Bunica, o amintire nemuritoare

Mi-i fraged sufletul şi-orfan... Şi parcă-i spart în mii de cioburi pierdute în dezlănţuirea
năpraznică a mării... Şi se îneacă parcă în durere, lacrimi şi speranţe-amăgitoare... Şi-o liră parcă-
ngână duioase reverii...
Iar zarea clară şi senină, plângând în lacrimi sângerii, murmură şi-ascultă-n taină dulci
ecouri călătoare venite dintr-un rai necunoscut...
Venite dintr-o lume desprinsă din poveşti, în care soarele, minge zglobie de aur, gâdilă cu
razele lui jucăuşe iarba somnoroasă şi dezmiardă cu pasiune crinii plăpânzi şi diamantini,
candele serafice umplute cu ulei de Aştarut, zieţa dragostei şi Afrodita, zeiţa frumuseţii. O lume
în care azurul senin al nemărginitului se îngemănează cu smaraldul terestrului într-un singur vers
de amor, în care visele devin realitate iar fericirea nu are limită în poalele calde ale bunicii.
Şi parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie iar ochii mi se umplu de lacrimi când mă
gândesc la bunica mea: izvor dulce din care mereu m-am adăpat eu, suflet inocent însetat de
tandreţe şi cunoaştere; soare înfocat la al cărui răsărit se închină tot apusul dreptăţii; pom sădit pe
malul Fluviului Frumuseţii, cu fructe pe care mereu le-am cules eu, suflet fraged înfometat de
dragoste şi dreptate; liră multicoloră ale cărei coarde îngână cele mai duioase melodii, care îmi
umplu sufletul de blândeţe şi delicateţe.
Înţelepciune, dreptate, dragoste şi speranţă... Asta era bunica mea.
Şi ce dezmierdări calde-mi mai dădea! Şi ce mângâieri blânde, şi ce răsărituri dulci! Şi ce
lin pluteam pe aripile viselor în poala ei, sub piersicii cu flori trandafirii! Şi câte-amurguri sfinte,
străvezii, ne împleteau atâtea gânduri şi speranţe! Şi câte stele jucăuşe ne-au zâmbit în nopţile cu
lună plină şi senină!
Şi soarele, cu bicele-i de aur, cu razele-i calde, diafane, ne ţesea vise şi speranţe, ne
dezmierda cu neîncetare. Iar bunica se uita adânc în ochii mei negri şi cuminţi, iar ochii i se
umpleau de lacrimi şi inima ei radia lumină curată.
Acum chipul ei a rămas, în cămara sufletului meu, cea mai sfântă icoană a copilăriei. A
rămas aşa, tânără şi blândă, cum a fost dintotdeauna: cu buzele uscate, ochii vioi şi albaştri ca
azurul cerului primăvăratic, părul nins şi lung, iar pielea lovită de bicele necruţătoare ale
timpului.
 Acum mi-i inima tristă, lovită de valurile învolburate ale unor amintiri veşnic
nemuritoare, de-ale mele doruri toate jalnice şi-apăsătoare.
Dar nu o voi uita niciodată pe cea de-a doua mamă a mea, iar icoana bunicii va rămâne
veşnic în sufletul meu, ca şi călăuză pe itinerariile enigmatice ale vieţii.

Elevă: Barbu Maria Alexandra

Clasa a VI-a B