Floare albastra
de Mihai Eminescu
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita ,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!..
Totuşi este trist în lume!
 Floare albastra
de Mihai Eminescu
Romantismul

1. Curent: romantism
Realizand trecerea de la romantismul minor specific epocii pasoptiste la temele,
motivele si simbolurile „romantismului inalt”(V. Nemoianu), de tip vizionar, al visului si
al mitului, Mihai Eminescu a fost considerat ultimul mare poet romantic european.
Revolutia de limbaj si de viziune, avand consecinte indeterminabile in timp, reprezinta
punctul genezic al poeziei romane moderne.

Constituindu-se in conformitate cu principiile estetice ale romantismului european, ce viza

detasarea de rigorile clasicismului si deschiderea catre emotie, catre fantezia creatoare,
lirica eminesciana se supune totodata crezului maiorescian. Astfel, poezia “Floare albastra”,
publicata in revista “Convorbiri literare” in 1873, valorifica temele romantice deja
consacrate fara a aluneca pe panta abrupta a imitatiei, a preluarii unor "forme fara fond",
tendinta pe care mentorul si fondatorul societatii literare „Junimea”, criticul Titu Maiorescu, o
semnaleaza si cauta sa o contracareze.

2. Trasaturi ale romantismului

Astfel, poetul a carui "stea" sta sub semnul "singuratatii", pastreaza tema iubirii, ca
aspiratie suprema a sinelui, in consonanta cu cea a naturii, dar si antiteza ca principal
procedeu artistic adoptat de romantici. Este inedita maniera in care se contureaza viziunea
asupra iubirii, dintr-o perspectiva duala, prin raportare la ideea de cunoastere: planul celest-
planul teluric, omul de geniu-omul comun, cunoasterea apolinica si cea dionisiaca.
Aceste antinomii deja consacrate in romantism rezulta din dubla ipostaziere a instantei
lirice: eul masculin (geniul detasat, mistuit de setea de absolut, asemenea lui Hyperion) si
cel feminin (fiinta cu radacini telurice, invitandu-l necontenit sa incheie "pactul" cu
efemeritatea).

Pe de alta parte, amalgamul speciilor (poem filosofic, egloga, elegie) confirma caracterul
romantic al poeziei. Elementele de egloga (idila cu dialog) pot fi observate in alternanta celor
doua voci lirice, care dau impresia de dialog, la fel ca in lirismul de masti. Cu toate acestea,
doar interventiile instantei feminine (strofele I-III, V-XII) prezinta marci ale lirismului
adresativ (pronume si verbe la pers. a II-a: „te-ai cufundat”, „nu cata”, constructii in vocativ:
„iubite”), cele ale instantei masculine (strofele IV si XIII-XIV) imbracand forma unor
meditatii. Cadrul natural in care este proiectat cuplul de indragostiti este tipic idilei, insa
anularea implinirii, naruirea idealului in final, prin constatarea dureroasa a geniului ce ramane
in sfera "inalta" a existentei, confera o nota elegiaca: "Totusi este trist in lume!"

3. Tema si viziunea despre lume

 In ceea ce priveste sinteza tematica a acestei poezii, se disting trei nuclee: iubirea
neimplinita, natura si tema filosofica a cunoasterii, particularizata prin evidentierea
raportului antitetic dintre omul comun si cel de geniu.
Pe de o parte, prima secventa poetica (strofele I-III) este sugestiva in conturarea
perspectivei duale asupra erosului si a cunoasterii. In monologul adresat al eului feminin
se denunta atitudinea rece a geniului detasat, care se sustrage caldurii terestre. Universul
spiritual in care se izoleaza se configureaza prin elementele eterne ale planului celest:
“stele”, “nori”, “ceruri-nalte”. In jurul lor se articuleaza aspiratia catre cunoasterea
absoluta, idee accentuata si prin metaforele ce denumesc niste toposuri simbolice pentru
tabloul cosmogoniei (“intunecata mare”), universul de cultura (“campiile asire”) si cel al
creatiei umane proiectate la scara cosmica (“piramidele-nvechite”), dar si prin miscarea
ascensionala a “raurilor in soare”. Perspectiva fiintei superioare asupra existentei este una
apolinica, detasata, contemplativa, in timp ce fiinta telurica indeamna la abandonul in sfera
trairii dionisiace a iubirii: “Nu cata in departare/ fericirea ta, iubite!”.
Pe de alta parte, a treia secventa (strofele V-XII) este ilustrativa pentru tema iubirii si
cea a naturii, zugravita din perspectiva romantica, drept martor si participant la marea
experienta a erosului. Formarea cuplului este plasata insa sub imperiul ipoteticului, ca
insumare a aspiratiilor eului feminin. Intalnirea indragostitilor rezulta dintr-un veritabil ritual
al seductiei: invitatia in codru, asezarea cuplului adamic “in foi de mure”, ascultarea
povestilor, testarea autenticitatii sentimentului prin joc (“pe-un fir de romanita”), imbratisarile
si sarutarile tainice, revenirea in sat. Toate elementele reunite in “codrul cu verdeata”,
desemnand motive recurente in lirica eminesciana, “izvoare”, “balta”, “trestia”, participa la
fericirea celor doi tineri. Natura ocrotitoare devine un Eden, un spatiu privilegiat al perechii
primordiale: “ochi de pădure”, “trestia cea lină”, “în foi de mure”.

Titlul
Viziunea poetului asupra lumii se reflecta si la nivelul elementelor de structura, de
compozitie si de limbaj. Titlul este alcatuit dintr-o constructie nominala
(substantiv+atribut), interpretata prin valentele sale conotative, ce ii confera statutul de
laitmotiv. Simbolul cromatic „albastra” trimite la deschiderea catre infinit, catre ideal, in
timp ce simbolul floral sugereaza gingasia si gratia feminina, frumosul teluric.
Caracteristici ale limbajului poetic
La nivel lexical si prozodic, se remarca inspiratia din folclor, urmandu-se coordonatele
estetice stabilite de Maiorescu, si anume orientarea catre specificul national. Utilizarea unor
termeni si a unor forme regionale, precum „incalte”, „nu cata”, ‚oi desface’, ‚nime’, atesta
preocuparea autorului de a imbogati limbajul poetic prin valorificarea registrului popular.
Elementele de prozodie (masura de 8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic)
amintesc de cadenta liricii populare.
Incheiere

In concluzie, poezia „Floare albastra” este emblematica pentru viziunea romantica

asupra erosului, perceput dintr-o perspectiva duala: ca experienta efemera prin care fiinta
telurica isi gaseste implinirea, dar si ca proiectie, ca ideal peren ce nutreste setea de absolut a
fiintei superioare. Antinomiile ce sustin arhitectura textului poetic (celest-teluric, masculin-
feminin, apolinic-dionisiac, fiinta superioara-fiinta comuna) si se realizeaza la nivel expresiv
prin intermediul antitezei contureaza si viziunea tipic romantica asupra cunoasterii.
Prin plasarea instantei lirice intr-o ipostaza apolinica, se prefigureaza erosul demonic, abordat
si in creatiile eminesciene ulterioare precum „Inger si demon” sau „Luceafarul”.