Floare albastră

de Mihai Eminescu
Floare albastră
• - «Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- «Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?
Înc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
Introducere
Romantismul se constituie ca o reacţie împotriva excesului de încredere în raţiune şi în reguli promovat de clasicism,
militând pentru libertatea creaţiei şi a imaginaţiei. Ideologia literară romantică încurajează amestecul de genuri, specii şi
stiluri, spontaneitatea, sensibilitatea, evadarea din realitate, explorarea spaţiilor exotice, a istoriei şi a folclorului, dar şi
cultivarea antitezei sau a unor specii lirice precum meditaţia şi elegia. Totodată, romantismul este atras de teme şi motive
precum iubirea ideală, natura, istoria, geniul, moartea, noaptea, luna, visul, demonul sau femeia angelică.
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii române, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca
Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl consideră ”poet în toată puterea
cuvântului”, intuindu-i geniul și promovându-l în cadrul cenaclului de la ”Junimea” și în revista ”Convorbiri literare”. Opera
eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care îmbină teme și motive romantice cu
elemente autohtone, care ilustrează specificul național. Poezia Floare albastră, publicată în 1873 în revista Convorbiri
literare, este o capodoperă a romantismului eminescian din etapa de tinereţe, anticipând creaţiile care îl vor consacra pe
autor drept mare clasic al literaturii române şi „poet naţional”.
Reper 1: Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă/orientare
tematică, într-un curent cultural/literar

Caracterul romantic al operei este sugerat încă din titlu, care face trimitere la un motiv de circulaţie europeană.
Floarea albastră simboliza în operele lui Novalis şi Leopardi tendinţa spre infinit, aspiraţia către idealul de fericire, de
iubire pură. În creaţia eminesciană, ”albastrul” este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar ”floarea”
simbolizează viaţa şi nevoia de afectivitate, de împlinire erotică. Pe lângă motivele asociate temelor naturii (codrul,
izvorul, luna) şi iubirii (femeia ingenuă, chemarea, sărutul), se remarcă, de asemenea, problematica geniului scindat
între aspiraţia către cunoaştere absolută şi nevoia de afectivitate.
Totodată, romantismul creației este susținut și de amestecul de genuri și specii, poezia fiind o elegie cu accente de
meditaţie filozofică asupra fericirii şi având structură de eglogă - idilă cu dialog – grefată pe un scenariu narativ construit
pe motivul cuplului erotic. În plus, se remarcă influenţa folclorică vizibilă la nivelul lexicului, al decorului, dar şi al
potretului iubitei, antiteza dintre apolinic şi dionisiac sau limbajul poetic care stă sub semnul perfecțiunii formale. Toate
aceste elemente se contopesc într-o viziune ce definește desprinderea de influențele romantismului pașoptist și
asumarea unei voci originale aflate sub semnul pesimismului erotic și al deziluziei formulate gnomic în finalul poemului:
”Totuși este trist în lume!”. Astfel, poezia Floare albastră poate fi plasată la granița dintre cele două etape ale liricii
erotice eminesciene, prezentând visul de iubire posibil de împlinit, soldat însă cu melancolia pierderii iremediabile a
iubirii.
Reper 2: Analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj semnificative pentru textul poetic ales

La nivel structural, poezia este formată din patru secvenţe poetice care se organizează simetric în două planuri: planul monologului femeii,
întrerupt de reflecţia din strofa a patra şi de meditaţia melancolică a bărbatului din ultimele două strofe. Prima secvenţă (strofele 1-3) reprezintă
un reproş formulat într-o manieră familiară de fata îndrăgostită sincer de bărbatul izolat în lumea ideilor. Domeniul cunoaşterii este sintetizat prin
sintagmele râuri în soare, câmpiile Asire, întunecata mare , expresii care sugerează cunoaşterea conceptuală a celor trei planuri ale lumii fizice
(cerul, pământul şi adâncul). În viziunea iubitei, această cunoaştere este zadarnică, neputându-i aduce fericirea, bărbatul însuşi constatând (în
secvenţa a doua) nu doar adevărul spuselor fetei, ci şi iubirea cu care este învăluit de aceasta: Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi părul./ Ah!
ea spuse adevărul;/Eu am râs, n-am zis nimica. Monologul fetei se continuă în a treia secvenţă (strofele 5-12) cu o chemare la iubire, în lumea ei,
spaţiu terestru caracterizat prin naturaleţe, intimitate, protecţie şi măreţie: Hai în codrul cu verdeaţă/(...)/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia
măreaţă/(...)/Acolo-n ochi de pădure. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: Şi de-a soarelui
căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ţi astup cu dânsul gura. Chemarea la iubire urmăreşte un anumit ritual erotic:
descrierea naturii umanizate, invitaţia, conversaţia ludic-erotică, încercarea iubirii pe un fir de romaniţă, autoportretul fetei, gesturile tandre,
sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat, despărţirea. Ultima secvenţă poetică (strofele 13-14) este a doua intervenţie a vocii lirice masculine,
continuarea meditaţiei asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal şi în amintire. Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza
feminină, este înlocuită de detaşarea apolinică a ipostazei masculine şi de asumarea sentimentului de tristeţe.
Limbajul artistic din prima etapă de creaţie stă sub semnul “podoabelor retorice”. Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversităţi
de figuri de stil: epitetul (prăpastia măreaţă, trestia cea lină), personificarea (izvoare plâng în vale), comparaţia (roşie ca mărul), inversiunea
(albastra-mi, dulce floare), repetiţia (Floare-albastră! floare-albastră). La nivel lexico-semantic, pe lângă polarizarea cosmic-terestru (stele, ceruri,
depărtare/ codru, izvoare, baltă), se remarcă termeni şi forme populare, precum încalte, oi şedea, nime, iar limbajul familiar accentueză impresia
de intimitate. La nivelul lexico-semantic, cele două câmpuri semantice care polarizează opoziția structurală a poemului sunt cosmicul (stele, nori,
ceruri nalte, depărtare, râuri de soare) și spațiul terestru (codru, izvoare, vale, pădure, baltă, trestie, foi de mure, romaniță, sat, al porții prag).
Limbajul familiar accentuează intimitatea și conferă visului erotic un caracter autentic, ingenuu: încalte, vom ședea, oi desface, nime. Verbele
contribuie, de asemenea, la construirea viziunii romantice: prezentul etern subliniază adevărul imuabil al ideilor, dar și veșnicia naturii, viitorul
proiectează aspirația spre iubire în reverie (care ia forma monologului fetei), pe când trecutul indică detașarea reflecției și distanța temporală (în
meditația bărbatului). Muzicalitatea aparte a poemului este conferită de elementele de prozodie: măsura de 8 silabe, rima îmbrățișată, ritmul
trohaic. Acestea sugerează starea idealistă, juvenilă, fapt susținut și de rimele rare (gândire/asire; dispare/floare; noastră/albastră) sau de
armonia imitativă (în ultima străfă, consoanele ș, s, t sugerează tristețea, iar m și n, nostalgia).
Reper 3: Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat
Poezia Floare albastră propune un cuplu tematic consacrat, iubirea şi natura, întrucât fiinţa romantică nu se poate dispensa de
prezenţa unui cadru natural care să vibreze la stările sale sufleteşti. De altfel, o serie de texte din aceeaşi perioadă de creaţie (Sara pe
deal, Dorinţa, Lacul), dar şi secvenţa idilică din Luceafărul exprimă nostalgia după natura edenică şi după cuplul primordial, ilustrând
tendinţa romantică de evadare din realitate în paradisurile compensatorii ale iubirii fericite şi ale naturii sălbatice şi protectoare.
Diferenţa specifică faţă de acest corpus de texte este reprezentată de problematica geniului, care face ca cele două ipostaze
complementare ale atitudinii romantice (apolinicul şi dionisiacul) să capete un caracter dilematic.
O trăsătură a eroticii eminesciene este tendinţa de idealizare a instanţei feminine, de transformare a erosului într-un proces de
adoraţie, de sublimare a dorinţelor ascunse. Aflată în căutarea fericirii, instanţa masculină din Floare albastră oscilează între cunoaştere şi
eros ca domenii ale împlinirii. Femeia (mititica) îi reproşează iubitului faptul căutării fericirii în depărtare , propunându-i, în compensaţie,
uitarea într-o idilă câmpenească ferită de ochii lumii. Fericirea se dovedeşte, în final, iluzorie, căci dulcea minune dispare, iar bărbatul
rămâne singur, meditând la moartea iubirii şi la imposibilitatea fericirii: Şi te-ai dus dulce minune/Şi-a murit iubirea noastră/ Floare-
albastră, flare-albastră/Totuşi este trist în lume. Scenariul liric propune, astfel, o viziune pesimistă asupra condiţiei fiinţei superioare,
incapabilă să reconcilieze raţiunea şi sufletul, orice încercare de atingere a absolutului fiind spulberată de efemeritatea clipei.
În Floare albastră se realizează lirismul subiectiv, dar, ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze,
masculin-feminin. În timp ce principiul feminin, aflat în consonanţă cu natura, are ca atribute graţia rustică şi mişcarea, principiul masculin
este contemplativ (Eu am râs, n-am zis nimica, Ca un stâlp eu stam în lună) şi meditativ (Totuşi este trist în lume!). Percepția principiului
masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoașterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor/ a calificativelor
asociate acesteia. De la mititica (sugerând iubirea ca joc), poetul trece la: Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare! (marcând
asumarea iubirii-pasiune). Finalul poemului aduce cu sine sintagma dulce minune, care pune accentul pe iubire ca mister al vieții, dar și
chemarea nostalgică formulată repetitiv, ilustrând transformarea iubirii în simbol al aspirației eterne către ideal: Floare-albastră! Floare-
albastră!...
Concluzia
În concluzie, poemul Floare albastră este o capodoperă a perioadei de tinereţe a lui Mihai Eminescu, în care
se pot intui marile teme ale maturităţii lirice. Motivul de circulaţie europeană al florii albastre este tratat în
manieră originală, exprimând nu doar aspiraţia către idealul erotic, ci şi neputinţa de a-l atinge, întrucât existenţa
geniului este incompatibilă cu fericirea.