AMINTIRI DESPRE ARGHEZI

Prof. Mihalcea Carla

Şcoala nr.1 Pantelimon-Ilfov

Intreaga creaţie a acestui mare scriitor, Tudor Arghezi, relevǎ complicatele probleme ale omului
modern, spirit complex, confruntat cu realitǎţi diverse si dinamice.

Având in vedere relaţia poet- divinitate in opera arghezianǎ, mǎ voi referi la amintirile parintelui
Valeriu Anania pentru a întregi profilul poetului şi al omului Tudor Arghezi. De ce memoriile acestui prelat,
expuse in cartea sa Rotonda plopilor aprinşi? Pentru cǎ, dupa cum insuşi afirma:

,, Nu cred ca printre scriitorii de acum, incǎ in viatǎ, sǎ fie un altul care sǎ-l fi cunoscut mai bine pe
Arghezi, un altul care, pe durata unui sfert de veac, sǎ-i fi calcat pragul si sǎ-l fi primit de mai multe
ori in odaia lui, fata de care poetul sǎ-şi fi deschis sufletul mai larg. Nu mulţi îl vor fi vǎzut pe Arghezi
plângând, nu mulţi vor fi fost martori disperǎrii lui. Şi nu mulţi vor fi având o biografie in care
Arghezi sǎ se fi inserat cu ponderea unui gest al destinului.”

Frecventându-l la casa din Mǎrtişor, autorul acestor memorii pǎtrunde in universul familial şi al creaţiei
argheziene.
Nu spune cǎ i-ar fi plǎcut casa construitǎ dupa indicaţiile scriitorului ci cǎ poartǎ amprenta personalitǎţii
lui. ,, Fugit din cǎlugǎrie şi rostuit in viaţa socialǎ, lui Arghezi i-a plǎcut întotdeauna sǎ se creadǎ , intr-un fel, tot
la mǎnǎstire... Casa lui Arghezi pǎrea într-adevǎr, un mitoc al Mǎnǎstirii Dintr-un Vis.”

Ceea ce l-a cucerit pe Anania, invǎţǎcel în ale literaturii, erau firescul si spontaneitatea cu care Arghezi
scria si vorbea ,, rar, gutural spontan si colorat, cu asocieri de o uimitoare prospeţime. Când îi venea bine, nu
evita calamburul.”
,, Mi-a plǎcut la Arghezi discreţia muncii literare”; si Anania descrie chilia, adicǎ odaia de lucru a
poetului, o cǎmaruţǎ simplǎ la parterul casei , cu mobilǎ modestǎ si cateva lucruri trebuitoare, o etajerǎ cu cateva
cǎrti si mape, un radio, o gravurǎ a Mitzurei, o icoanǎ veche infǎtişând pe Sfantul Nicolae, un şirag de mǎtǎnii
vegetale numite Lacrimile Maicii Domnului si o sobǎ de tuci cu burlan. Prin fereastra deschisǎ se vedea o
creangǎ ,, spanzuratǎ de cer”. A remarcat ordinea de pe masa de lucru unde nu se aflau manuscrise ,,uitate” sau
rǎvǎşite.

Din amintirile parintelui Anania mi s-a pǎrut interesant sǎ reţin mai ales pe acelea legate de experienţa
monahalǎ a lui Arghezi. Din acestea reproduc în continuare:

,, Arghezi purta in sine nostalgia unei vieţi monahale prin care trecuse ca un meteor , nostalgie pe care i- o
surprinsesem de nenumarate ori în lungile noastre conversaţii din chilia lui cu velinţa olteneascǎ sau la masa de
sub vişin. Nu mi-a spus niciodatǎ – şi nici nu l-am intrebat – ce anume il fǎcuse pe tânǎrul de 20 de ani sǎ batǎ
la poarta mǎnǎstirii si sǎ solicite azilul unei tagme pentru care, evident, nu era fǎcut; dar unele nuanţe ale
istorisirilor lui m-au facut sǎ cred cǎ sǎrǎcia in care se zbǎtea nu fusese strǎinǎ de o asemenea hotǎrâre. Mai
mult, aş bǎnui cǎ, la vârsta aceea, Theo nu se credea fǎcut nici pentru viaţa obişnuitǎ.”
 Aceasta ultimǎ idee se sustine si prin pǎrerea poetului, aceea cǎ unii scriitori, prin natura lor inadaptaţi, ar
trebui sǎ poata gǎsi refugiu si de lucru la mǎnǎstirea Cernica fǎrǎ obligaţia de a se cǎlugǎri, ,, un fel de cǎlugǎrie
<< in civil>>’’.
Din experienţa monahalǎ, Arghezi a pǎstrat o amintire luminoasǎ, mitropolitul Iosif Gheorghian, ,,naşul” sǎu
bisericesc, ,, un ierarh cǎrturar şi cu o viatǎ foarte curatǎ, cǎruia Arghezi i-a pǎstrat , fǎrǎ umbre, o amintire
suavǎ”.
La Cernica, fratele şi apoi ierodiaconul Iosif a stat într-o chilie din casa numitǎ,, stǎreţia veche”. S-a ataşat
de fratele Petre pe care-l iubea pentru ,, curǎţia lui sufleteascǎ”. Acesta ziua pescuia şi seara frigea peştii pe
cǎrbune, in chilia lui, apoi îl chema pe vecin la ospǎt , cinstindu-se cu vin si cântând un heruvic, un axion,
anixandrele, o priceasna şi in cele din urmǎ un cântec lumesc, Trǎiascǎ regele...
In chilia de la Cernica şi în peisajul mǎnǎstirii, Arghezi a scris poeme ce aveau sǎ fie cuprinse in volumul
Cuvinte potrivite.
Nu s-a putut impǎca cu atmosfera si deprinderile monahale şi mai ales cu intrigile feţelor bisericeşti de la
Mitropolie unde fusese adus de mitropolitul Iosif Gheorghian, de aceea a pǎrǎsit cinul monahal in 1905. In
aceastǎ perioadǎ a avut o legǎturǎ tainicǎ cu Constanţa Zissu, in urma cǎreia a aparut Eliazar. In 1957 ,
Eliazar( cineastul Elie Lotar) a venit la Bucureşti sǎ-şi vada tatǎl. Impreunǎ , tatǎ si fiu, insoţiţi de pǎrintele
Anania au vizitat Cernica. Reîntors dupǎ mai bine de 50 de ani, Arghezi a trǎit emoţii puternice pe care Anania
le-a observat şi astfel a inţeles ceea ce mulţi nu cunoşteau din personalitatea scriitorului:

,, In fiinţa lui intimǎ, poetul era un mare emotiv, dar în acelaşi timp era posedat de un demon care-i
denunţa emotivitatea drept slǎbiciune şi-l fǎcea sǎ se împotriveascǎ propriei lui naturi. Ironia sarcasmului,
deriziunea, grotescul, erau tot atâtea arme cu care se apǎra de sine insuşi. Lacrimile interioare îi opunea virulenţa
unui verb corosiv, menit s-o striveascǎ”
Şi continua relatând alte imprejurǎri în care a observat comportamentul şi opiniile marelui scriitor:
,, ... Arghezi nu vedea lumea printr-o oglindǎ strâmbǎ, ci o strâmba el insuşi spre a-şi disimula
propriile-i afecte, de care se sfia in faţa oamenilor şi, poate, in faţa lui însuşi. Sufletul lui era departe de a fi o
lentilǎ diformǎ sau deformatǎ a universului mare şi mic ; altfel nici Cartea cu jucǎrii, nici Ce-ai cu mine
vântule? nu s-ar fi nǎscut vreodatǎ. Fireşte, vorbesc de sufletul lui, nu de programul sǎu estetic sau de ipostaza
moralistului.”

Poetul a retrǎit multe momente din tinereţe in acea vizitǎ la mǎnǎstirea Cernica. Intrând in chilia lui de
altǎdatǎ, nu s-a putut abţine şi ,, şi-a prins capul in palme şi a prins a plânge cu adevǎrat, abandonându-se într-o
cascadǎ de sughiţuri. Eu si fiul sǎu ne-am fǎcut semn , am ieşit tiptil din odaie şi am rǎmas pe cerdac pânǎ ce
poetul, uşurat de lacrimi , a venit la noi sǎ ne mulţumeascǎ de singurǎtate.”

Plimbându-se tustrei in asfinţitul soarelui de varǎ, Anania a recitat urmǎtoarele versuri:

,, Sufletul meu işi aduce-aminte
Şi-acum şi ne-ncetat de ce-a trecut,
De un trecut ce-mi e necunoscut,
Dar ale cǎrui sfinte oseminte
S-au aşezat in mine fǎr’ sǎ ştiu
Cum nici pǎǎmântul ştie pe-ale lui
In care dorm statui lânga statui
Şi-i zǎvorat sicriu lângǎ sicriu...”

Atunci a vǎzut iar sub ramele ochelarilor lui Tudor Arghezi douǎ şiruri de lacrimi pe care el nici nu
încerca sǎ le ascundǎ. Mulţi ani mai tarziu, scriind aceastǎ carte, Anania avea sǎ inţeleagǎ gestul lui ca un act de
cruzime.
Dar sǎ lǎsǎm spiritele înalte sǎ se odihneascǎ în lumea de dincolo şi sǎ ne vegheze cu îngǎduinţǎ .
BIBLIOGRAFIE
1. GEORGE CALINESCU Istoria literaturii române de la origini pânǎ în prezent, Fundaţia

Drǎgan, Editura nagard, Madrid- Paris-Roma, Pelham N. Y.,

1980.

2. VALERIU ANANIA Rotonda plopilor aprinşi, Editura Cartea Româneascǎ, Bucuresti,

1983.