Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15

iunie 1889, București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat
de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică
din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Poetul avea o bună
educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale,
de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la
urmă) și de teoriile lui Hegel.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,
ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19
ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din
25 ianuarie 1902.
 Adio
 Afară-i toamnă  Kamadeva
 Amorul unei marmure  La Bucovina
 Atât de fragedă...  La mijloc de codru...
 Călin  La moartea principelui
 Când amintirile... Ştirbey
 Când însuşi glasul  La mormântul lui Aron
 Ce e amorul? Pumnul
 Ce te legeni?...  La steaua
 Ce-ţi doresc eu ţie,  Lacul
dulce Românie  Lasă-ţi lumea...
 Copii eram noi amândoi  Luceafărul
 Crăiasa din poveşti  Mai am un singur dor
 Criticilor mei  Mănuşa
 Cu mâine zilele-ţi  Melancolie
adaogi...  Misterele nopţii
 Cugetările sărmanului  Mortua est!
Dionis  Nu mă înţelegi
 De câte ori, iubito...  Noaptea...
 De ce în al meu suflet  Nu voi mormânt bogat
 De ce nu-mi vii  Numai poetul
 De-aş avea  O, mamă...
 De-or trece anii...  O, ramâi
 Departe sunt de tine...  Odă (în metru antic)
 Despărţire  Pajul Cupidon...
 Diana  Pe aceeaşi ulicioară...
 Din noaptea...  Pe lângă plopii fără
 Din străinătate soţ...
 Din valurile vremii...  Peste vârfuri
 Doina  Poet
 Dorinţa  Povestea codrului
 Egipetul  Povestea teiului
 Epigonii  Prin nopţi tăcute
 Făt-Frumos din tei  Revedere
 Fiind băiet păduri  Rugăciunea unui dac
cutreieram  S-a dus amorul...
 Floare albastră  Sara pe deal
 Foaia veştedă  Scrisoarea I
 Freamăt de codru  Scrisoarea II
 Glossa  Scrisoarea III
 Iar când voi fi pământ  Scrisoarea IV
 Iubind în taină...  Scrisoarea V
 Împărat şi proletar  Se bate miezul nopţii...
 Înger de pază
 Înger şi demon
 Junii corupţi
 Pe data de 24 ianuarie 1866, moare Aron Pumnul, profesorul său de literatură la
Colegiul din Cernăuți unde învăța elevul Mihai. Cu această împrejurare șapte
gimnaziști tipăresc o broșură cu Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor
profesoriu. A doua dintre aceste poezii este semnată: M. Eminoviciu, privatist.
Pe 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aș avea.
Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele
din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și pentru
totdeauna.
Pe 15/27 mai - I se publică poezia O călărire în zori, pe 16/29
iulie revista Familia îi publică poezia Din străinătate, iar pe 14/26 august apare
poezia La Bucovina, în revista Familia, unde mai apar alte poezii, în 11/23
septembrie, poezia Speranța, iar pe 16/28 octombrie, Misterele nopții.
Pe 2/14 aprilie 1867 apare una din cele mai cunoscute poezii de tinerețe Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie în revista Familia.

.
 În data de 18/30 iunie Apare poezia La Heliade.

În 15 aprilie poetul va publică în Convorbiri literare din Iași poezia Venere și

Madonă, analizată de Titu Maiorescu în studiul său, Direcția în poezia și proza
română, 1872.

Pe data de 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul revistei Convorbiri

literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.

În 4/16 septembrie îi va scrie din nou o scrisoare lui Iacob Negruzzi rugându-l sa
publice în Convorbiri literare notița ce-i trimite, asupra proiectatei întruniri la
mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna. Tot atunci trimite povestea Făt-Frumos
din lacrimă, care se tipărește în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15
noiembrie.

Pe data de 15 iunie, Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de

pază și Noaptea ...

Pe data de 1 septembrie 1872 participă la o ședință a Junimii din Iași, unde

citește fragmente Pe data de 7 septembrie, Mihai Eminescu citește în
ședința Junimii două poezii: Înger și Demon și Floare albastră.

Pe data de 1 octombrie, poezia Egipetul apare în Convorbiri literare.

Pe data de 1 decembrie se tipărește în revista Convorbiri

literare nuvela Sărmanul Dionis.

În 1873 poetul începe să prelucreze literatură folclorică, începe să lucreze la

primele versiuni la Călin (file din poveste) și Luceafărul.

Pe 1 februarie 1875, publică în Convorbiri literare poezia Făt-Frumos din tei.

Pe 1 septembrie apar în Convorbiri literare poeziile Melancolie, Crăiasa din

povești, Lacul și Dorința.

Pe 1 noiembrie apare în Convorbiri literare poezia Călin.

Pe 1 decembrie apare în Convorbiri literare poezia Strigoii.
 Pe 1 februarie publică un grupaj de trei poezii Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe
aceeași ulicioară...

Pe 1 septembrie apar alte trei poezii De câte ori, iubito..., Rugăciunea unui
dac și Atât de fragedă...

Pe 1 octombrie în aceeași revistă vor apărea alte poeme, sonetul Afară-i

toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuși glasul, Freamăt de
codru, Revedere, Despărțire și Foaia veștedă.

Pe 1 aprilie 1880 - Apare în Convorbiri literare poezia O, mamă...

Pe parcusul anului 1881 deși era complet absorbit de activitatea ziaristică, găsește
totuși timp și revizuiește nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredințează lui
Maiorescu, între filele unei broșuri care conținea balada lui Schiller, Mânușa,
tradusă în treisprezece limbi; în românește de Eminescu. Tot în acest an lucrează la
desăvârșirea Luceafărului și la diversele forme din Mai am un singur dor.

Pe 1 februarie publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

Pe data de 18 martie îi scrie tatălui său, bolnav fiind, cerându-i iertare că nu

poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoși și de brașoave” îl ține strâns de
„dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală și de condei„. Totodată îi
scrie și lui Negruzzi, spunând că nu găsește un minut liber spre a răspunde la
scrisorile primite. Îl anunță însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care
a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureșteană. Pe 28 martie, seara, Titu
Maiorescu citește Scrisoarea III în cenaclul Junimii, la Iași. Pe 1 aprilie criticul
publică Scrisoarea II în Convorbiri literare, iar pe 1 mai, se tipărește Scrisoarea
III.

Pe data de 1 septembrie, se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri

literare a poeziei Scrisoarea IV.

Pe24 aprilie apare S-a dus amorul..., pe 15 mai Când amintirile..., pe 5

iunie, Adio, pe 17 iulie, Ce e amorul?, pe 28 august , celebrul poem Pe lângă
plopii fără soț..., pe 13 noiembrie , Și dacă...

În luna iulie apare poezia Sara pe deal în "Convorbiri literare".

Ce e amorul?
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Mihai Eminescu Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Poezii de dragoste
Si tot mai multe cere.

De-un semn in treacat de la
ea
El sufletul ti-l leaga,
Incat sa n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dispar si ceruri si pamant
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atarna de-un cuvant
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamani
Un pas facut alene,
O dulce strangere de maini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atatea ori
Si noaptea totdeauna.
Caci scris a fost ca viata ta
De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
Dorinta
Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet
valul,
Sa-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par infiorate
Or sa-ti cada flori de tei.
Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece izvoare,
Blanda batere de vant;
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
De-or trece anii
De-or trece anii cum trecura,
Ea tot mai mult imi va place,
Pentru ca-n toata-a ei faptura
E-un „nu stiu cum” si-un „nu
stiu ce”. M-a fermecat cu vro
scanteie Din clipa-n care ne
vazum? Desi nu e decat
femeie, E totusi altfel, „nu stiu
cum”. De-aceea una-mi este
mie De ar vorbi, de ar tace:
Daca-al ei glas e armonie, E
si-n tacere-i „nu stiu ce”.
Astfel, robit de-aceeasi jale,
Petrec mereu acelasi drum. In
taina farmecelor sale E-un „nu
stiu ce” si-un „nu stiu cum”.
Venere si Madona
Ideal pierdut in noaptea unei
lumi ce nu mai este
Lume ce gandea in basme si
vorbea in poezii,
O! te vad, te-aud, te cuget,
tanara si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-
alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmura calda, ochi
de piatra ce scanteie,
Brat molatic ca gandirea unui
imparat poet,
Tu ai fost divinizarea
frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astazi tot
frumoasa o revad.
Rafael, pierdut in visuri ca-ntr-
o noapte instelata,
Suflet imbatat de raze si d-
eterne primaveri,
Te-a vazut si-a visat raiul cu
gradini imbalsamate,
Te-a vazut plutind regina
printre ingerii din cer
Si-a creat pe panza goala pe
Madona Dumnezeie,
Cu diadema de stele, cu
surasul bland, vergin,
Fata pala-n raze blonde, chip
de inger, dar femeie,
Caci femeia-i prototipul
ingerilor din senin.
Astfel eu, pierdut in noaptea
unei vieti de poezie,
Te-am vazut, femeie stearpa,
fara suflet, fara foc,
Si-am facut din tine-un inger,
bland ca ziua de magie,
Cand in viata pustiita rade-o
raza de noroc.
Am vazut fata ta pala de o
bolnava betie,
Buza ta invinetita de-al
coruptiei muscat,
Si-am zvarlit asupra-ti, crudo,
valul alb de poezie,
Si paloarei tale raza inocentei
eu i-am dat.
Ti-am dat palidele raze ce-
nconjoara cu magie
Fruntea ingerului-geniu,
ingerului-ideal,
Din demon facui o sunta,
dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare, ochiu-
aurorei matinal.
Dar azi valul cade, crudo!
dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezita de al
buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si
amoru-mi stins si rece
Ma invata cum asupra-ti eu sa
caut cu dispret!
Tu imi pari ca o bacanta, ce-a
luat cu-nselaciune
De pe-o frunte de fecioara
mirtul verde de martir,
O fecioar-a carei suflet era
sunt ca rugaciunea,
Pe cand inima bacantei e
spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe
Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu
surasul bland, vergin,
Eu facut-am zeitate dintr-o
palida femeie,
Cu inima stearpa, rece si cu
suflet de venin!
Plangi, copila? - C-o privire
umeda si rugatoare
Poti din nou zdrobi si frange
apostat-inima mea?
La picioare-ti cad si-ti caut in
ochi negri-adanci ca marea,
Si sarut a tale maine, si-i
intreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plange!
A fost cruda-nvinuirea,
A fost cruda si nedreapta, fara
razem, fara fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon,
tu esti sunta prin iubire,
Si ador pe acest demon cu
ochi mari, cu parul blond.
De ce nu-mi vii
Vezi, randunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi
vii?
O, vino iar in al meu brat,
Sa te privesc cu mult nesat,
Sa razim dulce capul meu
De sanul tau, de sanul tau!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Cand ne primblam prin vai si
lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atatea ori, de-atatea ori?
In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scantei...
Dar, oricat ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Caci tu inseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mandra decat orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Tarzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi
vii?
Floare albastra
- Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar rauri in soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare -
Nu cata in departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
- Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea in foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dansul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are!
Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucand spre sat in vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime:
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra! floare-
albastra!...
Totusi este trist in lume!
Inger de paza
Cand sufletu-mi noaptea
veghea in extaze,
Vedeam ca in vis pe-al meu
inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si
raze,
C-asupra-mi c-un zambet
aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida
haina,
Copila cuprinsa de dor si de
taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti
invins.
Esti demon, copila, ca numai
c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul
tau mare
Facusi pe-al meu inger cu
spaima sa zboare,
El, veghea mea sfanta, amicul
fidel?
Ori poate!... O-nchide lungi
genele tale,
Sa pot recunoaste trasurile-ti
pale,
Caci tu - tu esti el.
Iubind in taina
Iubind in taina am pastrat
tacere,
Gandind ca astfel o sa-ti
placa tie,
Caci in priviri citeam o
vecinicie
De-ucigatoare visuri de
placere.
Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor
mistere;
Vreau sa ma-nec de dulcea-
nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu
stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de
sete
Si-n ochii mei se vede-n
friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi si blonde
plete?
Cu o suflare racoresti
suspinu-mi,
C-un zambet faci gandirea-mi
sa se-mbete.
Fa un sfarsit durerii... vin' la
sanu-mi.
Pe langa plopii fara sot
Pe langa plopii fara sot
Adesea am trecut;
Ma cunosteau vecinii toti -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tau ce stralucea
Privii atat de des;
O lume toata-ntelegea -
Tu nu m-ai inteles.
De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O ora sa fi fost amici,
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si sa mor.
Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trait in veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.
Caci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani
Parintii din parinti.
Azi nici macar imi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristete capul tau
Se-ntoarce in zadar,
Caci azi le semeni tuturor
La umblet si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant.
Sara pe deal
Sara pe deal buciumul suna
cu jale,
Turmele-l urc, stele le
scapara-n cale,
Apele plang, clar izvorand in
fantane;
Sub un salcam, draga, m-
astepti tu pe mine.
Luna pe cer trece-asa sfanta
si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza
cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta
senina,
Pieptul de dor, fruntea de
ganduri ti-e plina.
Nourii curg, raze-a lor siruri
despica,
Stresine vechi casele-n luna
ridica,
Scartaie-n vant cumpana de
la fantana,
Valea-i in fum, fluiere
murmura-n stana.
Si osteniti oameni cu coasa-n
spinare
Vin de la camp; toaca rasuna
mai tare,
Clopotul vechi umple cu
glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca
para.
Ah! in curand satul in vale-
amuteste;
Ah! in curand pasu-mi spre
tine grabeste:
Langa salcam sta-vom noi
noaptea intreaga,
Ore intregi spune-ti-voi cat imi
esti draga.
Ne-om razima capetele-unul
de altul
Si surazand vom adormi sub
inaltul,
Vechiul salcam. - Astfel de
noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui
toata?
De-as avea
De-as avea si eu o floare
Mandra, dulce, rapitoare,
Ca si florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai razand cu iarba verde,
Ce se leagana, se pierde,
Undoind incetisor,
Soptind soapte de amor;
De-as avea o floricica
Gingasa si tinerica,
Ca si floarea crinului,
Alb ca neaua sanului,
Amalgam de-o roz-albie
Si de una purpurie,
Cantand vesel si usor,
Soptind soapte de amor;
De-as avea o porumbita
Cu chip alb de copilita,
Copilita blandisoara
Ca o zi de primavara,
Catu-ti tine ziulita
I-as canta doina, doinita,
I-as canta-o-ncetisor,
Soptind soapte de amor.
Noaptea
Noaptea potolit si vanat arde
focul in camin;
Dintr-un colt pe-o sofa rosa
eu in fata lui privesc,
Pan' ce mintea imi adoarme,
pan' ce genele-mi clipesc;
Lumanarea-i stinsa-n casa...
somnu-i cald, molatic, lin.
Atunci tu prin intuneric te
apropii surazanda,
Alba ca zapada iernei, dulce
ca o zi de vara;
Pe genunchi imi sezi, iubito,
bratele-ti imi inconjoara
Gatul... iar tu cu iubire privesti
fata mea palinda.
Cu-ale tale brate albe, moi,
rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l inlantui, pe-
al meu piept capul ti-l culci;
S-apoi ca din vis trezita, cu
mainute albe, dulci,
De pe fruntea mea cea trista
tu dai vitele-ntr-o parte.
Netezesti incet si lenes
fruntea mea cea linistita
Si gandind ca dorm, sireato,
apesi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi inchisi ca
somnul si pe frunte-mi in
mijloc
Si surazi, cum rade visul intr-o
inima-ndragita.
O! desmiarda, pan' ce
fruntea-mi este neteda si lina,
O! desmiarda, pan-esti juna
ca lumina cea din soare,
Pan-esti clara ca o roua, pan-
esti dulce ca o floare,
Pan' nu-i fata mea zbarcita,
pan' nu-i inima batrana.
Atat de frageda
Atat de frageda, te-asemeni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un inger dintre oameni
In calea vietii mele iesi.
Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pana-n poale
Plutesti ca visul de usor.
Din incretirea lungii rochii
Rasai ca marmura in loc
S-atarna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasa blanda din povesti,
Nu mai zambi! A ta zambire
Mi-arata cat de dulce esti,
Cat poti cu-a farmecului
noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.
Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.
Te duci, s-am inteles prea
bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzandu-mi dreapta in
desert.
S-o sa rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtand coroana
Unde te duci? Cand o sa vii?
Cand amintirile
Cand amintirile-ntrecut
Incearca sa ma cheme,
Pe drumul lung si cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Si azi aceleasi stele,
Ce-au luminat atat de des
Induiosarii mele
Si peste arbori rasfirati
Rasare blanda luna
Ce ne gasea imbratisati
Soptindu-ne-mpreuna.
A noastre inimi isi jurau
Credinta pe toti vecii,
Cand pe carari se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atata dor
In noapte sa se stinga,
Cand valurile de izvor
N-au incetat sa planga,
Cand luna trece prin stejari
Urmand mereu in cale-si,
Cand ochii tai, tot inca mari,
Se uita dulci si galesi?
Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Ramai, ramai, cu bine!
Ma voi feri in calea mea
De tine.
De astazi dar tu fa ce vrei,
De astazi nu-mi mai pasa
Ca cea mai dulce-ntre femei
Ma lasa.
Caci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Sa ma imbat si de scantei
Din stele,
Cand degerand atatea dati,
Eu ma uitam prin ramuri
Si asteptam sa te arati
La geamuri.
O, cat eram de fericit
Sa mergem impreuna,
Sub acel farmec linistit
De luna!
Si cand in taina ma rugam
Ca noaptea-n loc sa steie,
In veci alaturi sa te am,
Femeie!
Din a lor treacat sa apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Caci astazi daca mai ascult
Nimicurile-aceste,
Imi pare-o veche, de demult
Poveste.
Si daca luna bate-n lunci
Si tremura pe lacuri,
Totusi imi pare ca de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentai
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea ramai -
Adio!
Lasa-ti lumea?
Lasa-ti lumea ta uitata,
Mi te da cu totul mie,
De ti-ai da viata toata,
Nime-n lume nu ne stie.
Vin' cu mine, rataceste
Pe carari cu cotituri,
Unde noaptea se trezeste
Glasul vechilor paduri.
Printre crengi scanteie stele,
Farmec dand cararii stramte,
Si afara doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Parul tau ti se desprinde
Si frumos ti se mai sede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.
Tanguiosul bucium suna,
L-ascultam cu-atata drag,
Pe cand iese dulcea luna
Dintr-o rariste de fag.
Ii raspunde codrul verde
Fermecat si dureros,
Iara sufletu-mi se pierde
Dupa chipul tau frumos
Te desfaci c-o dulce sila,
Mai nu vrei si mai te lasi,
Ochii tai sunt plini de mila,
Chip de inger dragalas.
Iata lacul. Luna plina,
Poleindu-l, il strabate;
El, aprins de-a ei lumina,
Simte-a lui singuratate.
Tremurand cu unde-n spume,
Intre trestie le farma
Si visand o-ntreaga lume
Tot nu poate sa adoarma.
De-al tau chip el se patrunde,
Ca oglinda il alege -
Ce privesti zambind in unde?
Esti frumoasa, se-ntelege.
E-un miros de tei in cranguri,
Dulce-i umbra de rachiti
Si suntem atat de singuri
Si atat de fericiti!
Numai luna printre ceata
Varsa apelor vapaie,
Si te afla stransa-n brate,
 Lacul–
de Mihai Eminescu
-analiză literară-

Poezia “Lacul” scrisă de Mihai Eminescu este o creaţie lirică, ce tratează ca

teme centrale natura și a iubirea. Ca specie lirică, aceasta poate fi considerată, un
pastel cu elemente de idilă, în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa
iubită, cu admiraţia faţă de frumuseţile naturii. Acest text liric a fost publicat la 1
septembrie 1876 în revista Convorbiri literare, alaturi de Melancolie, Crăiasa
din povești, Dorința.
Semnificaţia titlului. ”Titlul reprezintă cheia de interpretare a textului”
(Umberto Eco). Astfel, prin utilizarea substantivului comun, simplu,
lacul, deducem că se vor descrie, ca în orice operă literară lirică, emoții, stări,
sentimente de admirație față de natură, a cărei componentă principală este” lacul
codrilor albastru, încărcat cu flori de nufăr”. În lac se reflectă tainic luna și se
poate observa barca ce ”tremură”, ”în cercuri albe”. Acestea sunt componente ale
tabloului în care poetul își imaginează o posibilă întâlnire romantică, cu ființa
îndrăgită. Natura este astfel, personificată și împărtășește trăirile, emoţiile și stările
de spirit ale poetului. Poezia are ca titlu numele unui element al cadrului
natural, lacul, deoarece imaginea acestuia predomină în peisaj, în raport cu
celelalte elemente: luna, trestiile, luntrea, vântul, malurile, codrul.

La nivel grafic, acest text liric este alcătuit din cinci catrene ce corespund cu
stările sufletești ale tânărului îndrăgostit (de la dorinţa arzătoare de a –şi întâlni
ființa îndrăgită, până la regretul și sentimentul zădărniciei exprimat în ultima
strofă: ”Dar nu vine/ În zadar suspin și sufăr/Lângă lacul cel albastru/ încărcat cu
flori de nufăr”). Poezia este structurată în două tablouri; primul prezintă cadrul
natural feeric, iar cel de-al doilea stările prin care trece tânărul îndrăgostit ce -și
imaginează că își va întâlni persoana îndrăgită.

Temele acestui text liric sunt natura și iubirea. Astfel, este exprimată
dorinta tânărului poet de a-și întâlni ființa indrăgită pe un tărâm feeric, într-un
cadru rustic natural, pe malul lacului „incărcat cu flori de nufăr” aflat îm mijlocul
codrului.

Limbajul artistic. Ca mod de expunere dominant se utilizează descrierea ce

alternează cu monologul liric. Prin descriere se prezintă cadru natural în care s-
ar putea derula posibila întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți. O natură de început de
lume, un paradis terestru ce se poate asocia cu ideea de cuplu inițial . Astfel, codrii
simbolizează veşnicia, „întoarcerea la timpurile arhaice”. Codrii și lacul sunt
martori ce se implică afectiv, ”tremurând” în bătaia lină a vântului, ”trăind” parcă
aceeași fiori ca și tânărul îndrăgostit.
Din acest motiv, poetul, numește codrul ca pe o ființă dragă, apropiată, prin
pronumele personal de persoana a III-a, el (”El cutremură o barcă”).
Observăm de asemenea, la nivel morfologic, o alternanță (simbolizând cuplul)
între pronumele personal de pesoana I, nr. singular eu, ce sugerează prezența eului
liric în text și pronumele personal de pesoana a III-a singular, genul feminin: ea, ce
reprezintă idealul feminin.
Descrierea se referă de asemenea și la apa albastră a lacului, ce tresare ”în cercuri
albe”. Albul sugerează puritate, poate chiar puritatea „începuturilor”lumii. Barca,
luntrea mică, deja poate anticipa ceea ce va urma prin romantismul şi intimitatea
prezenţei sale pe lac. Şi momentul zilei este unul sacru, seara , „sub lumina blândei
lune”, luna fiind un motiv romantic eminescian, „un martor al iubirii eterne”.

Din punct de vedere imagistic și simbolic, observăm utilizarea în text a unor

imagini vizuale concretizate în mare parte, la nivel stilistic, în epitete cromatice
(”Lacul albastru”, ”cercuri albe”, ”nuferi galbeni” inganati de glas de ape”, Sunt
prezente și imaginile auditive: “vântu-n trestii lin fosnească”, “unduioasa apă
sune!” natura participând la sentimentele profunde de iubire în eventualitatea
implinirii cuplului. Imaginilie dinamice sunt concretizate la nivel morfologic în
acest text liric, prin verbe de mișcare la modul indicativ , timpul prezent (indicând
o acțiune reală: cutremură, trec, ascult, aștept, nu vine, sufăr ) dar și la modul
conjunctiv, prezent, sugerând o acțiune realizabilă, posibilă, dar nerealizată, încă în
momentul vorbirii (să sărim, să scape, să cadă).

Din punct de vedere lexical, observăm utilizarea unor cuvinte specifice

universului poetic eminescian, utilizate cu sens figurat, ce se concretizează
la nivel stilistic, în procedee artistice. Inversiunea Lacul codrilor
albastru reprezintă primul vers din poezie ce prezintă elementul central al tabloului
de natură, care este sugerat incă din titlu. Personificările; “Ingânați de glas de
ape”, ”lacul cutremură o barcă” , ”sub lumina blândei lune” sugerează implicarea
afectivă a elementelor din cadrul natural în trăirile eului
liric. Enumerațiile reprezintă prin imaginile de mișcare, posibilul scenariu a
întâlnirii cuplului ideal; să sărim, să-mi scape, să cadă; Enumerația alcătuită din
verbele la modul indicativ, timpul prezent, suspin și sufăr- sugerează zădărnicia
visului pe care și l-a imaginat poetul și constituie tabloul final al acestei
poezii. Epitetele cromatice: nuferi galbeni, cercuri albe, lacul albastru– descriu
cadrul natural de vis, în care îndrăgostitul speră șă apară ființa iubită.
În ultima strofă, poetul își exprimă la persoana I, număr singular, printr-o
”confesiune lirică”, sentimente de zădărnicie și de însingurare în mijlocul
naturii: “Singuratic / În zadar suspin și sufăr / Lângă lacul cel albastru / Incărcat
cu flori de nufar”.
Concluzii: “Lacul” de Mihai Eminescu este un text ce aparține genului liric și
ca specie o idilă-pastel, întrucât întruneşte caracteristicile specifice acestui gen,
fiind o operă literară scrisă în versuri, în care se descrie un tablou din natură, ce
reprezintă cadrul posibil al unei iubiri ideale.
Iubirea dulce și durută Mihai Eminescu – Veronica
Micle, numai moartea i-a despărțit… // Istoric,
Scrisori

Oare cum ar fi arătat poeziile lui Mihai Eminescu dacă nu ar fi fost

inspirat de „Îngerul Blond“, așa cum o alinta poetul pe cea care i-a furat
inima pentru totdeauna, Veronica Micle? Au trăit o iubire pasională, iar
scrisorile prin care-și alinau dorul au rămas martore ale unei povești de
dragoste eterne.

Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au născut în 1850, el la 15 ianuarie,

ea la 22 aprilie, și tot amândoi au pășit în lumea de dincolo în anul 1889,
la doar 50 de zile distanță. Iubirea lor a creat unele dintre cele mai
frumoase poezii de amor ale literaturii românești. Se spune că s-au stins
din prea multă dragoste, neavând parte de acel final frumos ca în
povești.
Bibliografie:
1. https://limbasiliteraturaromanasite.wordpress.com/2017/10/17/
laculde-mihai-eminescu-analiza-literara/
2. http://www.cadouridedragoste.ro/
poezii_de_dragoste_Mihai_Eminescu_3.php
3. https://www.povesti-pentru-copii.com/poezii-pentru-copii/mihai-
eminescu/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie.html
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Opera_poetic
%C4%83_a_lui_Mihai_Eminescu
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
6. https://www.jurnal.md/ro/news/1dab07ea27d2c9dd/170-de-ani-
de-la-nasterea-marelui-poet-mihai-eminescu.html
7. https://www.pinterest.com/pin/412290540873421044/
8. http://flacaratv.md/iubirea-dulce-si-duruta-mihai-eminescu-
veronica-micle-numai-moartea-i-a-despartit-istoric-scrisori.html
9. https://www.povesti-pentru-copii.com/poezii-pentru-copii/mihai-
eminescu/lacul.html
10. https://www.kidibot.com/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie-
2/

A realizat: Bulat Andreea

cl. a XI-a “C”