-In memoriam MIhai Eminescu….

Pe-un peron de viata, intr-o clipa alungata in neant , a murit poetul

Mihai Eminescu.
Viata curgea din ea însăși, scrâșnind a moarte printre roțile
timpului. Și a rămas poezia.
Ea, cea care a zămislit atâtea vise și cuvinte în nopțile nepereche în
care îmbrățișarea-i divină sărută pleoapele, inima și părul și
gândurile poetului. Ea, cea care a îmbrăcat în argint păduri și
doruri. Ea, cea care a mângâiat și înflorit liniștea nuferilor. Ea, cea
care s-a rătăcit mereu printre plopii însingurării. Ea, cea care a
deschis porțile Cerului și a lăsat iubirea să zidească veșnicia
cuvintelor.
Și am rămas noi, pământeni însingurați, rătăcind în căutarea iubirii
nepereche. Noi, pământeni tot mai îndepărtați de cerul poeziei,
cioburi de neputință-n univers, un semn de întrebare la adresa
destinului, purtând doruri și asteptând iubiri care au fost și niciodata
nu vor fi. Noi, pământeni încătușați în neputințe, căutând în privirea
lacului încărcat cu nuferi liniștea sufletelor furtunoase.
Oameni veseli ascunși în oameni triști, care trăiesc doar prin
cuvinte și se încalță cu vise, covoare zburătoare care îi plimba
printre stelele de pe cerul iubirii eminesciene.
Vom străbate….…vom mai străbate oare cu inima cărarea aceea
spre nuferi?
Va fi să ne-amintim din uitatele vieti, de uitatele drumuri printre
plopi?
Si într-un colț de pădure, strigatul iubirii: nuferii așteptând poetul.
El, si nimeni nu va putea să îngenuncheze poezia.
El, si infinitul peste care cad rânduri-rânduri florile de tei, înălțând
si în noi teiul iubirii.
El, si oglinda tainica a lacului care luminează veșnicia cu tăcerea de
strigăt a nuferilor.
El, în zborul cuvintelor nepereche spre cerul iubirii, tot mai
îndepărtat de pământenii căutători de comori.
Fără el, diminețile poveștilor ar fi fost oarbe si reci, căutând
zadarnic, umbra poetului ascunsă în răsăritul de soare.
Fără el, copacii liniștii ar fi fugit din pădurea de argint, tot căutând
prin tremur de frunze și susur de izvor, aripa frântă de zborul
timpului.
Fără el, cuvintele poeziei sunt lacrimă și strigăt. Și toate ne aparțin.
Cuvinte zidite de el în eternitatea iubirii, cu lacrima așteptării rănită
de pleoapa nopții, tristă și rece.
Când miroase sufletul a poezie și pe vise răsar nuferi, să deschidem
larg, cât mai larg, porțile inimii. Privirea poetului ne va lumina încă
o dată zbaterile amare ale unui suflet dureros de singur.
Acum, la mijloc de ianuarie, să ne trimitem visul și gândul la
Ipotești. Să clădim din lutul inimii și al pădurilor, altarul poeziei.
Dumnezeu ne va înțelege și ne va ierta, că lângă trăinicia de piatră a
zidurilor bisericesti, am pus veșnicia nuferilor să înflorească mereu
puritatea iubirii. În noaptea privegherii, desculți prin freamăt de
codru și timp, să coborâm spre lac cu lacrima înflorită în “Floarea
albastră” a amintirii, pășind cu evlavie și tremur de suflet printre
cuvinte, privind sfios spre luceferi.
In noaptea pământului, cu cerul o candela aprinsă de stelele
privegherii și aducerii aminte, să ne lăsăm pașii iubirii să
hoinărească spre tărâmul celălalt. Pe fire de neguri albe va coborî,
în fiecare din noi…Luceafărul. Să-l ținem strâns în palma stangă
până când căldura inimii noastre il va face înca o dată viu si
nemuritor.
Să nu uitam niciodată să așezăm pe mormântul veșniciei coronita
de nuferi nepurtată vreodată de mult dorita mireasă legendara,
mireasa sufletului eminescian, imbracata cu rochia de stele si tesuta
in singuratatea unor nopti reci.
Sa ne amintim si acum…de-atunci…si-ntotdeauna.
Spargeti-va lacatul inimii!
Deschideti-vă larg fereastra sufletului!
Ingăduiți-i trupului să vă piardă pașii prin împărăția codrului!
Ingăduiți-i sufletului să-și înalte visele spre stele!
Ingăduiți-i lacrimii să privească plopii însingurați și tainici!
Ingăduiți-i poetului să înflorească veșnic în inimile noastre!
Vă cer prea mult? Poate!
Cine își mai agată astăzi, pălăria de colțul Lunii?
Poate nimeni. Dar ar trebui să încercați.
Măcar de dragul domnului Eminescu.
Ca să-i fie ,,somnul lin/ si codrul aproape.’’