PROIECT

Mihai Eminescu
Teme si Motive Romantice

 Profesor: Marius Popescu

 Prezentat ; Vadutu Cristina si Petraru Irina

 Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n.
15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889,
București) a fost un poet, prozator și jurnalist
român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română. Receptiv la
romantismele europene de secol XVIII și XIX,
a asimilat viziunile poetice occidentale, creația
sa aparținând unui romantism literar relativ
întârziat.
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic

În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
 Poezia eminesciana sintetizeaza toate temele si motivele
de factura romantica. Una dintre temele dragi romanticilor
este tema istorica. La Eminescu aceasta tema apare sub
doua aspecte: unul elegiac si unul satiric. In unele poezii
apare sentimentul patriotismului (“Ce-ti doresc eu tie,
dulce Romanie”), altele evoca misterul etnogenezei
(“Strigoii, Decebal”) sau sunt meditatii partiotice, evocari
ale trecutului glorios (“Scrisoarea a III-a”).

O alta tema eminesciana este tema sociala care in unele poezii reflecta inechitarea sociala
(“Imparat si proletar”), in altele societatea corupta (“Junii corupti, Scrisoarea a III-a”).
Influentat de literatura populara, in multe din poeziile sale, Eminescu dezvolta tema folclorica
prin poezii ca: “Revedere”, “Ce te legeni”, “La mijloc de codru”.
Una din temele fundamentale ale poetului, tema filosofica preluata de la filosoful german
Schopenhauer, este tema dramei omului de geniu. Geniul eminescian traieste o tripla drama:
drama neintelegerii, drama inadaptabilitatii si drama solitudinii (“Luceafarul”, “Scrisoarea I”,
“Inger si demon”).
 Tema cosmogonica include cateva
motive specifice: meditatia asupra
macrocosmosului, meditatia asupra
macrotimpului, geneza universului si
apocalipsa. Meditatia asupra timpului sta
sub influenta filosofiei schopenhaueriene.
Un motiv subordonat acestei teme este
acelas al prezentului etern (“Glossa”).
Apare in poezii ca Scrisoarea I și
Rugaciunea unui dac avand ca punct de
plecare mitologia indiana sau creștină.
 Tema naturii si a iubirii coexista in poezia
eminesciana, natura fiind vazuta ca un refugiu
pentru indragostiti, ocrotitoare a iubirii sau
martora a fericirii sau nefericirii terestre. Tema
naturii include cateva elemente cu valoare de
motive poetice: slenarul, codrul, solarul, lacul,
salcamul, teiul . Izvorâte din sensibilitate
pura,din nepotolita lui sete de viață , iubirea si
drabostea fata de natura se ingemaneaza in
poezia lui Eminescu, constituind o tema
unitara,care-i largeste si-i intregeste universul
liric
Iubirea ca aspiratie neimplinita. Cateva din poeziile care se
incadreaza in aceasta tema sunt:
„Floare albastra”, „Lacul”,
„Dorinta”, „Sara pe deal”, Pe
langa plopii fara sot”.
In poeziile lui Eminescu(chiar si
inainte de 1876), iubirea este un
vis, un ideal mereu neimplinit;
diferenta dintre cele doua
perioade de creatie ale poetului
este ca in prima parte natura
aparea ca un spatiu feeric,
elementele acesteia constituind
motive romantice: codrul(spatiu
magic si plin de
mister), teiul(arbore sfant care ii
imbraca pe tineri cu vesmantul
nevinovatiei), lacul(element
lamartinean al visului de
iubire), luna si multimea de flori.
 Un alt motiv este neintelegerea de care da dovada femeia ce i-a oferit maretia
eternizarii. Iubita este si ea o fata de imparat, pe care poetul o apara de
scurgerea timpului si o pune in lumina Genezei. Dar pe masura ce visul de iubire
se stinge, iubita se pierde in negurii uitarii, in mit:

„C a
ci a
sta
Im N z
i p imic i, dac
are uri
-o le a ma
vec –ac ia
scu
Po h e est
ves , d e, lt
te. e de
” mu
lt
 Destinul geniului.

O parte din poemele reprezentative pentru aceasta tema romantica a

liricii eminesciene sunt: „Glossa”, „Oda”, „Imparat si proletar”,
„Luceafarul”, „Scrisoarea I”.
In toate poemele, geniul este o fiinta fara de stea, o forma de manifestare
a divinitatii supreme unice, deoarece Demiurgul l-a creat inaintea lumii.
Originea sa deosebita aseaza geniul deasupra lumii, a framantarilor ei si a
timpului:

„N
us
De C e e pera
te- v s
nd al, c i nu a
Tu e a
ram amna valu i team
ai , d l tr
l a et ece a,
(„G toa e c
lo s te he ;
sa” rec ama
) e.” ,
 Nefericirea si nemurirea sunt conditiile interioare ale geniului; de aici vine si
tentatia de a cobori pe pamant pentru a cauta ceea ce nu i s-a dat: dragostea.

„Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;

Pururi tanar infasurat in manta-mi,
Ochii mei visatori naltam la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Pan-in fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.”
(„Oda”)
 Au fost uniţi şi în acelaşi timp despărţiţi printr-o dragoste imposibilă vreme de aproape două decenii.
Mihai Eminescu şi Veronica Micle au trăit o dragoste care a făcut istorie şi care impresionează şi astăzi
prin dramatismul ei.

Şi-au scris sute de rânduri de iubire, unele cu

pasiune şi dor, altele cu reproşuri şi remuşcări.
Poţoţoni, Cuţică, Dragă Momoţelule, Dulcea
mea Momoţi, Dulcea mea amică sau Dulce
Veronică erau apelativele cu care Eminescu îşi
alinta iubita de departe în scrisorile de dragoste
din perioadele de linişte. Când intrigile tuburau
relaţia, apelativul se schimba cu Stimabilă
Doamnă şi respectata mea amică.
 Raze de lună

”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de

lună!” Însă clipa de iubire zboară, zboară făr' de urmă
Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe Și în locul ei, amarul și pustiul ne rămâne.
Duși de al iubirei farmec, privind cerul împreună, Ah! Și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă,
Noi visam eternitate în durata unei clipe. Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne.

”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-o jerbie de
rază,
Ce din lună se coboară, și pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează,
Și că-n pieptul său viața cu căldură se răsfrânge!”
Dac-ar da un mort din groapă, pentr-un răsărit de lună,
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu

bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată,
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altădată.
 Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind
de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din
gazetărie în iunie 1883. În urma unei căderi nervoase
în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au
fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de
neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură
de mercur. Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în
sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind
înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din
București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil,
intoxicației cu mercur. Manuscrisele lui Mihai
Eminescu, în 46 de volume și de aproximativ 14.000
de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Maiorescu în anul 1902.A fost ales membru al
Academiei Române post-mortem în anul 1948.