i şederea, culcatul, sculatul, gândul, drumul drept prin
viaţă.
Psalmul are şi o tentă filozofică deoarece poetul, prin intermediul eului liric, se întreabă cum
l-a putut crea, cât de mare îi este înţelepciunea, de a putut crea minunea minunilor- omul. Eul
liric îşi pune întrebări asupra iadului, asupra raiului,despre ceata celor drepţi, ceata celor cinstiţi.
Este compus din 84 de versuri, acestea fiind formate din 3,7,8,11 silabe. Are o rimă
împerecheată ceea ce demonstrează că Dosoftei are simţul ritmului şi o spontaneitate în găsirea
unor forme ritmice, variate şi originale.
În textul Psalmului întâlnim numeroase regionalisme ( slobozând, tângă, smântă, deşchiz,
pogorî), arhaisme ( statul ), locuţiuni populare ( M-ai purta fără de tângă, M-ai ţânea fără de
smântă ), expresii populare ( fară smântă, svânta bunătate ).
Figurile de stil sunt numeroase, remarcându-se inversiuni (Cinstită ceata ta, zânta faţă, iubita
cetate), metafore (că-n cartea ta la toţi chiline, vicleşug în limbă, cărarea de smântă ), epitete
( ceata cea zvântă, pizma bătrână ). am povaţă
Întâlnim de asemenea şi mărci ale eului liric, verbe la persoana I (să scap, să m-ajungă, n-),
pronume personale la persoana I ( mi, mine, m, mă).
 Ca mod de expunere predominant este monologul liric adresat deoarece poetul se
adreseeează lui Dumnezeu, fapt ce îl observăm prin folosirea persoanei a II-a la pronume si la
verbe (tu ştii, tu ai pus,tu ai cunoscut, tu ai făcut, etc.)
Muzicalitatea poetică este creată de către Dosoftei aşa cum arăta G. Călinescu ,,Dar mai
ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea
vorbei, care dau mireasma mâhnirilor abstracte ceea ce face ca poetul să creeze modele poetice
durabile.
Aceste texte se dovedesc involuntar moderne prin frenezia mărturisirii: psalmistul vorbeşte
în deplină sinceritate relevându-şi cursul firesc al gândirii, fluxul conştiinţei.