CARAGIALE – CONTEMPORANUL NOSTRU

„Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent.”
I. L. Caragiale, Câteva păreri, „Ziua”, nr. 35, 22 februarie 1896
În conformitate cu singurul document oficial care menționează nașterea, data nașterii lui Ion Luca
Caragiale este 1 februarie 1852 în satul Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul
Dâmbovița. Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist,
este considerat, pe bună dreptate unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-
mortem al Academiei Române. Dar nu voi comenta date din biografia scriitorului, deşi anul acesta se vor
împlini 100 de ani de la plecarea lui în nefiinţă (9 iunie 1912), ci voi aborda aspecte ale creaţiei sale,
părerile autorului Nopţii furtunoase despre oamenii vremii, despre moravuri şi năravuri, despre politică,
dar şi părerile sale estetice despre cultură în general şi despre teatru în special..
Pentru a înţelege esenţa creaţiei lui Caragiale trebuie, înainte de toate, să pornim de la studiul Câteva
păreri (1896), care reprezintă un adevărat cod al esteticii sale. Deşi a fost socotit naturalist, zolist, opțiunea
estetică a scriitorului este categorică în privinţa talentului, a creativităţii şi nu a apartenenţei la un curent
literar sau altul.
„A crea – a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă, care să
îmbrace o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea – aceasta este puterea
naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate
ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți.”
Ca orice creator, Caragiale realizează rolul presei în societate, puterea acesteia de a influenţa cititorul,
considerând presa „pâinea cotidiană”, dar spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune
de asanare civică, I. L. Caragiale a folosit limbajul ironic, pentru îndreptarea relelor unei societăţi.
„Într-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în sistema constituţională şi în concertul marilor puteri,
gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii.”(I. L.
Caragiale, Succesul „Moftului român”, „Moftul român”, nr. 4, 7 februarie 1893).
În articolul Politică şi literatură. Corespondenţă, III, publicat în „Universul”, la 17 aprilie 1909, Caragiale
aduce un elogiu lui Eminescu, susţinând că, indiferent de locul pe care l-ar fi ocupat în politică, dacă ar fi
trăit şi ar fi ajuns politician (Eminescu, aşa cum bine ştiţi, a fost unul dintre cei mai mari gazetari politici
ai vremii), ar fi rămas acelaşi mare poet. Aprecierea geniului eminescian este fără putinţă de tăgadă, aşa
cum reiese şi din fragmentul următor:
„Frate Vlahuţă,
Mai întâi, eu nu cred că Eminescu, dacă ar mai trăi, «intrând în lupta politică şi ajungând mare şi
puternic», n-ar mai scrie, şi ar înceta să fie poetul pe care-l admirăm. Ba, iartă-mă, cred tocmai contrariul.
De ce să ne amăgim cu un optimism exagerat? Trăim într-o societate unde încă îi trebuie cuiva, fără nume
de familie ori fără avere, de două ori minte ca să nu treacă prost; într-o vreme când, fără avere sau nume
de familie, i se poate tăgădui talentului nu numai viitorul, ci şi trecutul.”
Caragiale a încercat să facă politică, trecând de la un partid la altul. Dar discursul său politic, vorba unui
mare scriitor contemporan, nu se ridica mult deasupra discursurilor personajelor sale. Descumpănit,
Caragiale se retrage şi în urma atâtor dezamăgiri părăseşte ţara şi pleacă la Berlin.
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar, revoltele ţărăneşti din primăvara anului 1907
l-au determinat pe Caragiale să publice, în luna noiembrie a aceluiaşi an, la București, broșura 1907 din
primăvară până’n toamnă, punctând cu exactitate cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din
primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului
vienez „Die Zeit”, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907,
cu semnătura Un patriot român:
„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și
bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.”
Barbu Ştefănescu Delavrancea, cel care l-a şi apărat în procesul în care a fost acuzat de plagiat, i-a scris o
scrisoare emoţionantă marelui său prieten:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de
mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre – pe deasupra țării și în detrimentul țării – cu lăcomia
nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu …”
Importante şi de actualitate şi azi sunt reflecţiile sale despre teatru, literatură, muzică, artă în general.
„Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de deosebită de
literatură, în genere, şi, în special, de poezie ca orişicare altă artă – de exemplu arhitectura.”(I. L.
Caragiale, Oare teatrul este literatură?, „Epoca”, 8 august 1897).
„Dacă mi-ar fi vreodată permis să dau poveţe unor artişti dramatici, le-aş spune, fără să stau mult pe
gânduri: alegerea repertoriului este o chestiune importantă pentru voi dintr-un singur punct de vedere – al
potrivirii pieselor cu forţele de care dispuneţi. În afară de acest punct de vedere, o piesă n-are nici o
importanţă pentru voi, ca artişti. Arta dramatică este o artă de perfecţie: astfel, ea are un scop special –
reprezentarea, reprezentarea frumoasă. Voi trebuie să conciliaţi acest scop cu al dramaturgului; nu trebuie
niciodată să i-l subordonaţi.”
(I. L. Caragiale, Ceva despre teatru, „Epoca”, 13 decembrie 1896).
„Principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţiune prin mijloace
convenţionale de la om la om.”(I. L. Caragiale, Oare teatrul este literatură?, „Epoca”, 8 august 1897).
„Executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face să cază cea mai
importantă piesă. Fară-ndoială cine zice teatru bun vrea sa zică actori buni.” (I. L. Caragiale, Teatrul
Naţional, V, „Evenimentul”, Iaşi, 3 martie 1898).
„…de ce e Manolescu mult mai bine în Hamlet decât în Ruy Blas? Pentru că în cel dintâi e mult mai puţin
imperfect decât în cel d-al doilea. Şi e mai uşor unui talent tânăr şi sănătos să se apropie mai mult de
perfecţie într-un rol aşa de bine făcut, cum este melancolicul şi simpaticul prinţ al Danemarcei – cu
nehotărârea lui, cu despreţul lui pentru deşertăciunile omeneşti, cu filozofia lui şi cu dorul acela, pe atât de
nesecat pe cât e de neajutat de energie, de a răzbuna pe nobilul şi nefericitul său tată – decât rolul
lacheului blegoman şi impertinent, debitând toată seara tirade piramidale, în care-şi face reclama măreţelor
sale calităţi de inimă.”
(I. L. Caragiale, Cronica teatrală, II, „Voinţa naţională”, 18 octombrie 1885).
„Virtuozul e un concertist; o cât de bună orchestră lui i se pare bună numai ca sa-l acompanieze. Nouă ne
trebuie însă o simfonie de Beethoven, nu variaţiile lui Paganini.Acea orchestră o avem desigur: sunt destui
de dibaci artiştii noştri; teatrul nostru posedă elemente preţioase. Însă… însă mai trebuie şi un maestru
care să bată tactul.”(I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, II, „Evenimentul”, Iaşi, 5 februarie 1898).
„Dacă e o favoare viaţa, cine nu gustă din farmecul generoasei muzici este un fel de orb care nu o poate
simţi întreagă acea favoare: el nu se poate bucura de o nemăsurată frumuseţe binefăcătoare, cărei numai
lumina îi poate fi pereche.” (I. L. Caragiale, Al doilea concert simfonic Peters, „Epoca”, 1 ianuarie 1897).
„Teatrul nostru naţional n-are decât artişti de foarte mare valoare; cel mai puţin: fiecare are enorm talent;
cel mai mult; unii au chiar geniu.”
(I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, II, „Universul”, 3 decembrie 1899).
„Cine înţelege ce este arta, orice i-ar spune aşa-numitele sentinţe fără apel ale opiniei publice, nu se va
putea un moment amăgi asupra deosebirii fundamentale dintre stil şi manieră.”(I. L. Caragiale, Câteva
păreri, în Notiţe şi fragmente literare, „Biblioteca pentru toţi”, nr. 121-122, 1897).
„O piesă de teatru, veche sau modernă, simplă sau complicată, întrucât nu e urâtă, falsă ori de-a dreptul
neroadă, n-are alţi sorţi de a ne interesa decât felul cum va fi executată. Teatrul, ca şi muzica şi arhitectura,
este o artă de execuțiune materială. O piesă de teatru, o bucată de muzică sunt ca un plan arhitecton: ele
notează, până în amănunte, o construcţie – o grămădire raţională de materialuri. O deosebire numai: pe
când construcţia arhitectonică rămâne una, fixă şi durabilă, şi, voind să se repete, va fi tot aceeaşi, fiindcă
materialurile ei sunt inerte, construcţia dramatică şi cea muzicală se iau în mişcare; încep, se petrec şi se
sting în câteva momente sub atenţia noastră, şi, voind să se repete, sunt totdeauna altfel, fiindcă
materialurile lor sunt însufleţite. [...]De aceea, la teatru, la muzică, la arhitectură, arta execuţiunii este tot
aşa de importantă ca şi arta concepţiunii. Ba la teatru şi la muzică arta execuţiunii capătă o importanţă cu
atât mai mare cu cât materialurile de construcţie sunt deosebite suflete omeneşti, iar nu pietre şi lemne.
Executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face sa cază cea mai
importantă piesă. Fără îndoială, cine zice teatru bun vrea să zică actori buni.”(I. L. Caragiale, Teatrul
Naţional, V, „Evenimentul”, Iaşi, 3 martie 1898).